sâmbătă, 29 iunie 2019

Rick’s, Casablanca

Cum ne-a inventat nouă un irlandez obsedat de colți de vampir și sînge vărsat mitul Dracula, așa le-au creat americanii marocanilor brand-ul Rick’s Café: din nimic, a apărut un loc iconic pentru toți romanticii lumii care, de prin ’42 încoace, au tot suspinat la povestea de dragoste dintre Ilsa și Rick din Casablanca. Ei, și uite-așa un celebru film alb-negru a făcut publicitate mondială celui mai faimos bar african (probably, vorba reclamei) care n-a existat vreodată. Pînă în martie 2004, cînd un tip isteț l-a înființat, într-o clădire din apropierea portului, între zidurile medinei, cu fața spre ocean, sugerînd ignoranților iluzia c-ar fi originalul construit în studiourile de la Hollywood.

Așadar, odată ajuns în Casablanca, romantic sau nu, e obligatoriu să intri în Rick’s Café. Mai ales dacă ești scriitor de rubrică de baruri. N-ai cum să ratezi un asemenea subiect, mi-am zis în gînd, cînd am acceptat invitația lui Gary din Toronto, vecinul de pat de la Youth Medina International, hostel-ul aflat la vreo zece minute de mers lejer de bar. Și iată-ne, deci, pe la începutul serii (să fi fost 7, 7 și ceva), în fața celor trei gealați de la intrare care te scanează atent înainte să se dea la o parte din drum (am trecut testul, poate și pentru că vorbeam în engleză între noi și nu prea i-am băgat în seamă).

Primul pas după ușă l-am făcut într-un vestibul separat de local de niște draperii de catifea, în care băiatul cu sacou, cravată și fes de la pupitru ne-a întrebat de rezervare. Ce rezervare, bre, n-avem nevoie de masă, dă-ne niște locuri la bar și-ai scăpat de noi! OK, domnilor, poftiți! Scaunele pe care le-am găsit libere s-au nimerit să fie între două dintre veiozele de pe tejghea, undeva în laterala dreaptă, chiar lîngă pianul care aștepta să fie bătut în clape. După ce i-am cerut barmanului foarte plin de el (și ăsta avea fes, vestă și cravată), probabil, pentru că lucrează la Rick’s Café, nu cafea, ci bere locală, singura disponibilă, Casablanca, ne-am continuat discuțiile româno-canadiene întrerupte la intrare.
La prima pauză de conversație, cea de toaletă, am dat o tură și pe la etaj, prin separeurile decorate retro, plus monitor cu secvențe din film și postere cu Humphrey Bogart și Ingrid Bergman, urcînd scara în spirală spre balconul de la a cărui balustradă poți să privești direct în farfuriile celor de la parter. Între timp, mesele se umpluseră cu turiști de cinci stele, îmbrăcați la patru ace și trei nasturi, care se uitau puțin mirați la pletosul în tricou și jeanși venit să le strice atmosfera selectă de papioane asortate la șampanie și caviar.

*** 

Data trecută rămăsesem la etajul celebrului Rick’s Café din Casablanca, într-o atmosferă exclusivistă de dineu de gală. Ei, nu chiar, am exagerat nițel cu papioanele asortate la caviar, dar, între ce-aveau oamenii ăia pe masă și sticlele noastre de bere care, cît lipsiserăm de lîngă tejghea, veniseră însoțite de un bol cu alune, cam ăsta era feeling-ul. Reîntors pe scaunul de bar, mi-am reluat conversația cu companionul Gary. Uncle Gary, cum îl strigă nepoții, e un freelancer de 62 de ani din Toronto care lucrează online, de-acasă, ceva IT și, din cînd în cînd, navighează offline spre destinații de vacanță din toată lumea; acum era în Maroc de vreo zece zile și-l bătuse în lung și-n lat, de la deșert la Gibraltar și de la Marrakesh la Casablanca.

La un moment dat, jazz-ul de anii ’30 - ’40 din boxe s-a oprit brusc, lăsînd loc în urechi clapelor pianului: fix în spatele nostru, un tip cu alura lui Clayderman (cînd era tînăr) își începuse concertul pentru pian și pahar plin din care n-a lipsit, desigur, piesa de rezistență a filmului, As Time Goes By. N-am mai stat foarte mult după momentul ăsta dat – practic, punctul culminant al serii. Cînd pianistul și-a terminat prima repriză a reprezentației, am plătit cele trei beri, cu cardul (în total, vreo 20 de euro, cam 6,60 euro per sticla la 0,33 l, inclusiv bacșișul de 10% adăugat deja pe notă), și ne-am îndreptat spre ieșire. În hol, în timp ce ne împărțea niște vederi-suvenir, simpaticul băiat cu fes care ne întîmpinase două-trei ore mai devreme, m-a întrebat amical, arătînd spre tricoul meu cu The Temple Bar Dublin, dacă sînt din Irlanda. „Nu, man, din România“, la care, el, surprins: „A, păi, și pianistul nostru e român!“.

