Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut

Am terminat azi de citit cartea lui Mircea Vulcănescu (scoasă la editura Eikon, în 2009, ediția a III-a, ISBN 978-973-757-184-7, pentru cine vrea să-mi verifice citatele) și am de zis următoarele:

Pentru cine o să scrie ”Nea Nae” (fie c-oi fi eu, fie c-o fi altul), acest volumaș e absolut necesar, că e ”privirea” cea mai bine organizată asupra vieții și posterității lui Nae Ionescu; în plus, este o privire de distanță, nu una implicată emoțional (cum e a lui Mihail Sebastian din ”Jurnal”, a lui Mircea Eliade din ”Roza Vânturilor”, a lui Petre Pandrea din ”Portrete și controverse” sau a Marucăi Cantacuzino din ”Ombres et lumières: souvenirs d'une Princesse Moldave”). Pentru cine n-are chef de niciun fel de Nea Nae (nici să-l scrie, nici să-l citească), iată aici câteva impresii de lectură, așa la cald.

Lumea în care a trăit Nae Ionescu, interbelicul românesc, cu ale sale bune și rele, era o lume fundamental diferită de a noastră. Asta e cea mai puternică ”impresie” cu care un impresionist ca mine a rămas din carte. Două lucruri lipseau din lumea mentală a interbelicilor: tehnologia și globalizarea. Din punctul noastru de vedere, al celor de azi, oamenii de atunci erau complet atehnologici (și bunînțeles că n-aveau cum să-și dea seama de asta!); pe de altă parte, erau ”orbi” la Lume, la planetă, așa cum o înțelegem astăzi, când vorbim la bere despre noua iubițică a lui Kim Jong-un, războiul din Mali sau bârfele de la Bruxelles. Interbelicii ăștia îmi amintesc, fără să vreau, de țăranii mei din Ghijasa de Sus: ce-o mai făcut al lui cutare, cine și-o mai bătut muierea, cine și-o cumpărat bivoliță... d-astea. Universul lor e redus la câteva zeci de hectare, iar Sibiul este capitala lumii (îndepărtată, inaccesibilă, dar cumva, neinteresantă!).

În aceste condiții de provincialitate galopantă, la ce mari gânduri te poți aștepta de la ”generația Eliade” și de la mentorul ei, Nae Ionescu? Ei bine, aici e surpriza, că erau ei provinciali în spirit, dar nu tâmpiți. În primul rând, erau tobă de carte, ar fi rușinat pe mulți dintre ”gânditorii” României de-acum. În al doilea rând, erau într-o căutare frenetică a unor răspunsuri definitive, lucru care azi pare copilăresc, dar atunci părea un efort genuin de cunoaștere. N-aveau habar de informatică, genom sau fisiune, dar căutau cu disperare ceva numit ”mântuire”. Eu personal nu înțeleg prea bine utilitatea demersului lor, dar simt că pentru ei era foarte important, era decisiv, pentru că doreau această ”mântuire” atât la nivel personal, cât și la nivel comunitar. Mda!

Pe de altă parte, Vulcănescu și-a scris cartea cam între 1941 și 1946, când nu știa ce se va alege din moștenirea spirituală a lui Nae Ionescu și a generației crescute de el. Din păcate, noi știm ce s-a ales: praful. Eliade a devenit un savant anglofon (și nu s-a ”mântuit” deloc), Cioran un eseist francofon (și nu s-a ”mântuit” nici atât), Noica un filozof românofon (deci complet ignorat), iar fiul lui Noica a devenit călugăr ortodox, undeva prin Anglia. Poate ăsta să se fi ”mântuit”?! Cum s-ar zice, singurul care a acces la Dumnezeire (folosesc cuvântul fără să-l înțeleg) a fost cel care nici nu l-a cunoscut pe Nae Ionescu!

În ce-l privește pe Vulcănescu, a murit în pușcărie, omorât de comuniști. Pe patul de moarte a zis doar ”Să nu ne răzbunați!”. E posibil ca el să fi fost singurul care-a ajuns la potou. Dar nu bag mâna-n foc.

Dau acum un singur citat din carte, urmând să vină și altele, pe măsură ce mi se limpezesc gândurile: ”Exista [...], în personalitatea lui, o fațetă pe care am numi-o «Gică» - pentru că reamintește de felul de a fi al unui anumit tip autohton – care răzbate vizibil până într-unele fotografii ale sale”.

Nu pot să numă întreb: oare Gică nu este adevărata posteritate a lui Nae Ionescu? Posteritate care acum, la aproape 75 de ani de la moartea lui, se pregătește să-și ia revanșa?