miercuri, 14 iunie 2017

Motel Crisgab, Găești

Am dormit bine la motelul Crisgab din Găești. Ce tot zic? Am dormit tun! M-am trezit proaspăt ca o roză, i-am trezit și pe-ăilalți (niște puturoși! Noroc cu mine, ca de obicei), am mâncat niște uscături de prin sacoșe și-am plecat spre Sibiu.

Am plecat c-aveam treabă, nu că ne săturaserăm de Găești! De orașul ăsta nu poți să te saturi, prea e ofertant: gândiți-vă, oamenii din toată țara asta râd de bucureșteni (atunci când nu-i înjură), dar una e să te cheme Bucur și alta e să te cheme Gae! Ce vreau să spun cu asta: Bucur este albanez*, pe când Gae este românesc, pur românesc, mai românesc de-atât nu se prea poate! Or, ca brav cațavenc, nici eu nu pot să mă abțin, ori de câte ori am ocazia: „Ca orice român, ca orice fiu al țării sale... în aceste momente solemne... (de abia mă mai stăpânesc) mă gândesc... la țărișoara mea... (plânsul m-a biruit de tot) la România... (plâng. Aplauze în grup)... la fericirea ei!... (același joc de amândouă părțile)... la progresul ei! (asemenea crescendo)... la viitorul ei! (plâng cu hohot. Aplauze zguduitoare)”. Grupul e alcătuit, în acest caz, de băieții mei arboriști, cu care lucrez la copaci, la toaletări și doborâri, iar momentele solemne au loc seara, când luăm bere și ne băgăm în camere, dar încă nu ne ia somnul. Eu fac artă, băieții râd de se sparg și cu ocazia asta își mai completează studiile.

Pensiunile muncitorești sunt o apariție relativ nouă în peisajul turistic al țării, dar sunt extraordinar de necesare și au un viitor frumușel (aviz căutătorilor de idei de afaceri!). Pentru că mobilitatea rezidențială a românilor este foarte mică, iar de lucru este în toată România, de foarte multe ori nu se pupă cererea cu oferta, mai ales în cazul proiectelor pe termen scurt; ai de lucru pentru o echipă de muncitori, pentru două zile sau două săptămâni, și ce faci cu ei, unde-i cazezi? Nu vreți să știți la ce jeguri de improvizații au recurs patronii, de vreo zece ani încoace (eu știu, dar tac, c-aici scriu turism, nu marxism!), numai că-n ultima vreme li s-a-nfundat, oamenii au învățat să pretindă respect, așa că patronii au început să rupă din portofel. Așa s-au născut pensiunile muncitorești, din nevoie, nu din interpelări parlamentare, dar să știți că nu sunt o treabă rea. Deloc!

articol publicat în numărul 23/2017 al revistei Cațavencii

* Nu mă credeți? Deschideți google translate, selectați limba („albaneză”), apoi tastați „bukur”. Rezultatul în română apare imediat, în fereastra din dreapta.

Hotel Richmond, Mamaia

„Iar aici aveți baia dumneavostră personală”, zice domnișoara de la recepție. „Dacă există orișice fel de problemă legată de apartament, vă rog să sunați imediat și vin eu sau una dintre colegele mele să rezolvăm”. Îmi exprim mirarea pentru atâta solicitudine și mi se explică că acum, în extrasezon (28-29 mai 2017) nu prea e lume în hotel, iar „domnul” a explicat foarte clar ce dorește, având în vedere că e vorba de copiii lui. Domnul e Georgică, îl știți, iar eu sunt baby-sitterul lui, pentru două zile și-o noapte, nu mai mult. 

Apartamentul e magnific, două camere, două băi, balcon cât o pistă de bowling. Eu am primit niște bani destul de bunișori pentru treaba asta. Hotelul e pe partea cu marea, nu trebuie să traversez. Să înceapă distracția! În prima parte a primei zile, duminică, adică, a fost ca-ntr-un film american: ciordisem un teanc de cărți de vizită de pe tejgheaua de la recepție și mă dădeam pe promenadă, pe sub telegondolă, cu cea mică în port-bebe și cea mare de mânuță: vreau înghețată, vreau porumb, vreau revistă cu prințese, vreau coroniță roz cu luminițe, vreau suc de pepene, vreau dracu, vreau lacu. „Vai, ce fetițe frumoase!”, se înnebuneau gagicile, „sunt ale dumneavoastră?”. Eu oftam: „Mami este în Dubai”, iar cea mare se băga imediat: „Mami a mea este în Dubai! O să-mi aducă un unicorn roz!”, iar eu o băgam pe-aia greaua, explicativa: „Ce să facem? Munca!”, și uite așa plecam în vrăjeală cu un capital imens de simpatie (obținută pe miloagă și postadevăr, dar nu contează). Încheiam micile conversații cu plasarea unei cărți de vizită: „Noi stăm la Richmond. Dacă am nevoie de ajutor, am să lansez un semnal în spațiu, ca Luke Skywalker, și veniți să mă salvați, bine?”. Că hă-hă, că hi-hi. Aș! N-a venit nimeni. 

Fetițele au urlat toată noaptea, alternativ. Am plimbat-o pe una-n brațe, am făcut ca cimpanzeul pentru cealaltă, a fost crimă și pedeapsă până pe la vreo trei și ceva dimineața, când au căzut late de somn, cu fețișoarele brăzdate de dâre uscate de lacrimi. Am adormit și eu, pe covor, între patul mare și pătuțul de bebeluș, un somn d-ăla iepuresc, în care te trezești la orice foșnet. Dimineața, când m-am uitat în oglindă, aveam niște găuri negre în loc de ochi. Fața scursă. Le-am spălat pe fetițe, le-am schimbat și am coborât la micul dejun. Acolo ne-au găsit, Georgică și nevastă-sa: pe ele la masă, pe mine sub masă, adunând tacâmuri izbite cu grijă de pereți. Am predat gestiunea și m-am repezit, alături, la Fontanella, unde m-am dres cu patru beri, apoi am plecat să mă-mbăt în subsolul lui Nea Iliuță, în Constanța, dar despre asta, altă dată.

articol publicat în numărul 22/2017 al revistei Cațavencii

Amadeus, Buhuși

Dacă ai treabă-n Buhuși faci cum n-am făcut eu: iei trenul până la Bacău și de acolo un microbuz, ieftin și bun, care pleacă spre Buhuși la fiecare jumătate de oră. Ușor, fin, curat, civilizat! Dar habar n-am avut de sistemul ăsta și-am stat o oră și jumătate în tristuța gară a Bacăului, până a venit trenul care avea oprire în Buhuși. M-am urcat în el voinicește, refuzând răutăcios oferta repetată a unui domn boschetar care insista „să poștim și noi ceva, ca băieții”.

Dacă afacerea asta se întâmpla ziua, mai era cum mai era; dar s-a-ntâmplat pe la cele mai necăjite ore ale nopții, între trei și cinci, când încep strejnopții să se tragă spre culcușuri, vorba ceea. Ajung în gară la Buhuși, îmi proptesc ambele tălpi pe peron, apoi pornesc spre lumină. Fac doi pași și mă pomenesc în beznă. Da’ beznă-beznă, nu așa! Orbenie. Dau rucsacul jos din spinare, scot frontala și-ncep să mă uit împrejur, să-mi dau seama despre ce e vorba, și iată: singura sursă de lumină a gării este un neon din biroul șefului de gară, care bate până pe peron, da, dar numai când e ușa deschisă. Când ceferistul și-a-nchis ușa biroului, a aruncat în întuneric întreaga suflare a gării buhușiene, adică pe mine. Noroc cu rucsacul fermecat și cu simțul practic al nevesti-mii!

Ies din gară și-o iau pe stradă, strada principală, credeam eu, dar de unde, că era drumul național Bacău – Piatra Neamț, vâj, vâj, camioanele (la ora aia toți șoferii o călcau la blană, n-aveau ei treabă). De frică, am apucat-o drept în sus, pe strada Pionierului, pe niște trepte șubrede de beton care m-au scos într-un loc elegant, la ghenele de gunoi din spatele unor blocuri de patru etaje. Am bâjbâit printre ele pân-am dat de strada mare, de Bulevardul Republicii, și de-acolo am mers drept ca neamțul până la Rond, unde n-am găsit nimic deschis, dar unde le-am întrebat pe măturătoare și ele m-au îndrumat către Amadeus, c-acolo precis găsiți ceva cald, domnu’; eram dărâmat după o noapte de nesomn pe tren și asta se vedea. Măturătoarele și Amadeus mi-au salvat viața! E drept că am stat așezat pe bordură și-am așteptat să se deschidă, dar tot drept este că n-am așteptat mult: stabilimentul s-a umplut cu muncitori navetiști care plecau spre Bacău, la muncă, și-și omorau timpul care cu țigara, care cu cafeaua, care cu să vezi ce bătaie-ți dau dacă mai zici ceva de sor-mea (ăștia erau doi tineri, prieteni, se hărțuiau mereu, în joacă). Eu am șocat pe toată lumea când am băut ceai, dar de zis, nu mi-a zis nimeni nimic. Trei ceaiuri calde am băut, să-mi țină la drum, apoi am plecat prin pădure spre mânăstire, spre Runc.

articol publicat în numărul 21/2017 al revistei Cațavencii

Mamie Rosa, Lisabona

Există o poveste est-europeană care circulă (circula, mai exact) prin tot spațiul de dincoace de linia Szczecin – Trieste și care, fie că-i anecdotă („Hai să-ți zic una tare”), fie că-i legendă urbană („Știu dintr-o sursă absolut sigură”), fie că-i vreo apocrifă („Așa am auzit și eu”), sună după cum urmează: se deschide o nouă unitate de alimentație publică; c-o fi plăcintărie, c-o fi patiserie, c-o fi simigerie – nici nu contează. În prima zi, niciun client, deși marfă este din belșug, na, ca la început. Nimeni nici a doua zi, nici a treia. Responsabilul, gestionarul, cum l-o fi chemând, disperat, ia măsuri, reamenajează vitrina, le pune vânzătoarelor bonete scrobite, colorează firma și-i pune beculețe, face tot ce poate: în continuare, niciun client. Se duce atunci la un evreu bătrân care avusese prăvălie înainte și-l roagă să-l învețe ce și cum. Evreul îi spune să golească vitrina de marfă, să dea câteva răngi în firma cea nouă și s-o facă praf, apoi îi organizează o coadă fake în fața unității, din figuranți, oamenii lui, care cumpărau marfă și o duceau înapoi pe ușa din dos. Din momentul ăla au început să dea năvală clienții adevărați, care cumpărau în dușmănie, iar gestionarul a fost decorat cu Ordinul Muncii (clasa a III-a).