Cum aș fi putut pleca din barul lui Rick fără să schimb cîteva cuvinte cu compatriotul care-l joacă pe Sam? M-am întors, deci, înapoi în salon și m-am dus direct spre el. Stătea de vorbă, lîngă bar, cu un tip îmbrăcat elegant, la costum, aparent un om foarte important (poate chiar Rick-ul marocan, după privirile contrariate ale barmanilor: Ce mai vrea ăsta, de s-a întors să-l deranjeze pe șefu’?!). După scuzele pentru întrerupere, în engleză, am comutat pe românește, spre uimirea și bucuria pianistului. Îl cheamă Ciprian Oloi, e moldovean de-al nostru, de peste Prut, și, la fel ca și originalul Sam, pînă să ajungă aici, a cîntat și pe la Paris.

După asta chiar am ieșit din Rick’s Café și, pînă la hostel, discuțiile turistice cu canadianul au deviat ușor înspre niște povești foarte personale. La felul cum Gary a insistat să-l contactez dacă ajung prin Toronto, cred că, exact ca în finalul din Casablanca, seara aia a fost începutul unei frumoase prietenii (Grig Bute).


*** 

A fost Grig la Rick’s! Și ce dac-a fost! Mă doare-n coate! Ce, eu n-am fost, eu nu pot să scriu și să mă umflu-n ace ca peștele-balon?! Ba iată că pot!

Problema nu e că nu pot, problema e că sunt al doilea. După ce ați savurat două miercure la rând bunătățile turistice din Rick’s, eu ce să vă mai vând? N-am ce să vă ofer spre cumpărare, că de cumpărat știu bine că nu veți cumpăra: sunteți o piață satisfăcută. Știți cu ce seamănă situația asta? Cu Apollo 12! Când aude cele două nume, toată lumea știe: Neil Armstrong și Buzz Aldrin („A, da, gata, știu: tipii ăia care-au pășit pe Lună, corect?”); dar ia să spui oamenilor de Pete Conrad și Alan Bean! Nimeni n-are habar de dânșii, și cu ce sunt vinovați ei, ca și mine? Că s-a băgat Grig în față?!

Nemaiavând nimic de spus, mă concentrez pe nenorocitul ăla de service auto de lângă Rick’s (în stânga, cum stai cu spatele spre intrare): „Garage Neptune. Atelier de Mecanique G-le”, așa-i zice murdarului. E un jeg, e la fel de slinos ca un SMA din comunismul românesc (văru-meu era inginer agronom la o Stație de Mecanizarea Agriculturii de pe lângă un CAP, așa că știu ce vorbesc. Mergeam la el la „birou” ca să ascut sapele, când aveam de prășit cucuruzul), iar alăturarea lui de frumosul Cafe e ca un scuipat de bețiv pe un buchet de tradafiri roșii; te indispune, pur și simplu. Nu mai zic de gazele de eșapament.
Și acum, adevărul: NU am fost la Rick’s Cafe. Am fost la Casablanca, am căutat ca disperatul, dar nu am fost în stare să găsesc localul; faleza, waterfrontul, este în lucru, sunt acolo mari lucrări de infrastructură, totul e-un șantier, un noroi și-o nenorocire, iar eu din partea aia veneam; că dac-aș fi venit ca Grig, dinspre medina, îl găseam fără probleme. Dar așa, am rămas mofluz. Poza (pe care sper s-o publice redacția) e făcută de un domn cu identitate ascunsă, să-l numim „Mece”, care mi-a trimis-o când a auzit despre ce scriu. Atât.

Ce vreau să spun cu textul ăsta? Mare, mare atenție la presă, mai ales în momentele de entuziasm; știu că sunteți cititori mai inteligenți decât ai lor, cu toate astea, e bine să fiți permanent în gardă. Cea mai credibilă informație e cea venită din trei surse care se-njură între ele. Deci, ceea ce spun Bute și Buzea n-ajunge; vă mai trebuie o sursă pentru Rick’s Cafe (Mihai Buzea).


Articole publicate în numerele 22, 23, 24 din 2019 ale revistei Cațavencii. Text: Grig Bute și Mihai Buzea. Fotografii: Mece 

luni, 4 martie 2019

Un tramvai numit Minciună

De ce să mai scriu și eu despre cartea lui Amor Towles, dacă a scris Cristian Teodorescu? De-aia. Pentru că a rămas ceva nespus. Hai să spunem!

