Secretele unei cărţi

Am luat cu împrumut şi-am citit cartea ”Pe meridianul Yamato” de Florin Vasiliu. Până aici, nimic deosebit: o carte de călătorie ca oricare alta, cu eternele uimiri ale românului (provincial prin definiţie, cel puţin la nivel european) în faţa alterităţii; în acest caz, Japonia.

Ceea ce este deosebit urmează acum, dar nu în privinţa conţinutului cărţii (deşi am găsit şi aici destule clou-uri), ci în privinţa aspectului: impecabil tipărită şi legată, cartonată, cu supracopertă galben-strălucitor, cu ilustraţii, cu semn de carte tip ”şnuruleţ”... măi să fie! Mă uit la anul apariţiei: 1982. Mă uit la editură: editura Sport-Turism. ISBN: n-are. O notiţă pe penultima pagină: ”Lucrare executată sau comanda nr.896 la Oficiul Economic Central „Carpaţi”, Întreprinderea poligrafică „Bucureştii-Noi”, str. Hrisovului nr. 18 A, sectorul 1, Bucureşti”.

Buun. Mai avem ceva?! Da, un post-scriptum din partea autorului, plasat după încheierea textului şi pagina de cuprins: ”P.S. Autorul rămâne îndatorat tuturor celor care îi vor împărtăşi impresiile, părerile, observaţiile proprii privind cartea, sau îi vor oferi materiale şi informaţii referitoare la viziunea privind spiritul japonez, utile pentru o eventuală ediţie a doua a prezentei lucrări. El se va strădui să se aplece cu răbdare asupra scrisorilor care sunt aşteptate pe adresa: Bd. Republicii 103, etaj 6, apartament 26, sector 2, Bucureşti, 70311”.

Ce deducem noi ca nişte cititori deştepţi, care ştiu ce-a însemnat perioada 1977 – 1989? Păi, deducem următoarele: Florin Vasiliu era un securist din generaţia mai tânără, care a fost trimis în misiune culturală în Japonia, pentru a scrie un fel de ghid iniţiatic pentru securiştii români care urmau să plece acolo. Desigur, această carte urma să fie ”cu circuit închis” (cum foarte probabil a şi fost), că doar nu trebuia să afle toţi flămânzii nivelul de trai al securiştilor!

Cu atât mai puţin al japonezilor... alde ”şoimii cozilor” puteau să trăiască şi cu adidaşi de porc, ce nevoie aveau de sushi?!

Oraşul pierdut

Am văzut şi eu în sfârşit filmul lui Andy Garcia, ”The Lost City”. Şi de bine ce l-am văzut stau şi acuma cu capu-ntre urechi, întrebându-mă dacă mi-a plăcut sau nu.

Subiectul în sine n-avea cum să nu-mi placă: ce se întâmplă cu viaţa unui om atunci când este instaurat comunismul? Răspunsul este foarte scurt şi clar: i se duce dracului. Adică pierde tot. Bani, afacere, iubită, familie, patrie. Singura soluţie este emigrarea. Sau, în formularea unui personaj al lui George Călinescu: ”Experienţa arată că într-o ţară comunistă nu se mai poate salva nimic”. Norocos e ăla care-şi poate salva măcar viaţa!

Bun, şi atunci care-i problema cu filmul ăsta? Că ar fi trebuit să-mi placă la nebunie şi să dau din coadă ca un căţel. Necazul e însă că peste toată intriga politică a filmului cade pleaşcă o poveste de dragoste destul de penibilă (eroul principal se combină cu văduva lui frate-său), care se încheie de-a dreptul mirobolant: cucoana respectivă e proclamată ”Văduva Revoluţiei” şi trece de partea regimului comunist! Cool. Dacă Garcia avea cea mai mică urmă de umor, finalul ăsta m-ar fi făcut să râd copios. Aşa, însă, m-a enervat teribil, îmi venea s-o iau de gât pe văduvioară şi s-o ţin cu capul sub apă până scotea bulbuci!

Părere de final? Categoric, filmul merită văzut. Dar nu vă aşteptaţi să vă şi placă. Şi, da, e genul de film despre care se poate discuta, mai ales dacă ai şi ceva pasiune pentru istorie. A altora, binenţeles!