Fiecare să înțeleagă ce vrea din povestioara asta (că specie gregară, că spirit de turmă, că Nea Nicu e de vină etc), dar iată ce-am pățit eu personal: seară de octombrie, ploaie mocănească, frig jilav. Suntem flamânzi, uzi, înghețați și certați, nevastă-mea și cu mine. Ajungem în Bairro Alto, Centrul Vechi al Lisabonei, unde-i cârciumă lângă cârciumă. E deocamdată prea devreme, toate-s goale, patronii și chelnerii își așteaptă clienții pe prag, dar noi nu intrăm nicăieri, pe motiv că prea nu e nimeni înăuntru; ajungem la Mamie Rosa, plin-ochi, cu chiu și vai ni se face rost de o masă mică, la intrare, să ne călim în curentul de aer rece care vine de-afară. Și stăm, și stăm, și stăm. E o singură tanti care servește (probabil Mamie Rosa însăși) și bag de seamă, trecând spre toaletă, că și la bucătărie lucrează o singură tăntică. Și stăm, și stăm, și stăm. Foamea dă în sevraj, nevastă-mea în plâns, numai eu sunt de vină pentru toate, evident. Ne ridicăm aproape leșinați și ne mutăm alături, la Casa Nostra, pe Travessa do Poço da Cidade, unde chelnerii și bucătarii ne salvează rapid de la moartea prin inaniție, lucru pentru care iau și ceva de băut și las bacșiș mai mare de 10%, ceea ce nu fac niciodată. Nu mie să-mi mulțumească. Ci Mamiei Rosa!

articol publicat în numărul 20/2017 al revistei Cațavencii

Cafe Central, Budapesta

Toată viața! Toată viața mi-am dorit să mă bage lumea-n seamă: canci. Îl mai știți pe Ion al lui Miai din „Moromeții”? E, exact așa pățesc și eu de când mă știu: „Taci, că ești prost” îmi aud invariabil ori de câte ori deschid și eu pliscul să spun ceva, orice, chiar și „Plouă” sau „Cât e ceasul?”. Nu știu, o fi vreun blestem, că prea e cu ochi și cu sprâncene; de-aia m-am învățat să tac, nu din pitagorism, ci din necesitate: vorbiți voi, mă, că sunteți deștepți în cap!

Acuma, recunosc că dorința aceasta, visarea, cum vreți să-i spuneți, nu era așa simpluță, avea niște schepsisuri cu care m-alesesem după ce-l răscitisem pe Hemingway, ca toți frustrații: adică, „lumea” să fie crema boemei literare pariziene, iar băgatul în seamă să se petreacă undeva pe terasa unui bistro istețel din Montmartre. Pricepeți schema. Eu iau cuvântul, gândesc problema cu voce tare, cad peste soluție, iar toți scriitoreii ăia cad în cap de admirație, chelnerii încremenesc cu tăvile-n brațe, Erik Satie se-ascunde sub canapea etc. Ani în șir am tot visat la fantasmagoria asta în timp ce-mi vedeam de treburi prin Berceni, de era să mă și calce tramvaiul de câteva ori, că traversam aiurea, numai cu măreții de-astea în fața ochilor, nu-mi păsa pe unde merg. Eram Acolo.

Și până la urmă am ajuns acolo, dar acolo nu era Acolo, ba chiar deloc. De fapt, era, dar nu eram eu, că debarasam la mese în loc să mă scald în glorie. Aveam parte de băgare în seamă doar când mai voma câte-un nenorocit și mă striga lumea de pe terasă să vin repede cu mopul; în rest, viteză, Mihăiță, vite, vite!

M-am răzbunat la Budapesta, la Centrál Kávéház, cum îi zic ei cafenelei în limba lor. Am băut Dreher brună („bak”), la 790 de forinți paharul (scump, da, da, scumpuț, dar face!), l-am ascultat pe un maestru interpretând „Fantoma de la Operă” la contrabas, am făcut poze cu interiorul localului, ca ultimul cocalar (mă temeam că iar nu mă crede nimeni c-am fost) și mai ales - atenție, că vine! – am luat cuvântul. Publicul a apreciat intervenția, fără să cadă totuși în delir, ca în reveria povestită mai sus, și a continuat discuția din punctul în care fusese la început (înainte de „intervenție”, adică). Contează mai puțin faptul că publicul era compus doar din Zoltán, nevastă-mea și aia mică, esențial este faptul că în palmares am adăugat înc-o bifă și-am mai scăpat de-o obsesie; de-acum pot să mă-ntorc la oile mele, mi-am ostoit pohta ce-am pohtit: discuție pe teme literare, local european de înaltă ținută, oraș pe de-a-ntregul european. Da.

articol publicat în numărul 19/2017 al revistei Cațavencii

marți, 13 iunie 2017

Prater Residence, Budapesta

Locul: Práter Utca, aproape rău de gura de metrou de la Corvin-negyed, de mallul Corvin Plaza și mai ales de Corvin Köz. Bine, e aproape și de Lidl-ul de la capătul lui Corvin Sétány, dar ăla nu ne interesează, că n-am venit la târguieli.

Dotările: pătuț de bebeluș, scaun de bebeluș, dormitor separat pentru bebeluș (tot eu am dormit acolo până la urmă, ce credeați?!), bucătărie cu frigider, aragaz, chiuvetă, fierbător de cafea și rastel de cuțite. Cuțitele, neascuțite de pe vremea Războiului din 1919 (sau poate tocmai de-aia), bine c-am avut briceagul la mine, ca întotdeauna. Briceagul și frontala – nu plec fără ele nici mort! La „dotări” nu pot să adaug și „bebeluș”, că p-ăla l-am avut de-acasă.

Prețurile: 170 de euro pentru trei nopți. Judece fiecare dacă i se pare mult, dar mie nu mi s-a părut. Ca peste tot pe lumea asta, depinde cu ce compari.

Ambianța: aici e-aici! Zona este extraordinar de interesantă și de tristă în același timp, da, trebuie să vă povestesc. În Corvin Köz a fost unul dintre centrele de rezistență al luptătorilor antisovietici din 1956; spune-se că cinci tancuri (sau autotunuri, că relatările diferă) sovietice ar fi intrat în Corvin Köz, dar de ieșit, n-a mai ieșit niciunul. Nu știu dacă-i adevărat. Ar fi frumos să fie. Oricum, din toată Pesta, cel mai bine s-a bătut Józsefvárosul (cartierul, ca întreg), al doilea după Csepel (care, fiind pe insulă, nu este tehnic nici în Pesta, nici în Buda!). Apropo, în maghiară, „Köz” înseamnă aproximativ „împrejmuire, încercuire”, dar cred că pentru tanchiștii sovietici a însemnat mai degrabă „anfiladă”! Nu mă bucur pentru moartea lor, însă ar fi putut să stea la ei acasă. Pe de altă parte, pe Práter Utca se mai păstrează, la numărul 16, o clădire nerenovată, de secol XIX, cu fațada ciuruită de gloanțe. După cât sunt de adânci urmele, pare să fi fost stropită cu mitraliera Degtiarev, așa, din mersul șenilelor.

Băieții. Cum intri pe Práter Utca dinspre Kisfaludy și dai de un grup statuar de bronz, te oprești locului, trăznit: ce-i cu ăștia, frate? Arată exact ca băieții din strada Pál! Da’ exact-exact, că dacă n-ai ști că nu-s ei, ai jura că-s ei. Și știi care-i poanta? Chiar ei sunt! Exact așa cum ți i-ai imaginat în zecile de citiri, recitiri și răscitiri ale cărții: Nemecsek, Boka, Geréb, joacă bile pe grund, pregătesc războiul cu gașca ălora din Grădina Botanică. Și-apoi mor în ’56. Toți.

articol publicat în numărul 18/2017 al revistei Cațavencii 

Le Buffet Wintergarten, Berlin

Este aproape o crimă să bei bere în mall! Hai, poate că-i prea mult „crimă”, dar erezie tot este: berea este sfântă pentru băutori, iar băutul ei este un ritual, nu o bătaie de joc. Să bei bere într-un mall te descalifică pe veci în ochii comunității de băutori, e ca și cum ai fura sau ai sparge semințe pe stradă, este, pur și simplu, ceva ce nu se face. Sau ca și cum ai folosi berea pe post de șampon, ca femeile. Sigur, nu e imposibil și nici măcar dificil; dar e complet neserios.

Eu am comis-o. Mă dau singur afară din clasă, mă las corigent fără discuții, dar să vedeți cum a fost: aveam de așteptat până termina dumneaei cumpărăturile prin mallul ăla, șopuiala, cum se zice mai nou. „Păi și eu ce fac?”. Ea, de colo: „Te plimbi și tu de colo-colo, te uiți la vitrine, ce ești prost așa?!”. Evident că nu avea rost să explic că niciodată, niciodată, un bărbat n-are ce căuta într-un astfel de stabiliment absurd, deci am făcut ce era normal să fac: am ieșit glonț din KaDeWe (ăsta-i numele mallului, așa-l cheamă pe el) și m-am apucat de dat ture cartierului, Schöneberg, o frumusețe, ce tot vorbiți. Am mers în cercuri până m-au apucat durerile de gambe, dar cumpărăturile încă mai durau, așa că m-am întors în mall și-am luat la puricat etaj cu etaj, doar-doar oi pica peste ceva interesant, iar la etajul șapte am dat peste trebușoara asta, grădina de iarnă Le Buffet, care pe de-o parte mi-a plăcut, c-are de toate, pe de alta mi-a căzut oleacă greu la rânză, că e cam fiță. Și prețurile mi s-au părut mari, ceea ce este foarte dubios, că Berlinul e vestit în lung și-n lat pentru prețurile lui mici, numai bune de buzunarele esticilor (apropo, turcii sunt și ei estici de-ai noștri? Că românii iubesc Berlinul, nu zic, dar mamă-Doamne ce-l iubesc turcii!).


Ce era să fac? Să-mi iau înghețată de kumquat, ca toți snobii? Frigărui de creveți sau alte prostii? Am luat o bere, ceva ușor, un Köstritzer, bere cu tradiție, cu reputație, cu ștaif, nu jucărie; nu-mi mai amintesc cât a costat, dar am avut impresia că față de prețurile din Le Buffet, a fost o sumă mică, permisibilă. E, și stăteam eu acolo, bucurându-mă de apus, uitându-mă de sus la traficul din Wittenbergplatz, savurându-mi berea și simțindu-mă boier, până când n-am mai avut ce savura și-am fost practic silit să mai iau una. Și-ncă una. Și-ncă una. Și-ncă una. Și dacă nu se termina șopingul, aș fi luat-o și pe-a șasea, că de-abia mi se deschisese jiglerul, dar se terminase și-a urmat ceva de care nu vreau să-mi aduc aminte. De-aia nu e bine să încalci Codul și să bei bere-n mall. Aviz!


articol publicat în numărul 18/2017 al revistei Cațavencii 

În Depresiune, Văcărești

E genul de text pe care mi-e foarte greu să-l scriu, dar dacă nu eu, atunci cine?! Pentru că Depresiunea e ceva pe care toată lumea vrea s-o uite. Dar asta nu se poate: vă interzic să uitați Depresiunea! „Nu e voie!”, vorba coanei Leana, plumbuita din Târgoviște. Că de uiți trecutul, îl repeți ca prostul și e păcat.

Depresiunea era o scară „oarbă” de bloc, undeva pe Calea Văcărești, pe bucata cu reputație bună (între Piața Sudului și podul Mihai Bravu, Calea Văcărești este – era – considerată nașpa, nu știu de ce, iar între Abator – fostul Abator - și podul Timpuri Noi, Calea Văcărești era șmecherie), și dădea cumva spre biserica de la Cărămidarii de Jos. În proiectul blocului, scara ar fi trebuit să fie o poartă de acces atât din față (de pe Calea Văcărești), cât și din spate, de pe alee, dar cineva s-o fi răzgândit și-a zidit-o: a ridicat un perete de cărămidă în mijlocul scării. Puteai intra în bloc prin față, dar nu și prin spate: intrai în scară, mergeai vreo opt sau zece metri, urcai niște trepte și dădeai de zid.

