marți, 19 septembrie 2017

Zapiecek, Varșovia

Există un curios triunghi emoțional despre care nu se (prea) discută, așa că, fiind rugat să iau cuvântul... iată despre ce este vorba: polonii, românii și albanezii se află într-o relație. Da, da. E ca-n faza aia în care o gagică e convinsă că „are o relație” cu tine, pe când tu ești convins că voi doi faceți sex fără obligații, așa, pe prietenie, „pentru sănătate”. E, nu-i așa. Chiar deloc. Lăsați-mă să explic: albanezii îi admiră pe români, îi iau ca pe un model de europenitate, se consideră prietenii și aliații lor, ba chiar și-un pic rude lingvistice (atât prin fondul tracic, cât și prin cel latin). Românii îi ignoră total pe albanezi, nu știu nimic despre ei, afară de chestii vagi, gen „sunt săraci” sau „sunt hoți”. Românii îi admiră pe poloni, îi iau ca pe un model de europenitate, se consideră prietenii și aliații lor, ba chiar și-un pic rude istorice („striviți între imperii”). Polonii îi ignoră total pe români, nu știu nimic despre ei, afară de chestii foarte precise, gen „sunt țigani” sau „sunt cerșetori și mai ales cerșetoare, d-alea cu puradelu-n brațe”. 

Nu că polonii s-ar considera lipsiți de prieteni, nici poveste: Franța și Ungaria sunt marii prieteni istorici ai Poloniei, iar britanicii și americanii sunt prietenii „pe val”, deși e clar că din propriul lor punct de vedere, și briții, și yankeii tind să-i trateze pe poloni cum îi tratăm noi pe albanezi, dar acum nu ne interesează punctul lor de vedere, ci al nostru. Iată-l: polonii se țin ca proștii cu coada pe sus.

Sunt în Varșovia, la Zapiecek (undeva în centrul lor vechi, unde-au renovat extensiv, dar tot mai au de muncă), și mi-e foame rău, parcurg repede meniul. Totuși, nu atât de repede încât să nu remarc trei feluri de mâncare (sau ingrediente, nu-mi amintesc exact), care cică sunt specialități regionale din sudul țării: bundz, mamałyga, bryndza. Hai, să fiu nebun! O chem pe fată și-o întreb ce-s alea. Îmi zice că ea nu știe limba, că este de la țară (este incredibil ce s-a golit Polonia de oameni! E disperare mare, recrutează antreprenorii pe oricine, așa o să fie și la noi, lasă că vedeți voi), dar c-o cheamă pe patroană, să-mi spună ea. Vine patroana (o nemțoaică, ce credeați?) și-mi explică doct că bulzul, mămăliga și brânza sunt preparate specific polone, niște bunătăți rare, habar n-am eu, pe care „Europa” le-a pierdut demult. Să-mi aducă?
articol publicat în numărul 33/2017 al revistei Cațavencii

joi, 7 septembrie 2017

Casa Turner, Tahoe

Nu, că să luăm o casă în Tahoe. Ce e aia „Tahoe”?, întreb eu. E-un lac, zice soră-mea, plajă, bălăceală, o să-ți placă! Bine, hai, dacă zici tu. La Roma, poartă-te ca romanii, parcă așa era zicala, corect?

Acuma, chestia e că Tahoe ăsta nu e „un lac”, ci-i perla Californiei, „our own Baikal”, cum zic ei, cu gușile umflate de mândrie. Mă rog. Nu mă cred eu mare euroasiatic, dar Baikalul e de 65 de ori mai mare și de trei ori mai adânc, ceea ce spune multe, că nu degeaba-i spuneau rușii „marea” Baikal, acum vreo sută de ani (sau pe vremea lui Nicolae Milescu, singurul cațavenc de-al nostru care-a scris despre subiect în cunoștință de cauză); cu toate astea, Tahoe este meserie, mie mi-a plăcut foarte mult. Faci vreo cinci ore cu mașina din Silicon Valley până la Dollar Point, da’ și când ajungi, relaxare, frumos, aer curat, pădure, râul Truckee, rafting, cutare. Eu m-am dus la frigiderul lui tanti asta, Turner, și-am balotat repede două beri, că nu mai puteam (căldură mare pe drum!). Tanti nu era acasă, îi închiriase soră-mii tot stabilimentul pentr-o săptămână și plecase cu fiică-sa într-o călătorie prin Europa, cum îi șade bine femeii divorțate (și cu bani, dar asta nu e treaba mea). Am cărat bagajele înăuntru, am dat o tură și prin curte (cam nețesălați copacii, am băgat imediat de seamă. Redwood, redwood, bine-bine, da’ să nu le faci o toaletare, acolo?!), pe urmă am luat casa la amușinat. Toată din lemn, cum clădesc ei, trei dormitoare, o bucătărie ’oață care comunica cu livingul și cu sufrageria, o odăiță mică cu pat mare de burlac la cucurigu, sub acoperiș (urcai pe-o scară mobilă), două băi și asta era tot. Strada se numea Mammoth Drive și era plină tot cu case de-astea, niciuna de piatră sau de cărămidă, cele mai multe, nelocuite (zice-se că proprietarii vin iarna, buluc, când e de schi, de făcut haos; mie pustietatea mi-a convenit – sunt mizantrop!). M-am plimbat pe ulițele alea, nici țipenie de om, niciun suflet de creștin: Marlette Drive, Dollar Drive, Echo Way, Diablo Way, Tahoma Avenue... moartea în vacanță. Nu tu grătare, nu tu mici, nu tu hăhăială, mă simțeam ca un exponat în muzeu: iată cum arată turistul român, o specie exotică, turisthus rumanus! Nu este spectaculos, așa împăiat (fără sămânță-n gură, pet de bere la picioare și manele surrounding), dar este inofensiv și amuzant. Acolo, pe Mammoth Drive, am avut o revelație. M-am întors la casa Turner, am mai băut două beri și-am tastat Mammuthus rumanus. Please?!

***

Și cum stăteam eu așa, fără să știu prea bine ce am de făcut (toată trupa plecase la piscină, mă lăsaseră pe mine să fierb legumele pentru aia mică), am băut două beri și m-am gândit. Și m-am gândit, m-am tot gândit, pe urmă iar am băut două beri: legumele se opăriseră, le-am băgat în mixer și le-am făcut pastă, am turnat pasta în borcănașe, am spălat toate vasele și la sfârșit mi-am băut ultimele două beri (rația de dimineață, un pack de șase, d-alea mici cum e moda pe-acolo, Sierra Nevada Pale Ale). Aveam de ales între a juca table singur (sunt foarte bun la acest tip de competiție, bat tot ce prind) și a mă duce la piscină, unde era probabil hărmălaia în toi, ar fi trebuit să fac iar pe babuinul, pe găina submarină, pe bibilicul fugărit etc, plus c-ar fi trebuit să dau socoteală pentru alea șase beri, pe care promisesem că le beau abia la prânz („Mihai, ne-am înțeles, da?”). Am ezitat ca prostul, timp de vreo zece minute, m-am tot coit, apoi într-un final m-am echipat cu chiloții de piscină și-am ieșit afară. Nas în nas am dat cu ursul.

Acuma, chestia e că lacul ăsta de care zic, Tahoe, este exact pe granița dintre California și Nevada, chiar la mare altitudine (cam la înălțimea Apusenilor, așa), băgat într-un ocean de păduri: pini, brazi, cedri, arțari, sequoia (sau redwood, cum îi zic localnicii), roase de-o baritai rețea de torente care se varsă toate-n lac. Rezervație, bunînțeles (forestieră, nu parc natural, dar tot rezervație se cheamă că este!). Ici și colo, câte-un așa-zis orășel (3000 de locuitori în sezon, 300 în extra-sezon) care conține zero gospodării, ci doar facilități pentru turiști (adică, în principal, parcări; e vorba de turiști californieni, nu europeni). Dacă aș fi avut creier în cap măcar cât salariul minim pe economie, aș fi observat că ghena de gunoi a casei Turner, asta în care stăteam, era de fapt o ladă de mare de metal, bicompartimentată, fiecare dintre compartimente fiind închis c-o carabină de alpinism trecută printr-o ureche de oțel. Tot ce mi-a trecut mie prin minte a fost s-o înjur de morți pe madam Turner, proprietăreasa, când mă duceam noaptea cu gunoiul și nu puteam s-arunc repede sticlele goale, de mă mâncau de viu țânțarii. Să-mi fi pus problema de ce tot acel dispozitiv? Aș! Era incomod și-atâta tot. Până când m-am privit ochi în ochi cu Ursus americanus și, de frică, am tras o rafală bubuitoare de bășini, care cred că m-a salvat; scârbită, dihania a făcut alene stânga-mprejur și-a sărit gardul în curtea vecinului de vis-a-vis. Omul nu era acasă, din păcate, și nici jigodia lui de câine care lătra noaptea.

***

O vacanță în Tahoe e ceva destul de ciudat pentru orice român care se respectă, că noi vara mergem în Grecia. Nu înțelegeți ce-am vrut să spun? Deslușesc: Tahoe e o stațiune de iarnă. Acolo, toată lumea vine la schi, e o adevărată industrie, aproape ca la noi în Austria, dar nu chiar („la noi” vrea să fie un fel de glumiță, mă scuzați); să te duci vara la Tahoe este o agerime chiar și pentru californieni, darămite pentru unul din Berceni, ca mine! Locul e cam pustiu, da, admit, dar nu mi-a păsat, că și-așa sunt agorafob. Și ce dacă n-am prea văzut oameni, în schimb am văzut urși. Unul, ce-i drept, dar mi-a ajuns.

Totuși, în ultima seară petrecută în Casa Turner, am fost băgat în ședință de gazdele mele (pe care nu-i cheamă „Turner”, evident, ei doar închiriaseră locul de la proprietăreasă), în urma următorului incident: stăteam ca omul să dorm de-amiaz’, visam frumos (că am căcălău de bani și nu trebuie să mai muncesc vreodată), când deodată am fost trezit de-un zgomot îngrozitor, pe care urechea mea cea exersată l-a definit fulgerător, subconștient, ca „blower mânuit de-un ageamiu”. Precizez că blowerul e-un aparat de suflat, un fel de foehn mai mare, cu care arboriștii fac curățenie la locul de muncă (rumeguș, frunze, crenguțe etc); lucrasem mult cu blowerul la Londra, așa că am recunoscut sunetul lui specific înainte să mă trezesc de-a binelea. Am ieșit pe terasă, așa cum eram, în chiloți, să văd ce se-ntâmplă. Doi mexicani stârneau nori de praf cu blowerele.

Am încercat să vorbesc cu ei, să le explic că dormim – nimic! Rătute. Tăcere îndârjită, ostilă. Am dat-o pe-aia cu solidaritatea de clasă, că și eu muncesc cu blowerul în „Europa” – a fost mai rău, de parcă i-aș fi înjurat de cele materne. Pur și simplu, suflau praful mai departe, conștiincioși, ignorând orice încercare de comunicare de-a mea și mârâind între ei, rar, pe mexicănește. N-am avut ce face. Am reintrat în casă, plin de praf, și am așteptat să termine, apoi m-am spălat am ieșit și eu, abia după ce plecaseră. Atunci am fost băgat în ședință.

„Mă, dobitocule”, mi-au auzit delicatele, incredulele urechi, „ce dracu’ crezi că faci aicea?! Tu nu vezi că suntem în plin război cultural, că noi mergem ca pe ouă, și te găsești tu să strici pacea, atâta câtă e, mă, animalule?”. Nu înțelegeam nimic. Ce război? „Între bogați și săraci, prostule! Ai văzut tu pe-aici, prin Tahoe, vreun negru sau vreun mexican? Tu nu vezi că absolut toți turiștii sunt albi?”. Am rămas tâmpit. Dar aveau dreptate, o să povestesc tot.

articole publicate în numerele 29, 30 și 31 ale revistei Cațavencii

luni, 28 august 2017

Papa Hem

„Nu te-ai schimbat deloc! Te gândești numai la tine! Ai rămas un monument de egoism și nesimțire!” etc. M-am întâlnit, adică, cu MMI (Marea Mea Iubire) pe stradă, absolut accidental, și mi-am luat o săpuneală ca-n vremurile bune (pentru ea), din care nu redau aici decât un 0,5%, cât suportă sărmana hârtie tipografică. 

