Les Potes en Toque

Ce facem noi aici? Nu, pe bune: ce facem noi aici? Toată lumea are site; cum să intri, să reziști și să prosperi în turism fără site?! Doar nu ești instituție de stat din România („A căzut sistemul”), să freci duda pe banii contribuabililor, ești pe cont propriu, pierzi banii tăi nu pe-ai statului, așa că sistemul nu-ți „cade”. E mereu acolo, la datorie, în trei limbi, să vină clientul la tine, nu la concurență. Asta e clar demult. Atunci, la ce mai suntem noi buni, băieții de la pagina de turism? Nu e o-ntrebare simplă. Dacă era simplă, o puneam noi înșine și apoi dădeam răspunsul, ca să vadă lumea ce deștepți suntem și cum avem grijă de public, îl învățăm de bine; dar nu e cazul. Întrebarea nu-i simplă iar eu nu am habar care ar putea fi răspunsul, tot ce știu e că în texte trebuie să „dau” mai mult decât lăudăroșenii despre cum am mâncat și-am băut la Icsulescu sau Icsuleanu. Trebuie să dau conținut. Trebuie să-ți zici „Bată-l să-l bată pe nebunul ăsta de Buzea, că iar m-a făcut să râd cu bazaconiile lui!”. Dacă nu râzi, mă dau ăștia afară. Deci?

Nu se mănâncă rău la Les Potes, dar nici al naibii de bine; așa și-așa. Prețurile mi s-au părut cam mari, dar eu sunt sărac și toate prețurile mi se par mari, nu e bine să mă luați în serios la faza asta cu prețurile. Chestia e că localul funcționează într-o clădire din 1602 (bietul Mihai Viteazul nici nu se răcise și ăștia aveau deja cârciumi în Ganshoren!) și este bine renovat, fără excese, genul ăla de renovare minimală care place. Al doilea lucru care justifică „recomandarea” din supratitlu este însuși faptul că-i în Ganshoren, unde nu vine picior de turist: ce să caute acolo? Cartierul e-un fel de corcitură între Berceni, Voluntari, Chiajna, Popești-Leordeni și Cotroceni: un hotch-potch cu de toate (blocuri, case etc), dar c-un plus (îl aflați la sfârșit). Te duci la Les Potes nu ca să te-ndopi, ci ca să le-nchizi gura amicilor tăi care se întorc din excursia de la Bruxelles cu fel și fel de povești despre centru. Tu-i lași să se dea rotunzi și le iei maul („În centru merg toți proștii; în Ganshoren ai fost, la Les Potes, cârciuma ceea din 1602? Atunci?!”).

Chiar lângă este Château de Rivieren, proprietate privată, aflată într-un parc imens și absolut superb (eu am găsit o gaură-n gard). În parc sunt și exemplare de arbore-maimuță (Araucaria araucana), al cărui con arată exact ca un căcat păros. M-am întors la masă cu unul d-ăla și am făcut senzație. Buzea, frate!

L'Ultime Atome

Mergeam prin pădure cu cea mică-n cârcă, povestindu-i câte toate, și mă pomenesc strigat în vreme ce ne-apropiam de castelul Laerbeek: „Mihăiță! Bă, caporal Buzea! La vechiul loc adunarea!”. Mă uit, un bărbos venea spre mine vioi, cu ditamai rânjetul licărind prin barbă: „Hă, hă! Recunoaște! Recunoaște că nu știi cine sunt, hă, hă!”. Habar n-aveam, evident: „Tu ești, mă?”. „Eu, eu”, s-a bucurat el, „vezi că ți-ai adus aminte?”. Abia vocea lui m-a aruncat cu 24 de ani în urmă, în fatidica zi de 4 octombrie 1996, când pășeam sfios pe porțile UM 02525, cu valiza de lemn în mână și cu inima plină de presimțiri sumbre. Am depănat amintiri cu fostul meu coleg de pluton, i-am trecut în revistă pe ceilalți, am aflat de la el că la Bruxelles ar mai fi un coleg de-al nostru, neapărat să dăm de el și să-l scoatem la bere (în timpul ăsta ne omeneam cu Chimay Blue pe terasa castelului, ținută în arendă de o familie de arabi – ce să faci, globalizarea). Cea mică s-a jucat cu copiii lui, a rămas că mai vorbim.