Acolo ne-adunam noi, în iernile dintre 1991 și 1994, ca să bem vodcă Săniuța. Nu era simplu: mai întâi eliberam scara, scoțându-i afară pe oamenii străzii care se aciuau (de obicei, milogi alungați de frig de pe lângă biserică); îi trăgeam de picioare, îi aruncam afară în zăpădă și-i băteam, dar nu rău, nu să-i omorâm, le dădeam doar cât să-i speriem (nu-i speriam, se întorceau, n-aveau unde să se ducă). Apoi ne puneam pe vodcă, în picioare, că pe jos era murdar: trei sticle la cinci oameni, asta era porția. Dacă n-aveam bani decât pentru două sticle, atunci dregeam vodca cu diazepam pisat, ca să simțim și noi ceva. Era foarte frumos! Cum s-ar spune, romanțat, „Amintiri din copilărie”.

Încerc să-mi amintesc ce vorbeam, ce-aveam noi de vorbit. În afară de gagici, subiectul, marele subiect era despre planurile de viitor ale fiecăruia. Tuscinci eram copii ai comunismului, picați de la facultate (admiterea din ’90 a fost probabil ultima „pe bune”), fără nimic în cap: fuseserăm băgați de părinți prin nou-apărutele școli „postliceale” al căror singur scop a fost să-i scape de armată pe cei ca noi. Unul își visa să devină actor, altul cârciumar, al treilea recuperator și ultimul securist (eu nu-mi visam nimic, doar beam). Fiecare și-a îndeplinit visul și destinul. Și-acum vin de vă-ntreb: de ce credeți voi că „tineretul din ziua de azi” nu și-l va îndeplini pe al său?

articol publicat în numărul 17/2017 al revistei Cațavencii 

Segreto, Madinat Jumeirah, Dubai

De unde, domnule, de unde?! Nu știu să răspund la această întrebare! Și pentru că nu știu, ar trebui să tac, c-așa-i normal: nu știi, taci din gură, nu te bagi ca musca-n curu’ calului. Deci, eu tac și-i dau cuvântul cumătrului prin alianță:

„Bă, ești prost? O sută de dolari?! 100 $, bă, tu ești nebun la cap? Cum, bă, să-ți ia o sută de dolari pe-o farfurie cu paste și pe două ape plate? Mici! Am turbat, am văzut roșu, am vrut să dau cu ei de pământ, m-a potolit nevastă-mea, știi cum sunt femeile, „Hai, dragă, lasă de la tine! Oricum, pastele au fost bunișoare”. Bă, tu auzi ce spun eu aicea?! Cum, bă, bunișoare? Bunișoare la o sută de dolari? Macaroane fierte, cu oleacă de ulei, fleașc, în farfurie - scoate, băiete, suta? Da’ despre ce vorbim aici, despre cum s-a-ntâlnit hoțu’ cu prostu’?!”. Răspuns: da.

Eu l-am pus pe cumnat să se ducă în Dubai? El s-a dus singur! Că nu știu ce, că ofertă, că extra-sezon, că reducere, că promoție, că merită să bifezi și Dubaiul măcar odată-n viața asta, că și așa muncim de dracul ne ia, că stres... cunoaștem poezia. E, de dus, s-a dus el, nici că mi-a părut rău (am stat cu ăia micii, baby-sitter, am făcut și eu un ban, ce, e rușine?), dar s-a-ntors verde de furie, i-a tihnit Dubaiul cum îmi tihnește mie ședința de redacție:

„La cazare a mai fost cum a mai fost, că nu ne-am berbecit la fiță grea. Și nici prea cald nu era, aș zice chiar c-a fost oleacă bine, până-n ultima zi, când am luat și noi autobuz d-ăla de turiști, hop on hop off, de-am făcut hop off și la Madinat Jumeirah, la mă-sa fiței de pe lume, ne-am dat cu barcă d-aia pe canale, să ne vadă lumea, să bage la cap c-avem cu ce, și pe urmă ne-am pus să mâncăm, la Segreto Bar Restaurant ăsta de care-ți zic. Am mirosit eu ceva, să nu crezi că nu! Pe cine văd pe la mese, pe-ăia din Chișinău, că de câte ori mă duc pe-acolo să semnez cu ei vreun contract se tăvălesc pe jos că-s săraci, că n-au bani, plâng la mine cu lacrimi cât cartoafa că să semnăm pe gratis, că frați, că nu știu ce. Acum vorbeau între ei rusește, râdeau, masa plină cu de toate, la ei ca la nimeni; ne-am salutat, așa, din cap, eu mi-am văzut de treabă cu apa aia mică, nevastă-mea cu macaroanele ei, am plătit cu cardul, să nu vadă frații cât e nota mea, și-apoi hop on. 100 $. Îți vine să crezi?”. Da, dar tot nu știu să răspund la-ntrebare: de unde au atâția bani cei din Republica Moldova?!

articol publicat în numărul 16/2017 al revistei Cațavencii

Tee Bar, Chambéry

„[...] crezi, pesemne, că sunt ca dumneata, să fiu dat afară cu una cu două, terchea-berchea, haimana? Cine nu mă cunoaște aici și oriunde, cine nu mă iubește, unde nu sunt la mine acasă?” (Întâmpinarea crailor). Are și Nea Toma dreptatea lui: cine să nu-l cunoască, cine să nu-l iubească, unde să nu fie la el acasă? Că doar nu-i ca mine, terchea-berchea, haimana! Și pentru că Nea Toma e cine e, îi datorez un răspuns la întrebare („A fost sau n-a fost?”).

S-a-ntâmplat că revista a publicat un text (http://www.catavencii.ro/baruri-europene-ocardinals-chambry/), ce-a născut mari suspiciuni de fraudă, de postadevăr sau de minciună, cum vreți să-i spuneți. Am fost luat la întrebări în următorul context: la masa lui Nea Toma, patru dârlăi și fiică-sa, Miha. Dârlăii, gata, pe impresionare. Unul povestea cum a mâncat el, de politețe, ficat crud de vițel (delicatesă!) și aproape că i l-a vomitat în poală adjunctului de la RG, pe vremuri, la Paris. Altul, cum s-a rătăcit el, iarna, prin păduri nepătrunse, până a reușit să ajungă la autostrada de centură a Minskului. Al treilea declara sus și tare că după el e topită o blondă din Juan les Pins, ceva rar, ceva deosebit, pictoriță, sculptoriță și vitri... vitro... creatoare de vitralii. Ce era să spun? Am spus și eu ceva! Decât nimic...

Am intrat în Charlie’s Bar din Chambéry, am intrat în O’Cardinal’s, am intrat în Saint-Léger, am intrat în Dis Vins, am intrat în Tee și-am mai intrat încă într-unul, pe care l-am uitat. Atât. Am intrat. Am avut acolo o lucrare de-o săptămână, la niște copaci de la terenurile de golf, și-n fiecare seară trebuia să-l căutăm pe angajator, să-i lăsăm niște chei. Sunam după muncă, ne spunea unde e, ne duceam, intram, ne întreba cum a mers în ziua respectivă, apoi îi făcea semn chelnerului că avem trei halbe din partea lui, să le bem la bar (colegul, una, eu, două, ca mai bătrân). Voia să facă pe socialistul în fața partenerilor lui de golf, adică el, marele boss, bea cot la cot cu muncitorii, cu transpirații, cu noroiții, pentru că, nu-i așa, într-o mare democrație europeană, toți oamenii sunt frați. În rest, e corect ce-am scris: la Charlie nu intri dacă nu cunoști pe cineva, iar în seara aia s-au nimerit niște soldați care cântau. Dar atât. N-am cântat și eu cu ei (atât mi-ar fi trebuit!). „Fricot” nu l-am auzit în cântec, l-am citit pe meniu, când m-a rugat colegul să traduc și m-am încurcat. Nea Toma? Mulțumit?


articol publicat în numărul 15/2017 al revistei Cațavencii

miercuri, 17 mai 2017

Rusia la răspântie

Habar n-am cine e Oleg Serebrian și nici nu mă interesează. Dar Rusia mă interesează, ca pe orice român, așa că mi-am bătut capul să citesc cartea asta, poate aflu ceva nou. Și, da, am aflat. Am aflat despre ce „răspântie” este vorba, în opinia lui Oleg Serebrian.

Dar până acolo, alte câteva chestii: cartea e interesantă, este foarte interesantă, o recomand. Simplă, clară, de bun simț, bazată foarte mult pe surse în limba rusă (ceea ce-i foarte important, că majoritatea celor care scriu geopolitică în română nu au acces la aceste surse pentru că nu cunosc această limbă), și cu o abordare inedită, pentru mine. Autorul descrie relațiile Rusiei cu cele cinci națiuni determinante pentru ea: musulmanii, evreii, germanii, americanii și chinezii. N-am mai văzut nicăieri o asemenea abordare, dar este foarte utilă, foarte plăcut (și incitant) de citit și foarte grăitoare pentru autopercepția rușilor. 

Ca orice mare națiune planetară, și lor le pasă de relațiile pe care le au (și le-au avut) cu cei importanți, nu cu niște români, letoni sau portughezi oarecare. Sigur, prin „germani” sunt percepuți chiar germanii, nu europenii în general, dar acum în 2017, cu UE dominată copios de Germania, s-ar putea spune că, din punct de vedere speriat-rusesc, românii, letonii și portughezii sunt și ei niște germani mai mici, niște țuțeri ai germanilor, mai exact, deci pot fi tratați la grămadă (asta nu spune Serebrian, asta spun eu, chiar dacă nu m-a întrebat nimeni, sau poate tocmai de-aia!).

În ceea ce privește parte de istorie a imperiului rus, sunt câteva lucruri pe care nu le știam și pe care le-am aflat din carte: Tuva, Hiva (Khiva), Buhara (Bukhara) – ultimele două în actualul Uzbekistan, țară de care am să vorbesc în altă parte, Mongolia (exterioară), Primoria, Priamuria (foarte greu de distins între ele, până te prinzi că le desparte fluviul Amur) sunt „provincii” rusești cucerite foarte târziu (1924, Tuva), sau niciodată (Mongolia), sau deja pierdute (Buhara) și care au cu „centrul” o relație extrem de complicată și, ca s-o spunem pe-a dreaptă, ambiguă. Nu-i a bună. Cele două războaie cecene de la sfârșit de secol XX vor părea minore, dacă ce prevede Serebrian se adeverește. Și cam așa se-arată. Demografia nu ascultă de ideologie, fie ea comunistă sau naționalistă.

Ceea ce este însă cu adevărat remarcabil la cartea asta este „răspântia” de care pomenește autorul încă din titlu. Bref: Rusia are Occidentul într-o coastă, China în altă coastă și lumea islamică (Ummah) pe burtă. Ce-o să facă? Nu se poate bate cu toți. Trebuie să aleagă. Aici, în punctul ăsta, Serebrian și cu mine nu mai suntem prieteni.

Pentru el, „Occidentul” este UE. Pentru mine, Occidentul este NATO. Serebrian propune Rusiei să se alieze cu UE și să se opună astfel cu succes restului NATO (Canadei și SUA), pentru a obține o „contrapondere” continentală între cele două mari puteri planetare ale momentului, SUA și China. El zice că actuala alianță Rusia-China este absolut condamnată pe termen lung (ceea ce este corect). Dar eu nu cred în soluția lui. Poate greșesc eu, poate greșește el, poate greșim amândoi. Nu se știe. Viitorul nu este cunoscut de nimeni. Vom trăi și vom vedea! Mă rog, veți trăi și veți vedea, că sunteți tineri.