Pe scurt: cică dumneai mă „urmărește” în revistă și constată că scriu numai despre bețiile mele („Care nu interesează pe nimeni, porcule”) prin tot felul de cotloane dubioase, suburbane, vasilerniene, când de fapt rubrica de baruri ar trebui să fie vector de forță al revistei, să educe publicul („Din țara asta de țărani, țigani și moldoveni”) prin prezentarea celor mai celebre localuri ale Europei, astfel încât cititorii să fie mult mai exigenți cu ei înșiși, cu cariera lor, să bea mai puțin, să muncească mai mult, iar în concedii să caute „restaurantele de elită” pe care le-ar fi aflat de la mine, să consume acolo și „să se simtă și ei oameni” măcar pentru două ore-n „viața lor de căcat”. În acest fel („Este foarte simplu!”), patronii români ar fi mai mulțumiți de angajați, angajații înșiși (adică voi care citiți, voi aștia cu vieți de căcat) ar fi motivați să fie mai buni, iar restaturatorii europeni, uimiți de afluxul de români cu bani care le calcă pragul, ar provoca, ușor-ușor, o schimbare de mentalitate în privința românilor: de la cerșetori și hoți, la consumatori respectabili și responsabili.

Mă rog. Ia uite ce viitor luminos de influencer mi se deschide-n față și eu ezit, probabil numai din prostie! Sigur, mi-ar fi ușor să mă folosesc de spațiul tipografic și s-o bag în pizda mă-sii pe MMI (cum am făcut și-acum 16 ani, fără spațiu tipografic!), dar hai să fie și un lup mâncat de oaie: vă recomand Dingo Bar din Paris, locul de legendă al întâlnirii dintre Hemingway și Scott Fitzgerald („The beginning of a beautiful friendship”). Așa, tată. Duce-vă-ți la Paris, arondismentul 14, coborâți din metrou la Vavin, pe linia 4, și căutați Dingo Bar, pe rue Delambre. Ați ajuns la numărul 10? Bun! Hai, că sunteți și voi europeni: respectabili, responsabili... poate chiar corecți politic? Bravo, de trei ori bravo! Doar c-acolo nu-i niciun Dingo Bar, e-o cârciumă italiană de superfițe, unde n-ar intra niciodată un om normal la cap (ca mine, de exemplu): am trecut de zeci de ori pe stradă, c-aveam treabă la cimitir, la Montparnasse, dar habar n-am avut că unde e-acum Auberge de Venise a fost, cândva, Locul. Lasă, că mai sunt și alte Locuri. Și alte miercuri!

***

Dacă tot ne-am pornit să bem în sănătatea Fericitului Hemingway (așa cum ortodocșii nu-l pot canoniza pe Augustin, din cauza „erorilor de dogmă”, nici noi nu putem să-l numim pe Hemingway „sfânt”, pentru că nu era băutor de bere, mulțumindu-ne deci să-l beatificăm – tot e ceva!), zic să ne oprim azi în Veneția cea infestată de turiști ca mine de datorii, și anume pe Calle Vallaresso, care dă în Gran Canal, chiar în zona unde canalul iese-n mare. Am fost în Veneția, nu și-n Harry’s Bar, deci iar vorbesc din auzite, dar mai bine decât deloc. Oricum, aș fi putut trece dacă știam unde e barul, dar n-am știut: am stat ca prostul pe treptele campanilei din San Marco (cică treptele alea sunt cel mai bun loc de agățat din Europa și chiar din lume; se poate. Eu am agățat o lae: mi-am luat flit de la toate gagicile), când puteam să fac exact patru minute până pe Calle Vallaresso și acolo să fi intrat în Harry’s Bar să mă-mbăt clește. 

Vise. Nu poți să te-mbeți nicăieri în Veneția, este mult prea scump peste tot, mi-nchipui că și la Harry e la fel de scump, poate chiar peste. Așa că nu ne rămâne decât să evocăm figura tutelară a Fericitului printr-o scurtă repovestire a schiței sale celebre („Leul cel bun”), în speranța că cei tineri or lăsa consolele și s-or întoarce către clasici, chiar dacă nu-i de acord Cristina Tunegaru: „Odată ca niciodată, un leu trăia în Rusia împreună cu alți lei. Ceilalți lei erau răi și mâncau antilope și zebre. Uneori, leii cei răi mâncau și oameni, iar cel mai mult le plăceau ucrainienii. Dar leul nostru, pe care-l iubim pentru că era bun, avea aripi, iar ceilalți lei făceau mișto de el: «Ia uitați-vă ce aripi are și ce mănâncă!», spuneau, pentru că el mânca numai paste cu creveți și era un leu bun. Și asta îi supăra pe ceilalți lei: «Cum de te crezi mai bun decât noi, leule mâncător de paste?», îl întrebau. «Tatăl meu stă într-un oraș mare sub o campanilă și domnește peste o mie de porumbei», spunea el. «Sunt mai multe palate în acel oraș decât în toată Rusia», le mai zise, apoi zbură spre Veneția. «Ei, cum e Rusia?», îl întrebă tatăl său. «Foarte sălbatică, tată», răspunse el, ca un fiu bun. «Mă duc la Harry’s acum». La Harry’s nimic nu se schimbase. Toți prietenii lui erau acolo. Dar el venea din Rusia, și Rusia îl schimbase. «Ce să fie?», îl întrebă Cipriani, barmanul. «Aveți ucrainieni în meniul de azi?», a întrebat leul cel bun. «Nu, dar putem comanda», a răspuns Cipriani. «Vezi, să fie proaspeți», a mai zis leul cel bun, căci fusese în Rusia, iar Rusia îl schimbase”.

***

Încheiem aici, în San Francisco, periplul nostru hemingwayan; gata cu livrescul, de săptămâna viitoare ne-apucăm iar de băut! Bine, eu unul m-apucam de-acum, dar a tăbărât alde Grig Bute peste mine, cu chestii-socoteli („Jupîne, mai dai ceva pentru colecție? N-ar fi rău să mai pregătesti niște texte, să fie rezervă. La sfîrșitul lunii o să fiu plecat două săptămîni instructor într-o tabără și nu știu ce timp o să am să scriu. O să pregătesc eu din timp cîte ceva, dar, vorba lui Hagi, mai bine să fie decît să nu fie”), așa că mă văd nevoit să scriu despre Harris’ înainte să-i trec pragul, nu după. E păcat, știu. Păcat-nepăcat, dar parcă poți să te pui cu Grig Bute?!

Pe 21 iunie aterizez în San Francisco, de-acolo ies imediat în Millbrae, pe autostrada 101, și calc-o, băiete! Nu garantez c-o să merg la Harris’ încă din prima seară, dar de mers, am să merg neapărat: acolo se ține The Bad Hemingway Contest, unul dintre cele mai faine concursuri din lume, sau, enfin, unul dintre foarte puținele (numărul degetelor de la o mână) la care m-aș încumeta să particip. Chestia e că trebuie să scrii o pagină parodică în stilul lui Papa Hem, în care să redai ceva din stilul lui (măcar un titlu!) și să ai umor. Da, știu. Partea cu umorul. Credeți că sunteți primii care să-mi bateți acest apropo?! Ha! Păi câte mi-am auzit eu prin redacție... în fine, nu despre asta-i vorba acum. Planul meu e simplu: mă duc la bar (www.harrisrestaurant.com), beau ceva, întreb despre concurs. Pot să mă bag, bine. Nu pot, iar bine. Mă bag și fac figură onorabilă? Foarte bine. Scriu despre asta. Mă bag și mă fac de râs? Iar foarte bine, tac molcum, șefii nu află nimic, toată lumea-i fericită (bine, Grig tot o să mă tragă de limbă, la bere, dar contez c-o să-și țină gura! Grig?). Esențial este că-mi fac o părere solidă despre organizarea unui astfel de concurs, cum se procedează exact, regulament, juriu, premii, înscrieri, sponsori, publicity (nu publicitate!), implicarea patronatului, diseminarea rezultatelor, mă rog, tot ce se poate stoarce de la ei. De ce? Păi, aici voiam să ajung de la bun început!

Suntem destul de mulți crăiriști în România (nu foarte mulți, totuși, plus că de fapt ne spunem mateini. „Crăiriștii” ceilalți, cei împătimiți de expediții în Piatra Craiului, sunt incomparabil mai mulți decât noi), dar nu avem un astfel de concurs (să zicem, „The Bad Mateiu Contest”). Nu avem, dar am putea face. De ce nu?

***

Spuneam eu așa, în numărul 24 al revistei, c-o să mă duc la Harris’, să văd ce și cum. Era vorba de un concurs de short-short-stories (o pagină) în stilul lui Hemingway, iar câștigătorul primea o excursie de două persoane în Europa (la Florența, mai exact); concursul se ține, zice-se, odată pe an, la Harris’ ăsta. M-am dus să văd. Să verific, adică, dacă e pe bune, și dacă e, să mă lingușesc pe lângă Dinescu să organizăm și noi așa ceva, cu Mateiu Caragiale în loc de Papa Hem; îmi pregătisem și-un mic discurs lacrimogen…

Dar n-a fost cazul. Ziceam în articol că „pe 21 iunie aterizez în San Francisco, de-acolo ies imediat în Millbrae, pe autostrada 101, și calc-o, băiete!”, ceea ce a fost foarte exact: „calc-o”, adică, pe ea, pe planetă, și du-te pe două picioare până la stația de BART din aeroport, că doar nu eram nebun să merg până la cea din Millbrae. Am coborât la Embarcadero și de-acolo dă-i dă-i dă-i până la intersecția lui Pacific cu Van Ness, unde-i cârciuma vestită. Yes! I did it!

Pârț. N-am putut să deschid ușa. Pentru că era-ncuiată, d-aia n-am putut! Am ciocănit, am sunat la soneria pentru handicapați (plasată cam la nivelul genunchilor), am strigat, nimic! Pustiu, tăcere, mormânt. Adică, înăuntru tăcere, că pe stradă vuia orașul, acțiune maximă, ca la zece dimineața: chiar în spatele meu era o echipă cu pickhammere, spărgea asfaltul într-o veselie, deci chestia de mai sus, cu „tăcere” e un fel de figură de stil, dacă mă-nțelegeți pe undeva. Am dat târcoale ca o hienă, doar-doar găsesc vreun loc să mă strecor, prin spate, pe la tomberoanele de gunoi, dar n-am găsit nimic. M-am uitat la meniul afișat afară: „Authentic Japanese Wagyu Ribeye 13 oz. 198”. Adică pe 13 uncii de friptură de vită să dai 198 de dolari?! Uncia e cam 30 de grame. Deci 364 de grame de carne, hai 370, treacă de la mine! Recunosc, chiar îmi făcusem planul să intru și să stau de vorbă cu vreun chelner, cu vreun barman etc, și dacă nu m-ar fi lăsat să stau acolo fără să consum nimic, să iau ceva simbolic, un covrig, o acadea, o măslină, și-aveam legea de partea mea. Dar cele mai ieftine chestii erau niște stridii, la 20 de dolari porția de 3 bucăți; am mai târcolit și-am văzut c-aveau afișat programul (deschideau la 7 seara), plus muzicanții care se produceau acolo: din poze mă priveau moace de lăutari de mafioți, d-ăia care cântă cu suta lipită pe frunte. Nici vorbă de Papa Hem. Țeapă pentru fraieri.

articole publicate în numerele 22, 23, 24, 31 ale revistei Cațavencii

duminică, 16 iulie 2017

Vendiák, Budapesta

Trebuie să încep direct cu secretul, nu să vă plimb aiurea pe câmpii, că nu știu câtă răbdare aveți cu textul ăsta: banii mari la sfârșit, banii mici la început. Asta-i tot. Adică, atunci când ești începător în d-ale city breakului, ai tentația de a sparge bani în prima seară, de a te răsfăța cu cine știe ce bunătăți locale, de a face cumpărături pe repede-înainte, astfel încât în ultima seară stai melancolic la fereastra hotelului sau a pensiunii, ronțăind un covrig, că alți bani n-ai, și aștepți mioriticește plecarea acasă, băgându-ți toate celea, c-a fost timpul prea scurt. Țeapă! Nu timpul a fost scurt, ci tu ți l-ai prostituat prin toate capcanele de turiști, alea din prima seară, și abia la încheierea sejurului te prinzi că ai ratat cele mai interesante locuri din orașul respectiv; uite-așa mai rău te enervezi în loc să-ți priască!

