Vă mai amintiţi (ce butaforie!) de inubliabila nuvelă ”Puiul” al marelui nostru Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti?
(zic ”mare” pentru că n-am putut să-l sufăr niciodată, steaga lui de dobitoc!)
Aşa sunt şi io acu’, mă nenică: ce să fac?! Să rămân cu ăia care pleacă? Sau să plec cu ăia de rămân?
Mai bine mă organizez cu Grig Bute şi pornim un proiect in-dependent: Caţavencu mic, foarte mic, ediţia pentru loseri. Ca să nu existe dubii, am să vă dau de acum secretele casetei redacţionale: Grig Bute – toată munca; Mihai Buzea – nu face nimic, dar ia toţi banii; cei care se vor alătura ulterior proiectului – îl vor susţine pe Bute şi îşi vor dona banii lui Buzea.
Vă aşteptăm la acest număr de telefon. Va fi luat în considerare orice CV însoţit de o damigeană burduhoasă, umplută cu ce trebuie (se primeşte şi d-aia de corcoduşă).
vineri, 5 martie 2010
Vancouver 2010
Nu discut de căcănari: Germania, Norvegia, Letonia, Belarus... nişte neica-nimeni. Discut aici de barosani.
Cehia... putea mai mult. În amintirea marii echipe de pe vremuri, domnilor, io atâta vin a vă zice: nu-i judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi.
Elveţia?! Nişte amatori. Oriunde şi oricum, amatori cât cuprinde.
Rusia. Pot ieşi la toaletă, domnu’ diriginte?
Suedia, of, of. Şi când mă gândesc de bietul don Răducu le plăteşte la aştia impozit pe venit, zău că-mi vine să mă iau cu mâinile de chelie!
Slovacia. Uriaşă prestaţie, uriaşă! S-au bătut până în ultima secundă, cu un curaj, determinare şi ambiţie demne de o naţiune de o sută de ori mai mare. Şi mai ales mai bogată. Bravo slovacilor, bravo, mă!
Statele Unite, ocupantele unui meritoriu loc doi. Mă rog. La banii lor, puteau să cumpere pur şi simplu Jocurile Olimpice şi să le facă parc de distracţii, un fel de Olimpicsland.
Canada. Aţi văzut finala aia cu toţii, mai e ceva de comentat? Campionii! A, că mai aud şi mârâieli, că erau la ei acasă, că patinele, că arbitrii, că hâr, câ mâr... băi, la coteţ! Au câştigat pe bune, absolut, ei sunt campionii!
Finlanda, prima şi ultima eternă iubire gicsoniană. Nu poţi judeca o iubire. Adică, da, poţi: trădând-o. Ceea ce io unul n-am de gând să fac. Pentru detalii, citiţi-l pe Nea Nae.
Confutaţia lui Grecku
“Omu’, ca tâmplarul: trăieşte ce trăieşte şi dup-aia moare!”, behăia satisfăcut d-l Grecku, acum vreo 13 ani şi ceva.
Ce să mai zici?!
Ce să mai zici?!
miercuri, 3 martie 2010
Memoriile lui Napoleon
Se impun totuşi două observaţii, asta ca să nu zic c-am pierdut timpul degeaba cu Napoleon şi tot felul de alte frustrări:
a mic, citatul de la pagina 229 (volumul folosit de mine: „Napoleon. Memorii”, Editura Militară, Bucureşti, 1981, traducere Nicolae Popescu-Tudor, vol 1, pg. 229, cap. „Observaţii asupra operaţiilor militare din campaniile din anii 1796 şi 1797 în Italia”): „Când o naţiune nu are destule cadre şi un principiu de organizare militară, îi va fi foarte greu să-şi organizeze o armată” – referire directă la tentativa Papei de a organiza o armată pe baza entuziasmului religios al populaţiei Romei.