După o nimică de trei luni s-a-ntâmplat și minunea. Am reușit, adică, să ne-adunăm toți trei la o braserie din Ixelles (cartier cam scumpuț din centrul orașului, cu prețuri tembele). Nu ne mai văzuserăm de la liberare, de pe 4 aprilie 1997, deci fiecare avea multe de povestit; doar că, nu știu cum, tot pe bârfă am dat-o. Ne-am apucat să-i mușcăm de cur pe foștii tovarăși de arme: că ăla e-un carierist împuțit, că ălălalt a căzut la patima beției, că ics e-un tâmpit cum era și-atunci, că igrec precis era turnător, că prea primea multe permisii, că zet a divorțat iar și acum plătește două pensii alimentare („Da’ bani de unde, mă, de unde?!”). Le-adusesem niște cărți, le-am semnat, băieții au urcat momentul pe facebook (alte glume și glumițe), iar pe urmă am ajuns și eu la mijloc: „Da’, Mihăiță, auzi… unguroaica ce-ți mai face?”. Și țin-te hă-hă, și țin-te hi-hi. Very funny, indeed. Eram în vorbă c-o fată din Pesta și-mi trimitea scrisori, iar cap-pătratul de comandant al unității m-a chemat la el să-mi „frece ridichea”, că poate fata e „spioancă” și cine știe ce scriu eu în scrisorile mele de răspuns; asta e toată povestea cu unguroaica mea, dar ei iarăși au râs copios, grandios, cum râsese tot plutonul văzându-mi mutra plouată când ieșeam de la comandant: „Ziceai că te epilase la coaie”.

Le Grand Café

Asta a fost prima cârciumă în care-am băut bere de când am ajuns aici la Bruxelles; nu că nu mai băusem eu bere, dar nu la cârciumă (îmi luam la pachet, de la magazinașul unui paștun, și beam acasă). Dar, la prima leafă, nevastă-mea a zis că hai să sărbătorim, așa c-am ieșit „pe oraș” și ne-am înfipt într-unul din localurile fițoase ale centrului, pe rue de la Bourse, colț cu boul’ Anspach.

Fiță, da, dar fiță mai germanică, mai de la țară. La Paris nici nu te-ar băga lumea-n seamă dacă ai mese de lemn și scrumiere desperecheate, dar aici merge. Oamenii, amestecați: mulți turiști, dar și vreo câțiva localnici, pensionari cu ziarul (îi cunoști: două ore trag de-un pahar și-o sărățică). Ne-am așezat, am cerut meniul, am ochit o bere nouă, apoi ea zice: „Să ți-l prezint pe șef”.

Pe șeful ei de la muncă, adică, cel cu care avusese interviul final, omul care dăduse OK-ul. Am săltat din umeri. Mă așteptam la vreun corporatist cu ochelari, din ăla brânzos și transpirat, bifător de ședințe și pasionat de nimic, în afară de somn (am întâlnit și eu oleacă de corporatiști la viața mea, da, da!).

S-a apropiat de masa noastră: „Luis Masafuerte”. M-am ridicat, surprins: „Mihai Buzea”. Mi-a strâns mâna cu putere, i-am strâns-o și eu, s-a așezat, ne-am studiat scurt. Nu știu ce-a văzut el, dar eu am rămas tâmpit: un vultur. Am băut bere, am povestit, ne-am împrietenit, iată povestea lui: paraguayan crescut în Bolivia, copil de înalți funcționari diplomatici, vorbitor de engleză, franceză, spaniolă și de una nemaiauzită („aymara”), plecat de tânăr de-acasă, muncise și învățase în Australia, Canada, Statele Unite și acum în UE, unde îi plăcea cel mai mult și unde avea de gând să rămână (mă-ndoiesc; îi știu eu pe hoinarii ăștia!). Cariera și-o făcuse singur, apucându-se mereu de alte și alte cursuri, plătite din banii lui (ce câștiga la muncă investea în propria lui educație), până ajunsese la nivelul ăsta de-acum, adică era așa de bun că mulținaționala asta îl ciordise de la altă multinațională, din State. Banii, bani, vă dați seama, dar nu asta vreau să spun: omul este munțoman! Când am auzit, mi-a picat fața, dar de bucurie. I-am zis că și eu, am bătut palma, la vară mergem în Vosgi, facem toată creasta, nord-sud, că nu e cine știe ce. Față de Călimani, Vosgii sunt un căcățiș, iar de Făgăraș nici nu mai zic. Ar fi jenant.