Ceea ce ai de făcut este s-o iei ușor. Urci bagajele în cameră, faci un duș, cobori la recepție, ceri o hartă gratuită, întrebi unde se mănâncă bine în apropiere (dar nu te duci acolo, că hotelierii și restauratorii sunt totdeauna mână-n mână), o iei brambura pe străzi, intri în două-trei baruri unde vezi lume (să nu fie goale, c-atunci e ceva dubios cu ele), bei câte ceva în fiecare, dar puțin (asta este foarte important!), te flenduri prin zona veche a orașului, bagi o șaorma la varice, iei bere și apă plată pentru noapte, din vreun market de cartier, te duci și te culci.

În felul ăsta rămâi cu bani pentru ziua numărul doi (muzee, cumpărături, parcuri, ruine etc) și mai ales pentru ultima zi, pe care o dedici burdihanului. Ai aproape 72 de ore în orașul respectiv, ai ochit deja ceva, mergi la sigur; eu m-am băgat la Vendiák, pe Egyetem, pe o ploaie teribilă. Nu m-am lăsat impresionat de șeful de sală, care a-ncercat să mă ia tare (eram ciuciulete), i-am zis că mi-e foame, că vreau o masă în bibliotecă (studiasem dinainte), cu fața la televizor, și să dea pe un canal internațional, că nu-nțeleg limba locului.

A fost perfect. Am luat gâscă pe varză (degeaba zic ungurii că pasărea lor națională e dropia – cum e pelicanul la noi – că nimeni nu te servește cu dropie, dar gâscă găsești peste tot) și un Shiraz local, o minune. La celelalte mese din „bibliotecă” erau trei cupluri, din care două hetero: francezi, britanici, germani. Ne uitam toți la TV, fusese un atentat. Ce era să fac? Am tras cu urechea.


articol publicat în numărul 26/2017 al revistei Cațavencii

Tokyo, Cluj



E destul de jignitor pentru cei de la Tokyo să scriu despre restaurantul lor că este „bar”, dar am motivele mele, pe care le expun mai jos, pe îndelete. Mai întâi, detaliile pragmatice, alea cu care mă tot bate redacția la cap.

Unde: în Cluj, evident. Pe una din străzile alea dimprejurul Facultății de Medicină, pline de localuri fel și fel (despre „La Tina” o să povestesc altă dată, că joacă într-o altă ligă). Oricum, au și site, îi găsiți imediat.

Cât: scump. Foarte scump! N-am plătit eu, doar nu-s nebun, știu prețul banilor, că doar muncesc pentru fiecare leuț chior. Am fost invitat. Puteam să îngroș obrazul, dar am zis că hai să las loc de bună-ziua. Oi fi făcut bine?!

Ce: bere. Guinness, mai exact. Delicioasă, rece, cu spumă d-aia amăruie... dar mică. Adică la 330 ml. Și am băut doar patru, măcar că-mi ploua-n gură, ar mai fi curs încă șase ca nimica, dar știți cum e, tu te simți bine și pe urmă oamenii-ți scot vorbe.

Erată: a, voi vă refereați la mâncare, când ați întrebat „Ce?”! Scuze! Eu, mai mult cu... gata, acum am înțeles. Da, mâncarea este foarte bună aici la Tokyo, tehnic vorbind este cea mai bună mâncare japoneză pe care am hăpăit-o eu în România (plus Varșovia, plus Londra, că-n altă parte n-am mâncat. Nici sushi, nici sashimi, nici wasabi. Revin imediat asupra ultimului termen!).

Miscellaneous: când s-a-ntors Dragoș din Japonia (îl știți pe Dragoș! Era la pagina 14, acum nu mai e, dar asta-i altceva) mi-a povestit că ce mâncăm noi „în afara Japoniei” sub numele de sushi „n-are nicio legătură” cu adevăratul sushi, ăla care se mănâncă acolo „și numai acolo”. Eu ce era să zic? M-am făcut că-l cred, dar în sinea mea am băgat informația la rubrica „Snobism de călătorie tipic românesc” (am mai scris și altă dată: probabil pentru că au fost atât de mult ținuți în cușcă, românii au dezvoltat un penibil mecanism de diferențiere socială: „Eu am fost afară, tu n-ai fost afară, deci eu sunt șeful tău”, cam așa ar suna. Iar când se întâlnesc doi români afariști: „Afarăle meu e mai afară decât afarăle tău” etc), și mi-am zis că omul e mândru de drumul până-n Japonia.

Wasabi: dar m-am înșelat. Am aflat că wasabi e wasabi pe bune numai acolo, iar ce primim noi aici e-un wasabi mai mic, făcut din alte plante. Ca să vezi! 


articol publicat în numărul 25/2017 al revistei Cațavencii

Cerna

Casa de vânătoare din culmea Mohornicului

Trei băieți hotărâți, un plan simplu: urcăm din Băile Herculane până în vârful Dobrii, apoi coborâm binișor în Cerna Sat, de unde ne întoarcem cu autostopul la București (mai exact, până la Apa Neagră, de unde luăm un microbuz spre gara din Craiova). Altfel spus, munții Cernei în patru zile. Imposibil să nu-i facem! Dacă nici de asta nu suntem în stare, mai bine ne luăm cărucioare d-alea de invalizi (wheelchairs) și ne așezăm în fața bisericii, la mila creștinilor. Sunt totuși treizeci de ani de când mergem pe munte; să fim serioși!

E, aia-i. Că muntele nu-i Vama Veche. Muntele nu-ți dă blenoragie și nici nu-ți fură portofelul, muntele te omoară, când te vede mai prost. În cazul nostru, a procedat exact ca Dumnezeu, adică ne-a luat mai întâi mințile: ne-a lăsat să urcăm într-un taxi din gară, să mergem până la Podul de Piatră din stațiunea Herculane, să dibuim apoi Traseul Foișoarelor la lumina lanternelor (veniserăm cu trenul de noapte, am început expediția pe la cinci fără ceva, ante meridian), să urcăm voinicește pe la Foișorul Verde (frumușel, nimic deosebit), pe la Izvorul Munk (c-un debit enorm, dar având în dotare și un cerșetor, specia „Nebun întru Cristos” – nu i-am dat nimic, l-am amenințat cu bătaia), pe la Foișorul Galben (drăguțel, nimic deosebit), pe la Foișorul Ciorici (splendid punctul de belvedere de lângă, de-aia i se și spune „Stânca lui Sissi”), și în final pe la Foișorul Roșu, unde într-adevăr merită să te oprești și să dai cu șapca de pământ, ca naționaliștii și alți nenorociți: bă, frumoasă-i țara asta, băga-mi-aș, cu ce-am meritat-o noi, bă?!

Ai drept în față uriașul zid de calcar al masivului Mehedinți, cu mult mai înalt (în acest punct) decât munții Cernei; în vale, abia-abia zărită, curge Cerna („Jelească-mă apele Cernii! Să-mi bubuie crivățul iernii.” etc), singurul râu de nivel 4 din România (mă refer, desigur, la sportul zis whitewashing, nu c-aș avea eu bani să-l practic – regret obștesc) despre care voi mai pomeni; pe firul apei, cele trei părți ale Băilor Herculane, una mai delabrată decât alta, deși aici s-a făcut turism serios între 1736 și 1989 (păcat, mare păcat!). Poate, cândva, cine știe...

Și-apoi am ajuns la Casa de vânătoare de pe traseul de creastă (nu contează că-i marcată cu „punct albastru” în loc de „bandă roșie”; așa e cum spun eu!), unde ar fi trebuit să rămânem. Am fi avut adăpost clasa una și acces la apă, că izvorul Munk nu e departe. Dar n-am rămas. Cu ce consecințe, aflați miercurea viitoare.

***

Conacul din Poiana cu Peri

Conacul nu-i conac, iar Poiana cu Peri nu-i nicio poiană cu peri. Astea sunt doar niște denumiri moștenite, pe care le-am luat și noi de-a gata, fără să ne gândim prea mult la ele, până ce le-am văzut cu ochii. Abia atunci am început să le gândim: „conac” zice-se c-ar veni din turcește, unde-i al dracu’ de polisemantic, ceea ce-n româna literară s-a pierdut, dar în româna țărănească, nu. Localnicii numesc „conace” locuințele temporare de vară, pe care ei le ridică departe de sat, acolo unde au pământurile (sus pe dealuri înalte, aproape sub munte). Conacele astea pot fi mai îngrijite sau mai fruste (doar ceva mai mult decât niște stâni), dar sunt structură de zid, nu împletitură de nuiele. În ăsta din Poiana cu Peri nu ne-am oprit să dormim, deși puteam (și-ar fi fost cu totul indicat), dar ne-am crezut grozavi. Nu eram. Nimeni nu-i. Cine altfel spune, minte!

Poiana cu Peri a fost cândva o livadă „înaltă” (adică aflată la mare altitudine), plină nu numai cu peri, dar și cu nuci, meri, pruni, cireși turcești; clima Banatului e foarte bună pentru pomicultură (ca pentru orice, cinstit vorbind). Pe vremea Imperiului, pământul era silit să producă cât mai mult, ca și locuitorii, dealtfel, iar poamele aveau preț, ca și celelalte produse agricole. Oamenii munceau zi-lumină chiar și aici, la 1500 de metri deasupra nivelului mării: foamea nu știa de concedii, de lene sau de ajutor social. Nici împăratul de la Viena. Impozitele trebuiau plătite, și cu ce le plăteai, dacă nu munceai?!

Acum nu mai e nimic. Poiana cu Peri e-o imensă „tufană” (desiș impenetrabil) de mărăcini, bozii și urzici, printre care se mai vede, rar, un nuc supraviețuitor, un păr sau un cireș. Nu știu dacă mai rodesc, dar chiar și dac-ar rodi, cine să mai culeagă poama? Nimeni nu urcă pân-aici, în afară de braconieri, ciobani și turiști – adică ăștia eram noi, evident, că n-am văzut pe nimeni altcineva.

Și nu-i de mirare: pe Cernei nu e apă. Abia la conac ne-am dat seama că făcuserăm o imensă greșeală (eu o făcusem, la drept vorbind), pentru că ar fi trebuit să avem minim doi litri de apă în plus, față de cât aveam. Ne-am pus problema și-am decis să continuăm: lasă, bă, că răzbim noi și fără! Oricum, imposibil să mai fie mult, mergem de azi dimineață, hai că acuși ajungem! Mai aveam de parcurs creasta Mocirliului, Culmea Mare, Poiana Cicilovete, creasta Fârtanului, Poiana Lungă. Apă ar fi trebuit să fie în Cicilovete. N-a fost.

***

Fâneața din Poiana Lungă, masivul Cernei

Da, e cale lungă până în Poiana Lungă: povesteam săptămâna trecută cum eram pe creasta Cernei, pe traseul de dungă roșie, și ne-apropiam ferice de Poiana Cicilovete, să bem apă pe săturate, să întindem corturile și să ne regalăm c-o supă de seară, înainte sau după vodca regulamentară. Numai că-n Cicilovete nu e pic de apă; nu știu dac-o fi fost vreodată, dar mie nu mi se pare. Am ținut sfat și am decis să luăm în lung creasta Fârtanului, iar după ce trecem de vârf să pășim cu grijă, să nu cădem ca oile în canionul Bedina, și după ce-om păși cât om păși, să facem stânga în unghi drept și să coborâm în Poiana Lungă.

Doar că. Vedeți voi, Fârtanul ăsta e muntele dracului, un fel de „Nefârtate” din basmele vechi pe care deja le-a uitat lumea, și rău a făcut, că era s-o pățim grav: traseul există, în sensul că marcajele de pe copaci sunt acolo, și mai vechi, și mai noi, dar traseul fizic, poteca, trebuie să fi fost abandonat cam acum 10 sau 15 ani. Unde a fost cândva potecă e acum boschetăreală de urzici, rugi de mure, zmeură, răsură și măceș, plus puiet de păducel în cantități industriale (după cum se știe, ghimpii păducelului nu sunt curbați, ci drepți, dar mulți și tari). Acolo unde toate astea lipsesc (rar!), traseul „trece” prin puiet de fag crescut pe niște pietroaie specifice, cum n-am mai văzut în niciun alt munte: mari cât capul de cal, poliedrice, învelite în mușchi alunecos și deloc bine fixate în sol. Pe scurt, drumul nostru pe Fârtanu a fost un fel de Via Dolorosa, pe care eu am plusat, mergând în pantaloni scurți. Nu știu de ce. Cumva, speram că dacă mă urzic la greu, drumul se va sfârși cumva mai repede și vom ajunge la apă și la izbăvire?!

