322 de vorbe memorabile ale lui Petre Țuțea (III)

Iată un comentariul anonim care a fost postat pe Berile de Aur, ca reacție a cuiva după ce a citit articolul ”322 de vorbe memorabile ale lui Petre Țuțea”, publicat în ianuarie 2010 (lent mai citesc unii oameni!):

”Nu îmi dau seama nici în momentul actual cum poți sa critici un filozof precum Petre Tutea.A fost printre putinii filozofi care a combinat religia cu rațiunea.Din punctul meu de vedere își merita statutul de filozof chiar și în zilele noastre,când orice persoana își permite sa facă cercetări asupra oricărui domeniu.”

Ca să nu lungim vorba, iată ce cred că ar trebui să știe autorul acestui comentariu:

Este jenant să nu te semnezi, să te pitești sub mantia anonimatului, ca un țânc sub fustele maică-sii. Este, desigur, opțiunea ta personală, dar nu îți face cinste. Dacă nu vrei să se afle cine ești, măcar inventeză-ți un pseudonim. E mai demn.

Când scrii în limba română, după ce pui ”.”, lași un spațiu liber din tastatură, un blank. La fel și după virgulă. Astea sunt reguli ortografice simple, oricine le poate respecta, dacă și-a finalizat cu succes studiile gimnaziale. Mai complicat este să scrii unitar în privința diacriticelor, adică fie să le pui peste tot, fie nicăieri. E ceva mai complicat, dar se poate învăța, nu-i un capăt de țară.

În privința lui Petre Țutea, informațiile pe baza cărora mi-am format părerea provin din patru surse. Iată-le: (1) povestirile unor colegi mai maturi din redacție, ca Florin Iaru sau Cristian Teodorescu, oameni care l-au cunoscut pe Țuțea și l-au auzit vorbind și polemizând; (2) articolele scrise de Andrei Pleșu, în care evoca figura lui Petre Țuțea (cel mai cunoscut dintre aceste articole a fost publicat în cartea ”Față către față. Întâlniri și portrete”, ISBN 978-973-503170-1, și poartă titlul ”Petre Țuțea – un țăran imperial”); (3) volumul ”Jurnal cu Petre Țuțea”, scris de Radu Preda și apărut în 1992 la Humanitas, cu ISBN 973-28-0371-1; (4) volumul ”322 de vorbe memorabile ale lui Petre Țuțea”, ediția a IV-a, apărut în 2009 la Humanitas, cu ISBN 978-973-50-2555-7 și o prefață a lui Gabriel Liiceanu.

Pe baza acestor surse, am înțeles următoarele: (1) Petre Țuțea nu a publicat niciodată o carte; (2) a publicat o serie de articole cu caracter politic în ziarul ”Cuvântul”, condus de Nae Ionescu, în perioada interbelică; (3) a scris un manuscris intitulat ”Tratat de antropologie creștină”, manuscris confiscat de Securitate și restituit autorului după Revoluție, dar rămas nepublicat în timpul vieții lui și apărut abia în 1992, la editura Timpul, sub titlul ”Omul. Tratat de antropologie creștină”; (4) după moartea lui, câteva edituri (Fundația Anastasia, Viitorul Românesc, Timpul, Icar, Humanitas, Elion) au publicat circa 10 volume de opere postume, apărute sub ”îngrijire editorială”. Pentru cine știe cum se lucrează într-o editură, e limpede că aceste opere postume sunt falsuri, construite pe baza unor însemnări disparate, găsite printre hârtiile lui Petre Țuțea și ”completate” de negrii din editură (am fost și eu, cândva, un astfel de negru, și încă mai sunt, într-un fel. Știu cum se face); (5) dintre aceste cărți, dintre toate aceste cărți, singura care a avut succes pe piață a fost ”322 de vorbe memorabile ale lui Petre Țuțea”, însăilare extrem de facilă, despre care cei care l-au cunoscut pe Țuțea spun că el, personal, nu s-ar fi recunoscut în această carte. Totuși, pe baza lecturii ei en masse a luat naștere în România ”legenda Țuțea”; cel mai probabil că Petre Țuțea, departe de a fi vreun geniu (dar nici un prost ca admiratorii lui!), a fost un simplu om ”aflat sub vremi”, după vorba cronicarului. A suferit prea mult și a avut parte de recunoaștere mult prea târziu, plus că, din păcate, cu totul altfel decât și-ar fi dorit el.

Concluzie unu: Petre Țuțea nu a lăsat în urma lui o operă filozofică scrisă, indiferent de valoarea ei, ca Noica, de pildă. Atunci, pe ce bază să-l respect ca filozof?!

