Banc nemţesc despre socialism

Ştiţi dumneavoastră cine a fost primul socialist? Cristofor Columb.

Când a plecat, habar n-avea unde se duce; când a ajuns, habar n-avea unde se află; când s-a întors, habar n-avea pe unde a umblat.

Şi toate astea cu bani împrumutaţi.

În original: Wiessen sie wer der erste Sozialist war? Columbus.

Als er loosegelte, wusste er nicht wohin er ging; als er ankam wusste er nicht wo er war; als er zurückkam, wusste er nicht wo er gewesen war.

Und alles mit geliehenem Geld.

sursa: „Jurnalul unui jurnalist fără jurnal”, de I.D. Sârbu

Jurnalul unui jurnalist fără jurnal

Dragi prieteni, încep de azi să urc pe net (prin intermediul acestui prea-îndelung neglijat blog) extrase din volumul memorialistic „Jurnalul unui jurnalist fără jurnal” al regretatului Ioan Dezideriu Sârbu (IDS, cum îl voi numi în continuare). Câteva cuvinte introductive, ca să înţelegeţi de ce vă bat la cap cu el şi cu opera lui.

Unu. Pentru că IDS aproape că n-are operă. Toată viaţa s-a pregătit pentru a fi profesor de filozofie, dar tot ce-a rămas în urma lui sunt câteva piese de teatru (bune, dar puţin cunoscute) şi acest volum de memorii, care a fost publicat după moartea lui. Nu înainte, cum e moda acum, să mai câştige autorul nişte bani.

Doi. Pentru că aceste memorii au fost practic singurul exemplu de veritabilă „literatură de sertar” apărută după Revoluţie. Mai precis: lumea culturală din România era convinsă că, deşi toţi intelectualii de renume se buluceau să-l pupe în cur pe Ceauşescu, după căderea comunismului va apărea o adevărată inundaţie de jurnale personale, în care autorii îşi vor fi notat ideile proprii, ascunse, care să-i arate ca veritabili gânditori liberi, necastraţi, ca personalităţi culturale de mare caracter. N-a apărut nimic. Concluzia: intelectualii români n-au îndrăznit să protesteze nici măcar în gând. Au fost nişte nimeni, nu doar în public, ci şi în propriul lor spaţiu privat.

Trei. În golul de după Revoluţie, când numele de prim-plan ale culturii române (Adrian Păunescu, Eugen Barbu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga) au fost trimise înapoi în cocinele din care ieşiseră ca să lingă scorniceşteanul cur, au apărut alte vedete culturale. Ei făceau parte din „lumi” foarte diferite, şi timpul i-a cernut treptat. Mai întâi, securiştii patrioţi, dintre care cei mai cunoscuţi au fost Pavel Coruţ şi Vadim Tudor; s-au dus şi ăştia. Apoi au căpătat credit neo-moraliştii, de mentalitate interbelică, dar crescuţi în comunism: Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Livius Ciocârlie, Andrei Cornea, Lucian Boia, Sorin Alexandrescu, Mircea Mihăieş, Horia Roman Patapievici, Alina Mungiu Pippidi şi mulţi alţii, care au rămas şi până acum coloana vertebrală a culturii române. Dar cei mai interesanţi erau supravieţuitorii interbelicului: Petre Ţuţea, Neagu Djuvara, Gellu Naum, Gheorghe Bulgăr, Arşavir Acterian, Alexandru Rosetti, Adrian Marino şi încă alţi câţiva, nu mulţi (fuseseră foarte mulţi, dar prea puţini au apucat Revoluţia!). De la ei se aşteptau lucruri mari în memorialistică, dar singurul care a confirmat a fost Neagu Djuvara – care, din păcate, n-a trăit comunismul pe propria lui piele.

Patru. În aceste condiţii, cvasi-necunoscutul craiovean I.D. Sârbu produce cele mai interesante memorii ale unui interbelic strivit de comunism, şi ele poartă numele acesta, „Jurnalul unui jurnalist fără jurnal”. Poanta din titlu e că autorul ar fi vrut să lucreze măcar ca ziarist („jurnalist”) la un ziar oarecare din provincie („jurnal”), dar şi asta i s-a refuzat. Ei bine, unul din profesorii mei din facultate, Ioan Oană, fost coleg cu I.D. Sârbu, ne-a recomandat această carte, spunând că avem ce învăţa din ea. Noi am râs. Era anul 1993, iar noi, studenţii domnului profesor Oană, eram o turmă de animale tinere, care ne gândeam doar la sex. Acum, după aproape 20 de ani, încerc astfel să repar nedreptatea pe care i-am făcut-o profesorului, şi să confirm vorba biblică: nu se ştie când rodeşte învăţătura maestrului în capul sec al ucenicului!

Citat: „Şi popoarele, ca şi oamenii, se schimbă în timp. Cine ar fi crezut că ruşii pravoslavnici vor deveni atei, că nemţii vor ajunge afacerişti speriaţi şi prudenţi, că evreii vor face Blitzkrieg-uri, că englezii întreprinzători vor deveni visători pasivi, iar americanii se vor idiotiza pacifist... cine ar fi crezut că noi, românii, suntem un popor bătrân, pervers, laş, dar foarte şiret şi rezistent la rele?!”.

Interesantul domn Bradut Florescu

Brăduț Florescu, unul din „vechii” publicitatii romanesti, si-a incheiat contractul cu Realitatea Cațavencu, unde coordona strategia de comunicare a grupului, si a plecat in Thailanda. Iata articolul pe care l-a scris, dupa ce a plecat. 

