Da' eu cu cine votez diseara?

Un altfel de bizon pentru liniștea noastră

Nu știu cât de rentabil e teatrul Act, ca afacere, dar ca teatru e categoric o reușită: repertoriu mic și bine ales, actori foarte buni, public restrâns și care cunoaște, cam asta e impresia pe care mi-a lăsat-o mie. Mai e și micul ”amănunt” că sala e în așa fel organizată, că nu prea poate pleca melteanul acasă, dacă se plictisește (cum se întâmplă de multe ori la teatrele mari), nemaivorbind de fenomenul ”mobil care sună în timpul piesei”. Sau, cine știe, am avut eu noroc să nu sune nici un mobil de data asta. Nici chiar al meu.

Piesa* pe care am văzut-o la Act e aproape de-o vârstă cu mine, dar încă e foarte bună. Aș zice chiar că timpul a decantat-o, adică i-a lăsat numai partea etern-umană, pe când ”fazele” și expresiile care erau la modă acum trej’ de ani trec practic neobservate. Sinopsis, ca să fie clar: Don, Teach și Bob sunt trei fraieri, un fel de spărgători aspiranți care până la urmă nu dau nici o spargere, deși numai despre asta vorbesc. Teach e mândrul posesor al unui pistol, cu care nu intenționează să împuște pe nimeni, dar pe care îl cară după el because of the way things go these days, expresie de pe vremea lui taică-miu și-a lui unchiu’ Gelu, dar pe care nimeni n-o mai produce astăzi, decât dacă vrea să cadă în penibil.

Deși toți trei actorii joacă impecabil, gloria (și dragostea publicului) merg în primul rând spre interpretul lui Bob, adică spre Marius Florea Vizante. Nu c-aș vrea să le ocultez meritele partenerilor săi de distribuție, dar într-adevăr Vizante scoate un personaj absolut de neuitat din imbecilul de Bob: e-atât de veridic, atât de dezarmat în prostia lui, încât până la sfârșit nu știi dacă să-l bați sau să-l înfiezi. Nici nu e nevoie să-l bați tu, că-l bate pistolarul Teach, la sfârșitul piesei, moment în care publicul (care a râs până atunci de s-a spart) aproape că începe să plângă, când îi aude vocea lui Bob de sub masa unde s-a pitit: ”Bbbă, mie-mi curge sânge din ureche. Bbbă, mie-mi curge sânge din URECHE!”.

MIHAI BUZEA

*American Buffalo, de David Mamet, la teatrul Act. Regia: Cristi Juncu. Cu: Gheorghe Ifrim, Vlad Zamfirescu, Marius Florea Vizante.  

Când înverzeşte turcoazul

Hai să mă duc la teatru d-ăsta neconvenţional, îmi zic, că p-alea convenţionale le-am cam bifat, şi-n plus nici nu mă lasă cu sticla de bere în sala de spectacol. Am nimerit în “La Scena”, pe Calea Călăraşi, colţ cu Mântuleasa. Casă veche, boierească, renovată.

Găsesc locul faptei (undeva la mansardă, sub grinzile acoperişului), m-aşez, începe piesa*. Acţiunea mă absoarbe instantaneu: un taximetrist negociază c-o “fetiţă”. Prietena mea se foieşte, apoi şopteşte: “Mai stăm?”. Noroc că prima scenă se termină repede, altfel iar mă trezeam poşetat, ca să nu mai zic de reproşuri: “N-ai tu sănătate dacă nu m-aduci la piese cu lesbiene sau prostituate!”. Poftim mod de raportare la actul artistic...

Apropo de acte sau de raporturi: sunt berechet. Cronometrate, nu aşa! În scena a doua, taximetristul are un act cu o fată-n casă; în al treilea, fata-n casă are un raport cu băiatul stăpânei, şi tot aşa, din raport în act şi din act în raport, defilează prin faţa noastră personajele piramidei sociale. Cronometrăm timpul de acuplare al masculilor din toate clasele, rasele şi masele, cercul închizându-se cu bogătaşul Malcom şi prostituata Irene, cea care deschisese balul. Scriitorul Robert se dă ziarist în patul top-modelului Kelly (scena 7), iar prietena mea comentează: “25 de minute! Nu-i rău deloc pentru un ziarist!”.