Doi: poate că geniul lui Țuțea consta în oralitate și nu în scris, așa c-ar trebui să-l respect ca ”filozof oral”. N-ar fi nici primul și nici ultimul, în fond, Socrate, Buddha, Isus, Mahomed sau Nae Ionescu au fost maeștri ai oralității, nu ai textului scris. Atunci, pe baza a ceea ce el a spus, iar alții au notat, ar trebui să existe un text scris, plin de atâta înțelepciune încât să mă convingă de geniul filozofului oral Petre Țuțea. Textul există, poartă titlul ”322 de vorbe memorabile ale lui Petre Țuțea” și nu m-a convins. Mai exact, m-a convins de exact contrariul. Mintea lui nu reușise să asimileze aproape nimic din ce se întâmplase în lume după 1940... aș zice chiar că regresase spre un fel de teribilism infantil, în care poate nici el nu credea, dar în care ”cădea” doar ca să-și epateze interlocutorul. Citez: ”Eu aveam niște planuri pentru poporul român: cucerirea Bulgariei și a Ucrainei, într-o fază istorică, și mai târziu vom mai vedea...” (pagina 93). Edificator.

Trei: poate că geniul lui Țuțea consta în religiozitatea lui, pe care eu n-am cum s-o înțeleg, fiind ateu, și nici n-am dreptul s-o judec, din același motiv. Citez din comentariul anonim: ” Petre Tutea [...] A fost printre putinii filozofi care a combinat religia cu rațiunea”. OK, admit că, din punct de vedere religios, nu dispun de nici un instrument intelectual care să-mi permită să-l ”citesc” pe Țuțea. Dar îl pot ”citi” pe comentatorul anonim. Dacă el crede că vreun filozof a ”combinat” vreodată religia cu rațiunea, să fie sănătos. Iar când mai crede și că acel ”filozof” a fost Petre Țuțea... ce să mai spun?

Patru: citez din nou din anonim, pentru că aici este esența problemei și motivul îndârjirii mele împotriva lui Țuțea: ”își merita statutul de filozof chiar și în zilele noastre,când orice persoana își permite sa facă cercetări asupra oricărui domeniu.”. Extrem de bine spus. Exact asta făcea Țuțea când își secreta vorbele memorabile! Își dădea cu părerea, sau mai exact, își permitea ”să facă cercetări asupra oricărui domeniu”. Din acest punct de vedere, era românul standard, arhetipal: habar n-avea, dar vorbea și dădea sentințe. El făcuse studii (excelente, admit) de Drept Administrativ, în anii ’20 – ’30 (adică acum aproape un secol!), dar își permitea să aibă păreri tranșante și obraznice despre savanții laureați cu premiul Nobel pentru fizică, chimie, medicină! Dennis Gabor inventase holografia înainte de 1970, Frank Libby a dat lumii datarea cu carbon 14 înainte de 1960, Watson și Crick descoperiseră genomul înainte de 1955, iar Țuțea vorbea în 1990 tot despre baba lui nespălată pe picioare. Nu mă credeți? Citez: ”O babă murdară pe picioare, care stă în fața icoanei Maicii Domnului în biserică, față de un laureat al premiului Nobel ateu – baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta așa moare, dihor.” (pagina 20).

Cinci: nu numai admiratorii lui Petre Țuțea sunt de vină pentru statuia de mămăligă în care l-au transformat după moarte. El însuși a fost de vină pentru faptul de-a fi încremenit în părerile anilor 1930, fără să se intereseze de ce s-a întâmplat ulterior pe lume, și de a-și fi exprimat părerile cu atâta grobianism. Poate că în asta și constă misterul popularității lui postume. Vorbea în 1990 ca un ”om de televiziune” de azi.

Ar fi fost, poate, un excelent antenist!

Nimic nou pe frontul de sud

Pentru locuitorii din cartierul Berceni (care este el mărginaș, nimic de zis, dar e foarte mare!), iată o veste bună de la Primăria Capitalei: pentru încheierea lucrărilor la ”pasajul suprateran” Mihai Bravu - Splaiul Unirii s-au alocat inițial 10,5 milioane de lei, din care s-au tăiat, în urmă solicitărilor venite de la consilierii USL, fix 4,6 milioane de lei... adică jumătate. Deci lucrarea, începută prin 2010, nu va gata nici anul ăsta, și de fapt nu se știe când va fi terminată, iar nefericiții de bercenezi, închiși în ghetoul lor, vor fi în continuare semi-izolați de centrul orașului. De ce? Pentru că nu sunt decât două posibilități pentru șoferi: fie să ajungă în centru pe la liceul Șincai (adică pe șoseaua Olteniței și pe calea Șerban Vodă), fie pe calea Văcărești și bulevardul Tineretului. Evident, ambele ”posibilități” sunt teribile: pe calea Văcărești se (tot) construiește minunatul ”pasaj suprateran” Mihai Bravu – Splai, iar pe Șerban Vodă traficul e infernal, pentru c-a trebuit preluat și mare parte din ăla care mergea pe Văcărești. Prevăd scăderea prețurilor la apartamentele din Berceni!