„Romaniei i-a disparut rostul. E o tara fara rost, în orice sens vreti voi. O tara cu oameni fara rost, cu orase fara rost, cu drumuri fara rost, cu bani, muzica, masini si toale fara rost, cu relatii si discutii fara rost, cu minciuni si înselatorii care nu duc nicaieri. Exista trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia (batranii), pamantul si credinta. Batranii. Romania îi batjocoreste cu sadism de 20 de ani. Îi tine în foame si în frig. Sunt umiliti, bruscati de functionari, uitati de copii, calcati de masini pe trecerea de pietoni. Sunt scosi la vot, ca vitele, momiti cu un kil de ulei sau de malai de care, dinadins, au fost privati prin pensii de rahat. Vite slabe, flamande si batute, asta au ajuns batranii nostri. Caini tinuti afara iarna, fara macar o mana de paie sub ciolane. Dar, ce e cel mai grav, sunt nefolositi. O fonoteca vie de experienta si întelepciune a unei generatii care a trait atatea grozavii e stearsa de pe banda, ca sa tragem manele peste. Fara batrani nu exista familie. Fara batrani nu exista viitor. Pamantul. Care pamant? Cine mai e legat de pamant în tara aia? Cine-l mai are si cine mai poate rodi ceva din el? Majestatea Sa regele Thailandei sustine un program care se intituleaza „Sufficiency Economy”, prin care oamenii sunt încurajati sa creasca pe langa case tot ce le trebuie: un fruct, o leguma, o gaina, un purcel. Foarte inteligent. Daca se întampla vreo criza globala de alimente, thailandezii vor supravietui fara ajutoare de la tarile „prietene”. La noi chestia asta se numeste „agricultura de subzistenta” si lui tanti Europa nu-i place. Tanti Europa vrea ca taranii sa-si cumpere rosiile si soriciul de la hypermarketuri frantuzesti si germane, ca de-aia avem UE. Cantatul cocosilor dimineata, latratul vesel al lui Grivei, grohaitul lui Ghita pana de Ignat, corcodusele furate de la vecini si iazul cu salcii si broaste sunt imagini pe care castratii de la Bruxelles nu le-au trait, nu le pot întelege si, prin urmare, le califica drept niste arhaisme barbare. Sa dispara! Din betivii, lenesii si nebunii satului se trag astia care ne conduc acum. Neam de neamul lor n-a avut pamant, ca nu erau în stare sa-l munceasca. Nu stiu ce înseamna pamantul, cata liniste si cata putere îti da, ce povesti îti spune si cat sens aduce fiecarei dimineti si fiecarei seri. I-au urat întotdeauna pe cei care se trezeau la 5 dimineata si plecau la camp cu ciorba în sufertas. Pe toti gangavii si pe toti puturosii astia i-au facut comunistii primari, secretari de partid, sefi de puscarii sau de camine culturale. Pe toti astia, care au neamul îngropat la marginea cimitirului, de mila, de sila, crestineste. Credinta. O mai poarta doar batranii si taranii, cati mai sunt, cat mai sunt. Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbracat, greu de dat jos, care trebuie împaturit într-un fel anume si pus la loc în lada de zestre împreuna cu busuioc, smirna si flori de camp. Pus bine, ca poate îl va mai purta cineva. Cand or sa moara oamenii astia, o sa-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu. Avem, în schimb, o varianta moderna de credinta, cu fermoar si arici, prin care ti se vad si tatele si portofelul burdusit. Se poarta la nunti, botezuri si înmormantari, la alegeri, la inundatii, la sfintiri de sedii si aghesmuiri de masini luxoase, la pomenirea eroilor Revolutiei. Se accesorizeaza cu cruci facute în graba si cu un „Tatal nostru” spus pe jumatate, ca trebuie sa raspunzi la mobil. Scuze , domnu' parinte, e urgent. Fugim de ceva ca sa ajungem nicaieri. Ne vindem pamantul sa faca astia depozite si vile de neam prost pe el. Ne sunam bunicii doar de ziua lor, daca au mai prins-o. Bisericile se înmultesc, credinciosii se împutineaza, sfintii de pe pereti se gandesc serios sa aplice pentru viza de Canada. Fetele noastre se prostitueaza pana gasesc un italian batran si cu bani, cu care se marita. Baietii nostri fura bancomate, joaca la pokere si beau de sting pentru ca stiu de la televizor ca fetele noastre vor bani, altfel se prostitueaza. Parintii nostri pleaca sa culeaga capsuni si sa-i spele la cur pe vestici. Iar noi facem infarct si cancer pentru multinationalele lor, conduse de securistii nostri. Suna-ti familia, pune o samanta într-un ghiveci si roaga-te pentru cei vii. Sa traiesti”.

Mda. Foarte pasional textul domnului Florescu. Ca orice text pasional, e insa foarte usor de demontat. Extrem de usor! 

1. Batranii

Fara batrani, sustine domnul Florescu, nu exista viitor. Corect, pana la un punct: fara batranii unei tari nu exista viitor national, ci doar individual. Lucru confirmat si de destinul domnului Florescu: si-a facut suma in publicitate (unde a prins perioada buna, cu salarii imense, nerelationate cu salariul mediu al tarii), dupa care a plecat in Thailanda, unde-i bine si cald, femeile ieftine si travestitii si mai ieftini. Ma intreb daca si-a luat si bunicii cu el. Pe de alta parte: cinstit vorbind, in medie, batranii din Romania sunt prosti. Infantilizati de 51 de ani de dictaturi (1938 - 1989). Oameni dezorientati, total manipulabili, carora li se poate imputa, cel putin partial, votul nefast din 1990 (completat de cel din 1992), care a furat Romaniei 10 ani de evolutie normala, capitalista. Da, batranii tarii sunt saraci si dispretuiti, dar si-au facut-o cu mana lor. Vorbesc, desigur, de medie. Sunt destui batrani inteligenti si demni, dar sunt o minoritate, in masa imensa de spalati pe creier, care an de an sunt dati pe toate posturile TV, cum se bat pe agheasma. 

2. Pamantul

Pare ca domnul Florescu, dupa cum se exprima, si-a petrecut vacantele la tara, dar a copilarit la oras. Altfel nu s-ar tangui (cu talent, admit) dupa dulceata traiului patriarhal, de care vrea sa scape oricine l-a trait pe pielea lui. Viata la tara e grea, terna si lipsita de bucurii (ca sa nu mai zic de realizari personale!), fara concedii de vreun fel si fara nici cea mai mica perspectiva de a emigra in Thailanda. Omul de la tara, taranul, e sclavul pamantului, nu pamantul e sclavul lui. Pamantul il hraneste, da, dar ii fura viata, ii fura fiecare clipa din viata, astfel incat taranul nu apuca niciodata sa citeasca sau sa gandeasca. Si lor, taranilor, le sunt partial imputabile momentele '90 si '92. Si ei, taranii, sunt infantilizati politic, intocmai ca si batranii. Si ei, taranii, sunt regretnici ai comunismului, desi comunismul a ucis mai multi tarani decat ciuma si a distrus taranimea in spiritul ei, atat cat era. Pe de alta parte: acum, azi, taranimea e condamnata la disparitie. Nu ca profesiune, ci ca patura sociala larga (40% din populatia tarii!) si ca pastratoare a traditiilor. Nicaieri in lume, cu atat mai putin in Europa, nu sunt rentabile micile ferme nespecializate („gospodariile”). Din castigul realizat nu pot nici macar supravietui, daramite sa-si plateasca si impozitele! In ceea ce priveste viata la tara, au sanse numai marile ferme si micile ferme specializate („crescatoriile”). Dar viitorul este la oras, nu la tara: in Statele Unite, 3% din populatie se ocupa cu agricultura. Cam cat personalul care lucreaza in „media” (inclusiv in publicitatea din care a fugit domnul Florescu) in Romania. 