La Boussole & New Hong Kong

Această cârciumioară se află în Piața Sfânta Caterina, care este fi-ță. Nu exagerez. E genul ăla de zonă absolut ticsită de cârciumi și cârciumioare special pentru turiști, nu știu, ceva asemănător cu San Marco, să zicem (poate nu e ceva mai bună comparație, dar alta nu mi-a trecut acum prin minte). De fapt nu e o singură piață, sunt două, dispuse cumva sub forma literei „L”, iar catedrala Sfânta Caterina e la punctul lor de îmbinare; oricum, catedrala e cel mai puțin călcat loc din tot ansamblul. Cârciumile sunt punctul de atracție, cârciumile și cele cinci magazine care vând băuturi „pentru acasă”, nu că le-ar bea cineva acasă. Să mă explic: pe latura lungă a Pieții (care latură se mai cheamă și Marché aux Poissons) e o „fântână”, de fapt un bazin puțin adânc cu apă stătută, Fontaine Anspach pe numele ei (nu pot reveni cu amănunte istorice). Ei, și pe cele patru laturi ale acestui bazin stă tineretul, la vorbe de șagă, la pupat, la ținut de mână, la ținut pe după umeri, la bălăcit picioarele-n apă etc. Da, stă, dar cum stă? Cu sticla de băutură lângă, iată cum stă. Sticlă, cutie, doză, bidon, ce-o fi. Relaxare! Păi cei cinci negustori de bere, vinuri și spirtoase ce treabă au? Să se relaxeze, domnule, tinerii, că de-aia-s tineri! Giovinezza, giovinezza...

Problema mea e că eram pe terasă La Boussole, nu alături de tinerii tolăniți pe pavaj. Înțelegeți manțocăreala? Eu, sufletește, sunt tot ăla din Vama Veche: cercul de prieteni, băutura poștită, glumele, ocheadele, primele tatonări amoroase etc. Adică ce făcea tineretul acolo, sub ochii mei. Și eu ce făceam? Eu mâncam fripturi grele și beam ceai de iasomie. Și mă prefăceam că-mi place. Cu plăcintă de cartofi alături. Nu kidding: plăcintă de cartofi!

Era o masă de afaceri, cum ar veni. Afacerea urma să fie asta: eu să muncesc la negru, să fac curat într-un apartament, cu mopul, racleta, cârpă, găleata și multă-multă hârtie menajeră (plus eternele chimicale de curățat), apoi să-mi iau banul și să mă-ntorc fericit în România. Am întrebat de ce nu angajează o firmă locală de făcut curățenie, că sunt o grămadă; cică nu are încredere în femeile alea, că cine știe, și că ăsta e sensul afacerii, să lucreze cu cineva de încredere (cu mine, adică!). Am acceptat, că doar nu era să pierd banii, dar n-am înțeles nimic din mâncarea lui La Boussole. Eram cu mintea numa-n piață, la tineretul ăla care bea tolănit, la marea nepăsare. Of, viață... 

***

Am mâncat supă de cuib de rândunică. Aici ar trebui să se încheie textul, dacă aș avea cea mai mică urmă de onoare intelectuală; dar n-am. Deci va trebui să-mi suportați dezgustătoarea lăudăroșenie până la sfârșit.

Chestia e că toată lumea știe Bruxellesul, nu mai e nicio șmecherie să povestești ceva de p-acolo, ca acum 20 de ani (sau chiar 10, în cazul meu; eu m-am urnit mai greu, sunt mai lenos din fire), dar sunt aproape convins că de New Hong Kong n-a auzit nimeni, și pe bună dreptate. E la mama dracului, într-o zonă a orașului necălcată de picior de turist (dar, desigur, plină de muncitori români, ca mine și ca mulți alții). Adevărul e că nu avusesem în plan nici supa de cuib de rândunică, nici cârciuma New Hong Kong; adevărul e că m-am rătăcit. Aveam de băgat șmotru într-un apartament și de ajuns, am știut să ajung (!), că m-a adus clienta cu mașina; am lucrat vreo șapte ore dense, am scos un prim strat de slin din apartamentul ăla, apoi am zis să plec spre cazare, că nu mai puteam de foame și de oboseală. Am plecat spre metrou, spre stația Simonis, dar m-am pierdut printre străduțe și m-am tot învârtit ca un ou într-o căldare până n-am mai știut pe ce lume mă aflu sau cine sunt eu, așa în general.

Atunci am avut căderea de glicemie. Zbang! M-am scurs pe jos, direct pe bordura trotuarului. De obicei nu sunt imbecil, îmi cunosc problema, am la mine banane, sau eugenii, sau pâine, sau biscuiți, sau mere, dar atunci n-aveam. M-am adunat de pe jos și-am intrat în primul loc care semăna a hrănitoare, și s-a nimerit a fi tocmai ăsta. M-am așezat, fata (Dumnezeu să-i dea viață lungă și copii mulți, numai băieți, cum e moda la chinezi) mi-a adus un bol cu creveți și un pahar de vin roșu. Am mâncat și am băut, mi-am revenit, am putut vorbi. Creveții erau din cei oribili, care umpleau Alimentarele pe vremea lui Nea Nicu, dar n-a contat; i-am ras. M-am uitat în meniu, supă de cuib de rândunică: 6,50 euro. Trăisem cu impresia că supa asta este extraordinar de scumpă, așa că n-am ratat ocazia. Fata mi-a adus-o, am mâncat-o repejor, pe urmă am cerut iar meniul, să mănânc și ceva adevărat: am luat o tocană de pește cu melci, gătită într-un bol mare, cu tăiței și legume, să sature.