Despre cecitate

Revin la Jurnalul lui Jeni Acterian, acum că am terminat de citit (deci pe principiul ”câteva concluzii”).

În primul rând, e o lectură fascinantă, dar dacă şi numai dacă te interesează interbelicul bucureştean, în termeni de peisaj uman, desigur. Altfel, te plictiseşti şi te enervezi, că nu-nţelegi nimic (adică nu-nţelegi cine-s ăia de care tot vorbeşte autoarea). Pe mine m-a interesat foarte mult, dat fiind ca Nea Nae-al meu se mişcă permanent între postcomunism, interbelic şi atemporalul românesc (asta, aşa, solemn fie spus, că de fapt acţiunea e foarte vioaie: înjurături, agaţamente şi băutură la tot pasul!). Jurnalul ar mai putea fi o lectură fascinantă şi pentru cei preocupaţi de psihologia feminină (pe mine unul m-a ferit Dumnezeu).

Are, însă, ceva fascinant pentru oricine: incredibila cecitate politică a autoarei. (Nu fac nici o paranteză, că doar ştiţi cu toţii că cecitate înseamnă orbire, în româna lui Patapievici). Gândiţi-vă ce evenimente a prins fata asta, în mai puţin de 15 ani: ultimele lupte ale democraţiei parlamentare, dictatura regală, dictatura legionară, dictatura militară, dictatura comunistă, pogromuri, rebeliuni legionare, represiune guvernamentală, cesiuni teritoriale, război, cucerire străină. Din toate astea, în Jurnal apar foarte mici ecouri: n-a putut să coboare să-şi ia ţigări (din cauza rebeliunii legionare); o notiţă despre ultimatumul sovietic (de cedare a Basarabiei şi Bucovinei de Nord); o alta (şi mai mică!) despre ultimatumul maghiar (dar nimic despre al doilea dictat de la Viena); absolut nimic despre cedarea Cadrilaterului (deşi Jeni Acterian iubea Balcicul mai mult decât orice!); o singură dată apare numele lui Hitler, dar niciodată cel al lui Stalin sau al lui Antonescu.

Ceea ce părea s-o impresioneze era moartea celor din jur: fratele ei, Haig Acterian; profesorul ei, Nae Ionescu; prietenul de familie, Mihail Polihroniade; ”asemănătorul” ei, Mihail Sebastian. Şi a multor altora, toţi dispăruţi (prin moarte, unii, prin plecare, alţii: Mircea Eliade, Emil Cioran) din aceeaşi cauză care pe ea ”n-o interesa”: politica, desfăşurarea evenimentelor, istoria trăită.

În schimb, sunt zeci de pagini (foarte frumoase, dealtfel), despre marea ei iubire cu filozoful Alexandru Dragomir (”Sănducu”, cel din poză). Despre ăsta, ca şi despre Constantin Noica (”Dinu”), celălalt profesor al lui Gabriel Liiceanu, Jeni a noastră a găsit destule resurse să scrie.

Oare a prevăzut că memoriile ei vor fi publicate la editura aceluiaşi – fatalitate! – Gabriel Liiceanu…?!

Breaking news

Cică Iliescu (Nea Nelu, pentru intimi), umblă să se retragă definitiv din politică. Te pomeneşti că e o ultimă mişcare isteaţă, ca PSD-ul să iasă din comă?!

Mira-m-aş: Nea Nelu şi mişcările isteţe!


p.s. "Ion Iliescu este în sine o instituţie” – cine putea să scoată perla dacă nu proasta proastelor, Abramburica, aka Ecaterina Andronescu…

Vorbe den bătrâni

Prin tradiţie, bătrânii sunt înţelepţi (”au văzut multe”). Nu ştiu cum se face, dar eu dau numai peste bătrâni proşti de-mpung.

Azi am auzit la o tanti o vorbă pe care n-o mai auzisem de ceva vreme: ”Că d-aia a ajuns ţara asta unde-a ajuns… că… ”, etc.

Stau şi ma întreb aşa degeaba: unde naiba a ajuns?!