Acum ar trebui să punctez și oful cel mare: n-aveam hartă. Munții Cernei sunt atât de „importanți” pentru cartografii români, încât nu există nicio hartă a lor, nici în colecția „Munții noștri”, nici online, nicăieri (cine știe, poate-or fi hărți militare, dar de unde să le iei?!). Așa că singura noastră posibilitate de orientare era un track pe GPS, atenție, desenat în Google Earth de un autor necunoscut, pe care l-am crezut pe cuvânt c-a mers pe-acolo, dar care n-a dat nicio descriere a traseului. De aici, drama: Fârtanu a fost așa de păcătos, încât eu unul mi-am pierdut încrederea în track, mai exact, în mersul doar cu GPS, în locul combinației ideale „GPS + hartă”. Am campat în fâneața lui Lazăr din Poiana Lungă și am coborât a doua zi la motel Dumbrăvița, renunțând la atingerea vârful Dobrii – spre furia, disperarea și frustrarea lui Julius, amicul.

***

Dumbrăvița, Băile Herculane

Ca să ajungi la Dumbrăvița, ai trei variante: sau vii cu mașina din Băile Herculane (acolo se termină stațiunea), sau cobori dinspre est, din creasta masivului Mehedinți, sau cobori dinspre vest, din creasta masivului Cerna. În ceea ce mă privește, e fost vorba de-a treia variantă, așa cum lesne vă puteți imagina (de-aia am eu încredere în Grig Bute să facă grupajul paginii ăsteia!). Eram cu Van (cunoscut în branșă ca „țestosarul Hermann”) și cu Julius, amicul. A fost foarte frumos. Am băut bere (Becks, cum e tradiția la noi, românii), am mâncat supă de pui, ceafă cu cartofi natur și salată de murături. Un meniu cu totul excentric, admit, care vă face să vă întrebați de ce Dumnezeu ați dat patru lei pe revistă, dar stați așa că povestea nu s-a terminat. Pentru că Julius, amicul, n-a mâncat cu noi, ci a mâncat din traistă. Mesteca și spumega; nu cu voce tare, nu! Ar fi fost sub demnitatea lui. Dar în foru-i interior era numai ură, că i-a și stat pastrama-n gât, a fost nevoit să-și ia înc-o bere, că altfel murea înecat. Oricum a murit el de necaz, dar asta-i separat!

Vremea era perfectă, rucsacii noștri erau plini cu mâncare, peste noapte ne odihniserăm excepțional, dar cu toate astea am decis să strângem corturile din fâneața lui Lazăr și să coborâm către apa Cernei, nu să continuăm traseul de creastă spre vârfurile Biliana, Zascol, Arjana, Cușmița, Iuții, Zglivar, Vlașcu Mic, Vlașcu Mare, Boldoveni, Babei, Bandoiu, Cailor și Dobrii – adică pentru ceea ce ne pregătiserăm de un an încoace. Creasta Cernei merită făcută? Da, categoric. De ce n-am făcut-o? Nu știu. Poate din lipsa apei, poate din lipsa hărții, poate din lene, sau poate – poate! – datorită managementului de criză al lui Julius, amicul: el a propus să continuăm traseul, Van și cu mine am votat „contra”, iar din momentul ăla a început șuvoiul de imprecații dinspre Julius, amicul. Slăbănogi! Muiști! Poponari! Sifilitici! Sorosiști! „Telectuali”! etc!

Pe de altă parte, Van și cu mine ne-am distrat copios la coborâre, certându-ne ca chiorii asupra țestoaselor, dat fiind că eu n-auzisem de „țestoasa lui Hermann” (Testudo hermanni), iar el n-auzise de „țestoasa dobrogeană” (Testudo graeca), ceea ce mai-mai ne-a făcut să ne dăm cu țestoasele în cap (săracele, ele ce vină aveau?), dacă nu ne-ar fi aplanat Julius, amicul: „D-aia n-ați vrut să mergem mai departe. De țestoși!”. Iată cum, la Dumbrăvița, am fost patru la masă; al patrulea era Niculae Moromete. Imposibil să nu vi-l aduceți aminte!

articole publicate în numerele 25, 26, 27/2017 ale revistei Cațavencii

miercuri, 14 iunie 2017

Motel Crisgab, Găești

Am dormit bine la motelul Crisgab din Găești. Ce tot zic? Am dormit tun! M-am trezit proaspăt ca o roză, i-am trezit și pe-ăilalți (niște puturoși! Noroc cu mine, ca de obicei), am mâncat niște uscături de prin sacoșe și-am plecat spre Sibiu.

Am plecat c-aveam treabă, nu că ne săturaserăm de Găești! De orașul ăsta nu poți să te saturi, prea e ofertant: gândiți-vă, oamenii din toată țara asta râd de bucureșteni (atunci când nu-i înjură), dar una e să te cheme Bucur și alta e să te cheme Gae! Ce vreau să spun cu asta: Bucur este albanez*, pe când Gae este românesc, pur românesc, mai românesc de-atât nu se prea poate! Or, ca brav cațavenc, nici eu nu pot să mă abțin, ori de câte ori am ocazia: „Ca orice român, ca orice fiu al țării sale... în aceste momente solemne... (de abia mă mai stăpânesc) mă gândesc... la țărișoara mea... (plânsul m-a biruit de tot) la România... (plâng. Aplauze în grup)... la fericirea ei!... (același joc de amândouă părțile)... la progresul ei! (asemenea crescendo)... la viitorul ei! (plâng cu hohot. Aplauze zguduitoare)”. Grupul e alcătuit, în acest caz, de băieții mei arboriști, cu care lucrez la copaci, la toaletări și doborâri, iar momentele solemne au loc seara, când luăm bere și ne băgăm în camere, dar încă nu ne ia somnul. Eu fac artă, băieții râd de se sparg și cu ocazia asta își mai completează studiile.

Pensiunile muncitorești sunt o apariție relativ nouă în peisajul turistic al țării, dar sunt extraordinar de necesare și au un viitor frumușel (aviz căutătorilor de idei de afaceri!). Pentru că mobilitatea rezidențială a românilor este foarte mică, iar de lucru este în toată România, de foarte multe ori nu se pupă cererea cu oferta, mai ales în cazul proiectelor pe termen scurt; ai de lucru pentru o echipă de muncitori, pentru două zile sau două săptămâni, și ce faci cu ei, unde-i cazezi? Nu vreți să știți la ce jeguri de improvizații au recurs patronii, de vreo zece ani încoace (eu știu, dar tac, c-aici scriu turism, nu marxism!), numai că-n ultima vreme li s-a-nfundat, oamenii au învățat să pretindă respect, așa că patronii au început să rupă din portofel. Așa s-au născut pensiunile muncitorești, din nevoie, nu din interpelări parlamentare, dar să știți că nu sunt o treabă rea. Deloc!

articol publicat în numărul 23/2017 al revistei Cațavencii

* Nu mă credeți? Deschideți google translate, selectați limba („albaneză”), apoi tastați „bukur”. Rezultatul în română apare imediat, în fereastra din dreapta.

Hotel Richmond, Mamaia

„Iar aici aveți baia dumneavoastră personală”, zice domnișoara de la recepție. „Dacă există orișice fel de problemă legată de apartament, vă rog să sunați imediat și vin eu sau una dintre colegele mele să rezolvăm”. Îmi exprim mirarea pentru atâta solicitudine și mi se explică că acum, în extrasezon (28-29 mai 2017) nu prea e lume în hotel, iar „domnul” a explicat foarte clar ce dorește, având în vedere că e vorba de copiii lui. Domnul e Georgică, îl știți, iar eu sunt baby-sitterul lui, pentru două zile și-o noapte, nu mai mult. 

Apartamentul e magnific, două camere, două băi, balcon cât o pistă de bowling. Eu am primit niște bani destul de bunișori pentru treaba asta. Hotelul e pe partea cu marea, nu trebuie să traversez. Să înceapă distracția! În prima parte a primei zile, duminică, adică, a fost ca-ntr-un film american: ciordisem un teanc de cărți de vizită de pe tejgheaua de la recepție și mă dădeam pe promenadă, pe sub telegondolă, cu cea mică în port-bebe și cea mare de mânuță: vreau înghețată, vreau porumb, vreau revistă cu prințese, vreau coroniță roz cu luminițe, vreau suc de pepene, vreau dracu, vreau lacu. „Vai, ce fetițe frumoase!”, se înnebuneau gagicile, „sunt ale dumneavoastră?”. Eu oftam: „Mami este în Dubai”, iar cea mare se băga imediat: „Mami a mea este în Dubai! O să-mi aducă un unicorn roz!”, iar eu o dădeam pe-aia greaua, explicativa: „Ce să facem? Munca!”, și uite așa plecam în vrăjeală cu un capital imens de simpatie (obținută pe miloagă și postadevăr, dar nu contează). Încheiam micile conversații cu plasarea unei cărți de vizită: „Noi stăm la Richmond. Dacă am nevoie de ajutor, am să lansez un semnal în spațiu, ca Luke Skywalker, și veniți să mă salvați, bine?”. Că hă-hă, că hi-hi. Aș! N-a venit nimeni. 

Fetițele au urlat toată noaptea, alternativ. Am plimbat-o pe una-n brațe, am făcut ca cimpanzeul pentru cealaltă, a fost crimă și pedeapsă până pe la vreo trei și ceva dimineața, când au căzut late de somn, cu fețișoarele brăzdate de dâre uscate de lacrimi. Am adormit și eu, pe covor, între patul mare și pătuțul de bebeluș, un somn d-ăla iepuresc, în care te trezești la orice foșnet. Dimineața, când m-am uitat în oglindă, aveam niște găuri negre în loc de ochi. Fața scursă. Le-am spălat pe fetițe, le-am schimbat și am coborât la micul dejun. Acolo ne-au găsit, Georgică și nevastă-sa: pe ele la masă, pe mine sub masă, adunând tacâmuri izbite cu grijă de pereți. Am predat gestiunea și m-am repezit, alături, la Fontanella, unde m-am dres cu patru beri, apoi am plecat să mă-mbăt în subsolul lui Nea Iliuță, în Constanța, dar despre asta, altă dată.


***

Când am ajuns, eram dărâmat rău: nesomnul și berea pe stomacul gol mă punctaseră ca un high-kick d-ăla frumos, la ceafă sau la bărbie. Am căutat cheile (nu le mișcase nimeni din ascunzătoare, în atâția ani), am descuiat yala, lacătul și lăcățelul cel mic, de la zăvor, și m-am băgat înăuntru. Mi-am întins izoprenul pe ciment, am desfăcut sacul de dormit, m-am așezat turcește și-am început să ronțăi la covrigi, ca să-mi revin. Aveam încă șase beri în rucsac.

Subsolul lui Nea Iliuță e una dintre acele legende urbane despre care știe toată lumea, doar că nimeni nu poate băga mâna-n foc că e sau nu e. Eu pot. Nu știu când începe povestea lui sau cine-a fost Nea Iliuță (dac-a existat, în primul rând), dar pot să povestesc relația mea cu celebrul subsol, deși povestea este foarte scurtă. Începe în 1993, când am ajuns și eu în Vama Veche, unde n-am avut parte decât de văicărelile veteranilor („S-a stricat Vama, s-a dus dracu’ totul, n-o să mai fie niciodată ce-a fost” etc) și de constatarea că n-aveam bani. Adică, eu n-aveam bani, veteranii aveau bani în toate buzunarele! Și d-aia venisem acolo, crezusem că-i raiul săracilor; de unde! 

M-am lipit, treptat, de câțiva dintre ei – Sucitu, Păhărelu, Ratatu, Aberantu – după ce mi-am înghițit cu răbdare porția de dispreț de care avea parte orice neofit (nu și gagicile, însă!). N-aș puteau spune că ei patru erau o gașcă; mai degrabă erau masculi beta prin alte găști, dominate de alți veterani, mai veterani ca ei. Găști care s-au spart, treptat-treptat, în decursul timpului, așa că după vreo zece ani au rămas doar cei patru. Și cu mine, atârnându-i. E momentul să admit: mă țineam după ei ca să-i atârn, că banii mă ocoliseră cu încăpățânare, dar oamenii aștia tot mai „dispuneau”, după vorba lui Sucitu. Când banii se terminau, odată cu vara, odată cu gagicile Vămii, mai stăteam două-trei zile la Constanța, în Subsol, povestind, bând, fumând și lăudându-ne. Ei povesteau și se lăudau, de fapt. Eu doar beam.