3. Credinta.

Sentimentul religios moare nu numai in Romania, ci in toata Europa; macar o data suntem si noi „sincroni” cu cei pe care i-am luat ca model! E adevarat ca exista un specific national, bine surprins de domnul Florescu: in timp ce in Cehia, circa trei sferturi din cetateni se declara „fara apartenenta religioasa” (adica atei!), in Romania cam 2% spun ca sunt atei, iar 95% se declara „credinciosi” de un fel sau altul. Cat de credinciosi sunt, se vede din sondajele de opinie, in care respondentii nu stiu sa distinga Pastele de Craciun, nu stiu cand a trait Isus si n-au nici cea mai vaga idee despre dogmele fundamentale ale crestinismului (de-abia reusesc sa bolboroseasca „Inger, ingerelul meu”). Da, religia „vie” este un fenomen desuet in Europa, iar manifestarile religioase din Romania sunt hilare. Si ce-i cu asta? De ce absenta religiei din viata cuiva e o paguba? De ce o viata nereligioasa e „fara rost”? De ce ateii sunt personalitati mai putin complete decat credinciosii? De ce eu, ateu, sunt mai de-spiritualizat decat turmele ortodoxe care se calca-n picioare sa pupe moastele Sfintei Parascheva, sau decat tiganul plin de aur care-si duce masina la sfintit, dand bani popii - „fara numar, fara numar”?! Care este, in final, „cheia” in care trebuie inteles textul domnului Florescu? Ce trebuie inteles ca gandeste domnia sa, si mai ales, ce vrea dansul sa intelegem noi ca gandeste? „V-am facut, prostilor, am castigat bani grei in Romania, vanzadu-va gunoaie, si-acum ii sparg in Thailanda, pe placeri foarte pamantesti!”...?! „Imi pare rau pentru Romania, dar e o tara mica, fara nici o sansa economica in competitia globala, si o cultura stearpa, fara nici o sansa de exprimare simbolica valoroasa. Salvarea nu e decat individuala, iar eu am reusit-o, am dat de bine si acum sunt la caldurica!”... ?! 

Daca aveti o alta cheie de intelegere a intentiilor autorului Florescu, va rog sa mi le impartasiti. Multumesc.

Ce s-a ales din propaganda național-comunistă

La școala aia de securiști la care mi-am tocit coatele doi ani din viață, ne-au învățat că, pentru ca propaganda să aibă eficiență, trebuie să fie:

- Continuă (fără ”pauze de trezire” permise subiectului)

- Simfonică (transmisă pe toate canalelele de comunicare aflate la dispoziția propagandistului)

- Pe termen lung

- Partizană (”biased”, nu știu cum se zice exact în română; adică să prezinte un singur punct de vedere, niciodată două puncte de vedere aflate în competiție sau dispută)

- Afirmativă dar nu documentată (adică afirm răspicat ceva, dar nu indic niciodată sursa din care știu acel ceva).

Pentru cei care au Amintiri din Epoca de Aur, proprii și personale, e limpede: în epocă, aceste must-uri ale teoriei propagandei au fost grosier transpuse în trei puncte (poate patru): ”Ceaușescu este un om extraordinar”; ”România este o țară extraordinară”; ”Românii sunt un popor extraordinar”. Cel de al patrulea punct, cumva mai puțin scos în evidență, era ”Toți ceilalți sunt dușmanii noștri”.

E interesant să ne uităm puțin la rezultatele pe termen lung ale acestei acțiuni, având în vedere că timp de 20 de ani (1969 – 1989), România a fost un laborator aproape perfect pentru propagandă unitară și spălare de creiere. Aș zice că există trei paliere:

1. Palierul de acceptare. În general, oamenii de pe acest nivel sunt persoane în vârstă (peste 60 de ani), dar există și tineri sub 25 de ani care se încadrează (tineri crescuți de astfel de părinți sau bunici). Important: nu au experiența directă a altor țări. Rezultate: plasarea ”binelui național” cândva în trecut (fie în comunism, fie în evul mediu, fie în antichitate – dacii, etc), supralicitarea ”frumuseților patriei noastre” și a forței ”dușmanilor națiunii”, plus afișarea unei neîncrederi galopante în realizările democrației, ca sistem de organizare socială.

2. Palierul de respingere. Cam între 20 și 40 de ani, români rămași în țară, având experiența străinătății și acces la informație. În mod curios, deși au fost generația cea mai îndoctrinată, efectul pervers este că ei resping net valorile care le-au fost inculcate: ”Ceaușescu a fost un stupid”, ”România este o țară profund subdezvoltată”, ”Românii sunt un popor tarat, fără nici o șansă”. Deși e ciudat, un astfel de discurs nu adaugă ”Toți românii sunt proști, în afară de mine”, cum ar fi de așteptat.

3. Palierul de respingere violentă. Aici intră românii plecați din România și neabsorbiți de ”țesutul social” al țării de imigrație (ceea ce-i normal, din moment ce absorbția se face începând de la a doua generație). Atenție, prin ”absorbție” nu mă refer la câți bani câștigă, ci la prietenii pe care-i au (și care-s tot români). Discursul lor se aseamănă cu cel de la pct. 2, cu excepția faptului că e mult mai tranșant, iar adjectivele folosite sunt mult mai virulente.

4. Palierul de distanțare. E cea mai subțire categorie, foarte puțini români intră aici. Ei sunt aproape toți oameni care au lucrat și lucrează mult cu străinătatea, dar reprezintă instituții și firme din România. Adică sunt funcționari de stat sau membri ai multinaționalelor, iar asta îi face să călătorească mult prin Europa de Vest, Europa de Est și România, dar nu ca turiști, ci ca ”oameni ai muncii”. Ei se distanțează de cele trei categorii anterioare prin faptul că nu cred în ”excepționalismul” românesc (și în nici un fel de excepționalism, dealtfel). Adică, dacă prima categorie îi vede pe români ”în alb”, cea de-a doua ”în negru” iar cea de-a treia ”în foarte negru”, ei îi văd pe români în gri. Într-o nuanță oarecare de gri. Așa cum văd toate popoarele, indiferent de gradul de prosperitate: în diverse nuanțe de gri, mai deschise sau mai închise.

Bref: din propaganda comunistă, din ”Cântarea României” de exemplu, a rămas destul de mult. Chiar și efectul pervers al ”respingerii” e tot o consecință a muncii propagandiștilor, doar cu semn schimbat (”Țara asta e de căcat” e o inversare destul de sumară a lozincilor de tip ”România, țară de eroi”). Concluzie: când faci propagandă, așteaptă-te la efecte neprevăzute. Și total imprevizibile. Dar fii sigur că, într-un fel sau altul, vei obține efecte.

Hai, că-i mișto să faci școală la securiști.

Teza lui Fibră

Redau mai jos, fara nici un fel de prelucrare, continutul tezei lui Fibra din Brasov. Mentionez ca intre timp au trecut circa 20 de ani. Astept parerile voastre.

Lucrare scrisă la literatura română pe trim. I

Floare albastră – de M. Eminescu – comentariu literar

Mihai Eminescu, cel mai de seamă reprezentant al romantismului la noi, abordează în poeziile sale o serie foarte variată de teme și procedee stilistice.

„Floarea albastra”, adică de fapt simbolul acesteia este preluat de la Novalis, un mare poet de origine germană, numai că termenul acesta are o cu totul altă semnificație în poezia lui Eminescu. Aceasta reprezintă aici simbolul iubirii pierdute.

Această poezie se structurează pe două idei: ideea cunoașterii infinite, absolute, prezentă în primele trei strofe, și cea a cunoașterii terestre, prezentă în celelalte strofe ale poeziei.

„Floare albastră” are de fapt 14 strofe. Trei bucăți îl reprezintă pe poet, iar diferența până la 14, deci 14-3=11, reprezintă monologul interior liric al fetei.