Faptele: un cineva pe nume Amor Towles renunță de foarte lucrativa meserie de „investement proffessional” (nu știu ce e aia) și se face scriitor. Dă lovitura în 2011 cu romanul „Rules of Civility” (nu l-am citit) și apoi se întrece pe sine, din punct de vedere al încasărilor, cu „A Gentleman in Moscow” (2016), care pune în cur o Americă întreagă: cronici, vânzări, premii etc. După ce e tradus în română de Dana Ionescu (editura Nemira), romanul este scuturat bine de tot de către Cristian Teodorescu, în cronica de carte pe care o găsiți mai jos (linkul). Absolut de acord cu Cristi. Cartea nu e proastă, e scrisă cu foarte multă meserie, cum să spun, meșteșug, hărnicie, profesionalism scriitoricesc... doar că e-o minciună de la cap la coadă. N-are niciun fel de abis. O compunere de nota 10. Așa ar scrie un profesor bun, lipsit de har. Roman-școală, material didactic.

Atunci de ce mă mai bag în seamă? Pentru că e ceva de adăugat: Cristian Teodorescu a citit traducerea, eu am citit originalul. Iar originalul explică ce anume a plăcut publicului american: limba. Din moment ce Amor Towles a ales să scrie despre nimic, a făcut-o în modul cel mai frumos posibil, folosind o cantitate enormă de cuvinte rare. Engleza este o limbă extraordinar de bogată, are cam 225.000 de cuvinte (cu totul cu alea ieșite din uz – pe care, evident, Towles le folosește cu mare plăcere, epatându-și cititorii, siliți să-i parcurgă opul cu dicționarul lângă ei), pe când româna are cam 60.000 de cuvinte, poate 65.000 (oricum, contabilizarea numărului total de cuvinte dintr-o limbă e vrăjeală, pentru că vorbitorii nu cunosc mai mult de două sau trei mii de cuvinte. Ăia școliții! La țară de descurci perfect cu două-trei sute de cuvinte). Asta este explicația. Towles e abil, nu zic, și în afară de cuvintele rare cu care și-a împânzit cărțoiul (462 de pagini!), are și frazări neobișnuite, inclusiv în dialoguri, ceea ce e foarte greu de făcut (eu nu-s în stare, de-aia nici nu-ncerc).

Pe scurt, domnul autor și-a impresionat (complexat? umilit?) cititorii americani. Ca să nu pară proști, i-au lăudat cartea cu tot felul de superlative ridicule (dar nu sunt americanii specialiști la așa ceva? Păi numai președintele lor câte superlative are-n gușă!), lăsând la o parte amănunte oarecum esențiale: Amor Towles scrie o carte despre moscoviți (și despre ruși, în general) fără să cunoască limba rusă (1), fără să fi vizitat Moscova (2) și fără să fi stat de vorbă cu diasporenii ruși din America (3) – de la care, zic eu, ar fi avut multe de aflat despre Rusia. Dar a preferat să scrie din burtă. I-a mers? I-a mers!

Sunt un om rău, meschin, ciudos și pricinos. Dar măcar recunosc!

Cronica din revistă

luni, 28 ianuarie 2019

Săblaznă

Nu știți ce-i aia „săblaznă”? Plural „săblazne” (sau „soblazne”, ca variantă dialectală)? Cred, cred: nici eu nu știam, dar am citit cartea lui Andrei Oișteanu și m-am făcut deștept în cap. Nu de tot, dar orișicum.

Întrebarea este de ce-ar parcurge cineva o carte de 665 de pagini, destul de greu de citit (deși e bine structurată, dar totuși!)...? Nu e roman, nu e literatură de specialitate (nu dai examen profesional din așa ceva, nu e bună de MBA sau de CBM), nu e-o carte de filozofie cu care să te lauzi într-o discuție (ca „Mitul contextului” al lui Popper, că altceva nu-mi vine acum în cap, și oricum asta e destul de bună ca să mă laud cu ea, chit că nu mai țin minte aproape nimic din ce scrie acolo), nu este Biblia ca să zici că-i un fel de lectură obligatorie a omului civilizat... nu e nimic din toate astea. E o sumă de reflecții asupra felurilor în care strămoșii noștri au abordat unele aspecte ale sexualității. De la interdicții și tabuuri la recomandări și obligații sexuale care par de neînțeles astăzi. De la zoofilia românilor la necrofilia hittiților, de pildă. Repet, chestii ciudate, contraintuitive și foarte adânc îngropate în staturile de uitare culturală. Au supraviețuit din acestea numai urme lingvistice atât de vagi, încât este foarte greu să. 