Interesant, din punct de vedere psihologic, este ce implică soluția lui Serebrian pentru el personal, ca cetățean al Republicii Moldova. Dacă UE face alianță cu Rusia, atunci Republica este în mijlocul geografic al alianței, ferită de orice belea posibilă, stă culcușită în alianță ca în pântecul mamei, la adăpost de orice necaz (și păstrându-și statalitatea pe termen nedefinit). Dacă, dimpotrivă, actuala rivalitate între NATO și Rusia rămâne valabilă, cu 
China în expectativă, atunci Republica este exact pe linia de fractură, cum e mai rău, în bătaia puștii din ambele părți (și cu șanse mici de-a rămâne „vie”, adică stat recunoscut și membru ONU). Cu alte cuvinte, conștient sau nu, Serebrian face geopolitică emoțională, „Hai să vă explic eu ce trebuie să faceți ca să vă fie vouă bine. Și, ce să vezi, și mie!”, lucru pe care l-am cam făcut toți geopoliticienii de la bun început, doar că niciunul n-a vrut să recunoască.

Nici mie nu mi-ar conveni să recunosc așa ceva, da’eu fac recenzii, nu geopolitică!

luni, 15 mai 2017

Noapte bună, copii!

Cel mai bun roman de până acum al lui Radu Pavel Gheo. Nu știți cine-i Radu Pavel Gheo? E unul dintre cei mai buni scriitori ai generației ’70, adică ai generației mele (cei născuți între 1970 și 1980, ca să fiu mai exact. Bine, am scris corect de la început, dar mulți nu prea le au cu generațiile, nu înțeleg despre ce-i vorba: am întrebat-o odată pe-o gagică născută în 1983 din ce generație face parte și mi-a zis că nu știe. Și – atenție! – era vorba de o intelectuală veritabilă, filoloagă, vorbitoare de chineză, franceză, engleză și română, nu despre o amărâtă de pe maidan). Faptul că e Gheo bun, însă, nu m-ar fi făcut pe mine să-i dedic o recenzie cărții lui, dacă nu existau și alte motive.

Am de gând să iau cartea cu mine și să i-o dau cadou soră-mii, în California. De ce? Păi uite de-aia. Acțiunea romanului se petrece într-un sat bănățean, în California și la Iași: trei prieteni, doi băieți și-o fată, își savurează copilăria fericită oferită de comunism, după care prietenia lor e spartă de apariția celui de-al treilea băiat, de care fata se îndrăgostește și end of story. Păi la noi cum a fost? Trei prieteni, două fete și un băiat, am savurat copilăria fericită oferită de comunism, după care prietenia noastră a fost spartă de apariția celui de-al doilea băiat, de care s-au îndrăgostit ambele fete și end of story. Asta a fost partea cu satul „de vară” (la Gheo, undeva în sudul Banatului; la mine, undeva în sudul Transilvaniei. Accente destul de asemănătoare. La el, șvabi, la mine, sași. Pâine pe cartelă. Tractoriști. Gentrificare. Astea sunt asemănările, iar în deosebiri – multe, mari – nu intru, că n-am chef); partea cu California e diferită la Gheo (față de povestea soră-mii), iar partea cu Iașiul este oarecum diferită (față de povestea mea). Dar, una peste alta, am citit cartea cu sufletul la gură și m-am emoționat profund, uneori, deseori, ceea ce unui cititor hulpav i se întâmplă rar, foarte rar, mai ales după o anumită vârstă. Bravo, Gheo! Ai făcut treabă bună. Pot să respect asta.

Acum vine partea de contribuție personală. Să zic și eu ceva de la mine, nu doar să vă povestesc vouă ce povestește el, iar voi să faceți pe șmecherii, să nu citiți cartea și să ziceți c-ați citit-o („Noapte bună, copii”? Da, o știu. Am citit-o, dar nu personal. Oricum, sunt la curent cu subiectul!), ca de obicei. Observația este următoarea: acum este adevărata epocă de aur a literaturii române, nu interbelicul, nu antebelicul, nu Ienăchiță Văcărescu etc. Cei de azi scriu ca niște oameni conștienți de valoarea lor. Cei din alte epoci scriau ca niște copii care se jucau, dar în sinea lor știau prea bine că erau inferiori contemporanilor care scriau în alte limbi. Cei de azi se bat de la egal la egal cu scriitorii oricărei limbi, cu ai oricărei literaturi, nu numai cu cei din „ligile mici” (africani, ruși, musulmani), dar și cu britanicii, americanii sau sud-americanii (iar pe francezi i-au depășit detașat: da, da, nu vă mirați. Scriitorii români din prezent sunt mult superiori scriitorilor francezi din prezent. O să revin la asta cu alt prilej). Știți la ce mă duce gândul? La mărfurile românești produse în comunism, de care toată lumea fugea ca de dracul, nu le voia nimeni, că erau proaste. Acum nu mai e valabil: produsele românești sunt la fel de bune (sau de rele, depinde cum vrei s-o privești) ca orice alte produse fabricate pe acest pământ, așa că nu mai fuge nimeni de ele. Valabil și la cărți: în sfârșit, suntem sincronizați cu lumea. Că citești un autor britanic, american, german sau român, tot aia e, în termeni de calitate (sigur, vorbim de scriitori din aceeași ligă valorică, nu autori de mâna a doua).

E adevărat, deocamdată piața românilor este foarte, foarte mică, în comparație cu alte piețe literare. Asta, însă, nu e vina autorilor, ci a cititorilor, care preferă televizorul și internetul, în dauna lecturii: e mult mai ușor. Și parcă poți să-i condamni?!

vineri, 12 mai 2017

Efectele secundare ale vieții

Citești romanul ăsta și nu-ți vine să crezi: a înnebunit Zografi? Bine, prea întreg n-a fost el niciodată, da’ oricum. Pe urmă citești ce-au scris criticii despre cartea lui și te crucești: tulai, Doamne, că s-or prostit și criticii! Pe urmă mai citești odată „ Efectele secundare ale vieții” și te prinzi că Zografi nu-i nebun deloc. A vrut să-și bată joc de critici (asta i-a ieșit) și să lase în lume o idee de-a lui mai veche (asta nu i-a ieșit); lumea e prea proastă ca să înțeleagă ideile simple, mai ales cele care nu-s cu happy end (adică toate ideile mari). Așa că nimeni n-a înțeles ce vrea să spună Zografi. Bine, în afară de mine.

Idee simplă: pe termen mediu sau lung (nu se știe), inteligența naturală nu are nicio șansă în fața inteligenței artificiale. Și pentru că singura inteligență naturală de pe planeta noastră este cea umană, concluzia e clară: oamenii sunt mai proști decât computerele și vor pierde, vor pierde îngrozitor. Punctum.

De ce? Pentru că inteligența umană este failibilă, iar cea artificială, nu. Romanul nu este un roman decât la prima vedere, iar la a doua se arată o demonstrație rece și seacă: toate personajele sunt inteligente, și toate, bărbați și femei, își folosesc inteligențele în scopuri autodestructive. Dacă te lași să plutești la suprafața acțiunii, poți simpatiza cu unul sau cu altul (autistul, feminista, îndrăgostitul, copywriterița, criminalul), dar toți sunt doar ilustrări ale aceluiași principiu: specia umană nu își folosește inteligența ca să-și facă bine, ci ca să-și facă rău. La nivel de specie și la nivel de individ. Punctum.

„Întrebarea ce e omul n-are răspuns, pentru că e pur și simplu o întrebare greșit pusă, deși, indiferent de nivelul nostru intelectual, ne lovim de ea cu o insistență înduioșătoare. Adevărata întrebare este ce e complexitatea, ale cărei cazuri particulare sunt […]. Iar la întrebarea asta matematica poate da un răspuns. Dacă ne mulțumim sau nu cu el e o chestiune care ține de întâmplătorul bagaj omenesc purtat de fiecare dintre noi, burdușit cu efecte secundare ale vieții. Prin acțiunea ei tăcută, complexitatea ne împinge oricum mai departe, spre o nouă formă de a fi în lume, pentru a popula cu voioșie purgatorial digital. Concluzia e inevitabilă” (pagina 448).

joi, 13 aprilie 2017

Lebowski, Reykjavik

N-am fost niciodată în Islanda, n-am niciun amic în Islanda, n-am niciun cunoscut care să fi fost prin Islanda (bine, îl am pe Răducu din Suedia - noi îi zicem „Muedezu” - dar am rămas certați de la o fată, de la Sanita din Letonia, și nu pot să mă rog de el pentru textul ăsta, că-i onoarea mea în joc!) și deci n-am nicio posibilitate de a vă informa despre Islanda, despre Reykjavik sau despre Lebowski Bar din strada Laugavegur, numărul 20 bis. Dac-am decis, însă, să vă regalez cu-acest subiect, am eu motivele mele. Să le luăm pe rând.

Mi-am propus ca la anul, de praznicul Sfântului Sisoe, să fiu la Lebowski, să beau ca porcul făcând poante macabre cu Dani, barmanul, și să râd în hohote de voi, bieți români naționaliști: pe vremea aia n-o să știți cum să scoateți cămașa, scremându-vă cu disperare să mai găsiți un loc omenesc de cazare în Alba Iulia, pentru paranghelia de la 1 Decembrie. Eu ce să vă fac, dacă vă e lene să gândiți din timp? Păi pe 6 iulie se caută cazare pentru decembrie? De atâta vreme citiți pagina 20 și n-ați băgat la cap atâta lucru, și anume că turismul ăsta nu-i așa de simplu cum crede lumea... ? Hai, că poate mai găsiți ceva. Ne vedem acolo.

De ce Islanda, anume? Păi, iată de ce: când eram mic, taică-meu, Dumnezeu să-l ierte, obișnuia să-mi citească la culcare, în ceea ce el numea „franceză” și „engleză”, diverse cărți de aventuri („Ca să-și dezvolte băiatul imaginația”), printre care și una de Pierre Loti, care mi-a plăcut foarte mult (eram maniac cu pescuitul; m-a ținut până către sfârșitul gimnaziului). Spre deosebire de voi, eu n-am râs de domnișoara Lia Olguța Vasilescu, ci doar mi s-a făcut foarte dor de tata. În amintirea lui, mi-am propus să calc toate locurile pe unde el n-a fost și despre care îmi citea mie, seara. Nu mai sunt așa de multe.

Trei: nevastă-mea nu vrea la Reykjavik, pe motiv c-ar fi „frig” (cum să fie frig, vara?!), iar acest articol (în care descriu cu lux de amănunte cât de meseriaș este orașul, ce bine și ieftin mănânci la Lebowski și ce oameni de comitet sunt islandezii după miezul nopții) are și rolul de-a o convinge pe îndărătnică. Ar mai fi argumentul că plătesc eu toată excursia, da’ p-ăla-l păstrez pentru cazuri de forță majoră. Și ultimul motiv: trebuie să mă-ntâlnesc acolo cu cineva, la ora 22:00. C-un băiat, nu-l știți. Un ochelarist, om greu, nu pot să dau detalii.

p.s. Răducu a adus-o pe Sanita în Vama Veche. Eu ce vină am avut că ea... ?

articol publicat în numărul 14/2017 al revistei Cațavencii

Paprika Csárda, Schengenraum

„Urât mi-i de muierea beată și de bărbatul fără bani”, spune o vorbă populară de pe la noi din sat; n-aș putea preciza cine este „muierea beată”, dar bărbatul fără bani sunt eu, și nu de azi, de ieri, ci de când mă știu. Nu c-ar fi vina mea; planeta asta e greșit făcută, asta este singura explicație. Altfel, ehehe!