Vedeţi, domnilor colegi ai mei din armată? Păi vedeţi c-am stat nopţi întregi degeaba la bere, cînd răspunsul era sub nasul nostru?! Asta e toată şmecheria: o naţiune-stat (cum încă suntem toţi) are nevoie de armată nu ca forţă de bătaie, ci ca principiu de organizare pe baza căruia poate fi refăcută structura socială, în caz de catastrofă (naturală sau umană). Păi de ce credeţi că prima grijă a comuniştilor a fost să politizeze armata?!
be mic: în Memoriile astea, Napoleon săracul este un blogger extrem de slab. Foarte auto-apreciativ, complet lipsit de modestie, chiar dacă se străduieşte în disperare să fie obiectiv. Scuza lui e că le-a dictat atunci cînd ştia că moare (otrăvit cu arsenic de către medicul său personal, asta în treacăt fie spus). Ne-scuza lui e că putea să aibă cât de cât umor, ca să n-am şi eu senzaţia că mestec rumeguş. Sau că rumeg talaş.
ce mic: nimic despre Campania din Rusia! Nimic, adică, despre cea mai proastă idee a lui, care l-a dus direct la dezastru! Așa, mersi. Hai să ne trecem în revistă numai reușitele, la bilanț, și să ne facem că n-am făcut dobitocii! Foarte dezamăgitor... putea mai mult domnul autor, dacă tot știa că moare. Că m-a dezamăgit, asta mai e cum mai e, dar că m-a plictisit, asta e impardonabil! Nu accept așa ceva! Mie să-mi dea banii înapoi!
Întrebare: cum îi voi plictisi eu pe alţii, peste exact 195 de ani...?!
Admiţând că limba română va supravieţui până atunci.
Lupul de mare, penibil cât răsare
În actualul local al unei bănci vestite (Eximbank?!), în spatele fostului magazin universal ”Cocor” (după cum vedeţi, io sunt făcut numai din chestii de tip Fostulescu...), era pe vremuri un alt magazin universal, pe nume ”Vulturul De Mare” (nu ştiu de ce-l chema aşa, că acolo se vindeau hăinuţe pentru bebeluşi, nu binocluri pentru bird-watching). Oricum, acel magazin uitat n-are oricum nici o legătură cu acest post.
Ei bine, marele nostru prieten (şi mecena, dar despre alta într-un post ulterior) K-isă, a considerat necesar să-mi dăruiască romanul ”Lupul de mare” al lui Jack London, ştiind prea bine că sunt un fan de-a dreptul fanatic al acestui scriitor – de fapt, Jack London poate fi numit mai degrabă un ”fenomen literar”, decât un scriitor pur şi simplu! Aşa, mersi, poţi la o adică să-l confunzi cu cine ştie ce cretin asexuat, gen Marcel Proust sau Honore de Balzac, ca să nu mai zic de d-alde Mihail Drumeş...
Sau chiar cu domnul Gika, după ce-o muri.
Din păcate însă, ”Lupul de mare” este, de departe, una dintre cele mai nereuşite cărţi ale marelui Jack London. Aici, mai bine ca oriunde în opera lui (poate cu excepţia lui ”The Iron Heel” – să mă scuzaţi pentru îngâmfare, dar io aşa am citit-o, că era lectură obligatorie şi dădeam examen din ea), se văd limitele autodidactului: genial când descrie ceea ce ştie de pe pielea lui (viaţa marinarului, în vreme navigaţiei cu pânze), dar complet penibil când se avântă în alte sfere (iubirea cu o fată din ”lumea bună”).
Ergo: bloggeri, lăsaţi-vă de cioace şi scrieţi numai despre ceea ce vă pricepeţi! Daţi-i bloggeritul ce-i al bloggeritului şi lăsaţi dracului în pace domeniile în care sunteţi pafarişti, că vă faceţi dracului de râs!
Sfat pe care mi-l dau în primul rând mie, en passent fie spus...
