Ştiţi ce era Artek? Nici nu mă mir că nu ştiţi: sunteţi prea tineri. Dar un camp ştiţi ce e? Nici nu mă mir: sunteţi prea bătrâni. Întrebaţi-vă copilul, să vă-nveţe el. Sau citiţi în continuare, dacă nu vreţi să-l deranjaţi de la lecţii (ha, ha!).
Un camp este, în lumea de azi, ceea ce era o tabără şcolară pe vremea noastră. Da, exact, locul ăla unde învăţai să fumezi, să te pişi în sticlă, să scuipi la distanţă, să explorezi (verbal, dacă nu altfel) anatomia colegelor de clasă, etc. Da, sună foarte comunist, dar ce să fac dacă aşa a fost copilăria noastră, comunistă cât cuprinde?! Iar, în lumea comunistă, cea mai grozavă tabără era Artek-ul din URSS, că acolo aveai parte şi de estone, şi de mongole, şi de nemţoaice, şi de vietnameze (altă viaţă faţă de tabăra de la Năvodari, unde cunoaşteai doar oltence şi alte sărăcii!). Însă, ca să ajungi acolo, trebuia să fii copil de şmecher (securist sau nomenclaturist), să ai note bune la şcoală şi să fii fluent în rusă.
Lumea de azi e altfel. Am fost la Târgul de Licee de Elită şi Tabere Internaţionale de Vară ediţia 2011 (Dumnezeule, ce nume! Ăştia n-au şi ei un copywriter mai de Doamne-ajută?!), şi am constatat schimbarea: ca să ajungi într-una din taberele şcolare din lumea capitalistă, trebuie să fii copil de şmecher, să ai note bune la test şi să fii fluent în engleză. Complet altceva, neicuşorule, n’est-ce pas?
De ce trebuie să fie tac-tu şmecher: ca să-ţi poată plăti taxa, care-i între 1000 şi 3000 de euro pentru două săptămâni (există şi oferte speciale, de 700 de euro şi ceva, da’ alea-s în ţigănie, la Milano, Roma, Valencia, Barcelona, Nisa, Viena, Köln, nenorociri de-astea). Chiar şi când vii cu banul jos, nu eşti primit, dacă nu iei testul pe care ţi-l dau ei şi interviul de limbă. Evident, fiecare ofertant îşi promovează limba lui, neamţul vrea să ştii nemţeşte, austriacul la fel, francezul vrea franţuzeşte, şi tot aşa. Există şi excepţii: fomiştii de letoni te bagă la cursuri de rusă, olandezii cei deştepţi te-ndoapă cu engleza, iar elveţienii sunt cei mai negustoraşi dintre toţi: germană, franceză, italiană, engleză, ce doreşte clientul. Avem di tăti!
Eu am nimerit pe mâna lui Curt Schmitt, elveţian de-al nostru, care m-a lămurit mai pe-ndelete. “Domnu’ reporter”, zice el, “mata n-ai înţeles bine. Eu am venit aici ca să vând în primul rând şcoala mea, Lyceum Alpinum Zuoz, şi abia în al doilea rând, cu totul secundar, tabăra mea de vară, International Summer Camp & Junior Golf Academy 2011. Că o tabără e doar o tabără, vine şi se duce, da’ dacă copilu’ lu’ matale vine să facă liceul la noi în Elveţia, altă sumă rupi din portofel!”. Şi Schmitt zâmbeşte larg, semn că discuţia s-a încheiat, el nu mă mai reţine. Dar nu-l las să scape aşa uşor: “Muriţi de foame, ai? Vă crapă buza dup-un bănuleţ, acolo! V-a lovit la icre Procesul Bologna, n’est-ce pas? Aţi bătut drumul până-n colţul ăsta uitat de lume, doar-doar oţi mai ademeni vreo odraslă de şmecher la liceul vostru de fiţe!”. Schmitt râde, se aşază mai bine în scaun: “Nu, nu, greşit. Aţi înţeles exact pe dos. Acordurile de la Bologna sunt un progres extraordinar, iar competitivitatea învăţământului european va creşte exponenţial, veţi vedea. Eu însumi am constatat, aici în România, câte limbi străine vorbesc adolescenţii: numai astăzi am discutat în patru limbi cu tineri din ţara dumneavoastră. Aveţi un învăţământ remarcabil!”. Mă umflă râsul: “Avem pe dracu’! Învaţă ei singuri, de foame, ca să poa’ să plece din ţară cât mai repede!”. Schmitt se ambalează: “Şi încă ceva! Elevii noştri vin din ţările cu economii puternice: Statele Unite, Brazilia, Coreea de Sud, Japonia, iar din Est, cei mai numeroşi sunt polonezii şi românii! Asta spune multe, domnule reporter!”. Renunţ la direcţia discuţiei, e clar că omu-i din alt film: “Sunteţi singurul elveţian de la târg?”. “Nu”, zice el, “mai sunt aici două licee, dar unu-i mai scump ca mine, vinde mai greu. Celălalt e ceva mai ieftin, ăla chiar a făcut afaceri!”.
Îi mulţumesc şi plec, uşor derutat: mie-mi pare că toţi expozanţii fac afaceri, că părinţii români sunt disperaţi să-şi dea copiii la şcoli bune. Încerc să discut cu câţiva părinţi, eşec total: mă refuză toţi, speriaţi, bănuitori, încruntaţi, agresivi. Cum să nu vrea tinerii să plece de-acasă, cu asemenea genitori, de-abia coborâţi din copac?!
La plecare dau peste un oficial: “Domnu’ organizator”, îi zic, “da’ pentru mine n-aveţi o ofertă, ceva, că şi eu vreau să-nvăţ carte într-un loc civilizat?”. El se uită derutat la firele albe din mustăţile mele: “N-avem”.