Să ce? Să crezi ce zice Andrei Oișteanu. Dar până la urmă crezi, pentru că demonstrațiile lui sunt impecabile. Nu mă apuc eu acum să fac spoiler!

Dau un exemplu, un singur exemplu, am impresia c-o să fie mai mult decât suficient. Când e vorba de propria imagine națională, românii spun totdeauna că ei (noi) sunt (suntem) „ospitalieri”. Oișteanu demontează jucăria în piesele ei componente: nu doar românii, ci toate națiunile (popoarele, culturile, societățile) „tradiționale” sunt ospitaliere. Dar ce înseamnă „tradiționale”? Înseamnă „rurale” sau „de mentalitate profund rurală”, asta înseamnă. Și de ce erau țăranii „ospitalieri”? Pentru că se temeau profund de „străini”, de-aia. „Străinul” putea avea puteri magice. „Străinul” putea fi Dumnezeu, sfântul Petrea sau Satana, venit la noi în sat să ne pună la încercare. În comunitățile arhaice nu venea un „străin” decât odată pe generație, așa că figura „straăinului” era una mitică. Pe scurt, el trebuia îmbunat preventiv.

Cum anume? În toate felurile. Spre exemplu, oferindu-i nevasta ca parteneră sexuală pe durata „ospeției”. Sau fiica. Sau fiicele (avem celebrul exemplu al lui Lot). Iar autorul consideră că aici este un strat încă mai arhaic, și anume frica de consagvinizare a societăților foarte închise (exemplul polinezienilor din insulele izolate ale Pacificului). Închizând bucla micului spoiler pe care tocmai l-am făcut, e cazul să nu ne mai lăudăm atâta cu „ospitalitatea”: ce, dacă vine un refugiat sirian la mine în casă, o să-l bag în pat cu nevastă-mea?! Am unele dubii. Cred c-o să fiu ceva mai european „globalist” la faza asta și mai puțin român „tradiționalist”. Noica a scris undeva (unde? Nu știu)
 că „Noi nu mai vrem să fim eternii țărani ai istoriei!” („noi” = românii, nota mea) și zău că-i dau dreptate. Dacă asta-i țărănia, timpul ei a apus.

p.s. „săblaznă” = „poluție”. Româna veche, cel puțin cea scrisă (secolele 16 – 18) era altă limbă. Gramatica era aceeași, dar lexicul era de neînțeles. Mint: acum e de neînțeles lexicul românei vechi, atunci era foarte pe-nțeles!

duminică, 27 ianuarie 2019

Unde dai și unde crapă

Am citit și eu autobiografia lui Michelle Obama, scrisă – așa cum recunoaște și ea cinstit – cu ajutorul Sarei Corbett, care nu știu cine este dar a făcut o treabă bună. Cât o fi mâna Michellei în cartea asta, cât o fi mâna Sarei, nu știu. Dar mi-e clar că nu e numai mâna Sarei. Explic imediat de ce.

Autobiografia se vrea sinceră și nu foarte autotămâietoare, ceea ce și reușește, în mare măsură. Autoarea se descrie ca „obsedată de control” și „extrem de încăpățânată” (însușiri feminine de care nu se prea îndrăgostesc bărbații, în treacăt fie spus), admite că n-a crezut în șansa lui Barrack decât foarte-foarte târziu (adică abia după ce s-a văzut instalată în Casa Albă, ce să mai vorbim) și descrie cu onestitate stările cumplite de frustrare datorate absențelor de-acasă ale soțului, în perioada de început a luptei politice: nu scrie nicăieri că i-ar fi zis (la acea vreme) lui Barrack ceva de genul „Ești un nimeni, politica nu-i de tine, avem un copil de crescut, de ce vrei să te faci de râs alergând după cai verzi pe pereți când familia ta are atâta nevoie de tine?!”, dar se simte că așa gândea atunci. Și acum ajungem la partea umbrită.

Ceea ce spune Michelle în autobiografie este foarte interesant (n-am putut lăsa ieri cartea din mână până la final), dar și mai interesant este ceea ce nu spune. Iar ce nu spune ea este că Donald Trump nu ar fi ajuns niciodată președintele Statelor Unite fără „ajutorul” soților Obama. Politica lor vizionară, dorința (sinceră!) de a îndrepta lumea cu umărul, a avut în final efecte contrarii. I-a înrăit pe oameni. Barrack Hussein Obama s-a prezentat mereu ca fiind președintele reconcilierii, nu al divizării, dar asta este moștenirea lui politică. O țară mai divizată ca niciodată, cu excepția perioadei de dinainte de Războiul Civil (cam 1846 – 1860). Ce anume s-a întâmplat? Și ce nu spune Michelle în carte?