M-am uitat pe net când am ajuns la cazare. Cum să mă fi săturat supa? E făcută din scuipat de rândunică. Păi ce om muncitor poate trăi cu scuipați?

UE. Vagabonțeală UE

Da, știu: despre Amsterdam s-a mai scris în pagina 20! La drept vorbind, s-a scris enorm, de parcă n-ar mai fi și alte orașe în blagoslovita de Uniune, ca să nu mai vorbim de lumea asta mare; dar ce să fac? Povestesc ce-am văzut cu ochii mei, că de-aia ați dat banii pe revistă! Dacă voiați vrăjeală, ați fi cumpărat o revistă de femei, cu poze făloase, „oferte” și celebs la pielea goală; dar, pentru că suntem împreună în următoarele trei minute, iată ce marfă am eu.

Am stat la Eric Vökel ăsta, care tot hotel este, deși se preface că-i altceva, zice că e „suites” (?!); dar e hotel toată ziua. Are oameni la recepție, are oameni la curățenie, deci este hotel cât se poate de hotel. N-am priceput de ce se screme atât să se poziționeze ca non-hotel pân-am ajuns în cameră, ba nu; abia după ce-am învățat cum se manevrează draperia cea mare și-am reușit să eliberez fereastra din living, abia atunci m-am prins. Mda!

Șmecheria stă în priveliște. Eric Vökel este chiar pe malul lui Ij, pe unde trec vapoarele, vaporașele și vaporoaiele, iar când stai la fereastră și te uiți la ele ai senzația c-aproape le-ai putea păli cu șapca (e doar o iluzie). Am întrebat și eu, ca omul, ce este aia „Ij”, iar măgărița de la recepție mi-e zâmbit a milă și mi-a zis că-i intraductibil, că dacă nu știu olandeza n-am cum să-nțeleg. Am luat foc! Ce sunt eu, prostul ei?! Dai o căruță de bani ca să stai în Vökelul lor: să fii luat la mișto de-o surinameză cu caș la gură?! I-am zis să vină managerul. S-a-nmuiat, s-a pisicit, că este vorba de o neînțelegere, că n-a vrut să mă jignească, nu e nevoie de manager, îmi explică ea imediat; bine, duduie, explică-mi.

A reieșit că „Ij” e pur și simplu un canal. Mare chestie! I-am zis că putea să spună așa de la-nceput, că știu și eu ce-i aia un canal, nu-s chiar așa primitiv; „Cum”, se minunează toanta, „voi în România aveți canale?”. Da, păpușe, avem, am vrut să-i zic, dar n-am apucat, că prin dreptul Vökelului tocmai trecea o urieșenie de vas de croazieră fluvială, un hotel plutitor cât o sută de Vökeluri la un loc. Unde merge ăsta?, o-ntreb. La Budapesta, zice ea, prin Bonn și Viena. De la Budapesta se-ntoarce, că de-acolo nu mai e nimic. 

***

Recunosc că sună ca-n bancurile cu proști, dar e purul adevăr: Grig Bute și cu mine am fost în aprilie în Timișoara, în același timp, fără s-avem habar unul de altul. Nu este nici cea mai mică glumă (știu că asta-i revistă de umor, dar acum nu glumesc deloc). El a scris deja ce-a făcut în capitala bănățenilor, acum este momentul meu de glorie, c-așa-i frumos: la rând ca la moară. Sper că v-au plăcut relatările lui; ale mele n-au voie să fie mai prejos!

Din aeroport ne-a luat domnul Francisc Adam, care ne-a povestit câte ceva până am ajuns pe Paul Chinezu, unde rostuisem cazarea; ne-a dat cartea lui de vizită, ca orice catolic care se respectă (ar fi trebuit să fie la masa de Paște, dar alesese să sărbătorească prin muncă, ceea ce m-a impresionat și m-a făcut să mă-ntreb dacă nu cumva țara asta mai are o șansă), am rămas în legătură, tot cu el am mers și zilele următoare pe unde-am avut de mers (în Giroc, la aeroport, încă-ntr-un loc etc). Am cărat bagajele pe scări, am ascultat învățăturile lui Adi, managerul afacerii („Unirii Old Square Apartments” e prea lung, îl scurtez la UOSA – sper să nu mă dea Adi în judecată!), am mâncat și ne-am culcat. Pe mine mă știți. Când ajung într-un loc, întâi și-ntâi trag un pui de somn, să-mi priască (mulți nu știu trucul ăsta, voi l-ați aflat acum. Gratis! Azi e ziua mea de făcut cinste), apoi am ieșit în vâjâială, pus pe rele și pe făcut scandal.