Desigur, toate aceste personaje (zece la număr) sunt interpretate de doi actori (un el şi-o ea), ceea ce dă montării piesei un ritm foarte alert – asta e şi ideea, să ţii oamenii în priză, nu să-i laşi s-adoarmă. Adevărat că pentru actori e un efort considerabil, dar amândoi se achită perfect de treabă. În plus, actriţa e şi foarte drăguţă, deşi aici opiniile sunt împărţite (“Ce drăguţă, care drăguţă? Aia-i drăguţă, chiombu' pământului?!”), la fel ca în privinţa sensului titlului: “Păi îi zice-aşa că tot decorul era tras pe albastru, afară de cuvertura de pat, care era verde”, zic eu. “Verde-i leurda aia-a ta”, e de părere Amy, “cuvertura e turcoaz toată ziua. Vezi ce scrii în cronică, că şi-aşa te ştie lumea de daltonist”.

*The Blue Room, de David Hare, la club restaurant La Scena. 

Regia şi distribuţia: Iulia Lumânare şi Radu Micu.

Generația greșită

Aș fi vrut să intitulez altfel textul ăsta, poate „Generația ’27”, poate „Generația Nae Ionescu”, sau chiar „Generația «Crinul Alb»”, dar fiecare din aceste titluri are câte o hibă, și-n plus nici nu comunică nimic din ce vreau eu să spun. Iar ceea ce vreau să spun e simplu: interbelicul a fost greșit. Intelectualitatea interbelică a fost greșită. De politicieni, de industriași sau de țărani nici nu mai zic.

Înainte de a continua, trebuie să precizez că eu am crescut fără nici cea mai mică informație despre intelectualii interbelici. Mie nu mi s-a spus acasă, ca altora, „Ehei, ce scriitori erau înainte... ce ziariști, ce eseiști, ce critici, ce profesori!”; nimic! Singurele informații primite de la familie despre perioada interbelică erau de natură strict economică, cum să zic, de natură mic-utilitaristă: „Înainte se trăia mai omenește!”. Când, după Revoluție, școala 104 din Berceni a fost rebotezată „Mircea Vulcănescu” am întrebat și eu, alături de puzderia de copii ai blocurilor: „Da’cine-i ăsta?”.

Tot după Revoluție m-am pomenit bombardat de o avalanșă de nume cu care, ca român, trebuia de acum înainte „să mă mândresc”: Noica! Cioran! Eliade! Vulcănescu! Țutea! Sebastian! Crainic! Ionescu! Ionescu! Lovinescu! Pandrea! Șeicaru! Sârbu! Manoliu! Vianu! Botta! Cioculescu! Acterian! Golopenția! Gyr! Brăiloiu! Holban! Blecher! Evident, m-a luat amețeala și prima reacție a fost una de respingere, de „Ia mai lăsați-mă-n pace!”. Pe urmă, treptat-treptat, am început să citesc.

Primele impresii au fost foarte puternice și admit că m-au ținut sub „vraja” lor mai bine de un deceniu, poate chiar două. Foarte greu, însă, am început să mă dezmeticesc. „Agentul de trezire” a fost nimeni altul decât amărâtul de Petre Țuțea: atât de stupizi și de primitivi mi-au părut admiratorii lui, încât am făcut și eu efortul de a-i citi „vorbele memorabile”. Cam de atunci am început să mă dumiresc.

Care a fost, din punctul meu de vedere, greșeala lor fundamentală, nu a unuia sau a altuia, ci a lor ca generație? Simplu spus, au ratat întâlnirea cu modernitatea. S-au apucat să construiască „românismul” într-un moment în care toate „ismele”, după o efervescență de 150 de ani, intrau în declin și urmau să dispară. Ei au refuzat „dezvrăjirea” lumii, chit că ăsta era viitorul; au ales trecutul („Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”). S-au concentrat pe mortăciuni: filozofie, teologie, hermeneutică... drumuri închise, fundături. Au închis ochii la germenii care încolțeau sub nasul lor (globalizare, tehnologizare, cercetare aplicată) și au căzut în fund de admirație pentru diverse mumii prăfuite: ortodoxie, naționalism, marxism, agrarism și câte și mai câte. Au pariat pe colectivism, sub diferite forme, și-au ignorat individualismul, libertatea alegerii și autonomia persoanei. Mai ales autonomia economică.