Deci, după cum reiese de mai sus, în primele trei strofe este creionat portretul spiritual al poetului. Acesta este preocupat de cosmologie, adică de cer, de nori, și mai ales de stele, dar și de istorie și cultură („piramidele-nvechite”). Deci, remarcăm aici setea acestuia de cunoaștere.

Găsim aici simbolul geniului, al eternității („piramidele-nvechite”), dar și al morții („marea-ntunecată”).

Această „mare-ntunecată” are menirea de a provoca spaimă cititorului și parcă mă cuprinde un fior când citesc aceste versuri.

Este reliefat apoi portretul fizic al fetei, care, de fapt, este un personaj feminin în această poezie. În acest sens, autorul spune că fata avea fața „roșie ca mărul”. Această fată avea și păr: el era ca „de aur”; într-atât de frumos era.

În aceste versuri, putem observa cu ușurință faptul că poetul folosește absolut toate verbele la viitor. Acest fapt ne duce la concluzia că autorul trăiește doar în imaginație această scenă.

Dar tocmai am uitat să scriu câteva cuvinte despre strofele 2 și 3. Acestea cuprind o adevărată chemare la dragoste, la iubire. Marele nostru poet este foarte sensibil la așa ceva.

Autorul folosește o serie de metafore și epitete, care, împletite cu o extraordinar de mare măiestrie creează o imagine vizuală de o mare plasticitate, imagine care parcă bântuie prin fața ochilor noștri.

Poetul revine apoi la folosirea timpului prezent. Înaintea ultimei strofe există un rând de puncte care simbolizează, poate, moartea dragostei, fie prin dispariția iubitei, fie datorită uitării.

De aceea, ultima strofă este plină de nostalgie, de regret pentru iubirea pierdută.

În încheiere afirm că această poezie este scrisă în stil romantic. Marele nostru poet împletește imaginile cu o rară maiestrie, creîndu-ne un vast tablou al lumii înconjurătoare, atât a ceea ce există în ceruri, cât și pe plan terestru.

Această poezie poartă în ea o antiteză.

- comentariul pe care l-ai realizat în asemenea termeni dezvăluie o condamnabilă lipsă de respect față de valorile culturii noastre și mai ales față de cel mai mare poet al românilor. Totodată poate fi considerat ca un semn al lipsei de bun-simț elementar față de profesor. Și cine nu respectă pe nimeni și nimic, nu se respectă pe sine însuși.

2 (doi), semnat: indescifrabil

Estul, esticii și est-europenismul

După cum vă povesteam, convivii de la Revelion m-au scos din pepeni cu pretențiile lor de atotștiutori într-ale politicilor supra-naționale (adică regionale), deși erau complet pafariști, după umila mea părere. Mai exact, disputa de idei s-a centrat în jurul întrebării: ”Sunt românii un popor unic sau sunt un popor asemănător cu cele învecinate?”. Eu eram pentru răspunsul ”e asemănător”, toți ceilalți susțineau unicitatea românească. Diferența de opinii (considerând de la sine înțeles că toți erau oameni inteligenți, inclusiv eu) provenea din cantitatea de informații de care dispunea fiecare: ei încetaseră să citească cu vreo 20 de ani în urmă (cam de la Revoluție), pe când eu citesc cu lăcomie, tot de pe atunci. Ergo, ei își bazau părerea pe amintiri, iar eu pe fapte pe care le cunosc din cărțile contemporane și de pe internet. Aveam însă un imens avantaj asupra lor: mă credeau mult mai tânăr decât sunt. Habar n-aveau câte știam din comunism din proprie experiență. Dar aș minți dacă aș spune că am câștigat disputa, pentru că n-am câștigat-o: mai degrabă au rămas ei cu impresia că m-au convins, atunci când eu am renunțat la argumentație (așa cum fac totdeauna când vorbesc cu oameni agresivi și neinformați). Ergo, să vedem cum definim termenii din titlu:

”Estul” poate fi văzut cam în trei accepțiuni, depinde de punctul de vedere. Să le luăm pe rând.

1. Țările europene de la est de linia Stettin – Trieste, exclusiv Germania și Rusia. Asta înseamnă 23 de state (luate de la nord la sud): Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Belarus, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Romania, Serbia, Bosnia, Croația, Slovenia, Muntenegru, Macedonia, Kosovo, Bulgaria, Albania, Grecia, Moldova, Transnistria, Ucraina. Las iar pe dinafară Cipru, Georgia, Armenia, Azerbadjan.

2. Țările europene care au făcut parte din ”blocul estic”, adică statele europene din fosta sferă de influență sovietică: Germania de Est, Polonia, Cehoslovacia, Romania, Iugoslavia, Bulgaria, Albania, Ungaria. Opt țărișoare, mari și late.

3. Țările europene răvășite de comunism, exclusiv Rusia: Estonia, Letonia, Lituania, Belarus, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Romania, Serbia, Bosnia, Croația, Slovenia, Muntenegru, Macedonia, Kosovo, Bulgaria, Albania, Moldova, Transnistria, Ucraina.

Acum, dacă ne uităm mai bine, vedem exact unde e problema între cei de generația mea (și mai tineri) și cei din ”generația Revelion”: când vorbesc de ”Est”, ei operează cu accepțiunea #2 (cea de pe vremea lor), pe când eu operez cu accepțiunea #3 (cea de pe vremea mea). Mai plastic exprimat, eu sunt pentru ei un puțoi care face pe interesantul, iar ei pentru mine sunt niște sclerozați depășiți care vorbesc din burtă. Probabil că asta este eterna problemă dintre generații, dar eu vorbesc acum de acest caz particular, al ”unicității” românilor.

Paranteză: accepțiunea #1 nu folosește la nimic practic, dar are rostul de a ne da o idee despre felul cum ne privesc cei din Vest, francezii, de pildă: o grămadă de țărișoare ciudate și nemaiauzite, care pretind și ele c-ar face parte din Europa. Ca să vezi!

”Esticii”, după părerea mea, sunt cetățenii statelor din #3, acei europeni necrezut de săraci rezultați în urma comunismului, care dau năvală spre Vestul cel bogat, purtând cu ei ca pe un blestem mentalitatea lor est-europeană. Est-europenismul, altfel spus. Interesant e să vedem ce mai e și ăsta.

”Est-europenismul” e o mentalitate colectivă care înglobează furtul, lenea, naționalismul șovin, dezorganizarea intenționată, inapetența pentru libertate colectivă (combinată cu patima pentru anarhie personală), parvenitismul, agresivitatea și violența, dar mai ales și mai presus de tot, sărăcia extremă (și corolarul ei, disponibilitatea pentru orice muncă legală și ilegală). Pe scurt, în ochii occidentalilor, est-europenismul este o tară psihică a unor europeni albi care se poartă ca niște africani negri.

Desigur, pentru noi ca români, est-europenismul pare efectiv o descriere a mentalității tribale țigănești. Eu nu cred că este așa. Cred doar că țiganii sunt cel mai izbitor (și complet) exemplu de white niggers, dar mai cred și că, în proporții diferite, toți cetățenii #3 suferă de est-europenism. Există și unele laturi pozitive ale est-europenismului (memoria istorică, ritmul înalt de creștere economică, exportul de creiere), dar ele sunt complet marginalizate de conotațiile negative ale termenului. Care ne este aplicat tuturor, de la Tallin la Tirana și de la Praga la Kiev.

