Trofeul Calității - penitenciar

Magna Cum Fraude

Tu nu crezi în criză, Micule, dar criza crede în tine!

Vorbe de seamă

”Succesul este abilitatea de a trece de la un esec la altul fara sa iti pierzi entuziasmul”. Winston Churchill

”Și la ce ți-a folosit?”

Am auzit de prea multe ori această replică, atât în adolescență (de la sărmanul Horicson, acest sărac al speciei umane), cât și la vârsta asta pârguită de acum. N-o mai aud de la Horicson (el este mut ca o lebădă, mai nou, ceea ce nu-i deloc regretabil, chiar dimpotrivă!), ci de la gagică-mea. Evident, dacă era vorba doar de Horicson, nu mă deranjam să răspund, dar în condițiile astea, nu am ce face și trebuie să dau ghiers.

Despre este vorba, deci? Ce vrea să spună cineva care, atunci când zici ceva cu totul anodin (”Ce șmotru am făcut aseară cu Alio la biliard!”) îți răspunde ”Și la ce ți-a folosit?”. Aparent, e o replică de închidere a discuției, adică atunci când n-ai nicio vorbă isteață de spus, o bagi p-asta cu ”folositul” și lași impresia că ai participat și tu, chiar minimal, la discuție. De fapt, e vorba de mult mai mult.

E vorba de o schimbare fundamentală de paradigmă, de Zeitgeist. Modul în care oamenii se raportează la realitate se schimbă sub ochii noștri, iar această vorbă (aparent) goală e un simptom al acestei schimbări. Ce vreau să spun:

cam din Renaștere încoace, una din condițiile esențiale ale respectabilității era educația. Un om educat putea sau nu să fie respectabil, dar un om needucat nu avea nicio șansă la respectabilitate. Dar ce înseamnă ”educația”? Foarte larg spus, înseamnă ”înghesuirea în minte” a cât mai multor informații (date) din domenii cât mai diferite. Sau, cum spunea Jerome K. Jerome: ”Un om care a citit Biblia, pe Shakespeare și pe Euclid, care poate discuta liber despre lucrările lui Newton și ale lui Darwin, care știe să deosebească planeta Venus de Steaua Polară, se mulțumește cu atât și nu simte nevoia să afle mai mult”. Bine, ce voia J.K.J. să spună era că autosuficiența nu e niciodată de lăudat, dar eu prefer să iau de aici portretul-robot al omului educat de secol 19: știe din toate câte ceva, dar aceste cunoștințe nu sunt destinate să-i câștige pâinea, ci doar să-i împodobească mintea. Să-l facă socialmente acceptabil. Să-i asigure accesul în saloane, și, implicit, accesul la împerechere. Fără aceste cunoștințe minimaliste, omul e considerat needucat, iar șansele lui la împerechere se reduceau considerabil: își putea alege partenere numai din clasele ”de jos”, complet lipsite de educație (să nu uităm, vremea învățământului gratuit și obligatoriu încă nu venise).

Ei bine, lumea secolului 21 nu mai seamănă cu cea a secolului 19, iar una din marile diferențe este că educația nu mai înseamnă ”cunoștințe”, ci ”competențe”. Acum, un om educat nu e cel care l-a citit pe Cervantes, ci cel care știe să folosească o tabletă. Respectibilitatea nu e dată de numărul de date înmagazinate în creier (”Când a domnit Ștefan cel Mare? Care sunt sturionii din Marea Neagră? Care e capitala Burkinei Faso?”), pe model ”Vrei să fii miliardar” sau ”Știi și câștigi”, ci de modul în care datele din creier, multe sau puține, își găsesc o aplicabilitate imediată și evidentă.

Mai simplu spus, diferența dintre cunoștințe și competențe este diferența dintre a știi chestii și a știi să faci chestii. Diferența dintre o minte împodobită cu podoabe și o minte echipată cu unelte.

Acum e clar ce vreau să spun: eu aparțin primului model educațional (cel de secol 19), iar gagică-mea (și bietul Horicson, în măsura în care este și el om) celui de-al doilea model (de secol 21). Mintea mea e plină de fragmente absolut inutile de informație (literatură, biologie, istorie, d-astea), iar mințile lor sunt pline de date imediat utilizabile (programe de computer, ca Excel-ul, de pildă). Aparent, în această situație, eu sunt loser pe toată linia, iar modelul meu educațional e complet lipsit de vreo șansă. Totuși, situația nu e atât de simplă.

Problema constă din faptul că viața omului are o componentă concurențială (serviciul, afacerile) și o componentă cooperațională (distracțiile). Dacă aceste două componente nu sunt echilibrate, apare buba (depresie, etc). Dar educația bazată pe competențe te pregătește numai pentru competiție, nu și pentru cooperare. Exemplu: ați întâlnit cu toții programatori sau contabili care excelează în profesiunea lor, dar a căror conversație e cumplit de plictisitoare (asta în cazul când ea există!). Desigur, ați întânit și cazul opus: petrecăreți plini de șarm, oameni pe care nu te plictisești să-i asculți cu orele, dar complet lipsiți de abilitatea de a presta vreo muncă utilă, din care să-și câștige viața (îi auzi la sfârșit: ”Dă și mie o țigare!”).

Bun, destul cu abstractizările, să trecem la exemple, că alea sunt carnea poveștilor: ”Și la ce ți-a folosit?!” este o replică, în sine, corectă, dar numai atunci când e aplicată asupra componentei utilitariste (concurențiale). Atunci o rostești într-un context neconcurențial (de distracție), replica își pierde sensul și devine complet deplasată:

”Am fost la dans”.
”Și la ce ți-a folosit?”.

”M-am uitat la meci”.
”Și la ce ți-a folosit?”.