Pentru cârcotași: da, există și șoseaua Giurgiului, care te scoate, pe Viilor, pe Vladimirescu și pe 13 Septembrie, fix la Parlament. Dar poți să-i spui Parlamentului (fost ”Casa Poporului”, să nu uităm!) centrul Bucureștiului?! A se slăbi!

Pentru cârcotașii mai slabi de minte: da, în comunicatul Primăriei Capitalei se vorbește și de o altă ”străpungere” care să lege Berceniul cu civilizația, pe la șoseaua Vitan-Bârzești, strada Hațieganu, pod peste Splaiul Unirii și legătura cu bulevardul (lărgit) Nicolae Grigorescu. Cică acest proiect va primi 64 de milioane de lei. Eu, personal, cred că banii vor fi alocați, lucrarea va fi începută, apoi banii se vor evapora (citește: fura) și totul va fi abandonat sub forma de șantier peren, plin de câini vagabonzi.
 
Pe ce mă bazez când spun asta? Pe faptul că trec mereu, pe jos, pe lângă ”pasajul suprateran” de pe calea Văcărești. Nu mă crezi? Treci și tu. Mai vorbim pe urmă.

Doctor în Leaota

Cel care și-a luat (zice el) doctoratul în Leaota nu sunt eu, desigur, ci amicul Julius (mai cunoscut și ca ”Jumate_Jumate”, pentru iubitorii de literatură). Pretenția îi este bazată pe faptul că a făcut vreo patru sau cinci expediții în Leaota, o parte ratate (ploaie, băută etc), dar o altă parte, adică trei, reușite. Am să scriu pe rând despre fiecare, pe scurt, dar poze să știți că n-am, până nu-mi trimit băieții (eu mi-am uitat de fiecare dată aparatul acasă).

În 2011, cu Romi și cu mine, ”doctorul” a urcat de la captarea Brătei spre Leaota, prin est (pe Creasta Lungă), a ocolit vârful masivului tot prin dreapta și a parcurs traseul de creastă pe la Mițarca, Jugureanu, Secările, a făcut dreapta (spre est, spre Bucegi) la Curmătura Fiarelor, spre Piatra Albă, a ocolit vârfurile Duda Mare și Bucșa tot prin dreapta (adică prin sud) și a ajuns în Bucegi la șaua Strungărița. Am scris despre traseul ăsta aici, așa că nu mai insist.

În 2012, cu Dan, dom’ doctor a urcat iar masivul, dar de data asta a ajuns și pe vârful Leaota (altitudine 2133, pentru cine are dubii), de unde a urmat același traseu ca-n 2011 până la Curmătura Fiarelor, iar de-acolo a mers spre nord-nord-est, pe muntele Sântilia (creastă + pădure) până a dat în Șleaul Mândrului și-a coborât în Fundățica, în sat. A băut bere cu Dan până s-a umflat, că mașina care trebuia să vină după ei a întârziat, cică. Mă rog, asta e versiunea care mi-a fost povestită mie.

În 2013 (adică săptămâna trecută), același inepuizabil personaj a șofat până sub schitul Adormirea Maicii Domnului, pe drumul forestier, la vreo 10 km de satul Runcu (adică de asfalt). Acolo ne-a debarcat din mașină, i-a dat cheile lui Călin, ca s-o-ntoarcă la București, iar pe mine și pe Dan ne-a mânat prin pădure ca pe oi, fără marcaj, fără nimic, până am dat (din întâmplare, zic eu, ”din dibăcie!”, zice el) de casa de vânătoare Leaota. Asta a fost construită pentru tovărășei, în vremea comunismului, și-a fost la vremea ei foarte temeinic lucrată, dar acum e o mizerie înăuntru de te doare mintea, deși soba și zidurile sunt intacte; dacă și-ar propune cineva, ar putea să-i refacă interiorul și-ar fi de toată minunea... dar cine să facă asta și mai ales, de ce? Că munții s-au golit de turiști, cel puțin de cei români. Și-atunci?!