Unde-i unicitatea românilor, că eu n-o văd. Intrați aici și spuneți-mi dacă voi o vedeți. Da' pe bune, nu la oha!

Balcanii, balcanicii și balcanismul

Constat cu oarecare uimire că opinia majoritară, în România, zice că „Noi nu suntem balcanici!”. În urma unor discuții în contradictoriu de la Revelion, am zis să aprofundez subiectul, că nu se face să-l las așa în coadă de pește.

Întâi de toate, „Balcanii” sunt niște munți din Bulgaria, care merg cam de la sud de Varna până la frontiera bulgaro-sârbă, undeva la nord de Sofia. Bulgarii le zic Stara Planina (Munții Vechi), grecii antici le ziceau munții Haemus (și grecii de-acum tot așa le zic), iar turcii i-au botezat Balkan, adică ”munții împăduriți”. Până aici, nici o șmecherie.

Când e vorba însă de a delimita The Balkans (în sens de zonă specifică a Europei de sud-est, sau mai exact statele moderne care intră în această zonă), treaba se încurcă grav. Există, pe câte știu eu, vreo trei accepțiuni ale termenului.

1. Țările europene situate, integral sau parțial, în peninsula Balcanică (delimitată de Marea Neagră, Marea Egee, Marea Adriatică, sistemul fluvial Kupa-Sava-Dunăre; pentru neinițiați, Kupa este un rîu de frontieră între Slovenia și Croația, iar Sava este principalul afluent din dreapta Dunării). Asta înseamnă că în ”Balcani” sunt 12 state, adică Albania, Bosnia, Bulgaria, Croația, Grecia, Kosovo, Macedonia, Muntenegru, România, Serbia, Slovenia și Turcia. Am pus statele de facto, nu cele de jure (da' știți de ce? C-așa am eu chef).

2. Țările europene care-au aparținut Imperiului Otoman, o vreme mai lungă sau mai scurtă. Asta ar însemna 14 state, adică Albania, Bosnia, Bulgaria, Grecia, Kosovo, Macedonia, Moldova, Muntenegru, România, Serbia, Ucraina, Ungaria, Transnistria și Turcia. Observație: rămâm pe dinafară patru state, europene și ele, foste și ele colonii otomane: Cipru, Armenia, Azerbadjan, Georgia. Dacă mai adăugăm și „statele” Abhazia și Osetia de Sud, se fac șase „extras”. Dar ce-ar fi să nu le-adăugăm? Și în general, ce-ar fi să lăsăm pe dinafară statele astea, ca să nu ne mai complicăm degeaba?

3. Țările europene de mentalitate balcanică, altfel spus statele bolnave de balcanism. Sunt tot alea de la punctul 2 (minus Ungaria), dar cu un new entry pe listă care schimbă toată discuția: Rusia.

Bun, acum cel mai greu lucru, anume definirea balcanismului. Din câte am găsit, termenul ăsta a fost inventat de un neamț, un geograf pe nume August Zeune, care l-a folosit pentru a denumi zona europeană de sud-est, mai exact cea de la punctul 2. În principiu, balcanismul este „o anumită versatilitate în privința principiilor și o tentație spre nepotism și corupție” (definiția lui Vladimir Tismăneanu), la care se adăugă, zic eu, o psihologie tribală, anti-comunitară, „Mie să-mi meargă bine, pe ceilalți dă-i în pizda mă-sii” (sau în altă formulare: o înclinare nativă spre invidie, dusă la extrem, aproximativ „Să moară capra vecinului”, după vorba românească - sau beggar thy neighbour, cum spune vorba englezească). Desigur, sunt absolut convins că nu poate exista o definiție a balcanismului care să fie exhaustivă și să mulțumească pe toată lumea; esențial e că termenul are conotații negative și e perceput ca fiind opus europenismului, când prin acesta se înțelege spirit comunitar și cinste contractuală.

Mai e un termen, care a intrat în limbajul curent cam după 1989, de fapt în timpul războaielor din fosta Iugoslavie: balcanizarea. Sensul lui este (din nou, aproximativ) „fragmentare extremă a unui spațiu politic, în mici entități cvasi-statale, aflate în permanentă stare de conflict”. Eu mai adaug ceva: și care se ignoră complet unele pe altele. Asta e ceea ce am constat personal cu ochiul liber, în noaptea de Revelion: când am adus vorba despre Bosnia, toți mesenii s-au uitat la mine ca la maimuța congoleză cu fundul verde. Pur și simplu, Bosnia nu exista în imaginarul lor geografic sau politic.

Alt efect al balcanizării: în Ucraina, lumea e convinsă că „românii sunt țigani”. Cine nu crede, să facă o tură pe la Kiev. Și discutăm pe urmă.

Un ultim amănunt: „În Franța de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, cuvântul Balkan era asociat cu violența și cu lipsa de civilizație - de exemplu, unui criminal i se spunea „Balkan”. Credeam că aceste lucruri s-au schimbat” (George Friedman, „Puncte de presiune”, paginile 181-182, capitolul „Războaiele de la Maastricht”, ISBN 978-606-33-0495-8, ediția în limba română la editura Grup Media Litera, în traducerea Corinei Hădăreanu). 

Credeai prost, bă, Georgică. Oriunde în UE, reputația balcanicilor este groaznică, a bulgarilor și-a românilor încă mai jegoasă de-atât, iar când e s-aleagă dintre români și bulgari, toți europenii sunt de acord că românii sunt „și mai răi”. Hai, c-avem și noi brand de țară. Nu frunza aia verde a doamnei Udrea, șterge-s-ar la fund cu ea. 

Exercițiul bunicului Gheorghe

Bătrânul Gheorghe Buzea (ce coincidență de nume!), m-a învățat acest exercițiu, pe care eu, copil leneș și obraznic, nu l-am exersat cu destulă osârdie la timpul cuvenit. Încerc acum să recuperez, măcar că nici creierii nu-mi mai sunt așa proaspeți, să-nvăț cu ușurință. Bref, iată ce zicea el: “Nepoate, când vezi unul d-ăsta care se dă mare și nu-și mai încape-n pene, gândește-te ce-ar fi fost el dacă nu veneau ăștia la putere!”.

Pentru bunicul Gheorghe, ăștia erau, desigur, comuniștii. Când am crescut suficient, comuniștii nu mai erau la putere, așa c-a trebuit să exersez cu alți aștia, de fapt cu acești ăștia pe care-i am la îndemână. E reconfortant, să știți!

Merg cu metroul. Lângă mine, o tanti bine sărită din 50 de primăveri, c-o mutră acră. Să nu fi căzut comunismul, asta era acum vreo “secretară cu agitația” pe undeva, dacă nu chiar ministru al culturii. În picioare stă un gras cu față de bețiv. Ăsta era membru în CC, ca nimica. Două scaune mai încolo, un moșuleț d-ăla rău, cu privire resentimentară. Securist din garda veche, acum ar fi tuns de zor la “roacări”, ca-n spotul publicitar, și-ar fi bătut dizidenți până la moarte, ceea nu vedem în nici un spot.