Ei bine, marele nostru prieten (şi mecena, dar despre alta într-un post ulterior) K-isă, a considerat necesar să-mi dăruiască romanul ”Lupul de mare” al lui Jack London, ştiind prea bine că sunt un fan de-a dreptul fanatic al acestui scriitor – de fapt, Jack London poate fi numit mai degrabă un ”fenomen literar”, decât un scriitor pur şi simplu! Aşa, mersi, poţi la o adică să-l confunzi cu cine ştie ce cretin asexuat, gen Marcel Proust sau Honore de Balzac, ca să nu mai zic de d-alde Mihail Drumeş...
Sau chiar cu domnul Gika, după ce-o muri.
Din păcate însă, ”Lupul de mare” este, de departe, una dintre cele mai nereuşite cărţi ale marelui Jack London. Aici, mai bine ca oriunde în opera lui (poate cu excepţia lui ”The Iron Heel” – să mă scuzaţi pentru îngâmfare, dar io aşa am citit-o, că era lectură obligatorie şi dădeam examen din ea), se văd limitele autodidactului: genial când descrie ceea ce ştie de pe pielea lui (viaţa marinarului, în vreme navigaţiei cu pânze), dar complet penibil când se avântă în alte sfere (iubirea cu o fată din ”lumea bună”).
Ergo: bloggeri, lăsaţi-vă de cioace şi scrieţi numai despre ceea ce vă pricepeţi! Daţi-i bloggeritul ce-i al bloggeritului şi lăsaţi dracului în pace domeniile în care sunteţi pafarişti, că vă faceţi dracului de râs!
Sfat pe care mi-l dau în primul rând mie, en passent fie spus...
Cât de prost mă crezi, Costicklă?!
După cum prea bine se ştie şi cunoaşte, între mine şi onorabilul Don Costicklă există relaţii de rudenie şi prietenie care durează de zeci de ani (de fapt, de-un secol şi ceva, în materie de rudenie). Totuşi, între mine şi Don Costicklă s-a lăsat o umbră rău-prevestitoare, datorită penibilelor alegeri prezidenţiale din 2009.
Bref: Don Costicklă a fost anti-preşedintele în funcţie, iar eu pro-preşedintele în funcţie. Nu vreau să tastez nume proprii, pentru că, din punctul meu de vedere, aceasta este exact esenţa problemei.
Ce zic eu (nu că ar avea vreo importanţă ce zic eu): politica sunt doctrinele.
Ce zice Don Costicklă: politica sunt oamenii.
(A se observa dificultatea de a reda aceste idei din engleză în română, datorită diferenţei de număr (ca şi categorie gramaticală), nu de gen!).
Ergo, Don Costicklă mă piţigăie la cap cu minunatele porcării pe care le face preşedintele ţării (singur sau prin marele său prim-ministru). Eu însă vin şi mi ţi-l iau pe Don Costicklă pe partea aialanta: cu ce alternativă vii...?!
Adicătelea, Don Costicklă, io sunt ăla ne-consecvent?! Că votez candidatul de dreapta în turul doi?! Dar tu, că mergi cu omul stângii, ce-oi fi, bre?
Bine, bre... cică dobrogenii-s uniţi şi se ţin de neam... oricum mă lămurisem de mult, de când cu domnişoara Dana şi cu pantofii ăia maro ai ei...!
Bref: Don Costicklă a fost anti-preşedintele în funcţie, iar eu pro-preşedintele în funcţie. Nu vreau să tastez nume proprii, pentru că, din punctul meu de vedere, aceasta este exact esenţa problemei.
Ce zic eu (nu că ar avea vreo importanţă ce zic eu): politica sunt doctrinele.
Ce zice Don Costicklă: politica sunt oamenii.
(A se observa dificultatea de a reda aceste idei din engleză în română, datorită diferenţei de număr (ca şi categorie gramaticală), nu de gen!).