De la casa de vânătoare se mai fac cinci minute prin pădure până la cabana Leaota, vestită pe vremuri, actualmente o cabană-fantomă (zic și eu, așa, prin analogie cu ”orașele-fantomă” rămase în urma comunismului). Noi am dormit înăuntru, de bine, de rău, dar după ce ne-am trotilat teribil, conform calculului din bătrâni: dacă m-atacă ploșnițele peste noapte, măcar să fiu atât de beat încât să nu simt nimic și să nu mă trezesc din somn! De scărpinat, m-oi scărpina dimineață, pe trezie...

Din fericire, n-a fost cazul. Am dormit ca pruncii, ajutați și de consumul următoarelor produse: șase beri, două sticle de vin (Gewürztraminer!) și o jumătate de litru de palincă, ceva cumplit, pe la șaizeci de grade. Nici o mirare că a doua zi ne ieșiseră ochii ca la melc, din cauza urcușului: cabana Leaota e la 1330 de metri altitudine, iar vârful omonim la 2133! De vreo câteva ori am vrut să-l sugrum pe ”dom’ doctor”, din cauza furiei provocate de epuizare, dar am renunțat de fiecare dată: tot eu ar fi trebuit să car cadavrul în spate (ca-n Heinrich Zimmer), că pe Dan îl durea ficatul. Singurul moment vesel de care-am avut parte a fost când am trecut pe lângă fosta ”stână de protocol” Leaota, ceva de-un ridicol fără seamăn, tipic comunist: stână construită din bolovani de granit, cu pergolă în spate și cu hol interior! Niciodată, dar niciodată de când ciobănesc românii prin munții ăștia, nu le-ar fi dat prin cap să-și facă stâna din piatră și nu din lemn! Iar de partea cu ”pergola” și holul, nici nu mai vorbesc.

Am ajuns totuși în vârf, ne-am tras în poze (cu telefonul, că aparat foto – oha!), am prins și semnal Vodafone, mă rog, ne-am făcut numărul, până ne-a luat frigul. Era deja după-amiază. Am plecat spre vest, pe crestele munților Râiosu și Cioara, iar sub creasta Ciorii (pe la 1600 metri, coborâserăm binișor) am găsit o stână de patru stele (durată din lemn, bunînțeles!), unde am rămas peste noapte (ciobanii urcă abia la sfârșitul lui mai, până atunci stânele sunt goale). Dan a făcut focul, Julius a pus la bătaie o ultimă jumătate de vodcă, iar eu m-am ocupat de ambele: am ars toate lemnele și-am băut toată vodca. Cu gândul numai și numai la sănătatea băieților, că erau obosiți și trebuiau să se culce devreme, să prindă somnul ăl bun. În ceea ce mă privește, am rămas la foc, dar nu chiar singur, ci cu luna plină care scălda poiana într-o lumină de mare amintire, cu vodca și cu semințele de bostan. Da, inubliabil. M-am culcat și eu, în cele din urmă, dar afară pe prispă, că era o noapte caldă.

Duminică, a treia și ultima zi, a debutat cu un nou urcuș marca dom’ doctor (adică inutil) până în vârful Cioara (1856 metri), de unde a-nceput partea de traseu pe care eu o așteptasem de la-nceput, adică cea de coborâre. Ne-a luat trei ore bune, cred că aproape trei ore jumătate, să coborâm pe creasta muntelui Iuda (prin pădure!), apoi pe valea Iudei și-n cele din urmă pe valea Caselor, până în Dragoslavele, în sat. Nimic senzațional, în afară de faptul că pomii de prin grădini (pruni, meri, ce-or fi fost) erau înfloriți și aerul mirosea de te durea uite-aici în inimă, iar Julius, ca om cu carte, era cât pe-aci să calce pe-o viperă care se bronza în mijlocul drumului. Partea veselă e c-a văzut și el, în sfârșit, o viperă; partea tristă e că l-a lăsat în pace și nu l-a mușcat. Regret obștesc! Un Julius în spasme ar fi fost o priveliște chiar plăcută.

Mă rog, pentru cei care-l cunosc.

Plec în Leaota

Cu Dan Andronache și cu maniacul de Julius. M-am nenorocit! Colțari, nu, piolet, nu... ce-o fi, o fi. Sau, după vorba aialanta: fie ce-o fi!

Viena

E timpul să văd și eu gazometrul din Viena și să beau un șpriț la Albertina. Nu se mai poate așa!