De data asta chiar glumesc: eram cu nevasta și cu fiică-mea, ce scandal, ce făcut rele?! Ne-am plimbat prin Piața Unirii, am căscat gura la baloane, am mâncat înghețată, am căscat iar gura la umbrelele colorate de pe strada Alba Iulia, am fotografiat stejarii din Piața Libertății, am fost cuminte ca un înger. Planul era deja făcut, dar m-am încadrat prost cu timingul.

Aflasem de existența unui Carrefour, iar după ce mi-am dus fetele înapoi la UOSA, obosite și fără chef, m-am oferit dezinteresat să fac oleacă de cumpărături, s-avem din ce încropi micul dejun a doua zi. Oferta mi-a fost acceptată, am plecat voios spre Bega Shopping Center, cu cardul neveste-mii și cu gândul machiavelic de-a adăuga niște beri la listă; dar am ajuns chiar înainte de ora de închidere, iar doamna de la casă a distrus cu nonșalanță (și cu cele 120 de kilograme ale dumisale) legenda civilității bănățene: „Eu nu sunt plătită să stau peste program doar pentru că te-ai lenit tu, băi, băiatule!”.

***

Când ai de mers colo și colo, te mai cazezi și la scumpuț, și la ieftinuț, după cum ți-e norocul. Mie mi-a surâs la Helsinki și mi-a dat una după ceafă la Bruxelles, da’ una țeapănă, nu așa! Mă rog, nu mor eu dintr-un dupac. Aia cu Helsinki v-o zic miercurea viitoare, acum îmi dau cuvântul pentru Bruxelles: găsesc cazare pe lângă gară, la preț bunișor, bat cuba cu mine însumi, dar uit un amănunt oarecum esențial, și anume că trebuia să dorm cu nevastă-mea. Când a văzut locanda, doamna a-nceput să mă tolocăne la cap, că unde m-ai adus, că meschinule, că zgârie-brânză, că nu știu ce (femeile!). Lasă, c-o să fie bine, îi explic și-i zic „Bonjour” asexuatului de la recepție, care ne dă camera 2, nemernicul. Ne explică care-i cheia de la cameră și care-i cheia de la poarta de la „aparthotelul” lui, s-avem grijă să n-o pierdem, că poarta se încuie noaptea și nu e nimeni la recepție. Bine, bă, vezi-ți de treaba ta, îi zic în gând și descui ușa camerei doi: căldură, ca-n iad. Era la parter: deschid geamul, constat plăcut surprins că dă direct în stradă, înspre mormanele de gunoi de seară (au belgienii un sistem de management al gunoiului de te doare mintea). Am pornit ventilatorul, am tras draperiile (cu fereastra deschisă), s-a mai răcorit cât de cât, am reușit să ne pregătim de culcare (cu duș călâu, cu toate trucurile). Adormim – paturi separate, al ei dădea spre fereastră, al meu spre budă – dormim ca pruncii că eram frânți, până pe la 3 dimineața când începe un bețiv să bată-n geamul nostru c-o monedă. A bătut nu foarte mult, n-am apucat să mă rățoiesc la el, că individul și-a mutat interesul către geamul porții „aparthotelului”: bătea cu ambele mâini, într-una avea o monedă, în cealaltă o legătură de chei: „Hallo!”, „Hallo!”, „Hallo!”, ar fi trezit și morții din morminte, darmămite niște români speriați, aflați prima oară-n Capitală! O oră întreagă a durat petrecerea, până când nenorocitul a adormit în fața porții (l-am găsit a doua zi dimineața, că noi ne-am trezit primii: la 6 spărgeam ușa).

Ne-am prins în cele din urmă: nu era vreun sedefist oarecare, ci era un oaspete al „aparthotelului”, ca și noi; își pierduse blagoslovita ceea de cheie! Ne-a povestit asexuatul: domnul bețiv plecase de cu seară pe dilaila (era și el nou în Capitală), se făcuse clanță și nu mai știuse unde stă. Când își amintise unde stătea, nu știuse cum să ajungă. Când ajunsese, în sfârșit, nu reușise să intre. Îi zisese asexuatului că și-a contactat avocatul, ca să-i dea în judecată. 

***

Nu și nu, zice ea, Volvo NU este mașină de fițe! Femeie, ești nebună?, zic eu, cum să nu fie Volvo mașină de fițe, tu n-ai văzut cât costă un Volvo? Îți bați joc de mine? Ești beată, ești fumată, ce-ai?

Uite așa mi-am pierdut eu o iubită cu bani; numai cine a trăit din pleșcăreală înțelege grozăvia acestei propoziții! Și frumoasă, și deșteaptă, și cu bani, și mai bătrână ca mine – era perfectă, perfectă! Exact femeia pe care-ți visezi s-o atârni, iar eu ce-am făcut? Am scăpat-o din gheare pentr-o tâmpenie de definiție!