Ergo, Don Costicklă mă piţigăie la cap cu minunatele porcării pe care le face preşedintele ţării (singur sau prin marele său prim-ministru). Eu însă vin şi mi ţi-l iau pe Don Costicklă pe partea aialanta: cu ce alternativă vii...?!
Adicătelea, Don Costicklă, io sunt ăla ne-consecvent?! Că votez candidatul de dreapta în turul doi?! Dar tu, că mergi cu omul stângii, ce-oi fi, bre?
Bine, bre... cică dobrogenii-s uniţi şi se ţin de neam... oricum mă lămurisem de mult, de când cu domnişoara Dana şi cu pantofii ăia maro ai ei...!
luni, 1 martie 2010
vineri, 26 februarie 2010
Secretele unei cărţi
Am luat cu împrumut şi-am citit cartea ”Pe meridianul Yamato” de Florin Vasiliu. Până aici, nimic deosebit: o carte de călătorie ca oricare alta, cu eternele uimiri ale românului (provincial prin definiţie, cel puţin la nivel european) în faţa alterităţii; în acest caz, Japonia.
Ceea ce este deosebit urmează acum, dar nu în privinţa conţinutului cărţii (deşi am găsit şi aici destule clou-uri), ci în privinţa aspectului: impecabil tipărită şi legată, cartonată, cu supracopertă galben-strălucitor, cu ilustraţii, cu semn de carte tip ”şnuruleţ”... măi să fie! Mă uit la anul apariţiei: 1982. Mă uit la editură: editura Sport-Turism. ISBN: n-are. O notiţă pe penultima pagină: ”Lucrare executată sau comanda nr.896 la Oficiul Economic Central „Carpaţi”, Întreprinderea poligrafică „Bucureştii-Noi”, str. Hrisovului nr. 18 A, sectorul 1, Bucureşti”.
Buun. Mai avem ceva?! Da, un post-scriptum din partea autorului, plasat după încheierea textului şi pagina de cuprins: ”P.S. Autorul rămâne îndatorat tuturor celor care îi vor împărtăşi impresiile, părerile, observaţiile proprii privind cartea, sau îi vor oferi materiale şi informaţii referitoare la viziunea privind spiritul japonez, utile pentru o eventuală ediţie a doua a prezentei lucrări. El se va strădui să se aplece cu răbdare asupra scrisorilor care sunt aşteptate pe adresa: Bd. Republicii 103, etaj 6, apartament 26, sector 2, Bucureşti, 70311”.
Ce deducem noi ca nişte cititori deştepţi, care ştiu ce-a însemnat perioada 1977 – 1989? Păi, deducem următoarele: Florin Vasiliu era un securist din generaţia mai tânără, care a fost trimis în misiune culturală în Japonia, pentru a scrie un fel de ghid iniţiatic pentru securiştii români care urmau să plece acolo. Desigur, această carte urma să fie ”cu circuit închis” (cum foarte probabil a şi fost), că doar nu trebuia să afle toţi flămânzii nivelul de trai al securiştilor!
Cu atât mai puţin al japonezilor... alde ”şoimii cozilor” puteau să trăiască şi cu adidaşi de porc, ce nevoie aveau de sushi?!
Ceea ce este deosebit urmează acum, dar nu în privinţa conţinutului cărţii (deşi am găsit şi aici destule clou-uri), ci în privinţa aspectului: impecabil tipărită şi legată, cartonată, cu supracopertă galben-strălucitor, cu ilustraţii, cu semn de carte tip ”şnuruleţ”... măi să fie! Mă uit la anul apariţiei: 1982. Mă uit la editură: editura Sport-Turism. ISBN: n-are. O notiţă pe penultima pagină: ”Lucrare executată sau comanda nr.896 la Oficiul Economic Central „Carpaţi”, Întreprinderea poligrafică „Bucureştii-Noi”, str. Hrisovului nr. 18 A, sectorul 1, Bucureşti”.