Aici cred că este esența greșelii. Toți acești oameni, indiferent de ce le-a rezervat ulterior soarta, au aspirat la a deveni bugetari. Nu le-a dat prin minte să fie altceva decât slujbași la stat. Cât de orb a putut trăi și muri un Petre Țuțea, de pildă, care în ultimul an de viață (când ar fi trebuit să tragă concluziile!) spunea că el s-ar fi realizat doar ca „legiuitor”! Ce viitor ar fi putut pregăti pentru România o generație întreagă de funcționari ai statului?! Ce fel de inițiative poate avea o generație care tremură pentru leafă? Cum credeau ei că o țară poate supraviețui și prospera într-o lume competitivă, dacă cele mai luminate minți își petrec viața stând la birou și aștepând să ia chenzina?

Să mă mai mir că România comunistă s-a făcut atât de ușor, cu cea mai mică rezistență populară din tot Estul, când în „genialul” interbelic oamenilor li s-a tot spus (de către cei mai progresiști tineri intelectuali!), că secretul unei vieți fericite e să lucrezi toată săptămâna la stat, iar duminica să te duci la biserică? Păi comuniștii exact asta au oferit românilor! Și-atunci, cum să nu-i regrete lumea?!

M-am lămurit. Ca și alte gogoși care mi-au fost băgate pe gât, nici interbelicul n-a avut vreo soluție pentru România. Poate că, la urma urmei, nici nu există vreo soluție. Și poate că nici nu e nevoie de vreuna. Fiecare să trăiască pe cont propriu, ca individ, nu ca stat, națiune, confesiune sau altă bălărie colectivistă, cu răspunsuri pentru fiecare în parte și pentru toți laolaltă.

Ca să-l citez pe Ian McEwan: „No more big ideas”.

De ce nu iau românii premiul Nobel

Am citit ultima carte publicată de doamna Alina Mungiu-Pippidi, și am de comentat următoarele: e o carte ce merită citită, dar nu e o carte care s-o reprezinte pe Alina Mungiu-Pippidi în ce are ea mai bun de exprimat. Mai degrabă e o lectură plăcută și instructivă, cu multe formulări tranșante (specialitatea ”casei”), numai că nu e nici pe departe o lucrare valoroasă, pe care s-o așezi la loc de cinste în bibliotecă (cum faci cu cărțile lui Neagu Djuvara sau Lucian Boia). Sunt mai multe motive care explică valoarea relativă a cărții.

Întâi de toate, nu e vorba de un proiect literar cu cap și coadă, ci de o selecție a articolelor publicate de autoare între 2005 și 2012, în diferite ziare și reviste din România (mai ales în România Liberă, Dilema Veche și 22), strânse într-o cărțulie cu titlul ales dintre titlurile articolelor din cuprins, pe criterii de marketing. Mă îndoiesc că Alina Mungiu-Pippidi a publicat această carte pentru a câștiga niște bani (vânzarea de carte în România este foarte slabă, iar sumele care revin autorilor sunt ridicole), ci pentru că a dorit ca scrisul ei jurnalistic să ajungă și la public cititor de carte, nu de presă. N-am de unde să știu sigur, dar asta presupun.