S-a nimerit, totuși, să se potrivească astrele așa cum trebuie (și cum ar fi normal!), eu să fiu cu buzunarele pline de bani (la propriu: bancnote de 50 și de 20, lire și euro, multe, nu mai știu câte; multe), iar în jurul meu muieri bete. Nu una singură, nicidecum, ci vreo patru-cinci mese. La Paprika Csárda, în Ungaria. Muierile erau românce, ucrainience și rusoaice din Republică și din Transnistria. A fost veselie mare! Desigur, n-a durat mult, că oamenii de ordine nu le-au dat voie să se și bată, adică după ce și-au zis ei c-au țipat destul unele la altele, s-au dus la bărbații lor și i-au rugat cu frumosul să le ducă la culcușuri. A mers, s-a evacuat sala fără alte incidente. Eu am mai rămas, dar foarte puțin, fix cât să se supere nevastă-mea (era foarte obosită, condusese mult) și să mă felicit ca un porc că m-am învârtit, moca, de încă un subiect gras. Asta-i viața!

Pe vremea când nu exista Spațiul Schengen, orășelul Hegyeshalom era un punct foarte important, că acolo era vama dintre Ungaria și Austria, un fel de Nădlac unguresc: tiruri, microbuze, autobuze, șoferi, călători... lume multă. Toți oamenii ăștia aveau nevoie de mâncare, de toalete, de locuri de dormit, de câte și mai câte: bani! Că așa-i la drum, cheltuiești, fie că vrei, fie că nu. Dar după 2007, pe locuitori îi aștepta ruina, erau terminați, falimentari, mofluzi (așa credeau ei). Când, însă, România a fost lăsată pe dinafară, de-abia atunci a început să curgă adevăratul râu de aur prin Hegyeshalom, că e perfect logic să te oprești aici înainte să intri-n adevărata Europă, cu prețurile ei. Cine știe, cunoaște: fie că vii din București, Constanța, Odessa, Tiraspol, Chișinău, Cernăuți sau Liov, te oprești, mănânci, bei, dormi, totul la prețuri mai umane, apoi îți faci o cruce până la buric, zici un „Doamne-ajută” și te avânți dincolo, ca să faci bani. Sau ca să-i speli pe-ai tăi. Repet: cine știe, cunoaște!

Tot omenetul ăsta curgea în sens invers față de noi (veneam din Franța) și avea cu totul alte priorități: că a cui e Crimeea, că cine a-nceput războiul, că Putin, că sancțiuni, c-o să vedeți voi etc. Ce era să fac? Am tras cu urechea. Cine știe, ...


articol publicat în numărul 12/2017 al revistei Cațavencii 

Romexpo bar-restaurant

Puteți să căutați cât poftiți acest loc în complexul Romexpo, că n-o să-l găsiți. Mint: o să-l găsiți foarte repede, dar n-o să puteți bea nimic acolo, că e-nchis de cel puțin 20 de ani, poate și mai mult, habar n-am. Și-atunci de ce scriu de el? Pentru că este madlena mea, d-aia. Pentru unul dedat cu băutura, nici că se putea madlenă mai nimerită, zic. Și care mi-a dat ghes. Trebuie să fie anul 1978, pentru că îmi amintesc foarte clar că aud peste tot două nume, Kempes și Passarella; cum sunt foarte sigur că prea puțini oameni din România cunoșteau aceste nume înainte de mondialul din Argentina, localizarea „temporală” a amintirii e destul de certă. Îl văd pe taică-meu, în blugi evazați, legați c-o curea de piele care se închide cu o cataramă flower power (nu pot s-o descriu, dar trebuie să fi fost ceva de mare kitsch, de-a rămas în mintea mea), cu cămașă înflorată, cum bea o bere la halbă, în picioare, undeva la umbră, într-o mulțime veselă; „mulțimea” nu e copleșitoare, acum mă gândesc c-or fi fost vreo treizeci sau patruzeci de oameni, nu mai mulți. Mie mi-a cumpărat o pungă de pufarine din care ronțăi plin de entuziasm, foarte mândru că sunt doar eu cu el, „ca băieții”, la o bere. Nu-mi amintesc dacă stă de vorbă cu cineva sau nu, asta s-a șters complet, văd doar grupul de bărbați cu halbe stând în picioare, destul de strânși unii lângă alții, ca să fie toți în umbră, deci trebuie să fi fost vreme foarte caldă, probabil prin iulie. Mă uit la ei de jos în sus, cu gura plină de pufarine, și mă întreb când o să beau și eu bere.

Toate astea le-am purtat în mine până acum vreo trei săptămâni, fără să pot localiza niciodată „spațial” acest fragmențel de trecut (fără nicio semnificație pentru nimeni în afară de mine), când am avut treabă pe la Romexpo și-am ieșit cumva prin spate, că mă aștepta cineva în așa-zisa Parcare C. Atunci am trecut pe lângă o structură de beton, c-un acoperiș „fantezie” deasupra terasei din fața ei, și-am avut șocul ăla al revelației, asemeni micilor profeți biblici (Habacuc, de pildă, preferatul meu și-al lui Voltaire): ăsta-i locul!

Zic să nu vă bateți joc. Cândva, ăștia de care râdeți acum, de care vi-e milă acum, care vă trag înapoi acum, au fost altfel. Erau vârful de lance al modernității. Da, aduse de comunism. Luaseră viața cu asalt, se bucurau de ea, se mirau de noutățile extraordinare ale epocii („Viața a devenit mai bună, tovarăși, viața e devenit mai veselă” n-a fost luată ca glumă în 1935). Da, timpul n-a ținut cu ei, da’ cu cine ține timpul?!

articol publicat în numărul 11/2017 al revistei Cațavencii

La Taverne, Lille

N-am scris, cred, niciodată despre băuta aia la care te invită șeful, din simplul motiv că pe mine nu mă invită niciun șef, nu știu de ce. Am formulat deja trei ipoteze (beau eu prea mult, unu; șefii mei sunt sărăci și nu-și permit, doi; când se mai nimerește câte-o băută, cine știe cum, ba am eu treabă a doua zi, ba sunt mahmur, ba e antrenament chiar în seara aia și nu-mi permit să lipsesc, că-i pe bani), dar un al șaptelea simț îmi spune că niciuna dintre ipoteze nu-i adevărată. Sau, mai exact, că toate sunt parțial adevărate, adică parțial false.

Pentru că de băut cu „șeful” (patronul ăl mare, mai exact) s-a nimerit în Lille, oraș mare și frumos, și-ar fi trebuit să fie o experiență memorabilă, numai bună de băgat în revistă. Doar că nu-i. E complet nememorabilă și n-are deloc ștaif de Cațavencii, dar asta am, asta bag. Cârciuma se numește La Taverne.

Dar e un loc modest, sărmănuț chiar, și nici măcar nu-i în orașul propriu-zis, e într-o suburbie care se cheamă sau Lesquin, sau Ronchin, că n-am înțeles exact; oricum, e lângă autostradă, cum ieși către aeroport. Sală mică, mese puține, bere slabă (pression), pe care șeful, în magnificența lui britanică, a stins-o c-un ospăț sibaritic, compus din cartofi prăjiți și maioneză. E adevărat că, la a treia tură de bere, l-a luat iar foamea și a cerut și niște bucățele de pui prăjit pentru toată masa, ceea ce a fost foarte bine, c-am ciugulit și noi din bucățelele alea ce ne-au ajuns fix pe-o măsea; dar gestul contează. Sunt poate meschin când precizez că, după ce-am plecat de la grandiosul festin, colegul meu și cu mine ne-am dus la Carrefour ca să luăm de mâncare, da’ și noi eram oameni! 

Chestia e că patronul ăsta avea impresia că ne plătise extrem de bine pentru o săptămână de muncă la copaci. Culmea-i că avea parțial dreptate: ne plătise destul de binișor. Pe de altă parte, c-un an în urmă, când ne „cinstise” în Londra, plătise fiecăruia câte o halbă de bere, atât. Cine voia să bea mai mult trebuia să-și comande singur, treaba lui, el își făcuse datoria, ne „invitase” (așa-i la ei); acum, la francezi (unde berea-i cu mult mai ieftină), el avea impresia că ne-a oferit o tratație princiară, cu trei rânduri de halbe și două (o-la-la!) de mâncare pe masă. Noi, obișnuiți cu sindrofiile românești (când găzdoiul se simte rușinat dacă nu pleci beat clește de la masa lui), am avut altă părere. O avem încă. Pentru amatori (?!), adresa: Place de la République 19, pe dreapta, cum mergi spre aeroport.
articol publicat în numărul 8/2017 al revistei Cațavencii

Grolsch, România

Ca toată lumea, am citit și eu articolul profesorului Liiceanu și tare rău m-am întristat. Da’ rău-rău! Mi-a venit să și plâng. Nici acum nu-s mai bine, dar fac pe viteazul, ca să pot scrie textul ăsta. Necazul nu mi-a venit de la dragostea pentru știrbii de la Cotroceni, ci de la posibilitatea ca profesorul să aibă dreptate. Dacă are, m-am ars! „Rebut”, pe mine asta scrie (iar șefii știu citi prea bine...).

Chestia e că mereu m-am scremut să mă strecor și eu, cum-necum, în „clasa mijlocie”; mi-am zis că, dacă mi-a reușit figura la grădiniță, de ce nu mi-ar reuși și-n viață?! Și dă-i, și luptă: merge clasa mijlocie cu bicicleta? Hop și eu să dau pedale. Aleargă clasa mijlocie la semi-maraton? Eu pe lângă ea. E clasa mijlocie ecologistă, adună chiștoace, greblează prin boscheți, plantează copaci în pădure? Buzea behăie „prezent”. Se duce clasa mijlocie prin alte țări, așa fără nicio treabă, doar să facă curent în gară? După ea! Are clasa mijlocie cont de F*cebook? Face și Mihăiță! Își ține ea „documentele” în cloud? Gata, mi-am urcat și eu pe D*opbox codul de la interfon, că poate vin acasă beat clanță și-l uit (accident, vai, previzibil). Plus câte altele n-am făcut, doar-doar; și deodată, fără niciun fel de preaviz, profesorul dă cu mine de podele, păi e frumos așa?!

V-am zis că am paradontoză, ca toți săracii, și când m-am dus la doctoriță, ea s-a apucat să-mi curețe dantura, rădăcinile, mai exact, că cică acolo-i durerea mare la boala asta. La dinți a mai fost cum a mai fost; dar când a ajuns la măsele, a fost crimă și pedeapsă, iar distracția mare a fost la măselele de minte, c-a-nceput să rămână cu ele-n mână (nu mai aveau os în care să stea): una, două, trei, patru, cupa și campionatu’! A fost foarte haios, ne-am distrat teribil amândoi. Pe urmă m-a trimis acasă, cu măselele-ntr-o punguță, cum am rugat-o eu. Să am dovada că le-am avut. Că boala asta n-are leac, e ca scrisul: o ai, o porți. Ca pe-o cruce.