Buun. Mai avem ceva?! Da, un post-scriptum din partea autorului, plasat după încheierea textului şi pagina de cuprins: ”P.S. Autorul rămâne îndatorat tuturor celor care îi vor împărtăşi impresiile, părerile, observaţiile proprii privind cartea, sau îi vor oferi materiale şi informaţii referitoare la viziunea privind spiritul japonez, utile pentru o eventuală ediţie a doua a prezentei lucrări. El se va strădui să se aplece cu răbdare asupra scrisorilor care sunt aşteptate pe adresa: Bd. Republicii 103, etaj 6, apartament 26, sector 2, Bucureşti, 70311”.
Ce deducem noi ca nişte cititori deştepţi, care ştiu ce-a însemnat perioada 1977 – 1989? Păi, deducem următoarele: Florin Vasiliu era un securist din generaţia mai tânără, care a fost trimis în misiune culturală în Japonia, pentru a scrie un fel de ghid iniţiatic pentru securiştii români care urmau să plece acolo. Desigur, această carte urma să fie ”cu circuit închis” (cum foarte probabil a şi fost), că doar nu trebuia să afle toţi flămânzii nivelul de trai al securiştilor!
Cu atât mai puţin al japonezilor... alde ”şoimii cozilor” puteau să trăiască şi cu adidaşi de porc, ce nevoie aveau de sushi?!
joi, 25 februarie 2010
Oraşul pierdut
Am văzut şi eu în sfârşit filmul lui Andy Garcia, ”The Lost City”. Şi de bine ce l-am văzut stau şi acuma cu capu-ntre urechi, întrebându-mă dacă mi-a plăcut sau nu.
Subiectul în sine n-avea cum să nu-mi placă: ce se întâmplă cu viaţa unui om atunci când este instaurat comunismul? Răspunsul este foarte scurt şi clar: i se duce dracului. Adică pierde tot. Bani, afacere, iubită, familie, patrie. Singura soluţie este emigrarea. Sau, în formularea unui personaj al lui George Călinescu: ”Experienţa arată că într-o ţară comunistă nu se mai poate salva nimic”. Norocos e ăla care-şi poate salva măcar viaţa!
Bun, şi atunci care-i problema cu filmul ăsta? Că ar fi trebuit să-mi placă la nebunie şi să dau din coadă ca un căţel. Necazul e însă că peste toată intriga politică a filmului cade pleaşcă o poveste de dragoste destul de penibilă (eroul principal se combină cu văduva lui frate-său), care se încheie de-a dreptul mirobolant: cucoana respectivă e proclamată ”Văduva Revoluţiei” şi trece de partea regimului comunist! Cool. Dacă Garcia avea cea mai mică urmă de umor, finalul ăsta m-ar fi făcut să râd copios. Aşa, însă, m-a enervat teribil, îmi venea s-o iau de gât pe văduvioară şi s-o ţin cu capul sub apă până scotea bulbuci!
Părere de final? Categoric, filmul merită văzut. Dar nu vă aşteptaţi să vă şi placă. Şi, da, e genul de film despre care se poate discuta, mai ales dacă ai şi ceva pasiune pentru istorie. A altora, binenţeles!
marți, 16 februarie 2010
Despre cecitate
Revin la Jurnalul lui Jeni Acterian, acum că am terminat de citit (deci pe principiul ”câteva concluzii”).
În primul rând, e o lectură fascinantă, dar dacă şi numai dacă te interesează interbelicul bucureştean, în termeni de peisaj uman, desigur. Altfel, te plictiseşti şi te enervezi, că nu-nţelegi nimic (adică nu-nţelegi cine-s ăia de care tot vorbeşte autoarea). Pe mine m-a interesat foarte mult, dat fiind ca Nea Nae-al meu se mişcă permanent între postcomunism, interbelic şi atemporalul românesc (asta, aşa, solemn fie spus, că de fapt acţiunea e foarte vioaie: înjurături, agaţamente şi băutură la tot pasul!). Jurnalul ar mai putea fi o lectură fascinantă şi pentru cei preocupaţi de psihologia feminină (pe mine unul m-a ferit Dumnezeu).