În al doilea rând, articolele doamnei Mungiu-Pippidi, deși foarte interesante, dure și total nemiloase cu ”românismul triumfalist” (nu știu cum să-i spun altfel), suferă de o boală cronică, foarte deranjantă la lectură. E o boală pe care am întâlnit-o la majoritatea românilor care-și duc viața în altă țară, și practic la toți cei care și-au construit o carieră white collar (de mai mare sau mai mic succes). Încerc acum să diagnostichez această boală. Cred că cel mai simplu e să-i descriu simpomele, cel puțin cele pippidiene: e vorba de repetiția obsedantă a unei idei simple, în câteva formulări (”Nimeni în România nu spune că...”, ”asta nu se poate discuta cu nimeni din România...”, ”dar pe cine în România interesează că...”, ”dialogul e futil în România, pentru că...” etc). Dacă întâlneam problema asta de raportare (”nu e nimeni în România cu care să discut”) doar la doamna Mungiu-Pippidi, era una; dar am întâlnit-o la zeci de expați români, așa că e clar că-i vorba de un rău generalizat, ceea ce e cu totul altceva decât o problemă pippidiană strict personală.

Aș boteza-o ”boala rudei bogate”. Cred că ruda bogată nu suportă să discute de la egal la egal cu rudele sărace, sau mai degrabă nu suportă ca rudele sărace să-i vorbească ei de la egal la egal. Nu numai că ruda bogată ar vrea ca rudele sărace să-i soarbă cuvintele ca pe-o literă de lege, dar să și pună în practică fiecare directivă a rudei bogate, ”fără murmur și fără șovăire”. Pe scurt, ruda bogată nu vrea numai putere simbolică asupra rudelor sărace, vrea și putere efectivă; prestanța nu-i ajunge, vrea și controlul. Iar când până și prestanța îi este refuzată, rudele sărace încetează să existe, devin ”nimeni”.

Am exagerat puțin, pentru că această rudă bogată a ajuns bogată pe merit, prin munca și talentul proprii, pe când rudele sărace au rămas sărace datorită lenei, fricii de a-și asuma riscuri, dar mai ales datorită obiceiului strămoșesc de a fura unii de la alții. Evident că o societate cu asemenea cutume nu poate concura cu una corectă, așa că va rămâne mereu săracă și invidioasă. Pe de altă parte, ruda bogată nu greșește când se mândrește cu reușita ei într-o societate corectă, dar greșește când desconsideră reușitele mai mărunte ale rudelor sărace din societatea incorectă. Pentru că niciodată nu poți angaja un dialog real cu un interlocutor căruia îi explici de la bun început că-l desconsideri! După aia, tot tu te plângi că nu poți angaja cu ”nimeni” un dialog real?!

Închei cu o amintire: cred că prin 2002 sau 2003 (ani foarte grei pentru mine) am asistat la câteva cursuri ale profesoarei Alina Mungiu-Pippidi, care preda la vremea aia la SNSPA o materie rarissimă, ceva despre conflictele interetnice. Nu eram studentul ei, am cerut pur și simplu permisiunea să asist la ore, iar ea nu mi-a făcut nicio dificultate (”Intră, domnule”). Pot spune că Alina Mungiu-Pippidi e cea mai bună profesoară universitară pe care am ascultat-o vreodată predând sau conducând un seminar. Nu vă luați după înfățișarea ei excentrică sau după accentul nemaiauzit cu care vorbește; astea sunt niște măști care să te facă să te concentrezi pe ce spune, nu pe cine spune (sau pe cum arată cine spune!). Din punctul meu de vedere, la acele cursuri mi s-au limpezit foarte multe lucruri în minte și mi-am clarificat conceptul de ”reconciliere” pe care îl pritoceam de atâta timp, cu referire la necesitatea reconcilierii româno-maghiare. Dacă, acum, nu sunt de acord cu manifestările ei de ”rudă bogată” e și pentru că exact asta am învățat la propriul ei curs: filtrează ce ți ”dă” de la catedră, nu lua de-a gata, pară mălăiață în gura lui nătăfleață!

Pentru clarificarea subiectului, recomand interviul pe care Alina Mungiu-Pippidi l-a acordat jurnaliștilor Andrei Crăciun și Vlad Stoicescu, de la Adevărul.

Tailleur pour dames

Atenție la neatenție: eu am crezut că s-a închis stagiunea teatrală și că toată actorimea e-n Vama Veche, cu cățel, cu purcel. M-am înșelat, se pare că sunt unii care încă mai muncesc, că cineva tot trebuie să scoată țara din criză. Dacă toți ne bericim la Stuf, planul cine-l face?!