Operaţiunea Moştarak

Ticăloşii! Au aşteptat special să plec eu la munte, la grătar şi ţuică fiartă, ca să fie siguri că nu apuc să comentez în timp real, şi abia dup-aia au lansat ofensiva! Incredibil! Sunt siderat de teama pe care posturile mele o inspiră la nivel planetar – păi cred că nenorocitul de McChrystal (Stan, cum îi zicem la bere) nici un pârţ nu trage, dacă ştie că eu sunt pe lângă un calculator şi-i pot dezvălui maşinaţiunile!

Bref: sâmbătă pe 13, când eu consumasem deja o juma’ de litru (de prune, nu de corcoduşe!), Stan al nostru a lansat operaţiunea Moştarak, de „pacificare” a sudului Afganistanului. Ideea era să ocupe orăşelele Marjah şi Showal, din Valea Helmand, unde domnii talibani se ţineau de trafic de droguri, şi-n felul ăsta să termine cu orice rezistenţă talibană din Afganistan. Îhî.

Păi ia să vedem cum stau lucrurile: avem o aşa-zisă “ţară”, numită Afganistan, a cărei stare naturală e războiul, fie civil, fie cu unul din vecini; avem o forţă multinaţională de ocupaţie, care şi-a propus democratizarea şi reconstrucţia „ţării”; avem o forţă de gherilă care se opune, concentrată în sudul Afganistanului (Helmand) şi dincolo de graniţă, în nordul Pakistanului; această gherilă îşi obţine banii din producţia şi comercializarea drogurilor.

Bun. Până acum, teribila ofensivă „pacificatoare” Moştarak a mers perfect, iar 15.000 de soldaţi guvernamentali, dotaţi cu cea mai bun echipament din lume, au învins 500 de talibani, înarmaţi ca vai de ei. Un succes incontenstabil.

Dar mai departe? Ce le va propune guvernul de la Kabul ţăranilor din sudul Afganistanului? Talibanii le propuneau: cultivaţi mac (Papaver somniferum, pe latineşte) şi cânepă indiană (Cannabis indica), din care noi facem opiu şi haşiş (sau marijuana, cum zic europenii), le vindem şi vă dăm partea voastră. Win-win, băieţi, ce ziceţi? Ţăranii ce să zică?! Îşi luau banul şi tăceau din gură (ce, te pui cu talibanii?).

Acum vine guvernul, care le va spune: băieţi, aţi scăpat de talibani, sunteţi liberi! Liberi să facem ce, vor întreba ţăranii. Păi, liberi să cultivaţi porumb, de exemplu, va spune guvernul. Bine, hai s-o facem şi p-asta, vor conceda ţăranii, şi vor pune porumb în loc de mac şi cânepă.

Dar când îşi vor vinde recolta vor lua cam între 1% şi 5% din banii pe care-i luau până atunci. Şi se vor supăra cam foarte rău. Şi vor trimite emisari peste graniţă, în Pakistanul de nord, unde se vor fi refugiat talibanii între timp, şi îi vor implora să vină înapoi.

Scenariu implauzibil? Domnilor, vă rog, puţin respect pentru precedentele istorice: asta s-a petrecut în Valea Beqaa, în Liban. Iar după cum prea bine ştiţi, acolo e război civil de prin anii ’50. Război cu bani din droguri. Droguri din culturile de mac şi cânepă cultivate în Valea Beqaa. Cultivate de cine? De ţărani, bunînţeles, că doar nu de Gabriel Liiceanu!

Pot să ştiu şi eu de ce alde ţăranii din Valea Helmand ar fi diferiţi de ţăranii din Valea Beqaa, când e vorba de parale?!

Mi-am găsit sufletul pereche

După Svejk, citit în adolescenţă, am terminat azi şi o carte cu schiţe de-ale lui Jaroslav Hašek. Pot spune că mi-au plăcut foarte mult, pe de o parte, şi că nu mi-au plăcut deloc, pe de altă parte. Din acelaşi motiv: l-am simţit pe Hašek foarte asemănător mie în unele privinţe, dar şi extrem de diferit în altele.