Are, însă, ceva fascinant pentru oricine: incredibila cecitate politică a autoarei. (Nu fac nici o paranteză, că doar ştiţi cu toţii că cecitate înseamnă orbire, în româna lui Patapievici). Gândiţi-vă ce evenimente a prins fata asta, în mai puţin de 15 ani: ultimele lupte ale democraţiei parlamentare, dictatura regală, dictatura legionară, dictatura militară, dictatura comunistă, pogromuri, rebeliuni legionare, represiune guvernamentală, cesiuni teritoriale, război, cucerire străină. Din toate astea, în Jurnal apar foarte mici ecouri: n-a putut să coboare să-şi ia ţigări (din cauza rebeliunii legionare); o notiţă despre ultimatumul sovietic (de cedare a Basarabiei şi Bucovinei de Nord); o alta (şi mai mică!) despre ultimatumul maghiar (dar nimic despre al doilea dictat de la Viena); absolut nimic despre cedarea Cadrilaterului (deşi Jeni Acterian iubea Balcicul mai mult decât orice!); o singură dată apare numele lui Hitler, dar niciodată cel al lui Stalin sau al lui Antonescu.
Ceea ce părea s-o impresioneze era moartea celor din jur: fratele ei, Haig Acterian; profesorul ei, Nae Ionescu; prietenul de familie, Mihail Polihroniade; ”asemănătorul” ei, Mihail Sebastian. Şi a multor altora, toţi dispăruţi (prin moarte, unii, prin plecare, alţii: Mircea Eliade, Emil Cioran) din aceeaşi cauză care pe ea ”n-o interesa”: politica, desfăşurarea evenimentelor, istoria trăită.
În schimb, sunt zeci de pagini (foarte frumoase, dealtfel), despre marea ei iubire cu filozoful Alexandru Dragomir (”Sănducu”, cel din poză). Despre ăsta, ca şi despre Constantin Noica (”Dinu”), celălalt profesor al lui Gabriel Liiceanu, Jeni a noastră a găsit destule resurse să scrie.
Oare a prevăzut că memoriile ei vor fi publicate la editura aceluiaşi – fatalitate! – Gabriel Liiceanu…?!
Breaking news
Cică Iliescu (Nea Nelu, pentru intimi), umblă să se retragă definitiv din politică. Te pomeneşti că e o ultimă mişcare isteaţă, ca PSD-ul să iasă din comă?!
Mira-m-aş: Nea Nelu şi mişcările isteţe!
p.s. "Ion Iliescu este în sine o instituţie” – cine putea să scoată perla dacă nu proasta proastelor, Abramburica, aka Ecaterina Andronescu…
Vorbe den bătrâni
Prin tradiţie, bătrânii sunt înţelepţi (”au văzut multe”). Nu ştiu cum se face, dar eu dau numai peste bătrâni proşti de-mpung.
Azi am auzit la o tanti o vorbă pe care n-o mai auzisem de ceva vreme: ”Că d-aia a ajuns ţara asta unde-a ajuns… că… ”, etc.
Stau şi ma întreb aşa degeaba: unde naiba a ajuns?!
Operaţiunea Moştarak
Ticăloşii! Au aşteptat special să plec eu la munte, la grătar şi ţuică fiartă, ca să fie siguri că nu apuc să comentez în timp real, şi abia dup-aia au lansat ofensiva! Incredibil! Sunt siderat de teama pe care posturile mele o inspiră la nivel planetar – păi cred că nenorocitul de McChrystal (Stan, cum îi zicem la bere) nici un pârţ nu trage, dacă ştie că eu sunt pe lângă un calculator şi-i pot dezvălui maşinaţiunile!
