marți, 22 martie 2016

The Long War wages on

Schengen is fucked up, peace is fucked up, multi-culti has been long fucked up... and even Jean Claude Juncker doesn't feel well.

luni, 21 martie 2016

Le roi fainéant

E vorba, desigur, de-un cunoscut interval in istoria regalitatii franceze. Orice asemanare cu vreun lider din prezent este pur intamplatoare. 

joi, 17 martie 2016

Meehi povestește (II)

E martie 2014. Am muncit pe canal, cu Rack și Fleur, la niște sălcii. Vremea a fost bună, ei s-au mișcat foarte bine, eu am bifat prima mea zi în care lucrez ca singur groundsman cu doi cățărători (de obicei se lucrează exact invers, cu un cățărător și doi oameni la sol); mai mult, în malul argilos al canalului, am avut șansa de-a găsi o bucată frumoasă de gresie engleză, șlefuită îndelung de eroziune, o piesă interesantă din punct de vedere geologic (nevastă-mea o folosește ca presse-papier, că nu i-a plăcut geologia la școală!).

Ne întoarcem spre yardul din Enfield, obosiți dar nu terminați, și cu chef de vorbă. Fleur: „Am înțeles că există niște tăblițe secrete de aur păstrate în sfânta mânăstire Sfântul Nicolae din Sinaia, pe care nimeni n-a putut să le citească vreodată, și că numai anumiți oameni ai Sfintei Biserici au voie să le vadă. E adevărat, Meehi, tu ce știi?”. 

Îi spun că știu despre ce e vorba, dar că tăblițele sunt niște falsuri grosolane, nimeni nu le-a luat în serios. Îi aduc și argumente, dar îmi este clar că Fleur nu mă mai ascultă, pentru că n-are încredere în judecata mea, i se pare coruptă, orbită de prejudecăți. Poate că are dreptate, poate că nu; esențial e că l-am pierdut ca interlocutor, iar pe Rack nu-l interesează subiectul, nu vede cu ce l-ar ajuta pe el tăblițele alea, falsuri sau nefalsuri. Scuipe pe sine!

Ce ar fi trebuit să-i spun lui Fleur, dar nu i-am spus atunci, pentru nu aveam imaginea completă, este povestea tăblițelor. Nu să-l dezamăgesc de la început și el să-și lase mintea să se închidă, ca o pleoapă somnoroasă, peste ochiul creierului! Să vedem ce avem.
Avem 35 de tăblițe de plumb, păstrate la Muzeul de Arheologie din București, inscripționate cu litere grecești și încrustate cu anumite imagini, destul de stângaci executate. Nu există vreo mânăstire cu hramul Sfântului Nicolae în Sinaia, cea mai apropiată fiind în Predeal. În Sinaia avem legenda tăblițelor:

„În anul 1875, cu ocazia construirii Castelului Peleș, [...] s-a descoperit un tezaur de aur, compus din mai multe tablete scrise în relief și alte obiecte de aur. Din ignoranță – tezaurul fiind privit doar ca valoare de aur – a fost cedat de către guvernul procarlist Lascăr Catargiu domnitorului Carol I de Hohenzollern. Operația a fost efectuată prin administrația locală și jandarmi, în cea mai mare taină, astfel, tezaurul cu piese de aur, care ar fi fost impresionante, a dispărut. Posterității au rămas doar copiile efectuate pe metal neprețios de autoritățile locale, la atelierul [...] fabricii de cuie. Facsimilele au fost păstrate la Mânăstirea Sfântul Nicolae din Sinaia”. 

Acest text a apărut prima dată în 1999, la pagina 134, în cartea „Dacii vorbesc. Introducere în tracologie”, scrisă de Iordache și Bălaș Moldovan, la editura Semne (care acum nu mai există, a fost cumpărată de Grupul Editorial Artemis). Ca sursă a informației citate mai sus, autorii dau „o tradiție orală foarte serioasă”. Punct. Adică dintr-o tradiție orală au aflat ei (în 1999) că în anul 1875, cu ocazia construirii etc, etc, etc... !