Au mai trecut zece ani. Sucitu a murit, Păhărelu a murit, Ratatu a murit, de Abe nu mai știu nimic. N-au murit de băutură, astea-s bârfe murdare, au murit după ce muriseră părinții care le dădeau bani. Părinții lor fuseseră oameni grei și înainte și după Revoluție, grei de tot, șefi dintre șefii ăi mari, dar uite că n-au fost veșnici. Subsolul a rămas nemaicălcat de picior de om până acum o lună (mai 2017), când am încercat eu să înnod firul rupt. N-a mers: parcă eram într-un cavou. Am strâns tot și-am băut în gară, picurând câte-un strop pe șine.


articole publicate în numerele 22/2017 și 28/2017 ale revistei Cațavencii

Amadeus, Buhuși

Dacă ai treabă-n Buhuși faci cum n-am făcut eu: iei trenul până la Bacău și de acolo un microbuz, ieftin și bun, care pleacă spre Buhuși la fiecare jumătate de oră. Ușor, fin, curat, civilizat! Dar habar n-am avut de sistemul ăsta și-am stat o oră și jumătate în tristuța gară a Bacăului, până a venit trenul care avea oprire în Buhuși. M-am urcat în el voinicește, refuzând răutăcios oferta repetată a unui domn boschetar care insista „să poștim și noi ceva, ca băieții”.

Dacă afacerea asta se întâmpla ziua, mai era cum mai era; dar s-a-ntâmplat pe la cele mai necăjite ore ale nopții, între trei și cinci, când încep strejnopții să se tragă spre culcușuri, vorba ceea. Ajung în gară la Buhuși, îmi proptesc ambele tălpi pe peron, apoi pornesc spre lumină. Fac doi pași și mă pomenesc în beznă. Da’ beznă-beznă, nu așa! Orbenie. Dau rucsacul jos din spinare, scot frontala și-ncep să mă uit împrejur, să-mi dau seama despre ce e vorba, și iată: singura sursă de lumină a gării este un neon din biroul șefului de gară, care bate până pe peron, da, dar numai când e ușa deschisă. Când ceferistul și-a-nchis ușa biroului, a aruncat în întuneric întreaga suflare a gării buhușiene, adică pe mine. Noroc cu rucsacul fermecat și cu simțul practic al nevesti-mii!

Ies din gară și-o iau pe stradă, strada principală, credeam eu, dar de unde, că era drumul național Bacău – Piatra Neamț, vâj, vâj, camioanele (la ora aia toți șoferii o călcau la blană, n-aveau ei treabă). De frică, am apucat-o drept în sus, pe strada Pionierului, pe niște trepte șubrede de beton care m-au scos într-un loc elegant, la ghenele de gunoi din spatele unor blocuri de patru etaje. Am bâjbâit printre ele pân-am dat de strada mare, de Bulevardul Republicii, și de-acolo am mers drept ca neamțul până la Rond, unde n-am găsit nimic deschis, dar unde le-am întrebat pe măturătoare și ele m-au îndrumat către Amadeus, c-acolo precis găsiți ceva cald, domnu’; eram dărâmat după o noapte de nesomn pe tren și asta se vedea. Măturătoarele și Amadeus mi-au salvat viața! E drept că am stat așezat pe bordură și-am așteptat să se deschidă, dar tot drept este că n-am așteptat mult: stabilimentul s-a umplut cu muncitori navetiști care plecau spre Bacău, la muncă, și-și omorau timpul care cu țigara, care cu cafeaua, care cu să vezi ce bătaie-ți dau dacă mai zici ceva de sor-mea (ăștia erau doi tineri, prieteni, se hărțuiau mereu, în joacă). Eu am șocat pe toată lumea când am băut ceai, dar de zis, nu mi-a zis nimeni nimic. Trei ceaiuri calde am băut, să-mi țină la drum, apoi am plecat prin pădure spre mânăstire, spre Runc.

articol publicat în numărul 21/2017 al revistei Cațavencii

Mamie Rosa, Lisabona

Există o poveste est-europeană care circulă (circula, mai exact) prin tot spațiul de dincoace de linia Szczecin – Trieste și care, fie că-i anecdotă („Hai să-ți zic una tare”), fie că-i legendă urbană („Știu dintr-o sursă absolut sigură”), fie că-i vreo apocrifă („Așa am auzit și eu”), sună după cum urmează: se deschide o nouă unitate de alimentație publică; c-o fi plăcintărie, c-o fi patiserie, c-o fi simigerie – nici nu contează. În prima zi, niciun client, deși marfă este din belșug, na, ca la început. Nimeni nici a doua zi, nici a treia. Responsabilul, gestionarul, cum l-o fi chemând, disperat, ia măsuri, reamenajează vitrina, le pune vânzătoarelor bonete scrobite, colorează firma și-i pune beculețe, face tot ce poate: în continuare, niciun client. Se duce atunci la un evreu bătrân care avusese prăvălie înainte și-l roagă să-l învețe ce și cum. Evreul îi spune să golească vitrina de marfă, să dea câteva răngi în firma cea nouă și s-o facă praf, apoi îi organizează o coadă fake în fața unității, din figuranți, oamenii lui, care cumpărau marfă și o duceau înapoi pe ușa din dos. Din momentul ăla au început să dea năvală clienții adevărați, care cumpărau în dușmănie, iar gestionarul a fost decorat cu Ordinul Muncii (clasa a III-a).

Fiecare să înțeleagă ce vrea din povestioara asta (că specie gregară, că spirit de turmă, că Nea Nicu e de vină etc), dar iată ce-am pățit eu personal: seară de octombrie, ploaie mocănească, frig jilav. Suntem flamânzi, uzi, înghețați și certați, nevastă-mea și cu mine. Ajungem în Bairro Alto, Centrul Vechi al Lisabonei, unde-i cârciumă lângă cârciumă. E deocamdată prea devreme, toate-s goale, patronii și chelnerii își așteaptă clienții pe prag, dar noi nu intrăm nicăieri, pe motiv că prea nu e nimeni înăuntru; ajungem la Mamie Rosa, plin-ochi, cu chiu și vai ni se face rost de o masă mică, la intrare, să ne călim în curentul de aer rece care vine de-afară. Și stăm, și stăm, și stăm. E o singură tanti care servește (probabil Mamie Rosa însăși) și bag de seamă, trecând spre toaletă, că și la bucătărie lucrează o singură tăntică. Și stăm, și stăm, și stăm. Foamea dă în sevraj, nevastă-mea în plâns, numai eu sunt de vină pentru toate, evident. Ne ridicăm aproape leșinați și ne mutăm alături, la Casa Nostra, pe Travessa do Poço da Cidade, unde chelnerii și bucătarii ne salvează rapid de la moartea prin inaniție, lucru pentru care iau și ceva de băut și las bacșiș mai mare de 10%, ceea ce nu fac niciodată. Nu mie să-mi mulțumească. Ci Mamiei Rosa!

articol publicat în numărul 20/2017 al revistei Cațavencii

Cafe Central, Budapesta

Toată viața! Toată viața mi-am dorit să mă bage lumea-n seamă: canci. Îl mai știți pe Ion al lui Miai din „Moromeții”? E, exact așa pățesc și eu de când mă știu: „Taci, că ești prost” îmi aud invariabil ori de câte ori deschid și eu pliscul să spun ceva, orice, chiar și „Plouă” sau „Cât e ceasul?”. Nu știu, o fi vreun blestem, că prea e cu ochi și cu sprâncene; de-aia m-am învățat să tac, nu din pitagorism, ci din necesitate: vorbiți voi, mă, că sunteți deștepți în cap!

Acuma, recunosc că dorința aceasta, visarea, cum vreți să-i spuneți, nu era așa simpluță, avea niște schepsisuri cu care m-alesesem după ce-l răscitisem pe Hemingway, ca toți frustrații: adică, „lumea” să fie crema boemei literare pariziene, iar băgatul în seamă să se petreacă undeva pe terasa unui bistro istețel din Montmartre. Pricepeți schema. Eu iau cuvântul, gândesc problema cu voce tare, cad peste soluție, iar toți scriitoreii ăia cad în cap de admirație, chelnerii încremenesc cu tăvile-n brațe, Erik Satie se-ascunde sub canapea etc. Ani în șir am tot visat la fantasmagoria asta în timp ce-mi vedeam de treburi prin Berceni, de era să mă și calce tramvaiul de câteva ori, că traversam aiurea, numai cu măreții de-astea în fața ochilor, nu-mi păsa pe unde merg. Eram Acolo.

Și până la urmă am ajuns acolo, dar acolo nu era Acolo, ba chiar deloc. De fapt, era, dar nu eram eu, că debarasam la mese în loc să mă scald în glorie. Aveam parte de băgare în seamă doar când mai voma câte-un nenorocit și mă striga lumea de pe terasă să vin repede cu mopul; în rest, viteză, Mihăiță, vite, vite!

M-am răzbunat la Budapesta, la Centrál Kávéház, cum îi zic ei cafenelei în limba lor. Am băut Dreher brună („bak”), la 790 de forinți paharul (scump, da, da, scumpuț, dar face!), l-am ascultat pe un maestru interpretând „Fantoma de la Operă” la contrabas, am făcut poze cu interiorul localului, ca ultimul cocalar (mă temeam că iar nu mă crede nimeni c-am fost) și mai ales - atenție, că vine! – am luat cuvântul. Publicul a apreciat intervenția, fără să cadă totuși în delir, ca în reveria povestită mai sus, și a continuat discuția din punctul în care fusese la început (înainte de „intervenție”, adică). Contează mai puțin faptul că publicul era compus doar din Zoltán, nevastă-mea și aia mică, esențial este faptul că în palmares am adăugat înc-o bifă și-am mai scăpat de-o obsesie; de-acum pot să mă-ntorc la oile mele, mi-am ostoit pohta ce-am pohtit: discuție pe teme literare, local european de înaltă ținută, oraș pe de-a-ntregul european. Da.

articol publicat în numărul 19/2017 al revistei Cațavencii

marți, 13 iunie 2017

Prater Residence, Budapesta

Locul: Práter Utca, aproape rău de gura de metrou de la Corvin-negyed, de mallul Corvin Plaza și mai ales de Corvin Köz. Bine, e aproape și de Lidl-ul de la capătul lui Corvin Sétány, dar ăla nu ne interesează, că n-am venit la târguieli.

Dotările: pătuț de bebeluș, scaun de bebeluș, dormitor separat pentru bebeluș (tot eu am dormit acolo până la urmă, ce credeați?!), bucătărie cu frigider, aragaz, chiuvetă, fierbător de cafea și rastel de cuțite. Cuțitele, neascuțite de pe vremea Războiului din 1919 (sau poate tocmai de-aia), bine c-am avut briceagul la mine, ca întotdeauna. Briceagul și frontala – nu plec fără ele nici mort! La „dotări” nu pot să adaug și „bebeluș”, că p-ăla l-am avut de-acasă.

Prețurile: 170 de euro pentru trei nopți. Judece fiecare dacă i se pare mult, dar mie nu mi s-a părut. Ca peste tot pe lumea asta, depinde cu ce compari.

Ambianța: aici e-aici! Zona este extraordinar de interesantă și de tristă în același timp, da, trebuie să vă povestesc. În Corvin Köz a fost unul dintre centrele de rezistență al luptătorilor antisovietici din 1956; spune-se că cinci tancuri (sau autotunuri, că relatările diferă) sovietice ar fi intrat în Corvin Köz, dar de ieșit, n-a mai ieșit niciunul. Nu știu dacă-i adevărat. Ar fi frumos să fie. Oricum, din toată Pesta, cel mai bine s-a bătut Józsefvárosul (cartierul, ca întreg), al doilea după Csepel (care, fiind pe insulă, nu este tehnic nici în Pesta, nici în Buda!). Apropo, în maghiară, „Köz” înseamnă aproximativ „împrejmuire, încercuire”, dar cred că pentru tanchiștii sovietici a însemnat mai degrabă „anfiladă”! Nu mă bucur pentru moartea lor, însă ar fi putut să stea la ei acasă. Pe de altă parte, pe Práter Utca se mai păstrează, la numărul 16, o clădire nerenovată, de secol XIX, cu fațada ciuruită de gloanțe. După cât sunt de adânci urmele, pare să fi fost stropită cu mitraliera Degtiarev, așa, din mersul șenilelor.