”Am fost pe munte cu băieții”.
”Și la ce ți-a folosit?”.

”Am văzut piesa ”Lear” cu Mariana Mihuț și Dorina Chiriac”.
”Și la ce ți-a folosit?”.

Enumerarea poate continua la nesfârșit. Dar este evidentă concluzia: cele mai multe lucruri care îți fac plăcere nu ”folosesc” la nimic; nu te fac nici mai bogat, nici mai înalt, nici mai deștept. Pur și simplu, îți plac, atâta tot. Desigur, ce-mi face mie plăcere s-ar putea să nu-ți facă ție, și invers! Atunci va fi rândul meu să te întreb, cu egală nerozie:

”Azi la serviciu am stat numai în ședințe!”.
”Și la ce ți-a folosit?”.

Ciprian Teodorescu

Este deloc important cine este Ciprian Teodorescu (parcă vă și aud: ”Cine p. mea e Teodorescu ăsta?!”), ci ce-a făcut acest domn. Și ce face acum.

Bref, în volburoasa-i tinerețe, Ciprian Teodorescu s-a dus de unul singur în Kașkar, masivul ăla din estul Turciei, de lângă Marea Neagră, ăla cu care v-am tot pisat eu la cap (”Hai, bă, să facem o expediție în Kașkar!”) și-n care nu numai că n-am ajuns, dar nici nu vom ajunge în vreun viitor previzibil. Ei bine, el s-a dus. Și, fie-mi cu iertare, nici prea mulți bani n-avea, să zicem că asta era problema noastră, dar nu era și a lui!

Mă rog, despre Kașkar o să ne povestească personal, la timpul potrivit.

Be mic: în timpul liber, Ciprian face voluntariat la un ONG căruia-i zice Viitorplus. Bine, informația asta nu vă face mai deștepți, dar dacă vă zic că ăștia sunt tipii îmbrăcați în alb care ne-au dat apă pe traseu, la semi-ul de duminică... e?

Păi, fără apa lor, nu crăpam? Nu plesnea benga-n noi? Ei, vedeți?

Acuma să trecem la subiect: știe cineva cum funcționează trebușoara asta? Cum devine chestia cu ONG-ul? Înțeleg că e ceva care nu face profit și se bazează pe voluntari: dar cum îi adună, cum îi convinge să muncească fără plată, cum procedează totuși șefimea oengistă să trăiască fără salariu și să mai și organizeze chestii... bată-mă Marx să mă bată, da' nu pricep în ruptul capului!

Pentru că și singur dac-ai fi și te-ai ține de voluntariat, tot ar fi foarte greu și tot ar trebui să ai bani de undeva, măcar pentru mâncare dacă nu pentur altceva; dacă mai faci și acțiuni, împăduriri de pildă, iar îți trebuie bani. Iar dacă ai de ținut un sediu, de plătit niște facturi, de cumpărat un domeniu pe care să-ți faci site-ul, plus alte un milion de lucruri... cum te descurci, în cazul ăsta?

Aici este un chițibuș care îmi scapă totalmente.

Dar dacă tot pornirăm discuția despre Ciprian și voluntariatul lui, ce-ar fi să ne facem și noi un ONG de-ăsta? Păi numai dacă bem cu 50% mai puțină bere și tot ne rămân bani pentru toate cheltuielile! Deci asta e rezolvată, să zicem.

Rămâne, însă, o întrebare fără răspuns: cu ce se ocupă ONG-ul ”Turturel”? E, aici să vă văd! Că, mersi, dacă ai un ONG care se cheamă ”Tomiță”, e clar că te ocupi de projarea câinilor vagabonzi și-a pisicilor maidaneze. Dar dacă ești ”Turturel”?! Ce naiba ai putea să faci, ca să fii credibil?

Am o idee: ne vom ocupa de aclimatizarea păsării-liră în România. Avantaje multiple, succes garantat, ne așteaptă celebritatea, domnilor!

Dar trebuie să fim discreți, să nu ajungă o astfel de excepțională idee la urechile dușmanilor, heya?

Ivan s-a însurat

A ieșit iureș. Mai mult nu spun, până nu fac rost de poze compromițătoare! Păzea! Revin.

Bucharest International Half Marathon

Apoi s-o gătat!

Mă rog, s-o gătat prima alergare pe anul ăsta, mai e aia din toamnă, de pe 3 octombrie. Dar acolo o să facem echipă de ștafetă, ca nu se mai poate. Pe Grecku nu-l luam în echipă, că e pricinos.

Rezultate: Erick a ieșit pe locul 163, cu timpul 1:49, Grecku a ieșit pe 260, cu 1:57, iar Gikă pe 387, cu 2:06. Dar trebuie să ținem seama că eu am fost și bolnav când eram mic, iar copiii mă băteau numai la vaccin. Astfel, totul se explică.

Față de alți ani, pot spune că anul ăsta nu m-a surprins prin nimic: am alergat ca prostul și n-am avut nicio revelație. De obicei... dar nu mai zic nimic, să nu ajungă revelațiile mele la urechile dușmanilor; nu pot să risc una ca asta!

Ca să vă faceți o idee, trebuie spus că au fost vreo 900 de înscriși, dintre care au terminat 663 de oameni. Cel mai bun timp a fost 1:03, iar cel mai slab 3:00. Nu râdeți ca proștii, că pentru ăla care-a alergat trei ore a fost mult, mult mai greu decât pentru marocanul care a luat locul I!

Nu închei înainte de a vă da vestea cea mare: pentru la toamnă și-au anunțat ”intențiile” domnii Julius și Sharky. Ca să nu mai vorbim de Dănel. Care n-a alergat de data asta, dar avea gura plină de vorbe de înțelepciune când am mers la berea de după. Tipic românesc, heya?