Ce exist
ă concret: 35 de tăblițe de plumb, de origine necunoscută, dintre care 34 sunt rectangulare (pătrate sau dreptunghiulare) și una rotundă. Majoritatea sunt acoperite cu litere grecești târzii, iar pe câteva sunt și litere ce nu fac parte din vreun alfabet cunoscut. Cele mai multe tăblițe au „ilustrații” cu soldați, regi, temple, cetăți etc. Materialul tăblițelor a fost analizat la Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele, cu rezultat clar: datează din secolul 19. 

Ceea ce n-ar avea nicio importanță, conform legendei: când săpau pentru fundațiile Castelului Peleș, lucrătorii ar fi găsit un tezaur de 200 de tăblițe de aur, care a fost imediat confiscat de regele Carol I. Regele a dat tăblițele la topit și cu aurul rezultat din acest act de vandalism a reușit să termine construcția castelului, ale cărei fonduri deja se epuizaseră. Dar a dat ordin ca 35 din cele 200 de tăblițe să fie copiate în plumb, iar aceste copii au ajuns până la noi; asta explică de ce plumbul din care sunt făcute este contemporan cu regele Carol I, și nu cu dacii. Esențial este, deci, ce anume scrie pe ele. Dar ce scrie?

Nu mă pricep, așa că îi dau cuvântul lui Dan Alexe: „Plăcuțele de la Sinaia – un fals grosolan. Apoi, chiar dacă dacii puteau călători în timp și în spațiu, cum scriu sectanții cei mai exaltați, „scrierea dacă” de pe celelalte plăcuțe, cele metalice de la Sinaia, rămâne tot un fals grosolan. Dacopații țipă, de când pot publica liber în presă și pe internet, că o conspirație de trădători de țară refuză să studieze „plăcuțele de la Sinaia”, scrise în minunatul alfabet al dacilor. Unii exaltați au publicat chiar și cărți anunțând că le-au „descifrat”! Nu știm ce vor să zică acei oameni prin „descifrare”. „Scrierea” tăblițelor de la Sinaia, lesne de citit, nu e altceva decât alfabetul grecesc atic-ionic, trântit acolo alandala și căruia falsificatorii i-au adăugat pe unele plăcuțe un M etrusc pe care dacii nu-l puteau cunoaște.

Falsul e grosolan din toate punctele de vedere. Regularitatea desenului literelor face total implauzibilă ideea că s-ar fi putut scrie fără separare între cuvinte (cuvintele sunt în scriptio continua, fără spații între cuvinte). Acele „cuvinte” care pot fi decupate în text sunt și ele neverosimile: de pildă, „Sarmato”, vizibil pe-a plăcuță, n-are ce să caute acolo. Dacii, vecini cu cei pe care-i numim noi astăzi „Sarmați”, le-ar fi zis Sauro-mati... Aceia erau de limbă iraniană, de unde etnonimul lor: Sauro-ceva – care venea de la iranianul sauro = negru (în persana modernă, siyah).

Dacopații nu știu însă nici măcar să folosească un dicționar al limbii române, ba pe deasupra nu prea vorbesc alte limbi în general, altfel ar recunoaște pe plăcuțele lor cuvinte împrumutate de română de-a lungul secolelor din greacă și din limbile slave vecine și care nu pot prin urmare proveni din misterioasa limbă dacă. Tentativele lor de „descifrare” sunt de un uriaș umor involuntar. Astfel, într-o „descifrare” publicată pe internet a frazelor „dacice” de pe acele falsuri care sunt plăcuțele de la Sinaia, găsim termeni din creștinismul grec și slavon, precum „schit” (altfel zis, dacii aveau schituri!), apoi verbe intrate în română din greaca modernă („a sosi”!), iar una dintre ele pare a spune că fetele dacilor purtau „coc” (venit la noi, de fapt, din franțuzescul coque).

Acești taraboste și pileati auto-impovizați lingviști ar face bine să-și cumpere măcar un DEX și să învețe să-l folosească. Acolo, în dicționar, în josul fiecărui cuvânt, vor găsi un rând care începe cu „Etim.” = originea și istoria cuvântului. Majoritatea etimologiilor din DEX sunt exacte. O simplă verificare a originii cuvintelor i-ar scuti pe dacopați să mai scrie aberații clinice și să introducă în „limba dacilor” turcisme și slavonisme. La fel, niciunuia dintre acești sectanți nu-i trece prin cap să-i ofere cititorului o cheie hermeneutică. Altfel zis: prin ce metodă au ajuns ei la descifrare și prin ce raționament au dedus că, de pildă, ROTOPENEOMATE, de pe una din tăblițe, ar însemna COMANDANȚI STĂPÂNI DE ROATE?!