Da, acum știu: Volvo NU este o mașină de fițe. Dar degeaba știu, c-am îmbătrânit sărac, acrit și plin de ură pentru întreaga omenire, care (în ochii mei), are, iar eu n-am. Ferească-vă Dumnezeu de frustrați ca mine! Să am eu la-ndemână resursele lui Stalin sau măcar ale lui Pol Pot, atunci ați înțelege ce vreau să spun. Dar aveți noroc, ați mai scăpat de-un genocidar in nuce...

Uneori, foarte rar, viața îmi mai dă și-un biscuite (că, pe urmă, iar mă prinde, iar mă fute, asta-i se-parat!), ca de pildă cazarea la Clarion. Acum pot spune că hotelul nu este realmente de fițe, dar atunci aș fi jurat că e; cum să nu fi jurat?! Totul inclus? Dai doar banii de cazare și primești tot ce vrei (minus alcool?) – cum să nu fie fiță?! Iaca: vrei saună, na saună (din păcate, eram doar eu și doi îndrăgostiți chinezi, care se pupau sfioși. Nu sunt sigur, dar cred că iubirea homosexuală nu este tocmai bine privită de autoritățile chineze); vrei piscină pe acoperișul hotelului, na piscină pe acoperiș (am înotat, dar nu singur, ci c-o chinezoaică grasă, care nu știa să înoate, stătea în colac și pleoscăia, privindu-mă languros. M-aș fi băgat, dar era mare, era mare rău!); vrei antrenor personal de box, na antrenor personal de box (m-am antrenat cu maniacul ăla exact 40 de secunde, până mi-a dat un pumn peste urechea dreaptă, de-am auzit câinii din Prundu Bârgăului; oficial, antrenamentul gratuit dura 10 minute, după care trebuia să achiți o taxă); vrei mic dejun cu absolut orice, na mic dejun cu absolut orice (am mâncat pân-am vomitat, și numai de la sărăcie mi se trage: când dau peste belșug, dau iama, nu știu să mă controlez); vrei room-service, na room-service (eu am comandat bere și la ușă a ciocănit un magrebian, care m-a-ntrebat dacă-s la curent cu politica națională de descurajare a consumului de alcool. Nu, nu eram). Fain la Clarion, dar mie mi-a ajuns. 

***

Ce ar trebui să facă omul și ce face în fapt sunt două lucruri diferite: eu, spre pildă, ar fi trebuit să mă lăfăi în Novotel Kirchberg, să dorm în paturile alea de patru stele și să mă îndop cu toate bunătățile pământului (și ale mării!) la restaurantele hotelului; dar n-am avut noroc. Inițial am zis că am (I hit gold!), că multinaționala o trimitea pe nevastă-mea la un training de trei zile (două zile pline, de fapt; deplasarea era de trei), iar când ea a-ntrebat la Resurse dacă poate să vină însoțită de încă o persoană, răspunsul a fost afirmativ. Ați înțeles că eu eram persoana (așa mă lăudam la cârciumă, în săptămânile dinaintea plecării: „Deci, ce vă spuneam eu, mă? Sunt o PERSOANĂ, bă, sărăciilor!”), numai că socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg: totul era pregătit, bagajele făcute, copilul era trimis la soacră-mea, eu bâțâiam de nerăbdare (n-am fost niciodată în Luxemburg!), când vine un telefon de la țară, din Transilvania. Murise nu știu ce babă, rubedenie de nu se știe al câtelea grad, iar prezența soacră-mii la îngropăciune era absolut necesară, zice-se. Cum ea nu șofează, și-a luat bărbatul într-o mână, copilul în cealaltă și s-a prezentat la mine la ușă: „Mihai, noi trebuie să plecăm de urgență, îmi pare foarte rău!”. La câteva ore după aia și-a chemat și nevastă-mea un uber, dusă a fost spre Otopeni, iar eu am rămas la colorat prințese. Elsa și Anna. În loc de beri trapiste și de whisky-uri irlandeze, am băgat carioci trei zile la rând, până mi-au ieșit pe nas, ca să nu mai zic de „Mașa și ursul” și de d-astea. Am turbat, am făcut spume!

