Născut în URSS

Am citit și eu cartea lui Vasile Ernu, cum face toată lumea bună, și aproape că m-a pălit damblaua. Eram la bibliotecă, la Bibnat, citeam și simțeam fiorii de ură cum pleacă din creștetul capului în jos pe spinare, până spre noadă, apoi urcă înapoi; mă luaseră nădușelile, îmi tremurau mâinile și picioarele de furie, mi se bulbucaseră ochii-n cap. Am terminat lectura și decizia mea era clară: iau o șurubelniță cap-cruce, îi fac gură la polizor și i-o bag autorului în ficat (merge și o șurubelniță obișnuită, dar la una cap-cruce trebuie ceva mai mult meșteșug cu polizorul, plus că „intră” mai ușor). Pe urmă m-am dus la toaletă, am făcut pipi, m-am spălat pe mâini, pe față, m-am liniștit oleacă, nu m-am mai dus acasă, m-am întors în sală și am reluat cartea. M-am gândit că dacă o mai citesc o dată o să înțeleg ceva mai bine despre ce e vorba.

Într-adevăr. Tot ce se înțelege la prima lectură este „Mulțumim, tovarășe Nicolae Ceaușescu, pentru copilăria noastră fericită! Mulțumim, tovarășă Elena Ceaușescu, academician doctor inginer, savant de renume mondial! Noi, pionierii de la școala 129 din Berceni, etc”; pentru orice om născut în 1971, ca mine și ca Vasile Ernu, îi evident că propaganda comunistă, asta cu „mulțumim etc” este labă, pentru că n-a existat niciun motiv, în comunism, pentru care să „mulțumim”. Absolut nici unul. A fost nașpa rău. Singurul vis pe care îl aveau toți copiii din generația mea era să-l schilodească cu bătaia pe Andrei Duban, pionierul care spunea, la radio, textele astea jegoase cu „mulțumim” (apropo, Andrei Duban încă există, joacă la Naționalul din București, iar vocea aia a lui – „Tot înainte!”, „Mulțumim, tovarășe..., mulțumim, tovarășă...” e complet uitată); în rest, nu-mi amintesc de nimeni care să fi pus botul la propaganda comunistă și să fi avut chef să mulțumească pentru ceva.

Cu toate astea, la prima lectură, „Născut în URSS” pare o lungă și foarte grețoasă listă de motive pentru care autorul, Vasile Ernu, simte nevoia să mulțumească pentru copilăria lui fericită: șoim al patriei, pionier, utecist. Fe-ri-ci-re! Cartea este un lung pomelnic al motivelor de mulțumire și al efectelor concrete pe care aceste motive le-a avut asupra copilăriei autorului: ce gust bun avea înghețata (nu ca azi), ce fericire era să aduni sticle și borcane (nu ca azi), ce plăcut era să ai cravată roșie la gât (nu ca azi), să cânți cântece patriotice (nu ca azi), să mergi încolonat la defilare (nu ca azi), să aplauzi la manifestațiile pentru pace... și altele, și altele, și altele. Nu ca azi!

La a doua lectură, însă, mi-am dat seama că autorul vorbește despre comunism, da, dar despre ALT comunism. Nici vorbă de șoim al patriei, de utecist, de tovarășul și tovarășa, de Andrei Duban, de Berceni și de savant de renume mondial; e vorba în carte de „octombrel”, de „comsomolist”, „de Marele Război pentru Apărarea Patriei”, de „Marea Revoluție din Octombrie”, de cântecul „Șiroka strana mala rodnaia” și de foarte multe alte lucruri, complet necunoscute copiilor generației mele. Nimic, zero! Parcă autorul povestește de planeta Marte atunci când își înșiră amintirile din comunism, care, teoretic, ar fi trebuit să fie similare cu ale mele. Dar nu sunt. Deloc!

La a treia lectură, cu totul accidental, mi-a venit în minte discuția anglo-saxonă despre identitatea lui Isus: „Mad, fraud or God?”. Pentru că omul nu putea fi altceva. Era fie nebun, fie impostor, fie spunea adevărul. La fel și Vasile Ernu: la prima lectură mi s-a părut un manipulator de cea mai joasă speță (fraud), la a doua, un nebun oarecum inofensiv (mad), la a treia (pe care-am făcut-o pe sărite), întrebarea s-a rostit singură: și dacă, totuși, are dreptate? Dacă, în anumite condiții sociale, foarte specifice, comunismul este un sistem mai bun decât capitalismul? Mai bun, în sensul că cere și oferă mai puțin, ca efort și confort, dar le permite oamenilor o fericire micuță, așa, ca într-un incubator, ca cea a fetusului în uter: nu știi, nu vezi, nu cunoști, ești mulțumit cu aici și acum... de ce nu, la o adică?

Mi-am amintit de Tușa Lucreția, mătușa mea din satul Ghijasa de Sus, comuna Alțîna, județul Sibiu; n-a ieșit din sat decât de vreo patru ori în toată viața ei (e născută înainte de 1939), când a mers la târgul de purcei de la Agnita, care-i la vreo 20 de kilometri de Ghijasa. Atât. Mă întreba, stupefiată, ani la rând: „Măi Miha’, oar’ di ce-or merge oaminii la marea ceea? Ui’, aici tăt omu’ are ce-i trîbe: stai la umbriță, mânci o buca’ de caș de ghiboliță, c-o țîr di sare... ce-i trîbe omului «mare»?! Doară numa’ dacă nu-i sănătos la capu’ lui!”. Discuția pornise de la faptul că Mircea, fiul ei și vărul meu, voia să meargă și el la mare, ca oricine, iar Tușa Lucreția înnebunise de groază pe tema asta. Nu am înțeles exact de ce, nici atunci și nici acum.

La fel cum nu înțeleg de ce lui Vasile Ernu i-a plăcut comunismul, iar mie, nu. La fel cum nu înțeleg deloc de ce lui Vasile Ernu nu-i place capitalismul, iar mie, da. Singura pseudo-explicație pe care mi-o pot furniza, din puțul gândirii, este că „Nu orice este pentru oricine”. Dar pentr-o mizerie de concluzie ca asta nu merita s-aveți răbdare să citiți pân-aici. Zic.