Ca dovadă internă, filologică, a faptului că tăblițele sunt un fals e și faptul că în alfabetul folosit pe ele, care nu e altul decât cel grecesc, numele Burebista apare scris BΩEPOBΥΣΤΩ... cu Y pentru I! Capulzanul care a fabricat plăcuțele, nefiind filolog, ignora faptul că în greaca veche, ante-bizantină, Y reprezenta vocala u, iar nu i, ca astăzi. Ulterior, în atică, și apoi în koiné, în limba greacă comună, Y a devenit fonetic Ü, ca apoi să sfârșească în i de azi după perioada bizantină. Așa se dă de gol un falsificator necunoscător al ABC-ului studiilor elenice: folosește greșit o literă antică atribuindu-i valoarea fonetică de azi.

În sfârșit, pe aceeași plăcuță mai vedem în partea dreaptă un șarpe copiat de pe logourile moderne ale farmaciilor, în mijloc, jos, o figură a lui Cristos cu aripi, inspirată dintr-un manual de arhitectură a catedralelor bizantine, în vreme ce siluetele de soldați cu scuturi care umplu friza de jos sunt copiate de pe vase antice grecești. Ne vine să strigăm: Gebeleizis, cam puturos acest copy-paste din plumb!” (Dacopatia și alte rătăciri românești, de Dan Alexe, editura Humanitas, ISBN 978-973-50-4833-4, paginile 83-85).

Un ultim amănunt, care-mi trece acum prin cap și chiar mă mir că nu l-am citit la alții: povestea cu plăcile de aur care mai întâi au apărut și pe urmă au dispărut (dar au rămas copiile) este tot un copy-paste, după Joseph Smith, întemeietorul religiei mormone, după „momentul” 1823 (îngerul îi spune să dezgroape niște plăci de aur, acoperite cu o scriere misterioasă, plăci pe care Joseph le traduce, nu se știe cum, iar după ce termină traducerea vine îngerul și-i ia plăcile înapoi). Măcar în afacerea asta cu plăcuțele de la Sinaia, noi dacopații tot avem ceva concret, niște obiecte pe baza cărora să discutăm, dar mormonii n-au nimic!. Pentru cine are chef să dezvolte paralela într-un articol serios („Plăcuțele de Aur ale dacopaților vs. Plăcile de Aur ale mormonilor”?!), iată un link de informare: https://en.wikipedia.org/wiki/Golden_plates

luni, 7 martie 2016

Another Russian bullshit

If you see this aircraft on internet these days, remember it's a bullshit: not a fake, but a twisted truth. It's not a modern military asset of VVSR (Russian acronym for "Russian Air Force"), but a failed project of 1930's, called Kalinin K-7. It flew several testing flights and crashed in 1933, killing every soul on board. The project was abandoned; it was a dead end in engineering. I have no idea why is it now trolled or by whom; in my opinion, it won't fool anyone. Not even a French leftist. 

vineri, 4 martie 2016

Meehi povesteste (I)

In cateva ore se vor implini 39 de ani de la cutremurul din 1977. Azi mi-am smuls un fir de par alb din nara stanga. Prietenul si maestrul meu Florin Opinca (zis „Bâcu”) este convins ca in vremurile comuniste ale Romaniei, oamenii traiau mai bine decat traiesc acum.

Aparent, acestea sunt trei fapte disparate. Dar puse la un loc, m-au facut sa-mi dau seama ca, fara a fi inca un om propru-zis batran, am trait pe pielea mea evenimente pe care cei mai tineri ca mine le afla din carti. Sau nu le afla deloc. Asa ca am decis sa-mi scriu memoriile. Pentru ca, evident, sunt prea lenes sa fac asa ceva, am sa scriu fragmentele de memorii, asa, picaturi, picaturele, cu chestii pe care mi le amintesc si pe care altii nu au sansa de a si le aminti, pentru ca nu erau inca pe lume. Sau, chiar daca erau, ca sora-mea, nu le au inregistrate in memoria constienta.