Băieții. Cum intri pe Práter Utca dinspre Kisfaludy și dai de un grup statuar de bronz, te oprești locului, trăznit: ce-i cu ăștia, frate? Arată exact ca băieții din strada Pál! Da’ exact-exact, că dacă n-ai ști că nu-s ei, ai jura că-s ei. Și știi care-i poanta? Chiar ei sunt! Exact așa cum ți i-ai imaginat în zecile de citiri, recitiri și răscitiri ale cărții: Nemecsek, Boka, Geréb, joacă bile pe grund, pregătesc războiul cu gașca ălora din Grădina Botanică. Și-apoi mor în ’56. Toți.

articol publicat în numărul 18/2017 al revistei Cațavencii 

Le Buffet Wintergarten, Berlin

Este aproape o crimă să bei bere în mall! Hai, poate că-i prea mult „crimă”, dar erezie tot este: berea este sfântă pentru băutori, iar băutul ei este un ritual, nu o bătaie de joc. Să bei bere într-un mall te descalifică pe veci în ochii comunității de băutori, e ca și cum ai fura sau ai sparge semințe pe stradă, este, pur și simplu, ceva ce nu se face. Sau ca și cum ai folosi berea pe post de șampon, ca femeile. Sigur, nu e imposibil și nici măcar dificil; dar e complet neserios.

Eu am comis-o. Mă dau singur afară din clasă, mă las corigent fără discuții, dar să vedeți cum a fost: aveam de așteptat până termina dumneaei cumpărăturile prin mallul ăla, șopuiala, cum se zice mai nou. „Păi și eu ce fac?”. Ea, de colo: „Te plimbi și tu de colo-colo, te uiți la vitrine, ce ești prost așa?!”. Evident că nu avea rost să explic că niciodată, niciodată, un bărbat n-are ce căuta într-un astfel de stabiliment absurd, deci am făcut ce era normal să fac: am ieșit glonț din KaDeWe (ăsta-i numele mallului, așa-l cheamă pe el) și m-am apucat de dat ture cartierului, Schöneberg, o frumusețe, ce tot vorbiți. Am mers în cercuri până m-au apucat durerile de gambe, dar cumpărăturile încă mai durau, așa că m-am întors în mall și-am luat la puricat etaj cu etaj, doar-doar oi pica peste ceva interesant, iar la etajul șapte am dat peste trebușoara asta, grădina de iarnă Le Buffet, care pe de-o parte mi-a plăcut, c-are de toate, pe de alta mi-a căzut oleacă greu la rânză, că e cam fiță. Și prețurile mi s-au părut mari, ceea ce este foarte dubios, că Berlinul e vestit în lung și-n lat pentru prețurile lui mici, numai bune de buzunarele esticilor (apropo, turcii sunt și ei estici de-ai noștri? Că românii iubesc Berlinul, nu zic, dar mamă-Doamne ce-l iubesc turcii!).


Ce era să fac? Să-mi iau înghețată de kumquat, ca toți snobii? Frigărui de creveți sau alte prostii? Am luat o bere, ceva ușor, un Köstritzer, bere cu tradiție, cu reputație, cu ștaif, nu jucărie; nu-mi mai amintesc cât a costat, dar am avut impresia că față de prețurile din Le Buffet, a fost o sumă mică, permisibilă. E, și stăteam eu acolo, bucurându-mă de apus, uitându-mă de sus la traficul din Wittenbergplatz, savurându-mi berea și simțindu-mă boier, până când n-am mai avut ce savura și-am fost practic silit să mai iau una. Și-ncă una. Și-ncă una. Și-ncă una. Și dacă nu se termina șopingul, aș fi luat-o și pe-a șasea, că de-abia mi se deschisese jiglerul, dar se terminase și-a urmat ceva de care nu vreau să-mi aduc aminte. De-aia nu e bine să încalci Codul și să bei bere-n mall. Aviz!


articol publicat în numărul 18/2017 al revistei Cațavencii 

În Depresiune, Văcărești

E genul de text pe care mi-e foarte greu să-l scriu, dar dacă nu eu, atunci cine?! Pentru că Depresiunea e ceva pe care toată lumea vrea s-o uite. Dar asta nu se poate: vă interzic să uitați Depresiunea! „Nu e voie!”, vorba coanei Leana, plumbuita din Târgoviște. Că de uiți trecutul, îl repeți ca prostul și e păcat.

Depresiunea era o scară „oarbă” de bloc, undeva pe Calea Văcărești, pe bucata cu reputație bună (între Piața Sudului și podul Mihai Bravu, Calea Văcărești este – era – considerată nașpa, nu știu de ce, iar între Abator – fostul Abator - și podul Timpuri Noi, Calea Văcărești era șmecherie), și dădea cumva spre biserica de la Cărămidarii de Jos. În proiectul blocului, scara ar fi trebuit să fie o poartă de acces atât din față (de pe Calea Văcărești), cât și din spate, de pe alee, dar cineva s-o fi răzgândit și-a zidit-o: a ridicat un perete de cărămidă în mijlocul scării. Puteai intra în bloc prin față, dar nu și prin spate: intrai în scară, mergeai vreo opt sau zece metri, urcai niște trepte și dădeai de zid.

Acolo ne-adunam noi, în iernile dintre 1991 și 1994, ca să bem vodcă Săniuța. Nu era simplu: mai întâi eliberam scara, scoțându-i afară pe oamenii străzii care se aciuau (de obicei, milogi alungați de frig de pe lângă biserică); îi trăgeam de picioare, îi aruncam afară în zăpădă și-i băteam, dar nu rău, nu să-i omorâm, le dădeam doar cât să-i speriem (nu-i speriam, se întorceau, n-aveau unde să se ducă). Apoi ne puneam pe vodcă, în picioare, că pe jos era murdar: trei sticle la cinci oameni, asta era porția. Dacă n-aveam bani decât pentru două sticle, atunci dregeam vodca cu diazepam pisat, ca să simțim și noi ceva. Era foarte frumos! Cum s-ar spune, romanțat, „Amintiri din copilărie”.

Încerc să-mi amintesc ce vorbeam, ce-aveam noi de vorbit. În afară de gagici, subiectul, marele subiect era despre planurile de viitor ale fiecăruia. Tuscinci eram copii ai comunismului, picați de la facultate (admiterea din ’90 a fost probabil ultima „pe bune”), fără nimic în cap: fuseserăm băgați de părinți prin nou-apărutele școli „postliceale” al căror singur scop a fost să-i scape de armată pe cei ca noi. Unul își visa să devină actor, altul cârciumar, al treilea recuperator și ultimul securist (eu nu-mi visam nimic, doar beam). Fiecare și-a îndeplinit visul și destinul. Și-acum vin de vă-ntreb: de ce credeți voi că „tineretul din ziua de azi” nu și-l va îndeplini pe al său?

articol publicat în numărul 17/2017 al revistei Cațavencii 

Segreto, Madinat Jumeirah, Dubai

De unde, domnule, de unde?! Nu știu să răspund la această întrebare! Și pentru că nu știu, ar trebui să tac, c-așa-i normal: nu știi, taci din gură, nu te bagi ca musca-n curu’ calului. Deci, eu tac și-i dau cuvântul cumătrului prin alianță:

„Bă, ești prost? O sută de dolari?! 100 $, bă, tu ești nebun la cap? Cum, bă, să-ți ia o sută de dolari pe-o farfurie cu paste și pe două ape plate? Mici! Am turbat, am văzut roșu, am vrut să dau cu ei de pământ, m-a potolit nevastă-mea, știi cum sunt femeile, „Hai, dragă, lasă de la tine! Oricum, pastele au fost bunișoare”. Bă, tu auzi ce spun eu aicea?! Cum, bă, bunișoare? Bunișoare la o sută de dolari? Macaroane fierte, cu oleacă de ulei, fleașc, în farfurie - scoate, băiete, suta? Da’ despre ce vorbim aici, despre cum s-a-ntâlnit hoțu’ cu prostu’?!”. Răspuns: da.

Eu l-am pus pe cumnat să se ducă în Dubai? El s-a dus singur! Că nu știu ce, că ofertă, că extra-sezon, că reducere, că promoție, că merită să bifezi și Dubaiul măcar odată-n viața asta, că și așa muncim de dracul ne ia, că stres... cunoaștem poezia. E, de dus, s-a dus el, nici că mi-a părut rău (am stat cu ăia micii, baby-sitter, am făcut și eu un ban, ce, e rușine?), dar s-a-ntors verde de furie, i-a tihnit Dubaiul cum îmi tihnește mie ședința de redacție:

„La cazare a mai fost cum a mai fost, că nu ne-am berbecit la fiță grea. Și nici prea cald nu era, aș zice chiar c-a fost oleacă bine, până-n ultima zi, când am luat și noi autobuz d-ăla de turiști, hop on hop off, de-am făcut hop off și la Madinat Jumeirah, la mă-sa fiței de pe lume, ne-am dat cu barcă d-aia pe canale, să ne vadă lumea, să bage la cap c-avem cu ce, și pe urmă ne-am pus să mâncăm, la Segreto Bar Restaurant ăsta de care-ți zic. Am mirosit eu ceva, să nu crezi că nu! Pe cine văd pe la mese, pe-ăia din Chișinău, că de câte ori mă duc pe-acolo să semnez cu ei vreun contract se tăvălesc pe jos că-s săraci, că n-au bani, plâng la mine cu lacrimi cât cartoafa că să semnăm pe gratis, că frați, că nu știu ce. Acum vorbeau între ei rusește, râdeau, masa plină cu de toate, la ei ca la nimeni; ne-am salutat, așa, din cap, eu mi-am văzut de treabă cu apa aia mică, nevastă-mea cu macaroanele ei, am plătit cu cardul, să nu vadă frații cât e nota mea, și-apoi hop on. 100 $. Îți vine să crezi?”. Da, dar tot nu știu să răspund la-ntrebare: de unde au atâția bani cei din Republica Moldova?!

articol publicat în numărul 16/2017 al revistei Cațavencii

Tee Bar, Chambéry

„[...] crezi, pesemne, că sunt ca dumneata, să fiu dat afară cu una cu două, terchea-berchea, haimana? Cine nu mă cunoaște aici și oriunde, cine nu mă iubește, unde nu sunt la mine acasă?” (Întâmpinarea crailor). Are și Nea Toma dreptatea lui: cine să nu-l cunoască, cine să nu-l iubească, unde să nu fie la el acasă? Că doar nu-i ca mine, terchea-berchea, haimana! Și pentru că Nea Toma e cine e, îi datorez un răspuns la întrebare („A fost sau n-a fost?”).

S-a-ntâmplat că revista a publicat un text (http://www.catavencii.ro/baruri-europene-ocardinals-chambry/), ce-a născut mari suspiciuni de fraudă, de postadevăr sau de minciună, cum vreți să-i spuneți. Am fost luat la întrebări în următorul context: la masa lui Nea Toma, patru dârlăi și fiică-sa, Miha. Dârlăii, gata, pe impresionare. Unul povestea cum a mâncat el, de politețe, ficat crud de vițel (delicatesă!) și aproape că i l-a vomitat în poală adjunctului de la RG, pe vremuri, la Paris. Altul, cum s-a rătăcit el, iarna, prin păduri nepătrunse, până a reușit să ajungă la autostrada de centură a Minskului. Al treilea declara sus și tare că după el e topită o blondă din Juan les Pins, ceva rar, ceva deosebit, pictoriță, sculptoriță și vitri... vitro... creatoare de vitralii. Ce era să spun? Am spus și eu ceva! Decât nimic...