Puncte comune: omul era scriitor din vocaţie, nu unul fabricat; era ateu convins, în sensul că toate religiile i se păreau la fel de păguboase, dar cel mai mult îl călca pe nervi biserica dominantă a ţării lui, anume cea catolică; era un mâncău teribil şi un beţivan de mare calibru; avea o fire rebelă, imposibil de constrâns (dar şi lipsit de autodisciplină, din păcate); purta bretele; a scris enorm, dar a publicat extrem de puţin; şi-a bătut joc de toţi şi de toate, începând cu propria persoană şi terminând (binenţeles!) cu Dumnezeu din ceruri; a murit sărac-lipit şi dator-vândut.

Puncte de diferenţă: ca păreri politice, Hašek era foarte de stânga; se pare (nu s-a demonstrat 100%, dar e foarte probabil) că era bisexual; după moarte, scrierile lui au fost traduse în peste 60 de limbi (practic, în toate limbile scrise ale lumii; bine, ştiu că eu încă n-am murit, da’ zău că nu prevăd o asemenea perspectivă!).

Vă-ntrebaţi, poate, dacă merită citită cartea lui de schiţe (“Serata abstinenţilor sau distracţie americană”). Din punctul meu de vedere, merită, desigur: eu am râs la multe dintre schiţe, şi asta nu mi se întâmplă des (în general, autorii de umor sunt oameni foarte trişti). Necazul e că nu poţi să nu remarci un fel de “aer de familie”: Jaroslav Hašek, Jerome K. Jerome, Mark Twain, George Ade, Jiří Brdečka, Jerry Seinfelt, Woody Allen, Bernard Shaw, toţi par ieşiţi din acelaşi ou. Pe bună dreptate, că oamenii, oricât de diferiţi ar fi, fac cam aceleaşi tâmpenii, iar pentru a le sesiza dimensiunea umoristică, autorii au structuri mentale asemănătoare. Vorba lui Feydeau: “Să scrii o comedie e cel mai uşor lucru din lume. Iei cea mai tragică situaţie şi-i scoţi în relief partea grotescă”.

Mda… o fi uşor, nu zic, dar parcă văd că la ce scriu eu n-o să râdă nimeni. Ce, ţie-ţi vine să râzi citind postul ăsta?!

Aud voci!

Domnule, este groasă: nu că aud voci (asta e bine), dar aud vocile care nu trebuie – sau mai exact spus, vocile pe care le aud mai nou nu mai spun ce trebuie, spun numai tâmpenii! Păi treabă-i asta?!

Mă rog, despre vocile astea vorbăreţe am să zic pe larg într-un alt post, legat de Nea Nae (i se apropie şi ăstuia sorocul!). Acum, însă, despre altă voce pe care-o aud rar: a mea.

Răsfoiam alaltăieri cartea (capodopera) lui Ken Kesey, ”Zbor deasupra unui cuib de cuci” (eu o am în română, da’ am auzit că-n original este be-lea!). Şi am dat peste momentul când ”principalul erou secundar” – Chief Bromden – vorbeşte, prima dată după 20 de ani de tăcere. Şi nu-şi recunoaşte propria voce, i se pare ca vorbeşte altcineva.

Ei bine, pot adevări acest lucru: când nu vorbeşti o vreme, uiţi cum sună vocea ta. Aşa păţesc eu când stau câteodată în casă o zi sau două, fără să vorbesc nici măcar la telefon; când în sfârşit mă urnesc până la complex, după pâine să zicem, rămân extrem de mirat de felul cum sună ”O pâine Graham, vă rog!” – mirat, jenat şi cumva uimit că vocea aia ruginită este a mea! Incredibil.

Concluzie: nu-ţi lăsa nici un organ nefolosit prea multă vreme, că pe urmă, când o să ai nevoie de el, nu-i mai ştii programul de utilizare! Nu vreau să zic prin asta că am fost sunat de prietenele unor prieteni, cu reclamaţii de genul ”nu se mai întâmplă nimic între noi!”, şi rugat să discut eu cu respectivii; nu, domnule, nici vorbă de aşa ceva! Pur şi simplu, povesteam ceea ce se petrece cu vocea mea (nu prea melodioasă nici în mod normal…), şi trăgeam o concluzie plină de bun-simţ.