Bref: sâmbătă pe 13, când eu consumasem deja o juma’ de litru (de prune, nu de corcoduşe!), Stan al nostru a lansat operaţiunea Moştarak, de „pacificare” a sudului Afganistanului. Ideea era să ocupe orăşelele Marjah şi Showal, din Valea Helmand, unde domnii talibani se ţineau de trafic de droguri, şi-n felul ăsta să termine cu orice rezistenţă talibană din Afganistan. Îhî.
Păi ia să vedem cum stau lucrurile: avem o aşa-zisă “ţară”, numită Afganistan, a cărei stare naturală e războiul, fie civil, fie cu unul din vecini; avem o forţă multinaţională de ocupaţie, care şi-a propus democratizarea şi reconstrucţia „ţării”; avem o forţă de gherilă care se opune, concentrată în sudul Afganistanului (Helmand) şi dincolo de graniţă, în nordul Pakistanului; această gherilă îşi obţine banii din producţia şi comercializarea drogurilor.
Bun. Până acum, teribila ofensivă „pacificatoare” Moştarak a mers perfect, iar 15.000 de soldaţi guvernamentali, dotaţi cu cea mai bun echipament din lume, au învins 500 de talibani, înarmaţi ca vai de ei. Un succes incontenstabil.
Dar mai departe? Ce le va propune guvernul de la Kabul ţăranilor din sudul Afganistanului? Talibanii le propuneau: cultivaţi mac (Papaver somniferum, pe latineşte) şi cânepă indiană (Cannabis indica), din care noi facem opiu şi haşiş (sau marijuana, cum zic europenii), le vindem şi vă dăm partea voastră. Win-win, băieţi, ce ziceţi? Ţăranii ce să zică?! Îşi luau banul şi tăceau din gură (ce, te pui cu talibanii?).
Acum vine guvernul, care le va spune: băieţi, aţi scăpat de talibani, sunteţi liberi! Liberi să facem ce, vor întreba ţăranii. Păi, liberi să cultivaţi porumb, de exemplu, va spune guvernul. Bine, hai s-o facem şi p-asta, vor conceda ţăranii, şi vor pune porumb în loc de mac şi cânepă.
Dar când îşi vor vinde recolta vor lua cam între 1% şi 5% din banii pe care-i luau până atunci. Şi se vor supăra cam foarte rău. Şi vor trimite emisari peste graniţă, în Pakistanul de nord, unde se vor fi refugiat talibanii între timp, şi îi vor implora să vină înapoi.
Scenariu implauzibil? Domnilor, vă rog, puţin respect pentru precedentele istorice: asta s-a petrecut în Valea Beqaa, în Liban. Iar după cum prea bine ştiţi, acolo e război civil de prin anii ’50. Război cu bani din droguri. Droguri din culturile de mac şi cânepă cultivate în Valea Beqaa. Cultivate de cine? De ţărani, bunînţeles, că doar nu de Gabriel Liiceanu!
Pot să ştiu şi eu de ce alde ţăranii din Valea Helmand ar fi diferiţi de ţăranii din Valea Beqaa, când e vorba de parale?!
Dar mai departe? Ce le va propune guvernul de la Kabul ţăranilor din sudul Afganistanului? Talibanii le propuneau: cultivaţi mac (Papaver somniferum, pe latineşte) şi cânepă indiană (Cannabis indica), din care noi facem opiu şi haşiş (sau marijuana, cum zic europenii), le vindem şi vă dăm partea voastră. Win-win, băieţi, ce ziceţi? Ţăranii ce să zică?! Îşi luau banul şi tăceau din gură (ce, te pui cu talibanii?).