Am intrat în Charlie’s Bar din Chambéry, am intrat în O’Cardinal’s, am intrat în Saint-Léger, am intrat în Dis Vins, am intrat în Tee și-am mai intrat încă într-unul, pe care l-am uitat. Atât. Am intrat. Am avut acolo o lucrare de-o săptămână, la niște copaci de la terenurile de golf, și-n fiecare seară trebuia să-l căutăm pe angajator, să-i lăsăm niște chei. Sunam după muncă, ne spunea unde e, ne duceam, intram, ne întreba cum a mers în ziua respectivă, apoi îi făcea semn chelnerului că avem trei halbe din partea lui, să le bem la bar (colegul, una, eu, două, ca mai bătrân). Voia să facă pe socialistul în fața partenerilor lui de golf, adică el, marele boss, bea cot la cot cu muncitorii, cu transpirații, cu noroiții, pentru că, nu-i așa, într-o mare democrație europeană, toți oamenii sunt frați. În rest, e corect ce-am scris: la Charlie nu intri dacă nu cunoști pe cineva, iar în seara aia s-au nimerit niște soldați care cântau. Dar atât. N-am cântat și eu cu ei (atât mi-ar fi trebuit!). „Fricot” nu l-am auzit în cântec, l-am citit pe meniu, când m-a rugat colegul să traduc și m-am încurcat. Nea Toma? Mulțumit?


articol publicat în numărul 15/2017 al revistei Cațavencii

miercuri, 17 mai 2017

Rusia la răspântie

Habar n-am cine e Oleg Serebrian și nici nu mă interesează. Dar Rusia mă interesează, ca pe orice român, așa că mi-am bătut capul să citesc cartea asta, poate aflu ceva nou. Și, da, am aflat. Am aflat despre ce „răspântie” este vorba, în opinia lui Oleg Serebrian.

Dar până acolo, alte câteva chestii: cartea e interesantă, este foarte interesantă, o recomand. Simplă, clară, de bun simț, bazată foarte mult pe surse în limba rusă (ceea ce-i foarte important, că majoritatea celor care scriu geopolitică în română nu au acces la aceste surse pentru că nu cunosc această limbă), și cu o abordare inedită, pentru mine. Autorul descrie relațiile Rusiei cu cele cinci națiuni determinante pentru ea: musulmanii, evreii, germanii, americanii și chinezii. N-am mai văzut nicăieri o asemenea abordare, dar este foarte utilă, foarte plăcut (și incitant) de citit și foarte grăitoare pentru autopercepția rușilor. 

Ca orice mare națiune planetară, și lor le pasă de relațiile pe care le au (și le-au avut) cu cei importanți, nu cu niște români, letoni sau portughezi oarecare. Sigur, prin „germani” sunt percepuți chiar germanii, nu europenii în general, dar acum în 2017, cu UE dominată copios de Germania, s-ar putea spune că, din punct de vedere speriat-rusesc, românii, letonii și portughezii sunt și ei niște germani mai mici, niște țuțeri ai germanilor, mai exact, deci pot fi tratați la grămadă (asta nu spune Serebrian, asta spun eu, chiar dacă nu m-a întrebat nimeni, sau poate tocmai de-aia!).

În ceea ce privește parte de istorie a imperiului rus, sunt câteva lucruri pe care nu le știam și pe care le-am aflat din carte: Tuva, Hiva (Khiva), Buhara (Bukhara) – ultimele două în actualul Uzbekistan, țară de care am să vorbesc în altă parte, Mongolia (exterioară), Primoria, Priamuria (foarte greu de distins între ele, până te prinzi că le desparte fluviul Amur) sunt „provincii” rusești cucerite foarte târziu (1924, Tuva), sau niciodată (Mongolia), sau deja pierdute (Buhara) și care au cu „centrul” o relație extrem de complicată și, ca s-o spunem pe-a dreaptă, ambiguă. Nu-i a bună. Cele două războaie cecene de la sfârșit de secol XX vor părea minore, dacă ce prevede Serebrian se adeverește. Și cam așa se-arată. Demografia nu ascultă de ideologie, fie ea comunistă sau naționalistă.

Ceea ce este însă cu adevărat remarcabil la cartea asta este „răspântia” de care pomenește autorul încă din titlu. Bref: Rusia are Occidentul într-o coastă, China în altă coastă și lumea islamică (Ummah) pe burtă. Ce-o să facă? Nu se poate bate cu toți. Trebuie să aleagă. Aici, în punctul ăsta, Serebrian și cu mine nu mai suntem prieteni.

Pentru el, „Occidentul” este UE. Pentru mine, Occidentul este NATO. Serebrian propune Rusiei să se alieze cu UE și să se opună astfel cu succes restului NATO (Canadei și SUA), pentru a obține o „contrapondere” continentală între cele două mari puteri planetare ale momentului, SUA și China. El zice că actuala alianță Rusia-China este absolut condamnată pe termen lung (ceea ce este corect). Dar eu nu cred în soluția lui. Poate greșesc eu, poate greșește el, poate greșim amândoi. Nu se știe. Viitorul nu este cunoscut de nimeni. Vom trăi și vom vedea! Mă rog, veți trăi și veți vedea, că sunteți tineri.

Interesant, din punct de vedere psihologic, este ce implică soluția lui Serebrian pentru el personal, ca cetățean al Republicii Moldova. Dacă UE face alianță cu Rusia, atunci Republica este în mijlocul geografic al alianței, ferită de orice belea posibilă, stă culcușită în alianță ca în pântecul mamei, la adăpost de orice necaz (și păstrându-și statalitatea pe termen nedefinit). Dacă, dimpotrivă, actuala rivalitate între NATO și Rusia rămâne valabilă, cu 
China în expectativă, atunci Republica este exact pe linia de fractură, cum e mai rău, în bătaia puștii din ambele părți (și cu șanse mici de-a rămâne „vie”, adică stat recunoscut și membru ONU). Cu alte cuvinte, conștient sau nu, Serebrian face geopolitică emoțională, „Hai să vă explic eu ce trebuie să faceți ca să vă fie vouă bine. Și, ce să vezi, și mie!”, lucru pe care l-am cam făcut toți geopoliticienii de la bun început, doar că niciunul n-a vrut să recunoască.

Nici mie nu mi-ar conveni să recunosc așa ceva, da’eu fac recenzii, nu geopolitică!

luni, 15 mai 2017

Noapte bună, copii!

Cel mai bun roman de până acum al lui Radu Pavel Gheo. Nu știți cine-i Radu Pavel Gheo? E unul dintre cei mai buni scriitori ai generației ’70, adică ai generației mele (cei născuți între 1970 și 1980, ca să fiu mai exact. Bine, am scris corect de la început, dar mulți nu prea le au cu generațiile, nu înțeleg despre ce-i vorba: am întrebat-o odată pe-o gagică născută în 1983 din ce generație face parte și mi-a zis că nu știe. Și – atenție! – era vorba de o intelectuală veritabilă, filoloagă, vorbitoare de chineză, franceză, engleză și română, nu despre o amărâtă de pe maidan). Faptul că e Gheo bun, însă, nu m-ar fi făcut pe mine să-i dedic o recenzie cărții lui, dacă nu existau și alte motive.

Am de gând să iau cartea cu mine și să i-o dau cadou soră-mii, în California. De ce? Păi uite de-aia. Acțiunea romanului se petrece într-un sat bănățean, în California și la Iași: trei prieteni, doi băieți și-o fată, își savurează copilăria fericită oferită de comunism, după care prietenia lor e spartă de apariția celui de-al treilea băiat, de care fata se îndrăgostește și end of story. Păi la noi cum a fost? Trei prieteni, două fete și un băiat, am savurat copilăria fericită oferită de comunism, după care prietenia noastră a fost spartă de apariția celui de-al doilea băiat, de care s-au îndrăgostit ambele fete și end of story. Asta a fost partea cu satul „de vară” (la Gheo, undeva în sudul Banatului; la mine, undeva în sudul Transilvaniei. Accente destul de asemănătoare. La el, șvabi, la mine, sași. Pâine pe cartelă. Tractoriști. Gentrificare. Astea sunt asemănările, iar în deosebiri – multe, mari – nu intru, că n-am chef); partea cu California e diferită la Gheo (față de povestea soră-mii), iar partea cu Iașiul este oarecum diferită (față de povestea mea). Dar, una peste alta, am citit cartea cu sufletul la gură și m-am emoționat profund, uneori, deseori, ceea ce unui cititor hulpav i se întâmplă rar, foarte rar, mai ales după o anumită vârstă. Bravo, Gheo! Ai făcut treabă bună. Pot să respect asta.

Acum vine partea de contribuție personală. Să zic și eu ceva de la mine, nu doar să vă povestesc vouă ce povestește el, iar voi să faceți pe șmecherii, să nu citiți cartea și să ziceți c-ați citit-o („Noapte bună, copii”? Da, o știu. Am citit-o, dar nu personal. Oricum, sunt la curent cu subiectul!), ca de obicei. Observația este următoarea: acum este adevărata epocă de aur a literaturii române, nu interbelicul, nu antebelicul, nu Ienăchiță Văcărescu etc. Cei de azi scriu ca niște oameni conștienți de valoarea lor. Cei din alte epoci scriau ca niște copii care se jucau, dar în sinea lor știau prea bine că erau inferiori contemporanilor care scriau în alte limbi. Cei de azi se bat de la egal la egal cu scriitorii oricărei limbi, cu ai oricărei literaturi, nu numai cu cei din „ligile mici” (africani, ruși, musulmani), dar și cu britanicii, americanii sau sud-americanii (iar pe francezi i-au depășit detașat: da, da, nu vă mirați. Scriitorii români din prezent sunt mult superiori scriitorilor francezi din prezent. O să revin la asta cu alt prilej). Știți la ce mă duce gândul? La mărfurile românești produse în comunism, de care toată lumea fugea ca de dracul, nu le voia nimeni, că erau proaste. Acum nu mai e valabil: produsele românești sunt la fel de bune (sau de rele, depinde cum vrei s-o privești) ca orice alte produse fabricate pe acest pământ, așa că nu mai fuge nimeni de ele. Valabil și la cărți: în sfârșit, suntem sincronizați cu lumea. Că citești un autor britanic, american, german sau român, tot aia e, în termeni de calitate (sigur, vorbim de scriitori din aceeași ligă valorică, nu autori de mâna a doua).

E adevărat, deocamdată piața românilor este foarte, foarte mică, în comparație cu alte piețe literare. Asta, însă, nu e vina autorilor, ci a cititorilor, care preferă televizorul și internetul, în dauna lecturii: e mult mai ușor. Și parcă poți să-i condamni?!

vineri, 12 mai 2017

Efectele secundare ale vieții

Citești romanul ăsta și nu-ți vine să crezi: a înnebunit Zografi? Bine, prea întreg n-a fost el niciodată, da’ oricum. Pe urmă citești ce-au scris criticii despre cartea lui și te crucești: tulai, Doamne, că s-or prostit și criticii! Pe urmă mai citești odată „ Efectele secundare ale vieții” și te prinzi că Zografi nu-i nebun deloc. A vrut să-și bată joc de critici (asta i-a ieșit) și să lase în lume o idee de-a lui mai veche (asta nu i-a ieșit); lumea e prea proastă ca să înțeleagă ideile simple, mai ales cele care nu-s cu happy end (adică toate ideile mari). Așa că nimeni n-a înțeles ce vrea să spună Zografi. Bine, în afară de mine.

Idee simplă: pe termen mediu sau lung (nu se știe), inteligența naturală nu are nicio șansă în fața inteligenței artificiale. Și pentru că singura inteligență naturală de pe planeta noastră este cea umană, concluzia e clară: oamenii sunt mai proști decât computerele și vor pierde, vor pierde îngrozitor. Punctum.

De ce? Pentru că inteligența umană este failibilă, iar cea artificială, nu. Romanul nu este un roman decât la prima vedere, iar la a doua se arată o demonstrație rece și seacă: toate personajele sunt inteligente, și toate, bărbați și femei, își folosesc inteligențele în scopuri autodestructive. Dacă te lași să plutești la suprafața acțiunii, poți simpatiza cu unul sau cu altul (autistul, feminista, îndrăgostitul, copywriterița, criminalul), dar toți sunt doar ilustrări ale aceluiași principiu: specia umană nu își folosește inteligența ca să-și facă bine, ci ca să-și facă rău. La nivel de specie și la nivel de individ. Punctum.