Voi ce-aţi înţeles…?!

Multă lume necăjită

Credeam că numai eu am probleme d-astea…

Paradoxul român

A venit vremea să admit: sunt prost ca noaptea. M-am crezut deştept, dar, ca de obicei, iar n-am înţeles nimic!

Despre ce este vorba: în 9 decembrie 2009 am postat două texte, În contra d-lui Costiklă şi În contra Horicsonului, în care îmi exprimam câteva păreri în privinţa alegerilor prezidenţiale (era vorba de rezultatele turului 2). Principala părere de atunci (”La aceste alegeri nu s-au aflat faţă în faţă cele două Românii”), mi se pare şi acum exactă şi mi-o menţin; în schimb, cea de-a doua ”părere” – de fapt, o imensă uimire – şi anume, cum se poate ca electoratul de dreapta să voteze cu candidatul de stânga, din ură faţă de propriul candidat de dreapta, ei bine, această ”părere”a mea de atunci, îmi probează ignoranţa abisală. Dacă-s bou, normal că-s ignorant!

(În treacăt fie spus, argumentul de atunci al d-lui Costiklă este evident specios: domnia sa a propus o paralelă cu turul 2 al alegerilor din 2000, când electoratul de dreapta a votat un candidat de stânga. Aşa este. Numai că atunci opţiunea era între un candidat de stânga şi unul de extremă stânga, aşa că electoratul de dreapta a procedat inteligibil, alegând răul cel mai mic. Acum însă, opţiunea era între centru-stânga (Geoană) şi centru-dreapta (Băsescu), aşa că votul unei mari părţi din electoratul de dreapta pare iraţional).

Ei bine, citind cartea profesorului Sorin Alexandrescu, ”Paradoxul român”, mi s-o făcut lumină-n cap, vorba ardeleanului, şi-am înţeles despre ce-a fost vorba. Nici poveste de ”vot negativ”, de ”dictatura incipientă”, de ”Băse mardeiaşul”, de ”a vândut flota”, de ”Nuţi de la Cotroceni”, etc. E vorba de paradoxul român.

Profesorul Alexandrescu crede în psihologia abisală, trebuie spus de la bun început, mai exact într-un specific naţional al Zeitgeist-ului. Eu nu prea cred, dar dacă zice el, aşa o fi, că-i mai bătrân şi mai înţelept, nu degeaba îl pusese Ceauşescu pe lista neagră a ”duşmanilor regimului”. El zice că poporul român, inclusiv elitele, suferă de un ”paradox”: fuga înainte simultan cu fuga înapoi.

Până aici, evident, nu se înţelege nimic. Bob zăbavă, că desluşim imediat!

Românii, spune Alexandrescu, sunt extraordinar de obsedaţi de rămânerea lor în urmă (faţă de marile modele vest-europene şi nord-americane), şi de aici o disperată ”fugă înainte” de a recupera întârzierea civilizaţională (”să fim şi noi ca ei”). Însă în acelaşi timp, românii îşi iubesc fanatic propriul trecut (sau ceea ce cred ei că este trecutul lor: când nu-l au, îl inventează, ca în istorie de exemplu) şi propriul mod de viaţă (respectarea tradiţiilor moştenite, percepţia temporală, reacţia la agresiune, etc), de aici ”fuga înapoi”. Mai simplu spus, românii vor să se schimbe dar nu vor să se schimbe!

De aici apare stilul românesc de evoluţie: sincronizarea în salturi. Perioade lungi de încremenire urmate de acţiune febrilă: să schimbăm totul… să reclădim pe alte baze… s-o luăm de la început… să facem tabula rasa din ce-a fost pân-acum… bref, să distrugem vechiul şi să construim noul.

Distrucţie totală urmată de construcţie totală.

(Paranteză: cine-a lucrat într-o agenţie de publicitate a văzut paradoxul român exact în forma asta radicală! Când vine un client nou la agenţie, managerul vrea să vadă ce i-a lucrat până acum agenţia precedentă. Invariabil, îşi dă o palmă peste faţă şi zice: ”Nimic nu e bun, trebuie să renunţaţi la tot şi s-o luăm de la zero!”).