4 martie 1977. Era seara tarziu; nu stiu exact cat era ceasul, dar noi, copiii, fuseseram bagati la culcare. Dormeam amandoi in aceeasi camera, sora-mea intr-un pat mic, asezat „cu fata” spre usa, iar eu intr-u pat gen studio, mare, cu fata spre fereastra. In camera era intuneric, lumina stinsa, dar venea pe geam lumina de la luna. Lampa din tavan era una de-aia de-o uratenie greu de imaginat, cum numai in anii ’50 se puteau fabrica. Nu stiu de ce, nu mi-era somn, ma uitam la lampa. Incepe sa se clatine, mai intai incet, apoi tot mai tare. Ma uitam la ea, fascinat, cum se balanganea in tavan, tot mai tare si mai tare. Incep s-o strig pe sora-mea, sa vada si ea minunea: „Meri, Meri!”. Draci copti. Sora-mea dormea dusa, cum dorm copiii (urma sa implineasca 3 ani peste 3 zile). Ma dau jos din pat, imbracat in pijamaua mea oribila (o versiune junior a pijamalei lui taica-meu) si ma duc la usa, sa ii anunt si pe parinti ca se clatina lampa, sa vina si ei sa vada (dormeau intr-o camera alaturata, trebuia sa trec printr-un hol). Nu imi amintesc absolut deloc sa fi simtit ca e ceva in neregula cu podeaua, vibratii, oscilatii, ceva; nimic! Deschid usa, scot capul pe hol si il vad pe taica-meu cum vine spre mine, clatinandu-se, tinandu-se cu ambele maini de pereti, cu ochii scosi din orbite. 

Sa fi fost eu mai marisor, m-as fi gandit la ceva legat de tuica, dar asa, nu m-am gandit la nimic; bine, nici n-am avut cand, ca taica-meu a ajuns, m-a insfacat c-o mana si mai tinut in pragul camerei, iar cu cealalta mana a luat-o pe sora-mea din patut si s-a indreptat imediat, cu noi doi, spre usa apartamentului. Maica-mea era deja acolo, m-a luat de mana si am coborat toti scara blocului, cu sora-mea inca adormita, tinuta in brate. Maica-mea era intr-o camasa de noapte de toata jena, adusa probabil de la tara, ceva gen „Buhuhu la luna suie”. Am ajuns in fata blocului, unde era deja roi de lume, iar de pe scarile blocurilor (D23, D5, D6, D7) se revarsau alti si alti oameni, cu copiii roind peste tot, femeile in picioarele goale si neglige-uri care mai de care (furoruri, chiloti si sutien, prosoape de baie, halate etc), barbatii, nu stiu de ce, incaltati cu papuci (nu sunt sigur daca asta n-o fi cumva un amanunt pe care l-am adaugat ulterior, din imaginatie; pot spune ca in toate reconstituirile mentale pe care le-am facut experientei cutremurului, femeile erau desculte si barbatii in papuci!). 

Desi eram foarte incantat de peripetie si de inedit si-as fi vrut sa raman in fata blocului ca sa ma „joc” cu ceilalti copii, taica-meu ne-a suit pe toti in masina (avea o rabla de Skoda 1000 MB, una dintre cele mai proaste masini fabricate vreodata pe aceasta planeta) si a pornit vitejeste spre taica-su, care statea la casa, nu la bloc, undeva prin cartierul Rahova, pe Soseaua Salaj. In paranteza fie spus, ideea nu era chiar rea, ca era posibil sa apara replici ale cutremurului, iar casa respectiva era de paianta (adobe, pentru cei care-ati uitat romana), care, dupa cum se stie, rezista exceptional de bine la cutremure (si exceptional de rau la inundatii, dar asta-i alta ciorba). De fapt, taica-meu era complet derutat si a actionat din instinct: a fugit la tati si la mami, dupa impulsul primar pe care-l avem toti, in fata pericolului. Uneori, merge, alteori, nu (la mine nu mai merge: mami si tati sunt morti demult). Esential e ca-n noaptea aia, taica-meu m-a plimbat prin Bucuresti, la cateva (zeci de?) minute dupa marele cutremur. De obicei, ca sa ajunga din Berceni in Rahova, taica-meu traversa cartierul Ferentari, pe traseul Toporasi – Prelungirea Ferentari – Calea Ferentari – Soseaua Salaj, dar acum a schimbat drumul: a luat-o prin centru. Nu stiu pe unde!