„Întrebarea ce e omul n-are răspuns, pentru că e pur și simplu o întrebare greșit pusă, deși, indiferent de nivelul nostru intelectual, ne lovim de ea cu o insistență înduioșătoare. Adevărata întrebare este ce e complexitatea, ale cărei cazuri particulare sunt […]. Iar la întrebarea asta matematica poate da un răspuns. Dacă ne mulțumim sau nu cu el e o chestiune care ține de întâmplătorul bagaj omenesc purtat de fiecare dintre noi, burdușit cu efecte secundare ale vieții. Prin acțiunea ei tăcută, complexitatea ne împinge oricum mai departe, spre o nouă formă de a fi în lume, pentru a popula cu voioșie purgatorial digital. Concluzia e inevitabilă” (pagina 448).

joi, 13 aprilie 2017

Lebowski, Reykjavik

N-am fost niciodată în Islanda, n-am niciun amic în Islanda, n-am niciun cunoscut care să fi fost prin Islanda (bine, îl am pe Răducu din Suedia - noi îi zicem „Muedezu” - dar am rămas certați de la o fată, de la Sanita din Letonia, și nu pot să mă rog de el pentru textul ăsta, că-i onoarea mea în joc!) și deci n-am nicio posibilitate de a vă informa despre Islanda, despre Reykjavik sau despre Lebowski Bar din strada Laugavegur, numărul 20 bis. Dac-am decis, însă, să vă regalez cu-acest subiect, am eu motivele mele. Să le luăm pe rând.

Mi-am propus ca la anul, de praznicul Sfântului Sisoe, să fiu la Lebowski, să beau ca porcul făcând poante macabre cu Dani, barmanul, și să râd în hohote de voi, bieți români naționaliști: pe vremea aia n-o să știți cum să scoateți cămașa, scremându-vă cu disperare să mai găsiți un loc omenesc de cazare în Alba Iulia, pentru paranghelia de la 1 Decembrie. Eu ce să vă fac, dacă vă e lene să gândiți din timp? Păi pe 6 iulie se caută cazare pentru decembrie? De atâta vreme citiți pagina 20 și n-ați băgat la cap atâta lucru, și anume că turismul ăsta nu-i așa de simplu cum crede lumea... ? Hai, că poate mai găsiți ceva. Ne vedem acolo.

De ce Islanda, anume? Păi, iată de ce: când eram mic, taică-meu, Dumnezeu să-l ierte, obișnuia să-mi citească la culcare, în ceea ce el numea „franceză” și „engleză”, diverse cărți de aventuri („Ca să-și dezvolte băiatul imaginația”), printre care și una de Pierre Loti, care mi-a plăcut foarte mult (eram maniac cu pescuitul; m-a ținut până către sfârșitul gimnaziului). Spre deosebire de voi, eu n-am râs de domnișoara Lia Olguța Vasilescu, ci doar mi s-a făcut foarte dor de tata. În amintirea lui, mi-am propus să calc toate locurile pe unde el n-a fost și despre care îmi citea mie, seara. Nu mai sunt așa de multe.

Trei: nevastă-mea nu vrea la Reykjavik, pe motiv c-ar fi „frig” (cum să fie frig, vara?!), iar acest articol (în care descriu cu lux de amănunte cât de meseriaș este orașul, ce bine și ieftin mănânci la Lebowski și ce oameni de comitet sunt islandezii după miezul nopții) are și rolul de-a o convinge pe îndărătnică. Ar mai fi argumentul că plătesc eu toată excursia, da’ p-ăla-l păstrez pentru cazuri de forță majoră. Și ultimul motiv: trebuie să mă-ntâlnesc acolo cu cineva, la ora 22:00. C-un băiat, nu-l știți. Un ochelarist, om greu, nu pot să dau detalii.

p.s. Răducu a adus-o pe Sanita în Vama Veche. Eu ce vină am avut că ea... ?

articol publicat în numărul 14/2017 al revistei Cațavencii

Paprika Csárda, Schengenraum

„Urât mi-i de muierea beată și de bărbatul fără bani”, spune o vorbă populară de pe la noi din sat; n-aș putea preciza cine este „muierea beată”, dar bărbatul fără bani sunt eu, și nu de azi, de ieri, ci de când mă știu. Nu c-ar fi vina mea; planeta asta e greșit făcută, asta este singura explicație. Altfel, ehehe!

S-a nimerit, totuși, să se potrivească astrele așa cum trebuie (și cum ar fi normal!), eu să fiu cu buzunarele pline de bani (la propriu: bancnote de 50 și de 20, lire și euro, multe, nu mai știu câte; multe), iar în jurul meu muieri bete. Nu una singură, nicidecum, ci vreo patru-cinci mese. La Paprika Csárda, în Ungaria. Muierile erau românce, ucrainience și rusoaice din Republică și din Transnistria. A fost veselie mare! Desigur, n-a durat mult, că oamenii de ordine nu le-au dat voie să se și bată, adică după ce și-au zis ei c-au țipat destul unele la altele, s-au dus la bărbații lor și i-au rugat cu frumosul să le ducă la culcușuri. A mers, s-a evacuat sala fără alte incidente. Eu am mai rămas, dar foarte puțin, fix cât să se supere nevastă-mea (era foarte obosită, condusese mult) și să mă felicit ca un porc că m-am învârtit, moca, de încă un subiect gras. Asta-i viața!

Pe vremea când nu exista Spațiul Schengen, orășelul Hegyeshalom era un punct foarte important, că acolo era vama dintre Ungaria și Austria, un fel de Nădlac unguresc: tiruri, microbuze, autobuze, șoferi, călători... lume multă. Toți oamenii ăștia aveau nevoie de mâncare, de toalete, de locuri de dormit, de câte și mai câte: bani! Că așa-i la drum, cheltuiești, fie că vrei, fie că nu. Dar după 2007, pe locuitori îi aștepta ruina, erau terminați, falimentari, mofluzi (așa credeau ei). Când, însă, România a fost lăsată pe dinafară, de-abia atunci a început să curgă adevăratul râu de aur prin Hegyeshalom, că e perfect logic să te oprești aici înainte să intri-n adevărata Europă, cu prețurile ei. Cine știe, cunoaște: fie că vii din București, Constanța, Odessa, Tiraspol, Chișinău, Cernăuți sau Liov, te oprești, mănânci, bei, dormi, totul la prețuri mai umane, apoi îți faci o cruce până la buric, zici un „Doamne-ajută” și te avânți dincolo, ca să faci bani. Sau ca să-i speli pe-ai tăi. Repet: cine știe, cunoaște!

Tot omenetul ăsta curgea în sens invers față de noi (veneam din Franța) și avea cu totul alte priorități: că a cui e Crimeea, că cine a-nceput războiul, că Putin, că sancțiuni, c-o să vedeți voi etc. Ce era să fac? Am tras cu urechea. Cine știe, ...


articol publicat în numărul 12/2017 al revistei Cațavencii 

Romexpo bar-restaurant

Puteți să căutați cât poftiți acest loc în complexul Romexpo, că n-o să-l găsiți. Mint: o să-l găsiți foarte repede, dar n-o să puteți bea nimic acolo, că e-nchis de cel puțin 20 de ani, poate și mai mult, habar n-am. Și-atunci de ce scriu de el? Pentru că este madlena mea, d-aia. Pentru unul dedat cu băutura, nici că se putea madlenă mai nimerită, zic. Și care mi-a dat ghes. Trebuie să fie anul 1978, pentru că îmi amintesc foarte clar că aud peste tot două nume, Kempes și Passarella; cum sunt foarte sigur că prea puțini oameni din România cunoșteau aceste nume înainte de mondialul din Argentina, localizarea „temporală” a amintirii e destul de certă. Îl văd pe taică-meu, în blugi evazați, legați c-o curea de piele care se închide cu o cataramă flower power (nu pot s-o descriu, dar trebuie să fi fost ceva de mare kitsch, de-a rămas în mintea mea), cu cămașă înflorată, cum bea o bere la halbă, în picioare, undeva la umbră, într-o mulțime veselă; „mulțimea” nu e copleșitoare, acum mă gândesc c-or fi fost vreo treizeci sau patruzeci de oameni, nu mai mulți. Mie mi-a cumpărat o pungă de pufarine din care ronțăi plin de entuziasm, foarte mândru că sunt doar eu cu el, „ca băieții”, la o bere. Nu-mi amintesc dacă stă de vorbă cu cineva sau nu, asta s-a șters complet, văd doar grupul de bărbați cu halbe stând în picioare, destul de strânși unii lângă alții, ca să fie toți în umbră, deci trebuie să fi fost vreme foarte caldă, probabil prin iulie. Mă uit la ei de jos în sus, cu gura plină de pufarine, și mă întreb când o să beau și eu bere.

Toate astea le-am purtat în mine până acum vreo trei săptămâni, fără să pot localiza niciodată „spațial” acest fragmențel de trecut (fără nicio semnificație pentru nimeni în afară de mine), când am avut treabă pe la Romexpo și-am ieșit cumva prin spate, că mă aștepta cineva în așa-zisa Parcare C. Atunci am trecut pe lângă o structură de beton, c-un acoperiș „fantezie” deasupra terasei din fața ei, și-am avut șocul ăla al revelației, asemeni micilor profeți biblici (Habacuc, de pildă, preferatul meu și-al lui Voltaire): ăsta-i locul!

Zic să nu vă bateți joc. Cândva, ăștia de care râdeți acum, de care vi-e milă acum, care vă trag înapoi acum, au fost altfel. Erau vârful de lance al modernității. Da, aduse de comunism. Luaseră viața cu asalt, se bucurau de ea, se mirau de noutățile extraordinare ale epocii („Viața a devenit mai bună, tovarăși, viața e devenit mai veselă” n-a fost luată ca glumă în 1935). Da, timpul n-a ținut cu ei, da’ cu cine ține timpul?!

articol publicat în numărul 11/2017 al revistei Cațavencii

La Taverne, Lille

N-am scris, cred, niciodată despre băuta aia la care te invită șeful, din simplul motiv că pe mine nu mă invită niciun șef, nu știu de ce. Am formulat deja trei ipoteze (beau eu prea mult, unu; șefii mei sunt sărăci și nu-și permit, doi; când se mai nimerește câte-o băută, cine știe cum, ba am eu treabă a doua zi, ba sunt mahmur, ba e antrenament chiar în seara aia și nu-mi permit să lipsesc, că-i pe bani), dar un al șaptelea simț îmi spune că niciuna dintre ipoteze nu-i adevărată. Sau, mai exact, că toate sunt parțial adevărate, adică parțial false.

Pentru că de băut cu „șeful” (patronul ăl mare, mai exact) s-a nimerit în Lille, oraș mare și frumos, și-ar fi trebuit să fie o experiență memorabilă, numai bună de băgat în revistă. Doar că nu-i. E complet nememorabilă și n-are deloc ștaif de Cațavencii, dar asta am, asta bag. Cârciuma se numește La Taverne.

Dar e un loc modest, sărmănuț chiar, și nici măcar nu-i în orașul propriu-zis, e într-o suburbie care se cheamă sau Lesquin, sau Ronchin, că n-am înțeles exact; oricum, e lângă autostradă, cum ieși către aeroport. Sală mică, mese puține, bere slabă (pression), pe care șeful, în magnificența lui britanică, a stins-o c-un ospăț sibaritic, compus din cartofi prăjiți și maioneză. E adevărat că, la a treia tură de bere, l-a luat iar foamea și a cerut și niște bucățele de pui prăjit pentru toată masa, ceea ce a fost foarte bine, c-am ciugulit și noi din bucățelele alea ce ne-au ajuns fix pe-o măsea; dar gestul contează. Sunt poate meschin când precizez că, după ce-am plecat de la grandiosul festin, colegul meu și cu mine ne-am dus la Carrefour ca să luăm de mâncare, da’ și noi eram oameni! 

Chestia e că patronul ăsta avea impresia că ne plătise extrem de bine pentru o săptămână de muncă la copaci. Culmea-i că avea parțial dreptate: ne plătise destul de binișor. Pe de altă parte, c-un an în urmă, când ne „cinstise” în Londra, plătise fiecăruia câte o halbă de bere, atât. Cine voia să bea mai mult trebuia să-și comande singur, treaba lui, el își făcuse datoria, ne „invitase” (așa-i la ei); acum, la francezi (unde berea-i cu mult mai ieftină), el avea impresia că ne-a oferit o tratație princiară, cu trei rânduri de halbe și două (o-la-la!) de mâncare pe masă. Noi, obișnuiți cu sindrofiile românești (când găzdoiul se simte rușinat dacă nu pleci beat clește de la masa lui), am avut altă părere. O avem încă. Pentru amatori (?!), adresa: Place de la République 19, pe dreapta, cum mergi spre aeroport.
articol publicat în numărul 8/2017 al revistei Cațavencii