La teatrul Metropolis, de pildă, se joacă în continuare “A fi sau ce va fi...”, dar cum la asta n-am ajuns deocamdată, vă povestesc azi o piesă* văzută la teatrul lor. E vorba de clasica “Tailleur pour dames” a lui Feydeau, montată în românește sub cel puțin nefericitul titlu “Doctori, femei și alte întâmplări”. Habar n-am ce-a fost în capul ăluia de-a schimbat titlul, dar pot să vă spun clar ce-a fost în capul regizorului: a vrut să facă lumea să râdă. Asta i-a reușit din plin, nu contest nici o clipă, că se hăhăie în sală mai ceva ca la “Garcea și oltenii”, iar publicul pare să fie cam tot ăla. Public de mall, “hai, fată, la teatru, că e cool! Joacă Bendeac, hai, poate ne prindem dacă e gay sau nu e!”. Ce mi-e drag mie Feydeau și problematica pieselor lui, darămite într-o asemenea montare... da' așa-mi trebuie, dacă merg la teatru cu cârdul de prieteni, în loc să mă duc singur: măcar m-aș conversa cu cineva inteligent.

Culmea e că jocul actorilor e chiar bun. Serios, afară de una-două note false (stridențe, “plusări” ca-n scheciurile umoristice de revelion), mi-a plăcut de toți, chiar și de marele Bendeac. Tipul ăsta pur și simplu e altcineva când joacă pe scenă, față de cum joacă în producțiile TV – ca om de teatru, Bendeac știe și arată meserie, e la ani-lumină de vedetuța de pe sticlă. Iar Anca Sigartău și Mirela Zeța își onorează blazonul de actrițe profesioniste: cum s-o uiți pe Sigartău din “Marilena” și pe Zeța din “Restul e tăcere”?!

Pa, fetelor, ne vedem în Vama Veche. Ascultați un sfat gratuit: lăsați-l dracu' pe Feydeau și apucați-vă de ceva serios. Cu bulevardierii ăștia nu faceți nicio brânză.

* Doctori, femei și alte întâmplări, după Georges Feydeau, la teatrul Metropolis. Regia: Emanuel Pârvu. Cu: Anca Sigartău, Adina Popescu, Mirela Zeța, Mihai Bendeac, Adrian Titieni, Emanuel Parvu, Mariana Danescu, Vlad Corbeanu, Gabriel Costin.

 Emanuel PÂRVU, Mariana DANESCU, Vlad CORBEANU, Gabriel COSTIN

Vine ziua Ungariei. Aveți emoții?

Să vă spun un secret: eu nu prea am calități. Sau poate or fi și d-astea, dar nu le știe nimeni, eu cu atât mai puțin; în schimb am o pleiadă de defecte, o levată completă (citez: ”Prost, urât, murdar, sărac și bețiv!”. Am încheiat citatul), care, însă, are un joker în coadă: memoria selectivă. Mai precis, pot uita 99% din lucrurile pe care le aflu (și care nu mă interesează), dar rețin cu ușurință maniacală orice informație defavorabilă cuiva. Bref, sunt securistul perfect: spune-mi ce lucrezi la serviciu și-am uitat instantaneu. Spune-mi ce compromis sexual ai făcut ca să obții jobul ăla și n-am să uit niciodată.