Acum vine guvernul, care le va spune: băieţi, aţi scăpat de talibani, sunteţi liberi! Liberi să facem ce, vor întreba ţăranii. Păi, liberi să cultivaţi porumb, de exemplu, va spune guvernul. Bine, hai s-o facem şi p-asta, vor conceda ţăranii, şi vor pune porumb în loc de mac şi cânepă.
Dar când îşi vor vinde recolta vor lua cam între 1% şi 5% din banii pe care-i luau până atunci. Şi se vor supăra cam foarte rău. Şi vor trimite emisari peste graniţă, în Pakistanul de nord, unde se vor fi refugiat talibanii între timp, şi îi vor implora să vină înapoi.
Scenariu implauzibil? Domnilor, vă rog, puţin respect pentru precedentele istorice: asta s-a petrecut în Valea Beqaa, în Liban. Iar după cum prea bine ştiţi, acolo e război civil de prin anii ’50. Război cu bani din droguri. Droguri din culturile de mac şi cânepă cultivate în Valea Beqaa. Cultivate de cine? De ţărani, bunînţeles, că doar nu de Gabriel Liiceanu!
Pot să ştiu şi eu de ce alde ţăranii din Valea Helmand ar fi diferiţi de ţăranii din Valea Beqaa, când e vorba de parale?!
Mi-am găsit sufletul pereche
După Svejk, citit în adolescenţă, am terminat azi şi o carte cu schiţe de-ale lui Jaroslav Hašek. Pot spune că mi-au plăcut foarte mult, pe de o parte, şi că nu mi-au plăcut deloc, pe de altă parte. Din acelaşi motiv: l-am simţit pe Hašek foarte asemănător mie în unele privinţe, dar şi extrem de diferit în altele.
Puncte comune: omul era scriitor din vocaţie, nu unul fabricat; era ateu convins, în sensul că toate religiile i se păreau la fel de păguboase, dar cel mai mult îl călca pe nervi biserica dominantă a ţării lui, anume cea catolică; era un mâncău teribil şi un beţivan de mare calibru; avea o fire rebelă, imposibil de constrâns (dar şi lipsit de autodisciplină, din păcate); purta bretele; a scris enorm, dar a publicat extrem de puţin; şi-a bătut joc de toţi şi de toate, începând cu propria persoană şi terminând (binenţeles!) cu Dumnezeu din ceruri; a murit sărac-lipit şi dator-vândut.
Puncte de diferenţă: ca păreri politice, Hašek era foarte de stânga; se pare (nu s-a demonstrat 100%, dar e foarte probabil) că era bisexual; după moarte, scrierile lui au fost traduse în peste 60 de limbi (practic, în toate limbile scrise ale lumii; bine, ştiu că eu încă n-am murit, da’ zău că nu prevăd o asemenea perspectivă!).
Vă-ntrebaţi, poate, dacă merită citită cartea lui de schiţe (“Serata abstinenţilor sau distracţie americană”). Din punctul meu de vedere, merită, desigur: eu am râs la multe dintre schiţe, şi asta nu mi se întâmplă des (în general, autorii de umor sunt oameni foarte trişti). Necazul e că nu poţi să nu remarci un fel de “aer de familie”: Jaroslav Hašek, Jerome K. Jerome, Mark Twain, George Ade, Jiří Brdečka, Jerry Seinfelt, Woody Allen, Bernard Shaw, toţi par ieşiţi din acelaşi ou. Pe bună dreptate, că oamenii, oricât de diferiţi ar fi, fac cam aceleaşi tâmpenii, iar pentru a le sesiza dimensiunea umoristică, autorii au structuri mentale asemănătoare. Vorba lui Feydeau: “Să scrii o comedie e cel mai uşor lucru din lume. Iei cea mai tragică situaţie şi-i scoţi în relief partea grotescă”.
Mda… o fi uşor, nu zic, dar parcă văd că la ce scriu eu n-o să râdă nimeni. Ce, ţie-ţi vine să râzi citind postul ăsta?!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