Ochelaristul încărunțit, trist, ar fi fost împușcat demult, în timp ce-ncerca să treacă frontiera spre sârbi. Bodyguardul metroului, voinic, țigănos, era acum în pușcărie, cu a treia condamnare pentru bișniță (contrabandă port Constanța).

Și mai reconfortant e când mă uit la televizor. Sau citesc presa ocupată cu isprăvile puternicilor zilei. Ce-ar fi ajuns Mircea Geoană în comunism? Dar Roberta Anastase? Emil Boc? Sebastian Vlădescu? Attila Verestóy? Oana Zăvoranu? Elena Udrea? Nu știu, așa cum nu știe nimeni, dar pur și simplu mă simt bine atunci când îmi dau răspunsuri după pohta ce pohtesc: securist; coafeză; chelner; aprozarist; braconier; curvă; ministereasă (nu contează la ce minister anume, că nu-mi pun eu probleme d-astea: ministere să fie, că tovarășa Nuți s-alege cu unul în orice regim!).

Mă-nveselesc lugubru dacă merg mai departe pe gândul bunicului: ce s-ar alege de ei toți în cazul unei restaurații comuniste (visul erotic a peste jumătate din pensionarii României)?! Ce ziceți, încercăm? Curaj, găină, că te tai: Blaga, șef de cameră la Jilava; Markó Béla, deținut politic (greva foamei, proteste internaționale); Videanu, luat pe “legea 19”; Baconschi, co-semnatar la “scrisoarea celor șase” (împreună cu Pleșu, Mihăieș, Manolescu, Oișteanu, Ghinea); Berceanu, amnistiat din lipsă de probe; Bórbély, regim carceral (pentru proteste); Udrea, la plăpumărie; Oprea, mesevist; Hunor, decedat în anchetă; Predoiu, Miss Penitenciar; Sandu, ciripitorul celulei; Șeitan, muncă în folosul comunității; Funeriu, responsabil cu gazeta de perete; Cseke Attila, felcer; Dumitru, evadat (de pe tarla, de la prașila a doua).

Prefer să mă opresc aici. Că dacă la putere revin comuniștii, cu Academia Cațavencu încep curățenia. Să zicem “mersi” dac-avem parte măcar de groapa comună!

Prima dată nu-i prima oară

Ghijasa de Sus, luna iulie, anno domini 1982. Căldură mare, muncile câmpului în toi: coasa, prașila a doua, mă rog, mici galanterii, cum e pe la țară. Când se lăsa seara, aproape toți bărbații satului – de flăcăi nu mai spun – urcau dealul Bărcului, care pe jos, care cu tractorul. Ăla era singurul loc unde “se prindeau bulgarii”. Desigur, bulgarii ăștia nu se lăsau prinși ușor, trebuia pregătire: un televizor mic, de voiaj, era legat la bateria tractorului, apoi un flăcău mai sprinten (de obicei, văru-meu) aranja o sârmă de antena televizorului și se ondula cu sârma aia în toate direcțiile, până când imaginea se stabiliza cât de cât. Atunci toată lumea zbiera: “Se vede, bă! Stai acolo-șa că se vede!”. În semn de înaltă stimă și prețuire, unul din băieții mai mici era suit pe cabina tractorului, ca să țină sârma-n sus. Cum se mișca, cum îl potopeau cu-njurături.

Eu nu fusesem niciodată unul din “băieții mai mici”. Deși eram ceva mai răsărit decât ei, taică-meu (anti-microbist feroce) nu mă lăsa pe deal, sau “în Bărc” cum spuneam noi: “Ce să te mesteci tu cu oameni slaghi?” (slabi, nota mea). Desigur că nu vorba de mușchii lor era vorba, ci de statutul social. Doamne, cât îi mai invidiam pe băieții ăia! Veneau noaptea târziu, în grupuri, vorbind ca soldații după bătălie, iar eu prindeam de la ei câte o vorbă, extraordinară, nemaiauzită: “semifinală de infarct”, “hat-trick Boniek”, “dinții lui Battiston”, “voleul lui Fischer”, și mai ales un nume, repetat de toți: “Paolo Rossi”.

În seara finalei m-am culcat devreme, ca să-i adorm vigilența lui taică-meu. Cănd totul s-a liniștit și dormeau toți, am sărit afară pe geam și nu m-am oprit din fugă până-n Bărc. Am prins totuși repriza a doua, din cel mai onorantă poziție, adică de “băiatul care ține de sârmă”. N-am văzut nimic din meci, dar am înțeles c-ar fi câștigat Italia, cu trei la unu.

Drumul de întoarcere nu l-am făcut singur, ci împreună c-o fată mult mai mare decât mine, una din codanele Ghijesei. Era mult după miezul nopții, dar acum puteam să stau și eu de vorbă de la egal la egal cu microbiștii ghijăseni.
Din păcate, ei erau convinși că meciul s-a terminat 3-2. Eu am sugerat că ei sunt proști; ei au sugerat că însoțitoarea mea m-ar fi zăpăcit cu farmecele ei.

Toate babele satului povesteau a doua zi despre cum mi-am pierdut eu virginitatea, inițiat de curva satului.

Al patrulea amendament

Acum 234 de ani s-a născut textul declarației de independență a Statelor Unite, unde citim negru pe alb că noi toți avem niște drepturi ”inalienabile”, adică dreptul la viață, dreptul la libertate și dreptul la căutarea fericirii (We hold these truths to be self-evident, that all men are created equal, that they are endowed by their Creator with certain unalienable Rights, that among these are Life, Liberty and the pursuit of Happiness). 

Acum 145 de ani s-a născut Vasili Blokhin, un om cinstit, muncitor, care și-a căutat și el fericirea, ca oricine. Din păcate, a murit la balamuc.

Acum zero ani, adică azi pe la prânz, s-a născut în mintea mea rotundă ideea de a scrie acest text, care adică să dezbată chestia cu ”căutarea fericirii”. Nu-l scriam, dar prea m-am enervat auzind a enșpe mia oară una din replicile pe care le urăsc cel mai mult (e-n top five, categoric): ”N-are nici o legătură!”.

Să mă explic. Ca pe oricine altcineva, și pe mine mă calcă pe nervi multe lucruri pe care le aud, le văd, le pățesc, le simt sau le intuiesc (adică le știu dar fără dovezi). Întotdeauna o să fie ceva care nu-mi convine, ceea ce nu-i de mirare (ar fi culmea să fie invers!). Cu trecerea timpului, m-am dezvățat să dau vina pe țară (”Ca la noi, la nimeni”) sau pe concetățeni (”Suntem ultimii oameni, domnule!”). M-am obișnuit și cu gândul că și în alte țări și zări sunt oameni proști – sau cel puțin, oameni care au alte păreri decât mine. Am încetat deci să invoc Mitul Perfecțiunii Altora (”Nu vezi așa ceva în Germania”; ”Coca-Cola are alt gust în America”; ”La noi e jale, dar Afară e cu totul altfel”, etc) și m-am dezobișnuit, puțin câte puțin, să mai cad în cur de admirație (”Aveți dublă cetățenie, ce extraordinar!”). Dar pentru că româna e limba mea maternă și în limba asta gândesc, mi-e încă foarte greu să mă abțin în fața stupizeniilor de limbaj. Nici măcar nu-i vorba de greșeli sau de exprimări confuze, ci pur și simplu de tâmpenii în gândire, coafate în și mai mari tâmpenii în vorbire.