Din Luxemburg primeam telefoane seara: „Mihai, hotelul este foarte frumos, foarte luxos, cred că nu am întâlnit așa ceva până acum” (și țineți cont că ea-i obișnuită cu cazări d-astea de fițe, pe banii corporației!), „Micul dejun este cu adevărat impresionant, un fel de bufet cu precomandă, n-am mai văzut așa ceva” (tot de la ea știu diferența între „bufet” și „continental”, că la mine la Ghijasa nu-i așa, e pită cu unsoare și boia), „Barul este foarte prietenos, foarte bine gândit, am stat cu cei din Coreea de Sud, niște oameni cu totul deosebiți” (cred, cred, și eu sunt cu totul deosebit când mi se dă de băut gratis), „Mâine seară mergem la piscină cu fetele din Islanda și pe urmă la saună, să ne batem cu măturici”. Mi-a venit să plâng. Și eu vreau la saună cu fetele din Islanda, să le bat cu măturici! Unde e dreptatea pe lumea asta?! De ce cade Buzea mereu de fraier, de ce Dumnezeu îl pune mereu „capră”? Să-i mai pună și pe alții! 

articole publicate în revista Cațavencii (2018 - 2019) 

La Mer du Nord, Bruxelles

Am om! Mă credeați tâmpit?! Am om infiltrat la Bruxelles, în structuri: nimic nu se petrece fără ca eu să aflu de îndată, vorba lui Vlad Țepeș din filmul omonim (cu Ștefan Sileanu în rolul principal, ca să nu uităm niște chestii). Omul meu a primit sarcina de supremă încredere să mă informeze în ce baruri beau europarlamentarii, că din ce bani beau, nu-mi pun problema (șase mii de euro pe lună, salariul în mână, plus patru mii, alocația pentru cheltuieli, plus mizilicurile personale – deconturi, indemnizații, ce-o fi, că dacă nu curge, pică); dar n-a reușit să se achite de sarcină. Ce-o fi fost așa greu să meargă într-un bar de parlamentari, să se asigure c-acolo beau, nu în altă parte, apoi să iasă afară și facă o poză-două? Mie nu mi se pare greu, dar poate am așteptări prea mari. 

Iată ce-a înțeles omul meu: că să afle unde mănâncă domnii aștia și să afle și meniul. Sincer: asta-i spusesem eu?! Dar, mă rog, asta am, asta bag în revistă: cică La Mer du Nord este un restaurant „nu foarte de fiță” (ce naiba înseamnă așa ceva?!), undeva pe lângă Sainte-Catherine (nici asta nu știu ce e), cunoscut de localnici și sub numele lui flamand (Noordzee), renumit mai ales pentru „tonul puțin pătruns” (din nou, nici asta nu știu ce înseamnă). 

Am intrat pe site-ul lor și m-au apucat pandaliile: mizeria asta nu e niciun fel de bar, cârciumă, bodegă, locandă, boozerie și nici măcar restaurant, este un take-away cu trei mese „la varice”, unde, dacă reușeam s-ajung în Bruxelles, nu m-aș fi dus să mănânc nici dacă mi-ar fi dat gratis. Sărac, sărac, dar am și eu demnitatea mea!

Planul era simplu: l-aș fi căutat acasă pe Dan Alexe, că știu unde stă (bine, cine nu știe unde stă maestrul?!) și l-aș fi rugat să-mi dea o dedicație pe cartea „Dacopatia și alte rătăciri românești” (Humanitas, 2015). Nu pentru mine! Ci pentru Jantă, amicul: acum aproape zece ani, l-am chemat pe la ziua mea (la „Zet”, în spatele tribunalului) și el m-a cadorisit cu „Dacia Preistorică” a lui Nicolae Densușianu (Arhetip, 2008), ca să-și bată joc, să mă umilească în fața gagicilor; nu-l iert în veci! Tocmai el, care n-a mai citit nimic de-acum 30 de anișori?! A, că-ntre timp a făcut facultăți pe șpăgărilă, asta-i separat; așa-i când ești conectat la sistem și vrei, nu vrei, faci bani. 

Pregătisem un text demantelant psihic, pe care Dan Alexe, la rugămintea mea, i l-ar fi transmis sub formă de dedicație. Dar n-a fost să fie. Am rămas cu La Mer du Nord și cu tontul meu din Bruxelles, să mă spăl cu el pe cap.

p.s. Nu vă stresați pentru Jantă, că e bine: s-a înscris la doctorat. Are balta pește!

articol publicat în numărul 49/2016 al revistei Cațavencii

The Long War wages on

Schengen is fucked up, peace is fucked up, multi-culti has been long fucked up... and even Jean Claude Juncker doesn't feel well.

Secesionism european vs secesionism rusesc

Dacă tot e să ne jucăm de-a futurologii, de ce să nu stricăm câteva vorbe pe secesionism, că și-așa e la modă, mai ales pe timp de criză: ce e mai simplu decât să te superi pe ceilalți copii și să le zici ”Io-mi iau jucăriile și plec!”, așteptând ca ei să te implore să rămâi? Surpriză: nu te imploră. Atunci?!