M-am uitat mai bine la tablou („Kruisdraging”) și ce să vezi? În sfertul din stânga-sus e-un grup de trei inși, deasupra crucii: cel din mijloc, cu ochi închiși, cu barbă rară, nas mare, mustață unsuroasă și aer fals-cucernic, sunt eu. Exact așa arăt. Cum naiba să se strecoare în clasa mijlocie unul ca mine?! De-aia beau Grolsch, ca să-mi ofer o ultimă șansă de-a mă infiltra și eu în raiul vostru „mijlociu”, alături de profesor și de toți bicicliștii. Dacă nici așa, atunci...  

articol publicat în numărul 10/2017 al revistei Cațavencii

Harold Black, Washington, DC

Anul trecut, în numărul 46 al revistei, am scris un text în care am folosit extraordinara expresie „Am om!”. A sosit clipa să admit că nu-i creată de mine, este furăciune. Nu am doza necesară de imaginație ca să pot inventa ceva atât de idiot; dar recunosc cu ușurință nou-creatul și n-am nici cea mai mică mustrare de cuget în a mi-l însuși, dacă nu risc să fiu târât la cremenal. În cazul ăsta, nu risc nimic; redau povestea, exact așa cum a fost.

La barul pe care-l lustruiesc cu coatele în fiecare vineri (orele 17:00 – 22:00, pentru cine-i interesat), vin o grămadă de securiști, fel și fel, unii mai deștepți, alții mai îngrămădiți, unii mai slobozi la gură (nu-i văd bine), alții mai rezistenți la băutură (cu ăștia trebuie să mă întrebuințez serios). De la unul dintre el am auzit (și, ulterior, folosit) această vorbă („Am om!”) care m-ar fi făcut să râd până la loc comanda dacă nu mă abțineam: când eram în armată, erau în pluton și câțiva excentrici care nu voiau să facă duș după aplicație, pe motiv că e apa rece. Vă dați seama cum miros niște răcani după o zi de efort! Noi îl întrebam pe câte unul, așa, cu frumosul: „Dar n-ai impresia că miroși?”. El se mirosea la subțioară și constata cu voce tare: „Miros a om!”. 


Ei bine, securistul meu mi-a amintit de ăștia din armată, cu mirosurile lor, deși sensul expresiei se voia total diferit, adică „Eu, genialul securist Popache, am reușit să infiltrez un operativ în orașul X” (care era de obicei Chișinăul – excepțională realizare!). M-am gândit mai bine și mi-am dat seama că noi toți, „avem oameni” peste tot, prin toată lumea: după ce și-au luat bătaie de la mineri, flegme de la pensionari și anatema de la părinți, majoritatea celor din generația mea și-a voastră a plecat încotro a văzut cu ochii. Iată ce scrie omul meu din Washington, DC (las textul lui fără diacritice, ca să sune fraged):

„La Washington sunt la moda speakeasy-urile, baruri ascunse ca pe vremea prohibitiei cand nu puteai gasi un pahar decat dupa usi nemarcate si perdele groase. Al Capone ar fi mandru. Sunt destul de multe si de obicei prezinta cocktailuri sofisticate. Preferatul meu este Harold Black, cel de la numărul 214, caci e si aproape de casa, uite link-ul http://www.haroldblackdc.com/. E destul de la moda barul si cred ca vei gasi multe povesti pe internet”. 


M-am uitat la prețuri, jaf curat: 7 dolari berea mică de Fort Bragg?! Mai bine mă duc să beau la Fort Bragg.

                                                                                                             articol publicat în numărul 7/2017 al revistei Cațavencii

vineri, 10 martie 2017

Çınarlı Kafe Restoran, Istanbul

Vă dați seama ce este Çınarlı – o bombă extrem de aglomerată de pe un bulevard extrem de aglomerat dintr-un cartier extrem de aglomerat al unui oraș cu 15 milioane de locuitori, lăbărțat pe două continente. 15 milioane, fără turiști! Dacă-i mai punem și p-ăștia la socoteală, ne-apucă durerea de cap. Cum m-a apucat pe mine, deși unii zic că m-ar fi apucat de la vin, alții de la prostie.

Pentru că, de ce: pe bulevardul Istiklal a fost absolut imposibil să găsim vreun locșor pe undeva (găsisem, de fapt, dar eram mulți, nu încăpeam toți), așa că ne-am întors bosumflați spre hotel și recepționerul ne-a explicat că să nu fim cretini și să ne ducem alături, la Çınarlı, că vorbește el cu cineva și ne face rost de mese. 

Așa a și fost. Mai târziu am aflat că-n seară de week-end, pe Istiklal hălăduie trei milioane de oameni, turiști și localnici, frecându-se unii de alții și încercând cu disperare să se „distreze”. Trei milioane! Imaginați-vă, dacă puteți, că eu nu pot. E, și ne-am îndesat cu chiu cu vai la cârciumioara asta de care zic, pe Aydede Caddesi (bulevardul Aydede), și ne-am pus pe băut. Eu, vin; ei, whisky (turcii sunt mari băutori de whisky, mai ales de bourbon, dar numai noaptea; ziua sunt cu cele sfinte și-i înjură pe americani, noaptea schimbă calimera). Pe băut și geopolitică: ei, ca locuitori ai capitalei, îi disprețuiau pe istanbulezi, dar recunoșteau că oportunitățile lor de afaceri sunt mai mari ca-n Ankara; eu, ca unic român la masă, le ziceam că Bucureștiul va avea o mare șansă într-un viitor nu prea îndepărtat, ca cea mai apropiată capitală de Marea Neagră, care așa și pe dincolo, hotspot etc. 

Au râs de s-au bășicat: ce capitală, fratele nostru alb? Păi, capitală UE, am zis eu, țepos. M-au întrebat cu ce mă ocup. Păi, scriu articole umoristice, le-am zis eu. Se vede, mi-au răspuns, și mi-au scos geopolitica pe nas: Marea Neagră și Marea Chinei de Sud o să fie șmecherie, da, dar Bucureștiul n-o să se aleagă cu niciun leuț chior din ploaia de bani care-o să curgă pe-aici, Istanbulul o să ia tot. Nu e vorba de UE, că UE este nimic, e vorba de proximitate, de volumul tranzacțiilor, de capacitatea infrastructurii de transport (aerian, rutier, feroviar, naval, subteran) și de încă o grămadă de chestii, printre care și spațiile de cazare: păi câți vizitatori poate găzdui („acomoda”) Bucureștiul și câți Istanbulul?! 

Mi-au tăiat macaroana. Am mai cerut vin și-am tăcut din gură, dar cu planuri mari: dacă-i p-așa, îmi deschid un camping în București! Ce, alea nu-s spații de cazare? La pânză!

articol publicat în numărul 5/2017 al revistei Cațavencii

Ottakringer, Viena

Pe Ottakringer Straße 95 se află magazinul de prezentare al fabricii de bere cu același nume, care e pentru Viena ce este Ursus pentru Cluj, Ciuc pentru Csíkszereda sau Timișoreana pentru... ups, asta unde s-o fi fabricând oare, c-am uitat? Enfin, ideea este clară: acest Ottakringer, de care povestesc eu aici, nu e un bar. Deloc! Nu poți bea nimic acolo. Faci cumpărături cum faci în orice alt magazin, mergi înapoi la hotel, îți răcești cumpărăturile în frigider, apoi le savurezi pe îndelete. Nu cum fac localnicii!

Pentru că, de ce: vienezii nu-s băutori de bere. Ei fac bere, promovează bere, ți-o vând profi, cu lugu-lugu (moaaa, ce texte avea în el băiatul de la magazin!), dar de băut, ei beau vin. Nu înțeleg de ce, că vinurile vieneze sunt acre și slabe, nici măcar nu te-amețesc, doar te-alegi cu dinții strepeziți; dacă vrei să-nțelegi ceva, bei vin sârbesc, unguresc, bulgăresc sau românesc, dar nu vin local. Hawk!

Dar altceva voiam să spun: v-ați întrebat vreodată, fiecare dintre voi, care vă este orașul? Adică: „Bă, pentru mine personal, care e Orașul?”. Uite, recunosc eu primul, ca să vă fie mai ușor: pentru mine-i Sibiul. Pentru vărul Costiclă e Buzăul. Pentru Vasile Ernu e Odessa; bine, se poate spune că și eu, și Costiclă, și Ernu suntem de la țară, așa că-i clar ce-i cu „Orașul” (primul văzut, fixație), dar pentru cei gata urbanizați? Nevastă-mea, de pildă: pentru ea, care s-a-ndrăgostit de împărăteasa Sissi încă de la vârsta păpușilor, Orașul a fost Viena, fără doar și poate. Am vorbit cu mulți alți români, foarte previzibili la capitolul ăsta: Paris, New York, Londra, San Francisco. Pentru concetățenii maghiari, Orașul este Budapesta (ce surpriză!) iar pentru congenerii noștri de peste Prut, Orașul este Moscova, din păcate (povestesc în alt text de ce „din păcate”!). 


Da, dar ce înseamnă, concret, „Viena e Orașul”?. Înseamnă că toți banii pe care-i ai de spart pe turism, îi spargi la Viena, dar nu înseamnă că și cunoști Viena! Iată: „Hai, pisi, pe Ottakringer Straße!”. „Da’ nu-i departe?”. „Lasă, luăm tramvaiul”. „Da’ nu-i periculos?”. Come on! Viena, periculoasă? În tramvai, la zece dimineața, într-o zi de joi?! „Ba da, pisi. Ne îmbrăcăm în armuri”.

Am cumpărat beri, o șapcă și o halbă, pe care i-am dat-o lui K-isă (un băiat, nu-l știți). Șapca mi-au furat-o cu tot cu rucsăcel, într-un bar din Centrul Vechi, unde fusesem cu Grig Bute. Acolo era și aparatul foto. Mi-a rămas doar poza asta.


                                                                                                            articol publicat în numărul 4/2017 al revistei Cațavencii

luni, 13 februarie 2017

Le Lock Groove, Paris

Trebuie precizat de la bun început că nu știu dacă Le Lock Groove mai există. Poate că da. Sau poate că nu, cum i-o fi fost norocul. Tot ce știu e c-acum vreo nouă ani, imediat după aderare, eu i-am fost norocul, și asta nu e vorbă goală. Ce alt bar parizian se putea lăuda cu un barker ca mine, care să-i aducă clienți de la primele ore ale dimineții? Am zis „primele”. Adică șase jumătate, șapte... opt. Nici măcar nu exista barman, ca să nu zic de chelneriță, care să accepte să vină la muncă la orele alea: patronul ajunsese să doarmă acolo, să fie pe baricade când începeam să vin cu primii frânți, pe care să-i îmbete la loc și să le ia banii. Da, a fost o afacere bună. Am fost o afacere bună!

Aveam cazare și mâncare asigurate pe trei luni în Paris, doar că n-aveam nimic de făcut, doar să mă plimb; nu-i genul meu. Sau sparg bani, sau produc bani, dar să vegetez așa, pe mic, nu sunt în stare. Trebuia să fac ceva, orice. Dar, pe de o parte, pentru métro, boulot, dodo n-aveam acte, iar pentru ceva la negru n-aveam destulă franceză-n gușă, așa că până la urmă m-am lipit de negrii din cimitir, din Montparnasse. Ce, ei nu sunt oameni?! Și încă ce oameni: fiecare punea jos 10% din salariu, iar eu făceam toată treaba în locul lor. Nu chiar toată, dar oricum: curățam și adunam totul, făceam grămezi, iar ei veneau cu mașinuțele lor electrice și încărcau (la încărcat puneam și eu mâna). 