În politică au procedat la fel românii noştri, conform meşterului Manole: în 1848 au ars în piaţă, simbolic, Regulamentul Organic (deşi fusese prima constituţie din istoria lor) pe care-l aclamaseră în 1832… în 1866 l-au izgonit pe Cuza, după ce-l aclamaseră în 1859… în 1914 l-au băgat în mormânt pe Carol I, după ce-l aclamaseră în 1888… după care urmează ceea ce ştiţi: Alexandru Averescu, Ionel Brătianu, Nicolae Iorga, Iuliu Maniu, Carol II, Ion Antonescu, Mihai I, Petru Groza, Gheorghiu Dej, Nicolae Ceauşescu, Ion Iliescu, Emil Constantinescu… toţi au trecut prin aceeaşi curbă de percepţie: aclamaţi ca ”salvatori” la început, huiduiţi ca ”trădători” la sfârşit. Nu discut calitatea prestaţiilor acestor lideri, ci doar percepţia asupra lor: ”Vino, Salvatorule, pleacă, Trădătorule!”.

Ei bine, de la ultimul ”salvator” izgonit (Constantinescu) trecuseră aproximativ zece ani (”ciclul normal”), aşa că Băsescu era numai copt de izgonire (din punct de vedere al paradoxului român, al psihologiei abisale). Aşa se explică fanatismul antibăsescienilor, convingerea lor absolută (în contrapondere, băsescienii erau mai degrabă ironici şi deschişi la discuţii), precum şi uimitoarea viteză cu care treceau la injurii şi acuze aduse preopinenţilor, fie de ”ticăloşie” (”V-a cumpărat!”), fie de ”prostie” (”Mai informează-te şi pe urmă să vorbeşti cu mine!”).

N-aş fi îndrăznit să deschid pliscul, dacă n-aş fi trăit pe pielea mea chestia asta: în 1989 şi în 1996. Cum erau antibăsescienii în 2009, aşa eram şi eu în anii aia, ba chiar mai rău. Dar m-am vindecat.

Sper să mai citească şi alţii cartea profesorului Alexandrescu, poate se vindecă şi ei. Pe urmă facem un club şi mergem la bere. Heya?

Jean Claude Van Damme

Dacă vă zic c-am văzut un film pe care-l recomand cu toată inima, ba chiar mai mult, voi o să mă credeţi. Dacă însă vă zic că filmul acesta e cu Jean Claude Van Damme, o să mă luaţi pe ţigăneşte (ceea ce e foarte urât pentru nişte oameni de cultură, v-am mai zis). Totuşi, eu, Mihai Buzea aka ”Gika” (care e atât poreclă, cât şi nom de plume, plus nume de personaj al Berilor de Aur, da?), vin şi vă recomand un film cu Jean Claude Van Damme. Un film extraordinar: nu garantez c-o să vă placă (eu unul nici acum n-aş putea spune dacă mi-a plăcut sau nu), dar în mod sigur vi se va părea ”ciudat”. Genul de film despre care poţi discuta în contradictoriu. Pe care-l ţii minte, chiar şi ca pe o ”porcărie” – dar de uitat nu-l uiţi!

Pentru că dacă-l vezi şi-l uiţi… atunci eşti un bou şi-ţi pierzi degeaba timpul pe blogul meu. Mai bine du-te şi împerechează-ţi ciorapii, că ieşi mai câştigat.

p.s. a, da, uitam: filmul se numeşte JCVD. Scenariul: Mabrouk el Mechri. Regia: Mabrouk el Mechri. Nu ca alea ale noastre, cu Sergiu Nicolaescu!

Experiment cimpanzeu

De zeci de ani (literalmente: 30 şi ceva de ani pot fi numiţi ”zeci de ani” fără nici o exagerare, corect?) m-a uimit urmatoarea treabă: de ce părerea mea este sistematic ignorată, deşi am în mod clar dreptate? Lucru care este evident fie chiar atunci, fie se arată mai târziu?

