De când cu rocamboladele lui Kim Jong-Un, am vrut și eu să aflu mai multe despre ce se-ntâmplă pe-acolo, că în știrile din presă nu pot să am nicio încredere (și pe bună dreptate!). Am început, deci, cu începutul, adică cu numele, și am căutat ce înseamnă „Coreea”; așa cum se întamplă de prea multe ori pe lumea asta, căutarea a dat următorul rezultat: Coreea nu exista. Nici ca țară, nici ca nume, ci doar ca denumire geografică („peninsula Coreea”). Ca țară, nu, pentru că e vorba de două țări care nu se recunosc reciproc; ca nume, nici atât, pentru că, în limba lor, coreenii nu-și spun „coreeni” (așa cum noi nu ne spunem „valahi”, cum ungurii nu-și spun „unguri”, cum nemții nu-și spun „nemți” și cum finlandezii nu-și spun „finlandezi”, spre pildă); iar țării (oricare dintre cele două), ei nu-i spun „Coreea”, ci (în limba lor) „Pământul Dimineților Liniștite”, ceea ce, trebuie să admitem, este foarte frumos. Toate astea sunt interesante. Totuși, ce-i cu „Coreea”?
Se pare că povestea e mai mult încurcată decât descurcată, și iată de ce. Acum mult timp, cam pe vremea când bietul Burebista tocmai se răcea în groapă, în partea de nord a peninsulei au început niște războaie civile de mai mare dragul, ceva di granda, la scară tipic asiatică (pornite cu ajutor militar chinez). Rezultatul războaielor a fost un proces de unificare, probabil derulat cu forța și nu cu vorba bună, în urma căruia s-a născut un stat militarist pe nume Goguryeo. Nu vă lăsați fraieriți de aparenta penibilitate a numelui, că el sună așa doar pentru niște timpane românești (Gogu-ryeo! De ce nu „Sile-san”?!); în realitate, era un construct statal perfect logic, privit la scara istoriei. Adică un regim centralizat, a cărui prioritate era armata, și care juca la două capete, cu mai mult sau mai puțin succes: pe de o parte, se străduia să trateze de la egal la egal cu imperiul chinez, aflat la vest, iar pe de altă parte, ducea o politică agresivă față de micile state axate pe meșteșuguri și comerț, aflate în sudul peninsulei (s-au păstrat numele a trei dintre ele: Silla, Baekje, Gaya). E discutabil cât de performant a fost Goguryeo și cât de echilibrat a fost jocul „la două capete”, dar trebuie spus că statul a durat cam 700 de ani, măcar că Jumong, întemeietorul, n-a trăit nici 40. Pentru comparație, statul întemeiat de Burebista a rezistat cam 200 de ani, chit că Burebista a trăit ceva mai mult decât Jumong, iar imperiul roman nu era un vecin mai puțin dificil decât imperiul chinez.
Dar mai e ceva: numele! Pentru că „Goguryeo” a fost o sursă de legitimare pentru un alt stat din peninsulă, care și-a luat prin secolul X numele de „Goryeo”, în cinstea ilustrului predecesor, și căruia negustorii persani i-au spus „Koryo”, așa cum a ajuns să fie cunoscut și în Europa (via Marco Polo, desigur!).
Acuma, sigur, e frumos că din străvechiul Goguryeo a ieșit modernul „Coreea”, care nu sună deloc rău, trebuie să recunoaștem. Partea mai puțin frumoasă, am putea spune chiar urâtă, e că din teoria politică a lui Jumong a ieșit actuala linie politică a lui Kim Jong-Un, care se crede de-o seamă cu China și face pe cocoșul față de vecinii „meșteșugari și comercianți” din sud.
Și tot din coapsa lui Jumong a mai ieșit o linie politică, pe care o vedem la treabă din 2014 încoace. Un Kim mai bătrân se crede de-o seamă cu China (cu care se învecinează la est) și face pe cocoșul față de vecinii „meșteșugari și comercianți” de la vest. Ambilor le merge bine, deocamdată.
Mă tot întreb cât de liniștite sunt diminețile din Țara Dimineților Liniștite, cu unul ca Kim dincolo de gard? Și mă mai întreb: cum de-am crezut noi că diminețile noastre vor fi liniștite ever and ever after, când știam prea bine ce fel de Kim aveam și noi în pragul casei?
Dar a venit dimineața de 24 februarie 2022. Și ne-am lămurit pentru o generație cum e cu iluzia dimineților liniștite.
Azi e 29 martie. Aici au înflorit kanzanii, iar diminețile sunt liniștite. Pentru cât timp încă?