Să ne-nțelegem: sunt ”secesionisme” ce reușesc (independența Statelor Unite, de exemplu, este rezultatul unui proces reușit de secesiune față de Imperiul Britanic), dar sunt și ”secesionisme” care ratează (ca să rămânem la Statele Unite, Confederația nu a reușit secesiunea față de Uniune, iar Statele Unite au rămas... unite!). Există și un al treilea caz: divorțul amiabil. Mai aproape de noi, Cehia și Slovacia au trecut printr-un divorț de catifea, la fel Serbia și Muntenegru. Deci, variante există, nu e un tipar bătut în cuie.

Acum, în Europa, care sunt vedetele? Știu, sunt multe, dar iau numai patru exemple, dintre cele mai cunoscute: Catalonia, Scoția, Valonia, Secuimea. Fiecare dintre acestea are specificul propriu și șansele proprii de reușită. Să le luăm pe rând, dar mai întâi să vedem niște condiții generale ale procesului secesionist în sine.

Unu: voința secesioniștilor. Doi: voința ”centrului”. Trei: motivația economică. Patru: motivația politică. Cinci: motivația culturală. Șase: perspectivele ulterioare. După părerea mea, în funcție de aceste condiții se pot estima șansele de reușită ale unui proces secesionist.

Catalonia

Voința de secesiune: mare.

Voința Madridului: mare.

Motivația economică: Catalonia este ceva mai prosperă decât restul Spaniei, iar prin secesione, catalanii speră ca această ”bogăție” a lor să nu se mai scurgă spre alte zone din Spania, ci să le rămână lor. Deci, pe scurt, bogatul vrea să se despartă de sărac, ca să nu sărăcească și el.

Motivația politică: slabă (nu există ceva care să semene a persecuție din partea guvernului de la Madrid).

Motivația culturală: puternică (limba catalană există).

Perspective ulterioare: se decid la Bruxelles (dacă secesiunea reușește și Catalonia independentă e dată afară din Uniune, atunci perspectivele sunt sumbre).

Scoția

Voința de secesiune: mică.

Voința centrului: mică.

Motivația economică: Scoția este mai săracă decât Anglia, dar dacă se pune problema împărțirii resurselor petroliere din Marea Nordului, atunci lucrurile se pot inversa. Bref: săracul vrea să se despartă de bogat, sperând c-o să se îmbogățească pe cont propriu.

Motivația politică: slabă.

Motivația culturală: aparent slabă (nu există o limbă scoțiană vie), dar istoria a fost mereu conflictuală între scoțieni și englezi.

Perspective ulterioare: interesante, pentru că dacă la obținerea independenței scoțiene, Marea Britanie va fi oricum exclusă din Uniune, atunci Scoția nu pierde nimic, dimpotrivă, va putea să adere la Uniune pe cont propriu.

 

Valonia

Voința de secesiune: mică.

Voința centrului: zero (în acest caz, ”centrul” nu există).

Motivația economică: zero.

Motivația politică: puternică (Belgia este o țară atât de prosperă și lipsită de probleme, încât și le crează singură. Ce altă țară putea funcționa bine-mersi fără guvern timp de un an și jumătate?!).

Motivația culturală: puternică.

Perspective ulterioare: foarte interesante, pentru că sediul Uniunii e la Bruxelles, oraș valon aflat pe teritoriu flamand. Deci, în cazul unei secesiuni (desigur, sub forma divorțului de catifea), ambele țări ar rămâne automat în Uniune.

Secuimea

Voința de secesiune: mare.

Voința centrului: foarte mare.

Motivația economică: Secuimea e ceva mai săracă decât media pe România, dar nu cu mult, iar resurse naturale nu există, în cantități semnificative. Aici e un caz aparte: săracul care vrea să se despartă de leneș, în speranța îmbogățirii pe cont propriu.

Motivația culturală: foarte puternică.

Perspective ulterioare: ca și în cazul Cataloniei, totul se decide la Bruxelles (perspectivele sunt sumbre dacă noul stat independent secuiesc e dat afară din Uniune).

După cum se vede din aceste patru exemple, situații secesioniste există în Uniunea Europeană, iar între ele sunt mari diferențe, dar au ceva în comun: sunt vizibile. Despre ele se discută, se aud păreri pro și contra, sunt procese în desfășurare, puse în mișcare de oameni vii, de cetățeni cu interese și concepții diferite, de cele mai multe ori opuse.

Nimic asemănător în Rusia. Nici o voce secesionistă nu răzbate de sub capacul ”oalei rusești”. Dar, iaca minune, dacă în Europa s-ar pune în mișcare sarabanda secesiunilor, hop că ne-am pomeni că și-n Rusia sunt mișcări secesioniste, una mai cu moț ca alta. Aproape că pot să pun pariu și cum o să le cheme pe viitoarele republici secesioniste din Federația Rusă: Republica Baltică (Baltiskaia Respublika), Republica Karelia (Respublika Karelia), Republica Sami (Respublika Sami), Republica Don (Donskaia Respublika).Vorbim imediat și de ele.