Păi în ceaţă eram şi acum, dacă nu vedem pe Animal Planet experimentul ăla cu cimpanzeii. Din păcate, nărod fiind, am uitat numele (orice experiment poartă un nume, de obicei al celui care l-a imaginat şi l-a pus prima dată în practică). Un cimpanzeu mic în grad (adică pe o treaptă ierarhică inferioară, în cadrul grupului), e luat deoparte şi învăţat să extragă banane dintr-un dispozitiv, apăsând într-o anumită succesiune câteva butoane colorate. După învăţare, cimpanzeul mic e reintrodus, cu tot cu dispozitiv, înapoi in perimetrul grupului său.

Evident, micul cimpanzeu nu aşteaptă ca prostul orele fixe de masă, ci se îmbuibă după pofta inimii cu bananele din maşinărie, pe care numai el ştie să le scoată. Ceilalţi cimpanzei nici gând să se uite cum face, ca să scoată şi ei banane! Nu, domnule, mai bine rabdă de foame, decât să înveţe de la ăla micu’! Păi, cum?! Încearcă cel mult să-l fugărească şi să-i ia bananele, dar nicidecum să observe cum face!

Când experimentul a fost repetat, folosindu-se de data asta un cimpanzeu alfa (cu statut social superior), rezultatele au fost exact contrarii: toţi s-au adunat în jurul lui să vadă cum face să scoată banane, şi în mai puţin de jumatate de oră tot grupul învăţase algoritmul şi a golit dispozitivul.

În concluzie, mi-am zis, băgându-mi de ruşine capu-ntre urechi: nu contează ce spui, contează cine eşti, când spui ceva. Degeaba ai dreptate, dacă n-ai statut social superior, în cadrul grupului respectiv!

Exemplificare (tristă): de Revelion m-am luat la harţă cu mai vechiul nostru prieten Grecku (aka ”Stele”, după numele de personaj din Berile de Aur şi din Nea Nae). Care o fi, ne întrebam noi, titlul original al nuvelei lui Steinbeck, ”Oameni şi şoareci”?! Of Mice and Men, am spus eu, cu autoritatea filologului (dar cu statut social inferior în grup); Of Men and Mice, a spus Stele, cu autoritatea ignorantului (dar cu statut social superior). Evident, pariurile erau 100 la 1 în favoarea lui (numai gagică-mea credea în mine, da’ ce era să facă ea singură împotriva atâtor beţivi?!).

Vedeţi? Ăsta e necazul, şi fac pariu că v-aţi lovit de el de mii şi zeci de mii de ori până acum: funcţia bate gradul (în formularea domnului plutonier Potârniche, UM 02525 Breaza). Degeaba ştii, dacă nu eşti (formularea mea). Iar când, în sfârşit, ajungi să fii… atunci nu mai ştii nimic (formularea lui Laurence J. Peter).

Despre intelect

În caz că vă întrebaţi ce mai citesc, răspund cinstit: jurnalul intim al lui Jeni Acterian. Ciudat, nu? Mie nu-mi place să citesc jurnale (nici să le scriu, dealtfel); nu-mi place nici să citesc lucruri scrise de femei (scrisul feminin e pur şi simplu sufocat de romanţiozităţi deplasate); nici lucruri scrise de cei cu păreri politice de stânga (nu mai dau motive), nici de cei prea tineri (excesiv de preocupaţi de propria persoană), nici de fanii lui Marcel Proust (asemeni).

Totuşi, această carte mă fascinează. Fata avea un talent înnăscut pentru cuvântul scris, dar nu de asta-i vorba acum; citind, m-am întrebat aşa deodată: cum eram eu la 17 ani (vârsta de început a Jurnalului)?!

Un răspuns sincer e că nu-mi prea aduc aminte. Dar din ceea ce-mi aduc aminte, pot spune că eram un animal. O haimana oarecare. Un fanfaron fricos, leneş, mincinos şi obsedat sexual. Pe scurt, bucureşteanul standard, în versiunea ”puţoi şmecheraş”. Deşi eu nu mă percepeam aşa, eram pur şi simplu la fel ca cei din jur: un puber nenorocit dintr-o mahala săracă şi ţigănească a unui oraş comunist, probabil cel mai hidos oraş comunist al Europei (geografice!).