Nu de-aici ieșeau banii, ci din morți: nu știu cine-a scos moda asta să te-mbeți în cimitir, dar vă garantez că e-o adevărată epidemie (mă rog, era, poate-ntre timp s-o mai fi domolit). În fiecare dimineață trebuia să trezesc din somn tineretul progresist care își adusese prinosul în amintirea diverșilor guru, apoi căzuse beat mangă, la datorie: Pascin, Maupassant, Gainsbourg, Cortázar, Sartre, Leblanc erau printre cei mai „productivi” morți din cimitirul meu, și dacă vreți să știți, erau și câțiva români parcați acolo de la care mai pica câte ceva, când și când, dar mult mai slăbuț. Într-un sac puneam sticlele de tărie începute, care aveau dop, și cutiile de bere nedesfăcute, plus toate țigările pe care le găseam; sticlele începute de vin și de bere le vărsam, că doar nu voiam să otrăvesc lumea. Pe mahmurei îi pilotam binișor la Groove, lângă cimitir, unde-i prelua patronul, oferindu-le inițial cafea (o să râdeți, dar mulți beau cafea, își reveneau și plecau) și țigări la suprapreț. Negrii mei erau musulmani, toți, așa că nu se atingeau de stocul de băutură colectat de pe morminte, ci îl vindeau cu bucata tinerilor care veneau la priveghiul din seara următoare. Na, că mă ia și plânsul. Parisul! Tinerețea!

articol publicat în numărul 50/2016 al revistei Cațavencii

La Mer du Nord, Bruxelles

Am om! Mă credeați tâmpit?! Am om infiltrat la Bruxelles, în structuri: nimic nu se petrece fără ca eu să aflu de îndată, vorba lui Vlad Țepeș din filmul omonim (cu Ștefan Sileanu în rolul principal, ca să nu uităm niște chestii). Omul meu a primit sarcina de supremă încredere să mă informeze în ce baruri beau europarlamentarii, că din ce bani beau, nu-mi pun problema (șase mii de euro pe lună, salariul în mână, plus patru mii, alocația pentru cheltuieli, plus mizilicurile personale – deconturi, indemnizații, ce-o fi, că dacă nu curge, pică); dar n-a reușit să se achite de sarcină. Ce-o fi fost așa greu să meargă într-un bar de parlamentari, să se asigure c-acolo beau, nu în altă parte, apoi să iasă afară și facă o poză-două? Mie nu mi se pare greu, dar poate am așteptări prea mari. 

Iată ce-a înțeles omul meu: că să afle unde mănâncă domnii aștia și să afle și meniul. Sincer: asta-i spusesem eu?! Dar, mă rog, asta am, asta bag în revistă: cică La Mer du Nord este un restaurant „nu foarte de fiță” (ce naiba înseamnă așa ceva?!), undeva pe lângă Sainte-Catherine (nici asta nu știu ce e), cunoscut de localnici și sub numele lui flamand (Noordzee), renumit mai ales pentru „tonul puțin pătruns” (din nou, nici asta nu știu ce înseamnă). 

Am intrat pe site-ul lor și m-au apucat pandaliile: mizeria asta nu e niciun fel de bar, cârciumă, bodegă, locandă, boozerie și nici măcar restaurant, este un take-away cu trei mese „la varice”, unde, dacă reușeam s-ajung în Bruxelles, nu m-aș fi dus să mănânc nici dacă mi-ar fi dat gratis. Sărac, sărac, dar am și eu demnitatea mea!

Planul era simplu: l-aș fi căutat acasă pe Dan Alexe, că știu unde stă (bine, cine nu știe unde stă maestrul?!) și l-aș fi rugat să-mi dea o dedicație pe cartea „Dacopatia și alte rătăciri românești” (Humanitas, 2015). Nu pentru mine! Ci pentru Jantă, amicul: acum aproape zece ani, l-am chemat pe la ziua mea (la „Zet”, în spatele tribunalului) și el m-a cadorisit cu „Dacia Preistorică” a lui Nicolae Densușianu (Arhetip, 2008), ca să-și bată joc, să mă umilească în fața gagicilor; nu-l iert în veci! Tocmai el, care n-a mai citit nimic de-acum 30 de anișori?! A, că-ntre timp a făcut facultăți pe șpăgărilă, asta-i separat; așa-i când ești conectat la sistem și vrei, nu vrei, faci bani. 

Pregătisem un text demantelant psihic, pe care Dan Alexe, la rugămintea mea, i l-ar fi transmis sub formă de dedicație. Dar n-a fost să fie. Am rămas cu La Mer du Nord și cu tontul meu din Bruxelles, să mă spăl cu el pe cap.

p.s. Nu vă stresați pentru Jantă, că e bine: s-a înscris la doctorat. Are balta pește!

articol publicat în numărul 49/2016 al revistei Cațavencii

Reno, Deva

Nu vreau să spun că Deva este un oraș „mini”, vreau să spun că eu am fost un băutor mini, pentru c-așteptam să plece trenul, așa că nu puteam s-o comit di granda, ca de obicei. Am mers pe mic. 

Dar s-o iau cu-nceputul: fără să am nicio idee despre identitatea lui Liviu Giosan, i-am citit un articol și am reținut nou-creatul substantiv colectiv „leneșime”, opera domniei-sale (respect!). Adică românii sunt săraci nu numai pentru că-s proști, hoți, murdari și bețivi, dar și pentru că sunt – atenție! – leneși. Adică nu vor să se ducă la serviciu. Mă recunosc perfect, dar dați-mi și mie dreptul la cuvânt, domnu’ Giosan!

Pentru c-am ales să muncesc în acord, nu mă duc la serviciu, pentru că n-am serviciu. Am lucrări. Dacă aș avea serviciu, aș fi plătit la lună: fac, nu fac, la zi-ntâi îmi intră banii-n cont, pentru c-am fost, nu-i așa, la serviciu. Când muncesc în acord, sunt plătit la bucată: asta costă atât, am făcut lucrarea, îmi iau banii, am plecat. Unde am plecat? Păi, la Deva am plecat, că de-acolo restul echipei s-a despărțit de mine, ei spre Cluj, cu mașina firmei, eu spre gara din Deva, de unde mi-am cumpărat bilet de București și-am lăsat sacul la biroul de bagaje (foarte modern), iar pe urmă n-am mai avut nimic de făcut. Și ce să faci în Deva când n-ai nimic de făcut? Păi, sau te duci la Cetate, sau te duci la ștrand; dacă-i vremea bună, le poți face pe-amândouă. 

În ceea ce mă privește, vremea era încă bună, dar n-am știut unde-i ștrandul, așa că m-am mulțumit cu Cetatea și c-o vizită prin cimitir, cum fac de fiecare dată când ajung în orașul ăsta (am eu o chestie cu cimitirele). Acolo m-am întâlnit c-un turn extraordinar, spectral, plin de cuiburi de ciori (de povestit și ăsta cândva), c-o seamă de babe profund nespălate pe picioare și cu Kelly Ian Edward, a cărui poveste e atât de utilă, încât îmi vine s-o păstrez doar pentru mine: pentru că și el a ales să muncească în acord, Ian macaragiul a umblat prin toată Europa după lucrări, câștigând bani buni și destupându-se mereu la minte, c-așa e când nu-ți duci viața în același birou nenorocit, zi de zi, zi de zi, zi de zi. Ceasul rău nu l-a ajuns nici în Franța, nici în Italia, nici în Germania, nici în Letonia, ci tocmai în Deva: accident de muncă pe șantier, alții au scăpat, el nu. 

Era 29 septembrie, ziua lui de naștere, așa că m-am dus la terasa Reno și am cerut două beri. Una pentru mine și una pentru Ian macaragiul, colegul meu necunoscut. Am băut amândoi.

articol publicat în numărul 48/2016 al revistei Cațavencii

vineri, 3 februarie 2017

El Dorado, Kurfürstendamm

Cică nu te poți numi băiat-băiat dacă n-ai băut măcar o bere pe Ku’damm. I-auzi! Înțelegem și noi, senilii aștia trecuți de 40 de ani, că e frumos să fii hater și fetele te iubesc și-ți presară patul cu petale de trandafiri (sau cu cocaină, nu știu, că n-am ținut pasul), dar dați-ne voie să facem o foarte măruntă observație: prioritățile se schimbă în timp. Poate că e firesc ca haterul să dărâme lumea cu barosul ca să-și facă el loc, dar după aia observă cu munca abia începe: trebuie să-și apere locul abia câștigat de asaltul altor hateri, mai tineri, mai energici, mai motivați, mai nemiloși, mai distructivi, mai. Și-atunci, la ce bun?

În ceea ce mă privește, tâmpenia asta cu berea de pe Ku’damm e foarte ușor de demolat chiar și fără baros, ceea ce am să și fac acum, chiar dacă asta mă transformă în inamicul public numărul unu al ardelenilor, dar adevăru-i adevăr. 

Aflați, români: după 1989, țara era foarte săracă. Oamenii încercau disperați să supraviețuiască; nu contează cum, oricum. Bucureștenii au luat en masse drumul Istanbulului, care c-un sac cu miez de nucă în spinare, care c-o sacoșă de rulmenți, care c-o valiză cu Omagii, care c-o bicicletă-ntre picioare, mă rog, cu ce-a putut omul să fure mai cinstit. Timișorenii au luat drumul Belgradului, ieșenii pe cel al Varșoviei (și mai ales pe-al Szczecinului, dar asta altă dată), craiovenii pe-al Sofiei, enfin. În schimb, mândrii fii ai Ardealului au plecat boierește spre Berlin, fără saci, sacoșe, valize, biciclete, dar cu portofelele pline de bani împrumutați de la cămătari, iar de-acolo s-au întors cu mii și zeci de mii de mașini second-hand, care cumpărate, care găsite, care reparate, care furate cu tot cu acte sau chiar cu tot cu proprietari, după cum i-a fost omului norocul. Cu acele mașini „aduse” de ardeleni s-a înnoit peste noapte flota auto a țării, ceea ce a fost un prim pas, foarte concret, spre civilizarea pitecantropilor comuniști care eram atunci, da, recunosc. 

Dar tot acele mașini i-au reconfigurat pe ardeleni la creiere, vorba lui Ilarion Ciobanu, că pân’ atunci erau oameni ca toți oamenii și după aia au ieșit din crisalidă vasiledânci, că parcă-mi și pare rău, vorba ceea, amicus Plato, sed magis amica veritas. De-atunci îi auzi pe clujeni: „Să vorbești de la egal la egal cu mine abia după ce-i bea și tu o bere pe Ku’damm! Altfel, diferența e prea mare…”.

Am băut patru beri la El Dorado, Kurfürstendamm, 203. Așa, și?

articol publicat în numărul 47/2016 al revistei Cațavencii

O Sr. Bife, Lisabona

Oamenii sunt de două categorii: cei care-i împart pe oameni în categorii și cei care nu-i împart (în ceea ce mă privește, eu fac parte din prima categorie, așa că am dreptul să continui). Una din categorii este cea a oamenilor care văd legături (în opoziție cu cea a oamenilor care nu le văd). Nu vedeți legătura cu titlul acestui articol? Imediat! De câte ori nu v-a zis un prieten (sau cunoscut, sau dușman) „X n-are nicio legătură cu Y”? Exemplu: „Sushi-ul din România n-are nicio legătură cu sushi-ul de la mama lui”. Sau: „Schiul din Austria n-are nicio legătură cu schiul din România”. Exemplele sunt nenumărate și la-ndemână, nu insist, mai ales că poziționarea este evidentă: „Vezi că eu am fost în Japonia și tu nu, deci eu sunt șeful tău”. Sau Austria. Sau Canada. Sau Olanda. Sau Budapesta. Oriunde, numai străinezia să fie! E aici un foarte ciudat mecanism psihic construit de români, prin care mirositul bășinilor altor națiuni devine motiv de fală pentru mirositor. Probabil că acum o sută de ani la fel se fălea cel ce fusese peste deal, pân’ la moară. Popor complexat, ce să zici. Mese puține!