Acum că m-am pornit, hai să fac și Top 5, că cine știe când mai am ocazia. Pe locul unu, detașat, ”Nici nu știi câtă dreptate ai!” (păi da, nu știu, am spus-o din prostie, noroc cu tine că erai pe-aproape, să-mi atragi atenția ce a putut ieși din bezna minții mele). Pe doi ar fi asta cu ”N-are nici o legătură!”, la care o să revin. Trei și patru sunt foarte disputate între ”o serie întreagă” și ”miere de albine”, aceste două piscuri ale precizării (prostești și inutile, dar ce contează), iar cinciul cred că-l acord celebrului ”întru”, ierte-mă adepții păltinișanului, doar că tare nerod trebuie să fie omul, când își vopsește cioara și se convinge singur că-i papagal. Dar dacă numai un papagal îl face fericit și-ajunge să creadă singur în propria lui scamatorie, n-o să m-apuc eu acum să-i contest dreptul la căutarea fericirii.

Bun, înapoi la ”N-are nici o legătură!”. Aici povestea e mai amplă, mai veche și mă tem că mult mai personală. Dacă e să mă rezum la esențial, aș zice că eu am fost dintotdeauna genul care vede ”legături” peste tot, dar nu știu cum s-a nimerit că am avut mereu prieteni care nu vedeau ”legături” nicăieri. Exemple, ca să nu vă pierd: în facultate am avut odată o așa-zisă ”comunicare științifică” (altă tâmpenie) și am vorbit despre ”Obsesia etnogenezei în opera lui Mihail Sadoveanu” (rahat cu perje, că despre etnogeneza asta e vorba doar în ”Creanga de Aur”). Ca să fiu sigur de succes, i-am chemat în sală pe băieții din echipa de fotbal, să mă susțină energic, în caz c-or sări etnogeneticienii la bătaie (adică regretatul profesor Gheorghe Bulgăr, fie-i țărâna ușoară). Conferința a fost o reușită, că fotbalagiii au făcut o bună impresie asupra colegelor mele, filoloage ochelariste pline de coșuri, și publicul a mai ieșit puțin din amorțeală. Pe de altă parte, pe băieți i-am cinstit ulterior cu bere Gambrinus, și după ce s-au cherchelit mi-au mărturisit că n-au înțeles absolut nimic: ”Băi, labă, da’ ce legatură e între Sadoveanu și daci?!”. Am explicat până am făcut spume la gură, ca să nu primesc alte replici decât ”Bine-bine, coae, da ce legătură e între Sadoveanu și daci?!”, etc.

Alta: urma să plec la Budapesta și am întrebat-o pe-o fată care făcuse masterul acolo: ”Cum e orașul?”. Răspunsul a fost descumpănitor: ”N-are nici o legătură!”. De data asta eu am fost cel care n-a înțeles nimic, și-abia când am ajuns pe Rakpart am priceput unde bătea ea: voia să spună că, în materie de urbanism, Budapesta nu seamănă absolut deloc cu Bucureștiul. Mă rog, gusturi – două capitale europene, vecine, foste comuniste, ambele de influență franco-germană (la început) și sovietică (la sfârșit), e cam greu să nu semene ”absolut deloc”, dar astea-s nuanțe. Important e că interlocutoarea mea nu putea să vadă ”legătura” dintre două orașe, pe când eu văd legături între orice și orice, între cumâs și NORAD, între Herodot și Kinder cu surprize, între ciobaneștii caucazieni și scrierea mayașă, între părul meu pubian și focile din Baikal. Esențial e să vrei să vezi legături, că te concentrezi și le vezi. Pe de altă parte, dacă nu-ți convine să vezi o legătură, păi atunci n-o vezi nici când ți se înfășoară de gât, sub formă de ștreang.

Mătușă-mea, de exemplu, nici acum nu poate să vadă legătura dintre cerceii ei din urechi și piercing-urile din buzele, sprâncenele și nările altora (ce-i drept, cu mult mai tineri decât ea). Sau verișoară-mea, care se miră și-acum de scânteia de geniu ce-a făcut-o să-și boteze cățelul ”Țachis”, de parcă n-ar fi la mintea cocoșului (câine-cățel-cuțulache-cuțulachis-țachis). Dar poate că vina-i a mea, că nu posed ca ea, minte de cocoș.

Alt exemplu de incapacitate în a vedea legături: Vasili Blokhin al nostru n-ar fi priceput niciodată ce ”legătură” poate fi între modesta lui persoană (general-maior în NKVD) și Statele Unite ale Americii. Spre norocul lui, nici superiorii săi politici n-au făcut vreo legătură, că altfel era rău de Vasili, nu mai pupa el pensie. Și de ce să i se fi refuzat omului dreptul la pensie? Că doar a muncit pentru ea, nu i-o dădea statul degeaba, pleașcă! Șansa lui e că a găsit devreme în viață o muncă aducătoare de fericire, fiindcă în fond ăsta e secretul: să-ți placă ce faci. Tu, de fapt, ești felul în care-ți câștigi pâinea, ești truda ta de zi cu zi. Dacă truda asta nu-ți place, ești nefericit. Dacă îți place, ești fericit. Simplu ca vaca.

Munca lui Vasili era să omoare oameni. S-a achitat cu bine de asta, de-a lungul multor ani de serviciu meritoriu, și-a ajuns călăul cel mai prolific din toate timpurile, cel puțin din toate cele consemnate istoric: în jur de 20.000 de indivizi și-au încheiat problemele datorită lui. Dintre ăștia, vreo câteva mii de ofițeri polonezi, în pădurea de la Katyn; restul au fost cetățeni sovietici, așa că apartenența lor etnică nu contează, că-n patria muncitorilor și țăranilor toți erau egali. Carevasăzică, Blokhin a beneficiat din plin de drepturile fundamentale ale omului: de dreptul la viață (că doar nu l-a omorât nimeni), de dreptul la libertate (ce, i-a zis cineva ceva?!) și la căutarea fericirii (omorâtul oamenilor îl făcea pe el fericit, și uite c-a avut parte din plin!). Și-atunci, de ce se laudă americanii cu drepturile omului, și contestă rușilor întâietatea?

În concluzie, cum poți să-ți găsești fericirea, dacă nu luând-o de la altcineva?!

Aforisme în oglindă

Filmele romantice distrug relaţiile, pentru că fac femeile să creadă că astfel de chestii se pot întâmpla în realitate.
Filmele porno distrug relaţiile, pentru că fac bărbaţii să creadă că astfel de chestii se pot întâmpla în realitate.

In Memoriam

În octombrie 1953 au fost executați prin împușcare 13 parașutiști români, anticomuniști, desantați de occidentali în vederea unor acțiuni de sabotaj. Au fost însă capturați de Securitate, judecați de Comitetul Central al PMR (de către Gheorghe Gheorghiu-Dej personal) și condamnați la moarte. Sentința a fost executată la fortul 13 din Penitenciarul Jilava. 