Ergo, din mlaștinile memoriei urcă o amintire nu tocmai veche: ziua națională a României. Care acum e 1 Decembrie (făcătură), mai demult a fost 23 August (altă făcătură), iar și mai demult a fost 10 Mai (bun, corect, tradiție!). Dar dacă ar trebui o altă zi națională, oare n-ar fi bună ziua de 22 decembrie? Că doar atunci a scăpat țara din al doilea ev mediu al ei! Eu zic că 22 decembrie nu e o zi bună din trei motive, poate chiar patru: (1) trăiesc încă prea mulți oameni. Să nu uităm, pentru foarte mulți, comunismul a însemnat promovare socială, așa că ei au toate motivele să regrete dispariția regimului; (2) ar fi un fel de ”23 august” în oglindă (sărbătorim turning point-ul când am scăpat de comuniști, așa cum comuniștii sărbătoreau momentul când au scăpat de capitaliști); (3) ar fi o comemorare strict politică, nu una națională – în fond, valul anticomunist a măturat toată Europa de Est, nu doar România, și oricum a fost efectul evenimentelor din Uniunea Sovietică, nu al celor din România; (4) e mult prea frig pentru defilare, iar dacă ai zi liberă nu ai ce face cu ea, doar să te îmbeți muci. Ar mai fi un motiv, unul psihologic: e prea aproape de Ajun, de Crăciun și de Anul Nou. Ar trece neobservată, nimeni nu ar lua-o-n serios!

Bun, deci rămânem la 10 Mai, care e exact cum trebuie să fie. Teoria mea e că 10 Mai ar reduce handicapul pe care românii îl au față de unguri, cu al lor 15 Martie. Iată argumentele!

      (1)  15 Martie 1848 nu e cu mult mai șmecher decât 10 Mai 1877, în materie de tradiție, iar dacă e vorba de 10 Mai 1866, atunci cu atât mai mult.

      (2)  15 Martie nu e cu mult mai șmecher decât 10 Mai, în materie de reprezentativitate, că ambele date marchează începutul luptei pentru libertate (luptă pierdută de unguri, câștigată de români, nu interesează aici circumstanțele).

      (3)  15 Martie e cu mult mai șmecher decât 10 Mai, în materie de pan-ism (panhungarism la unguri, panromânism la români), pentru că ungurii dinafara Ungariei au ce sărbători la 15 martie, dar românii din Basarabia și din provinciile ciscarpatice nu au ce sărbători. Corect. Dar acest dezavantaj poate deveni un avantaj, pentru că 15 Martie e o chestie bătută-n cuie, nimeni n-are cum să mai vină cu ceva nou, pe când 10 Mai nu e încă nimic, are șanse să ”crească” în mentalul colectiv românesc și să ocupe spațiile goale din imaginarul național, lăsate libere de 23 August și neocupate încă de 1 Decembrie.

      (4)  15 Martie e cu mult mai șmecher decât 10 Mai, în materie de identitate națională, da; dar 10 Mai compensează prin faptul că rememorează începutul unei victorii militare (la popoarele din est, asta încă mai contează), pe când 15 Martie este un fel de Mohács de sfârșit de mileniu (pentru simetrie, se poate spune că Mohi a fost un Mohács de început de mileniu!).

      (5)  15 Martie e mult mai puțin șmecher decât 10 Mai, în materie de perspective, în materie de ”europeism”, ca să zic așa. 15 Martie e ca ”un drapel zdrețuit, dar iubit” (citat din Margaret Mitchell), dar nu e un drapel de folosit în viitoarele lupte; în fond, reprezintă începutul luptei ungurilor cu germanofonii (austrieci și germani), luptă care e demult la naftalină (cine sunt cei mai stimați europeni în Ungaria, dacă nu germanii?). Pe când 10 Mai e încă utilizabil din punct de vedere al construcției europene, pentru că, oricare ar fi sensurile lui (1866: un german sosește în România și-o modernizează; 1877: românii europeni încep lupta împotriva turcilor asiatici). Nu îmi fac vreo iluzie: Turcia nu va face parte din UE, dar va fi în curând o putere economică de talia Germaniei și o putere militară majoră, adică, pe scurt, va intra în competiție directă cu UE.

Bref: părerea mea (pe care nu mi-a cerut-o nimeni) e că 15 Martie are un mare trecut și un mare prezent, pe când 10 Mai poate avea (cu noroc și ceva inteligență politică) un mare viitor. Iar despre 1 Decembrie refuz să mă pronunț, ca despre orice scorneală a lui Ion Iliescu. Tot ce-a făcut omul ăsta a fost greșit, așa că 1 Decembrie n-are are mare prezent și n-o să aibă niciun fel de viitor. În materie de trecut, 1 Decembrie are și el un fel de trecut: se numește Iliescu.