M-am gandit foarte mult pe unde o fi mers in noaptea aia, dar mi-e imposibil sa-mi dau seama, ca eram prea mic. Ar fi trebuit sa-l intreb cand traia, iar acum e prea tarziu. Tot ce imi pot aminti sunt foarte multele ocoluri pe care le facea pe strazi, ca sa evite mormanele de caramizi de pe carosabil, cum urca masina pe trotuare si mergea incet de tot, facea slalom printre oamenii care misunau, si pe trotuare, si pe carosabil, si peste tot. Parea ca tot orasul iesise pe strazi in noaptea aia, ca nu mai sta nimeni in casa. Pentru mine, era fascinant: fiesta, nu altceva! Nu imi amintesc sa fi vazut pe cineva plangand: sau era la prea scurta vreme de la eveniment si lumea era inca sub stare de soc, sau mi s-a sters mie „plansul” din memorie. E drept ca nici nu parea sa rada nimeni! Oamenii pe care ii vedeam pe geamul masinii (stateam in partea stanga a banchetei, in spatele soferului) pareau nauci, dar nu disperati. Nu este adevarat ca in oras a fost atunci pana de curent, dimpotriva, majoritatea iluminatului public a continuat sa functioneze.

Public, dar nu si particular: la bunica-meu in gospodarie cazuse curentul. Nu mai stiu daca pe toata strada sau doar la el; asta mi s-a sters. Stiu ca am fost lasat sa stau in curte cu bunicii si parintii, sub nuc, la lumina lampii cu gaz (bunica-meu era foarte strangator), si sa ascult ce vorbeau ei, band cafele, in timp ce eu ma uitam la luna. Primisem o patura groasa in care ma invelisem complet, nu-mi era frig (desi nu-mi amintesc sa-mi fi fost vreodata frig in noaptea aia) si ascultam cu urechile ciulite ce vorbeau ei (cand mai prindeam asemenea ocazie?!). Din pacate, nu-mi amintesc absolut nimic din ce s-a vorbit atunci. Nimic, nicio vorbulita! Imi pare foarte rau, ar fi fost interesant.

Cateva lucruri am aflat ulterior: ca atunci a murit Toma Caragiu, cel mai iubit actor al tarii (pe „Nea Tomita” il iubeau chiar si cei din bransa, ceea ce este incredibil, pentru ca actorii se urasc unii pe altii, cu patima), ca printre morti (vreo 1500, ca la Revolutie) au fost multi alti oameni de valoare, dar nicidecum atat de cunoscuti ca el, ca atunci a aparut pe harta orasului cimitirul Straulesti (care nu exista, a inceput sa existe dupa 5 martie 1977, ca acolo i-au dus pe morti, pe campul de la Straulesti, iar din mormintele lor „s-a nascut” ulterior cimitirul), si ca taica-meu, in primele zeci de secunde (cele mai violente) ale cutremurului, s-a apucat sa inchida cu grija ferestrele dormitorului, care se deschisesera larg de la zgaltaituri, desi maica-mea tipa la el, innebunita („Radule, copiii, du-te si ia copiii!”). Ani de zile s-a intrebat bietul taica-meu ce l-o fi apucat sa inchida nenorocitele alea de ferestre: aia era prioritatea?!

Cred ca exista o explicatie. Cand intri in panica, actionezi la intamplare. Cand de pericolul care te panicheaza este imposibil sa te aperi, actionezi si mai la intamplare. Actiunile tale nu te scot din pericol, ba pot fi chiar ele periculoase, dar nu mai conteaza: esti deja in pericol. Actiunile tale sunt ca un bilet de loterie. Cumva, instinctul de supravietuire iti da ghes sa faci ceva, orice: o sansa de 1 la 1.000.000 e mai buna decat zero. Amintiti-va de cei care au sarit din Twin Towers, atunci in 11 septembrie 2001, si care dadeau din maini in timp ce cadeau de la sute de metri inaltime, ca si cum ar fi incercat sa zboare. Era o sansa la o milion sa mearga. Nu stiu care era acea sansa, stiintific vorbind, dar instinctul de conservare nu se incurca in filozofeli de-astea. Cred ca exista mii de exemple care sa ilustreze acest impuls de a actiona „la intamplare”, dar nu-mi vine acum niciun altul in minte. Astept provincia!

S-a auzit, Dealu Frumos, sau trebuie sa fac si un desen?!