Iată numele celor treisprezece luptători anticomuniști: Alexandru Tănase, Ion Golea, Ion Samoilă, Ion Tolan, Mihai Vasile Vlad, Ion Buda, Alexandru Popovici, Ion Bucșan, Gheorghe Dincă, Erich Tartler, Ion Iuhasz, Aurel Corlan, Ion Cosma.

Cel mai mare stadion din lume

Am făcut şi eu spume la gură, ca tot omul, când am auzit că porcul de Sepp Blatter a desemnat Rusia ca gazdă a mondialului de fotbal din 2018. O gălăgie de bani trebuie să fi împins ruşii pentru decizia asta de handicapat! Dar mă rog, acum nu mai e nimic de făcut, noi să fim sănătoşi şi să sperăm că nu ne calificăm la turneul final, că cică în Rusia e criminalitate grupa mare, la fiecare 90 de secunde e câte-un asasinat. Mişto ţară, deştept foc domnul Blatter.

Pe de altă parte, am aflat că cel mai mare stadion din lume nu e într-o ţară civilizată. Incredibil, dar nu în Germania, Statele Unite, Canada, Brazilia sau Anglia se află stadionul ăl mai mare, ci în Coreea de Nord. Dar că nu e folosit la meciuri de fotbal, ci la spectacole „populare” de glorificare a conducătorului. Un fel de Cântarea României, varianta de est (prin comparaţie, noi aveam „varianta de vest” a fenomenului!).

Dar nu asta-i poanta. Ci poanta e că stadionul ăsta minune (150.000 de locuri) mai foloseşte la ceva. În 1998 (dacă nu mă înşel), aici au fost arşi de vii câţiva generali din armata nord-coreeană, în cadrul unei ceremonii publice. Acuzaţia era de „înaltă trădare”, iar procesul s-a ţinut cu uşile închise, bunînţeles. Aş vrea, cumva, ca această informaţie (relativ necunoscută în România: de exemplu, eu habar n-aveam) să ajungă la toţi amicii mei cu vederi de extremă stânga. Să-i mai aud pe urmă lăudând comunismul.

Chinezii au şi ei execuţii pe stadioane, dar măcar îi împuşcă-n ceafă pe dizidenţi, nu-i ard pe rug. Dar, aşa cum zice taică-meu, „oricum, comunismul chinezesc e mai avansat faţă de cel nord-coreean!”. Cum să nu fie?! Este!

Cum au votat basarabenii

Vă mai amintiţi cum era când ne câcâiam să intram în Uniunea Europeană? Cât de stresaţi eram de voturile rudelor noastre de la ţară, ale pensionarilor şi ale ţiganilor? Vă mai amintiţi de articolul lui Mircea Mihăeş, “Matusalem votează”, sau de cel al lui Sabin Gherman, “M-am săturat de România”? Şi în general, de sentimentul de exasperare al tuturor celor care gândesc, şi care se simţeau (care “ne simţeam”, mai exact), traşi mereu înapoi de eternii ţărani ai istoriei, de prostimea needucată şi manipulabilă (ăia cu “Noi nu ne vindem ţara” şi “Noi muncim, noi nu gândim”)? Prin ce-am trecut noi atunci trec şi basarabenii acum. Am fost curios să aflu mai mult despre clivajul pe regiuni al votaţilor din Republica Moldova, că cele pe criterii de vârstă şi de etnie le ştiam demult. Dacă la noi, principalele regiuni istorice “vinovate” de votul retrograd (electorii lui Ion Iliescu, de fapt) erau Oltenia şi Moldova, care o fi echivalentul ăstora de dincolo de Prut?

Ce-am aflat: desigur, găgăuzii şi cei din Dubăsari au votat majoritar cu comuniştii – nici o surpriză, până aici. Raioanele din centrul republicii, Nisporeni, Teleneşti, Hânceşti, Ialoveni, Străşeşti, Călăraşi, Orhei, au mers pe mâna alianţei pro-europene. Chişinăul şi raioanele din jur, inclusive sudul republicii, au mers tot cu alianţa, dar cu entuziasm moderat. În schimb, nordul ţării, de pe la Bălţi încolo, cu raionul Ocniţa în frunte, au mers trup şi suflet pe mâna comuniştilor lui Voronin, ceea ce mie mi se pare incredibil, pentru că acolo etnia majoritară e cea română. De neînţeles, la prima vedere.

Deduc următoarele lucruri, atât cât pot să-mi fac o părere, fără alte informaţii: cetăţenii republicii, atunci când locuiesc într-o zonă limitrofă Ucrainei, sunt expuşi propagandei Kievului şi deci au opţiuni conservatoare, de stânga. Cetăţenii din raioanele care nu se învecinează cu Ucraina sunt mult mai puţin influenţaţi de propaganda lui Yanukovici şi votează progresist, cu dreapta. Iar cei din Dubăsari sunt complet mesmerizaţi de propaganda Tiraspolului, adică de “Rusia văzută la televizor” – iar în cazul ăsta nici nu se mai poate vorbi în termeni de “stânga” şi “dreapta”, ci direct de noul naţional-socialism rusesc al lui Putin.

Nu-i văd bine pe basarabeni. Dacă nu reuşesc să îi lămurească pe prostănacii de la ţară şi dacă nu găsesc un antidot împotriva politicii Kievului, sunt iar în găleată. Rău. Pa şi pusi Europa, în condiţiile astea. De săraci sunt săraci, numai voinţa de integrare i-ar putea băga în cărţi.

Exact aşa ne simţeam şi noi în 2000, când nu puteam scăpa de Iliescu. Cum o arăta Republica Moldova în 2020… ?!

Să râdem cu Justiția română

Cum vă spuneam mai adineauri (adică acum două săptăluni), Unicredit Țiriac Bank a fost suficient de deșteaptă încât să ajungă la tribunal. Păgubiții, ăia 1000 de ”acționari fondatori” de care v-am povestit, au tras banca la judecată, sau după cum spune nenea Iancu, ”Am pornit hârtie, s-a isprăvit!” (în Cănuță, om sucit apare replica asta. Precizare necesară pentru cei care nu mă cred pe cuvânt și au de gând să mă verifice).

Și acum vine partea haioasă: nu se găsește judecător care să judece procesul! Fiți atenți, că asta încă-i de poveste – ceea ce se judecă acum nu este procesul dintre acționari și bancă, ci (aproximativ) se judecă Justiția română cu ea însăși, pentru a desemna un judecător care să judece! Fabulos.

Mda... ceea ce uit eu mereu e că judecătorii (ca și preoții ortodocși, dealtfel) sunt plătiți de la bugetul de stat. Deci când te duci la popa și-i dai bani să te-ngroape, să te boteze, să te cunune sau să-ți taie moțul, tu îi dai de fapt o mită, o șpagă, un peșcheș care lui îi pică peste salariu.

Ce mă mai mir atunci că, dacă nu primește ceva, un judecător nu judecă, chit că-i plătit de stat să judece... ?!