Un camp este, în lumea de azi, ceea ce era o tabără şcolară pe vremea noastră. Da, exact, locul ăla unde învăţai să fumezi, să te pişi în sticlă, să scuipi la distanţă, să explorezi (verbal, dacă nu altfel) anatomia colegelor de clasă, etc. Da, sună foarte comunist, dar ce să fac dacă aşa a fost copilăria noastră, comunistă cât cuprinde?! Iar, în lumea comunistă, cea mai grozavă tabără era Artek-ul din URSS, că acolo aveai parte şi de estone, şi de mongole, şi de nemţoaice, şi de vietnameze (altă viaţă faţă de tabăra de la Năvodari, unde cunoaşteai doar oltence şi alte sărăcii!). Însă, ca să ajungi acolo, trebuia să fii copil de şmecher (securist sau nomenclaturist), să ai note bune la şcoală şi să fii fluent în rusă.
Lumea de azi e altfel. Am fost la Târgul de Licee de Elită şi Tabere Internaţionale de Vară ediţia 2011 (Dumnezeule, ce nume! Ăştia n-au şi ei un copywriter mai de Doamne-ajută?!), şi am constatat schimbarea: ca să ajungi într-una din taberele şcolare din lumea capitalistă, trebuie să fii copil de şmecher, să ai note bune la test şi să fii fluent în engleză. Complet altceva, neicuşorule, n’est-ce pas?
De ce trebuie să fie tac-tu şmecher: ca să-ţi poată plăti taxa, care-i între 1000 şi 3000 de euro pentru două săptămâni (există şi oferte speciale, de 700 de euro şi ceva, da’ alea-s în ţigănie, la Milano, Roma, Valencia, Barcelona, Nisa, Viena, Köln, nenorociri de-astea). Chiar şi când vii cu banul jos, nu eşti primit, dacă nu iei testul pe care ţi-l dau ei şi interviul de limbă. Evident, fiecare ofertant îşi promovează limba lui, neamţul vrea să ştii nemţeşte, austriacul la fel, francezul vrea franţuzeşte, şi tot aşa. Există şi excepţii: fomiştii de letoni te bagă la cursuri de rusă, olandezii cei deştepţi te-ndoapă cu engleza, iar elveţienii sunt cei mai negustoraşi dintre toţi: germană, franceză, italiană, engleză, ce doreşte clientul. Avem di tăti!
Eu am nimerit pe mâna lui Curt Schmitt, elveţian de-al nostru, care m-a lămurit mai pe-ndelete. “Domnu’ reporter”, zice el, “mata n-ai înţeles bine. Eu am venit aici ca să vând în primul rând şcoala mea, Lyceum Alpinum Zuoz, şi abia în al doilea rând, cu totul secundar, tabăra mea de vară, International Summer Camp & Junior Golf Academy 2011. Că o tabără e doar o tabără, vine şi se duce, da’ dacă copilu’ lu’ matale vine să facă liceul la noi în Elveţia, altă sumă rupi din portofel!”. Şi Schmitt zâmbeşte larg, semn că discuţia s-a încheiat, el nu mă mai reţine. Dar nu-l las să scape aşa uşor: “Muriţi de foame, ai? Vă crapă buza dup-un bănuleţ, acolo! V-a lovit la icre Procesul Bologna, n’est-ce pas? Aţi bătut drumul până-n colţul ăsta uitat de lume, doar-doar oţi mai ademeni vreo odraslă de şmecher la liceul vostru de fiţe!”. Schmitt râde, se aşază mai bine în scaun: “Nu, nu, greşit. Aţi înţeles exact pe dos. Acordurile de la Bologna sunt un progres extraordinar, iar competitivitatea învăţământului european va creşte exponenţial, veţi vedea. Eu însumi am constatat, aici în România, câte limbi străine vorbesc adolescenţii: numai astăzi am discutat în patru limbi cu tineri din ţara dumneavoastră. Aveţi un învăţământ remarcabil!”. Mă umflă râsul: “Avem pe dracu’! Învaţă ei singuri, de foame, ca să poa’ să plece din ţară cât mai repede!”. Schmitt se ambalează: “Şi încă ceva! Elevii noştri vin din ţările cu economii puternice: Statele Unite, Brazilia, Coreea de Sud, Japonia, iar din Est, cei mai numeroşi sunt polonezii şi românii! Asta spune multe, domnule reporter!”. Renunţ la direcţia discuţiei, e clar că omu-i din alt film: “Sunteţi singurul elveţian de la târg?”. “Nu”, zice el, “mai sunt aici două licee, dar unu-i mai scump ca mine, vinde mai greu. Celălalt e ceva mai ieftin, ăla chiar a făcut afaceri!”.
Îi mulţumesc şi plec, uşor derutat: mie-mi pare că toţi expozanţii fac afaceri, că părinţii români sunt disperaţi să-şi dea copiii la şcoli bune. Încerc să discut cu câţiva părinţi, eşec total: mă refuză toţi, speriaţi, bănuitori, încruntaţi, agresivi. Cum să nu vrea tinerii să plece de-acasă, cu asemenea genitori, de-abia coborâţi din copac?!
La plecare dau peste un oficial: “Domnu’ organizator”, îi zic, “da’ pentru mine n-aveţi o ofertă, ceva, că şi eu vreau să-nvăţ carte într-un loc civilizat?”. El se uită derutat la firele albe din mustăţile mele: “N-avem”.
text publicat în revista Academia Cațavencu, 2011
Un comentariu:
Supertext Dom'Gika ! Multumiri
Trimiteți un comentariu