La 17 ani (în 1934), Jeni Acterian cunoştea perfect franceza şi germana, studia engleza şi italiana, îşi dădea examenele în particular (!), lua bacalaureatul şi se înscria la Facultatea de Filozofie, pe care o termina la 23 de ani, cu teza ”Raţionamentul prin recurenţă”, sub conducerea profesorului Nae Ionescu (nea Nae!). Între timp scrisese zeci de caiete de Jurnal.

Hm… sunt unele comparaţii pe care-mi displace să le fac. De exemplu, comparaţia între intelectul meu şi cel al lui Jeni Acterian.

De caracter nu mai vorbesc. Iar de talent nici atât!

Ce-i trebuie chelului, dacă nu scut antirachetă?

Vă deranjez cu impresiile mele despre scutul antirachetă cu care se umflă-n pene Băsescu.

Iată o ştire HotNews din 2007:

US won’t install anti rocket shield in Romania
de HotNews.ro
Vineri, 23 februarie 2007

Romania and Bulgaria will not host US made anti rocket shield facilities, even though Russia would rather have the defense systems in Poland and the Czech Republic relocated in the Southern Europe.

The American officials excluded the possibility to install in Romania the anti rocked shield, part of a defense program launched in 2004 as countermeasure against Iran and North Korea.

The United States claim that there are no enlargement plans for the program, except for those already negotiated in Warsaw and Prague.

In the same context, Washington officials responded the several accuses coming from Moscow: "Russia is not a target and the Russians know it", said the deputy secretary on European Affairs, Daniel Fried.

“The United States salute Russia's return as a positive force in the world, in case this return means that Russia will play a constructive role in the nuclear ambitions of the North Korea, Iran, in Kosovo, in the war against terrorism", said Fried.


Iată acum o ştire HotNews din 2010:

Romanian PM on the missile shield: It means the guarantee of democracy's stability for a long time
de HotNews.ro
Joi, 4 februarie 2010

Romanian PM Emil Boc declared in an interview for HotNews.ro - RFI that inviting Romania in the missile shield programme is "a political, diplomatic, military and strategic success". PM adds that the CSAT decision, namely the approval of the invitation made by Barak Obama, needs to be ratified by the Parliament. "The costs are minimum, the benefits are maximum", Emil Boc added, stating that the Romanian state will make a location available and that other additional costs "are to be negotiated".

Voi ce înţelegeţi, mă, de-aici?! Că politicienii români (adică Boc şi Băsescu) i-au ”făcut” p-ăia americani (Joe Biden şi Barack Obama)?! Că Rusia şi-a luat-o peste bot în numai doi ani şi ceva? Că cei doi cretini, Robert Gates şi Michael Mullen (secretarul de la Apărare şi şeful de Stat Major) au înţeles în sfârşit ce tâmpenie au reuşit renunţând la scutul antirachetă din Polonia şi Cehia?

Sau, mai simplu şi mai sigur, e vorba iar de Marea Neagră?! Nu cumva mutarea proiectului din Polonia şi Cehia spre România şi Bulgaria (ţări cu largă ieşire la această mare, singurele ţări ale Uniunii Europene limitrofe Mării Negre) are legătură cu ceva bănişori?

Situaţie win-win, domnilor: Rusia se poate lăuda că i-a oprit pe americani în Europa Centrală; America economiseşte parale, că românii şi bulgarii sunt mult mai săraci decât polonii şi cehii; Uniunea Europeană e sigură acum că NATO pune osul pentru proiectul Nabucco; Turcia e iar lăsată pe dinafară (”Vedeţi, turcilor, ce păţiţi dacă nu respectaţi drepturile omului?!”); Ucraina şi Georgia prind iar curaj şi reîncep să orăcăie (”Luaţi-ne şi pe noi!”); guvernele Boc şi Borisov au acum pretext să nu bage bani în marina militară, adică exact ce şi-au dorit: de unde bani, pe praful ăsta?!

Singurii care par să piardă ceva sunt cehii şi polonii; dar pe cât punem pariu că au negociat chestia asta din vreme, şi că acum o să se-aleagă cu investiţii grupa mare?!

Iar noi cu ce rămânem, neicuşorule? Cu bricul Mircea, cu ăla rămânem!