Ei bine, eu văd legături peste tot. Și dacă nu le văd, le fac: mie Lisabona mi se pare că seamană cu Bucureștiul. Puteți să râdeți, dar: au lisabonezii patru linii de metrou? Și noi tot patru. Au un Centru Vechi plin de cârciumioare ’oațe? Și noi tot ’oațe. M-am îmbătat clește la București? M-am îmbătat și la Lisabona. Iată c-am găsit trei asemănări în mai puțin de 30 de secunde!

Fernando, patronul, e însurat c-o olteancă din Calafat, femeia dracului, nu-l lasă să pună gura pe alcool; da’ ce, Fernando-i prost? Nu bea strop toată ziulica, dar seara, la muncă, n-are ce să facă: el e barker la propriul său restăurănțel (cinci mese!), și trebuie să ciocnească cu fiece client pe care reușește să-l ademenească înăuntru: mie mi-a oferit o tărie mică din partea casei (am băut la pace, el una, eu una), un pahar mijlociu de Porto (la fel) și unul normal de vin („Fa-cut de minhe!” – Fernando o rupe binișor pe românește, după 16 ani de căsnicie), apoi eu am comandat o carafă (gata, deja plăteam), iar el a ieșit din restaurant ca să vâneze alți clienți. Mi-a zis că nu bea cu toți, dar eu îi ocupasem prima masă din seara aia, așa c-a făcut o excepție (cred că mințea). Trebuie spus, totuși, că mâncarea a fost excelentă și vinul bun: dacă aveți drum prin Lisabona, treceți și pe la Sr. Bife, Travessa da Boa Hora, número 27, Bairro Alto.
articol publicat în numărul 46/2016 al revistei Cațavencii

Marina Bay Sands, Singapore

 
Nu vă lăsați păcăliți de titlu: e vorba de-un hotel, nu de-un port de iahturi. Nu vă lăsați păcălit de autor: n-a fost acolo. Scrie despre acest spațiu de cazare doar ca să-și enerveze colegul de pagină, că și colegul l-a enervat destul. Bref, cumnatul autorului a stat la Marina Bay Sands și-a povestit: c-au zburat până la Doha, că acolo nu știu ce (se rătăciseră bagajele? A întârziat celălalt zbor? Și-a rătăcit nevasta printr-un duty-free? Am uitat!), că de la Doha la Singapore au mai făcut șapte ore, că au ajuns cu chiu cu vai de la aeroport la hotel, deși cei de la hotel trimiseseră pe cineva să-i ia din aeroport, dar nu s-au găsit pe-acolo, că odată ajunși au constatat că rezervarea lor fusese dată altcuiva, că... d-astea.

De aici, însă, începe partea magică, de „poveste românească de concediu pe care le-o spui colegilor de redacție ca să-și bage unghia-n gât”: când i-au văzut oameni cu pielea albă, cei de la recepție s-au speriat de ei ca de dracul, i-au crezut europeni, adică nemți, și le-au dat un întreg apartament la etajul 57, în locul camerei pe care o-ncurcaseră. Ce apartament? Păi, ăla de pe acoperiș, de pe terasa căruia dădeai direct în infinty pool, normal! Plus șampanie din partea casei și mii de scuze asiatice, cu mâinile împreunate ca la rugăciune! Așa da!

Paranteză: am vrut să scriu „colegilor de birou” dar mi-a ieșit din greșeală „colegilor de redacție” – mă veți scuza! Be mic, „infinty pool” e ceva ce nici eu nu știam ce-i, dar mi s-a explicat că e-o piscină pe-o clădire înaltă, de pe care vezi orașul noaptea (luminițe, chestii) și care pare că se scurge printr-o cascadă drept în capul săracilor care merg pe stradă, la șai’j de etaje mai jos (dar de fapt, apa e captată printr-un mecanism șmecher și-i recirculată, că doar n-o să stricăm bunătate de apă pe săraci, heya?). Am încheiat paranteza.

Uite de-aia nu-mi place mie de români: că n-au simțul grandorii. Eu vreau să văd nebunie, vreau să văd gesturi rusești, vreau să văd trabucuri aprinse cu bancnote de 500 de euro, vreau să văd pahare de cristal sparte de perete și fărâmate sub bocanci! Și când colo: „Și cum a fost, cumnate, în piscină?”. „Păi, cum să fie, bine. Am băut din șampania aia, ne-am uitat peste oraș, că era noapte târzie și se vedea frumos. Ne-am bălăcit, am mai vorbit... na, d-astea”. „Ce-ați vorbit?”. „Păi, ce să vorbim. De copii, dac-or fi bine, dac-au mâncat... dac-au făcut pipi, caca... dac-au plâns la băiță... na, și tu acuma!”. N-am mai întrebat nimic. Am avut așa o impresie c-aș fi fost oarecum deplasat cu trabucurile-alea și cu paharele mele sparte.

articol publicat în numărul 45/2016 al revistei Cațavencii

vineri, 27 ianuarie 2017

Tempelburger, Berlin

M-a întrebat cineva-n redacție: „Pentru cine scrii tu?”. N-am știut ce să zic. Chiar, pentru cine? Că nu e mare ispravă să dai din picioare (și să iasă din asta „Spații de cazare”) sau să te-ostenești bând beri și să scoți „Baruri europene”; asta poate oricine! Dar nu oricine le apreciază, și aici voiam de fapt s-ajung.

E clar că generația de dinaintea mea n-are niciun drag să citească revista Cațavencii, pentru simplul și tristul fapt că nu-i înțelege poantele (am verificat personal, nu e legendă urbană). Mai mult, generația are probleme pecuniare, așa că nu-și poate permite să spargă patru lei - și nici măcar să nu râdă de banii ăștia! Mai bine se uită la televizor, că acolo, slavă Domnului...

Pe de altă parte, generația anilor ’90 e mult prea ocupată să trăiască personal ce povestesc eu aici (adică să călătorească și să chefuiască, cu sau fără beri – vremurile s-au mai schimbat!) ca să aibă răgaz să citească cum fac alții chestii: patru lei nu-s o problemă, dar o oră din viață, da. Vorba lui Dănel (un băiat, nu-l știți): „De ce-aș citi, dacă pot să fac altceva în timpul meu liber…?!”.

Așa că mai rămânem noi, ghinioniștii care-am prins ce-a fost mai nașpa din comunism și din capitalism; singura consolare, dar singura, e să ne zicem „Lasă, mă, că altor generații le-a mers și mai prost!”. Corect: nemții ăia, săracii, care-au lucrat după 1934 la aeroportul Tempelhof („the mother of all airports”, cum scrie la wikipedia), ăia ce să mai zică? I-a luat mama dracului și n-au avut pe cine da vina, cum avem noi; și ce s-a ales din muncușoara lor? Praful s-a ales!

„Tempelhof Feld”, așa îi zice acum prafului, și să știți că e foarte mișto, recomand. E un teren plat, imens, cu iarbă și câțiva copăcei, unde vin oamenii vara și beau bere. Bine, nu-i obligatoriu: unii joacă jocuri (multe jocuri, jocuri de toată mâna, toate jocurile), alții grătăresc, alții se pupăcesc, alții dorm, alții fac agricultură bio (era un prost c-o săpăligă, am murit de râs); sunt și unii care țin discursuri către nimeni, ca-n Speakers’ Corner din Hyde Park… e foarte frumos.

Eu cu băieții ne-am stabilit cartierul general la o dugheană cu nume foarte creativ (Tempelburger) și acolo am băut de toți banii, rusește, numai bere locală, la sticlă de 450 ml, o bunătate. Nu mai țin minte cum se numea!

articol publicat în numărul 45/2016 al revistei Cațavencii

joi, 19 ianuarie 2017

Cabana Omu, 1983

Ia să facem un mic inventar: 1983, ceața (în Bucegi, spre cabana Omu); 1994, ceața (în Bucegi, spre cabana Omu); 1995, ceața (în Parâng, pe creastă); 2000, ceața (în Călimani, spre stația meteo Rețițiș); 2007, căderea în gol (în Buila-Vânturarița, spre canion); 2009, beția (în Curmătura Oltețului); 2012, viscolul (în Bucegi, spre cabana Omu). Cam astea ar fi momentele foarte clare când m-am apropiat binișor de moarte, în drumețiile pe munte. Poate c-am exagerat în articolele precedente, când am scris că beția este principala cauză de deces în rândul excursioniștilor, iar din simpla enumerare de mai sus rezultă clar că nu e; doar că, de obicei, beția e urmată de pierderea traseului („s-a rătăcit”), de căderea nopții, de hipotermie... și gata. Te găsesc salvamontiștii a doua zi, sau a treia, sau a patra (depinde prin ce văgăuni te-ai băgat, depinde și de vreme), dar degeaba. Nu mai e nimic de făcut, în afară de colivă.

Îți amintești cum încercau toți să te răzgândească, atunci la început, când te-ai apucat de mers pe munte? „Nu te duce, c-o să te mănânce ursul” și „Nu te duce, c-o să cazi în prăpastie”. Atât. De ceață și de beție ți-a zis cineva ceva? Nu ți-a zis nimeni nimic. De ce? Pentru că habar n-avea. Pentru că cel ce dă sfaturi habar n-are de nimic, niciodată; e felul lui de a fi, de a exista. Influencer!

În 1983 s-a întâmplat așa: am plecat cu toții de la tabăra Padina, am urcat spre Omu pe cracul vestic, pe Guțanu și pe Doamnele, după care ne-a năpădit ceața. Profesorul de geografie care conducea copiii pe traseu a dispărut (din punctul meu de vedere) ca măgaru-n ceață, ceilalți colegi au dispărut și ei, rând pe rând, în aceeași ceață (insist doar pe punctul meu de vedere), până când am rămas doar Grasu și cu mine. Plângând de frică (aveam 11 ani). În memoria mea, Grasu plânge în hohote și eu îl îmbărbătez („Hai, c-acuși ajungem”); în a lui, exact invers. Am rătăcit vreo două ore, obosiți, disperați și cu mucii curgându-ne-n gură, până când m-am lovit de-un perete moale („Bă, Grasule, m-am dat cu capul de ceva!”), care s-a dovedit a fi zidul îmbrăcat în șindrilă al cabanei Omu. Ajunseserăm primii.

Profesorul ne-a găsit în cabană și ne-a scos afară-n șuturi, să-l ajutăm să-i caute pe ceilalți; incredibil, dar în cele din urmă i-a adunat pe toți (aș putea să mă laud c-am găsit și eu vreo doi-trei proști, dar n-ar fi adevărat, că ei m-am găsit pe mine: am tras chiulul, nu m-am depărtat de cabană, de frică ce-mi era să nu mă pierd iar în ceața aia). A fost prima dată când Sfânta Cabană Omu mi-a salvat viața. Au urmat, vai, și alte „dăți”; cândva am să recunosc tot, dar nu azi.


articol publicat în numărul 43/2016 al revistei Cațavencii