Viile din Napa Valley

Este vorba de un mister: în toată California, nu numai în Napa Valley, toate viile sunt îmbrăcate în hăinuțe, ca niște căței! Stai ca prostul și te uiți, nu-ți vine să crezi. Sute și sute, mii și mii de hectare de vie, cum să spun, vie frumoasă, îngrijită, legată, tăiată, copilită, săpată... dar îmbrăcată! ”Hăinuțele” sunt un fel de țesătură verde, deasă cam ca plasa de țânțari (poate un pic mai deasă, nu știu sigur), care îmbracă via în partea de sus, cea cu frunze, și lasă libere tulpinile, conduse în sistem Lenz Moser (nu îngropate, ca pe la noi. Normal, că doar în California nu-i iarnă!).

M-am tot întrebat, mi-am spart capul, am întrebat și pe alții: de ce oare viticultorii de pe-acolo și-or îmbrăca viile? Și cu ce costuri de material și de muncă, dacă te gândești! Le-o renta tot acest giumbușluc?

Însă, mult mai important: de ce? Am frunzărit prin minte câteva răspunsuri, dar toate aveau marele neajuns de a fi complet imbecile: hăinuțele sunt anti-îngheț; hăinuțele sunt anti-țânțari; hainuțele sunt menite să asigure strugurilor o atmosferă de supra-coacere; hăinuțele sunt anti-grindină; hăinuțele sunt anti-lăstari, pentru o mai bună mecanizare a muncii de stropit, de exemplu. Cam astea au fost toate ideile care mi-au defilat prin scufiță, dacă-mi amintesc bine. Nici una nu merita pomenită într-o discuție, că mă făceam de râs.

Da, dar nu față de Dănel. Ce, cu Dănel am „discuții”?! Așa că i-am povestit maniacului de enigma viilor din California, enigmă pe care Dănel a dezlegat-o fulgerător, fără măcar să-și dea seama cât de mult m-a chinuit pe mine problema: „Alea sunt puse contra păsărilor, mă, ce ești prost așa. Tu știi ce prăpăd poa’ să facă un stol de grauri într-o vie cu struguri copți, dacă-și pune mintea cu ei?”.

Quod erat demonstrandum. Dănel avea soluția problemei în mânecă, dar n-am știut eu pe cine să întreb la timp, ca să pot dormi liniștit de grija viticultorilor californieni!

Concluzie: nu fă pe deșteptul! Întreabă pe oricine când nu știi ceva. Până nu întrebi, n-ai de unde să știi cine are răspunsul și cine nu!

Colas Breugnon

Am terminat și eu de citit un roman de Romain Rolland, după ce ani în șir am dat târcoale urieșeniilor numite Jean-Christophe și Inima vrajită, de care n-am avut niciodată curajul să m-apuc. Acum nu regret : cine dracul mai citește astăzi palavragii d-ăștia ca Rolland, Zola, Proust sau Balzac ?! Că doar oamenii nu-s nebuni, sau, mă rog, nu mai sunt !

Colas Breugnon e un roman normal ca dimensiuni, după criteriile de azi, sau un ”mic roman” după criteriile din vremea lui. Nu e o lectură neplăcută, ba pe alocuri e chiar amuzantă, dar în orice caz foarte simpatică prin naivitate. Autorul nu știe dacă să fie socialist, paseist, naționalist modern (adică francez), naționalist local (adică burgund) sau ”naționalist paseist”, adică gal! M-a bufnit râsul de nenumărate ori, când mă gândeam la daciștii noștri, care descoperă acum ce ”descoperise” alte Romain Rolland la 1900! Mă rog, fac și ei ce pot, cum făcea și el ce putea, la vremea lui: mai înjura un popă în numele socialismului, mai cânta un Te Deum în numele patriei franceze... enfin, era și el la fel de debusolat la vremea aia cum sunt o grămadă de oameni în zilele noastre. Și pentru el se schimba lumea (socialismul era atunci  marea idee, cum e acum ecologismul), cum se schimbă și azi pentru noi, debusolații de început de secol (și el trăia tot un început de secol, săracul Rolland!).

Dacă vă pică opul în mână, citiți-l, că nu e pierdere de vreme și e o lectură plăcută, din multe puncte de vedere. Nu e nici pe departe vreo capodoperă, dar nu e nici fușăreală. Cel mai bine ar fi să-l citiți direct în franceză, pentru ăia care aveți acces la limbă, că cică e scris într-o franceză foarte simpatică, foarte creativă, gen Creangă sau Rabelais. Pentru mine, evident, nu s-a pus problema... din păcate!