Se mai întâmplase asta cel puțin o dată, dacă nu de sute de ori în nenumărate țări de-a lungul timpului, dar mă opresc doar la Rusia: în Imperiul Rus, persecutați erau minoritarii religioși (evreii), de gen (femeile) și etnici (nerușii, în special polonezii, moldovenii, balticii, tătarii, caucazienii, finlandezii etc). Când Lenin a luat puterea, a zis că această nedreptate trebuie corectată și a aplicat „discriminarea pozitivă”, adică a adus în centrul puterii femei, evrei, letoni, armeni, georgieni și mulți alții, ceea ce a fost foarte bine, o „reparație” binevenită. Numai că asta a lăsat pe dinafară coloana vertebrală a națiunii, adică pe bărbatul alb creștin, cel care făcea toate muncile grele și periculoase (ca muncitor, țăran, miner, colonist, marinar, tăietor de copaci etc) și care lupta și murea în toate războaiele, ca soldat. Toți erau promovați, numai el, nu. Iar când Stalin a început re-rusificarea aparatului de stat, milioane de oameni i-au aprobat politica... și i-au devenit, practic, complici, că doar Gulagul nu s-a făcut singur! Cu alte cuvinte, discriminarea pozitivă (menită să înlăture o nedreptate) are o consecință cu totul neprevăzută: radicalizarea celor ne-discriminați (pozitiv).

În cartea lui Michelle e foarte mult discutată acuzația care i s-a adus ei ca Primă Doamnă, și anume că era „frustrată și furioasă”. În română nu se prea înțelege. Iar ea, mișelește, nu explică contextul (poate nu și-a imaginat că-i va tradusă autobiografia?!). Cred că prin „frustată și furioasă” îi era atribuit un anumit comportament, o anumită conduită; există un compartament tipic american numit „attitude”, care este apanajul negreselor (sau, în exprimarea autoarei, a „femeilor de culoare”): „Gimme attitude, gi’l, I wanna see attitude!”, i se spune unei negrese de către alte negrese, atunci când ele (alte negrese) consideră că ea (prima negresă) nu-i suficient de obraznică. Despre ce este vorba? Se pare că-i o modă populară printre tinerele negrese să-i jignească neprovocate pe bărbații albi, iar această modă de a jigni (numită „attitude”) reprezintă oarecum „răzbunarea pentru sclavie”. Mie, personal, mi se pare o tâmpenie, dar eu sunt bărbat alb, așa că poate nu sunt tocmai echidistant. Ca european și ca român, „attitude” îmi amintește perfect de comportamentul femeilor rroma când pleacă în haite la cerșit („cerșuit”, cum zic ele), și mai mult nu zic nimic, e deja teren periculos: de negresele din America pot să zic ce vreau aici în România, dar de țigănci, nu! Ne civilizarăm și noi, ne deterăm dracului! Suntem corecți!

Ei bine, Michelle are și ea, ca orice alt om, dublă măsură: când vede prima oară întreg Congresul american (ambele Camere) este „oripilată” de faptul că este compus în majoritate din „bărbați albi”, din foarte puține „femei albe” și nicio „femeie de culoare”. Pe de altă parte, când este studentă și colega ei de cameră (o „femeie albă”) nu se simte OK în seara în care-n cameră are loc o petrecere cu „câțiva colegi” și camera se umple de „bărbați negri” (se înțelege că sunt studenți), tot colega e cvasi-acuzată de rasism. Alt exemplu: în echipa ei personală (a lui Michelle ca Primă Doamnă) sunt numai femei („și de culoare, și albe”), dar există totuși un bărbat („alb”!): grădinarul. Nu știu dacă asta vrea să fie o răzbunare rafinată sau pur și simplu n-a fost ea în stare să găsească o femeie suficient de calificată ca să dea cu sapa, dar așa a procedat. O cred.

Amănuntele istorice ale cărții sunt extrem de interesante, în special datorită faptului că nu sunt văzute dintr-o poziție de decizie (ca a lui Barrack) ci dintr-una de spectatoare, ceea ce se potrivește mult mai bine c-un cititor ca mine (sau ca tine, sau ca noi toți, oameni care n-avem control asupra marilor decizii din politica globală) decât se potrivește viziunea amplă a cărții lui Kissinger, de pildă. E mai ușor să înțelegi istoria pornind de la mic spre mare, decât invers. Păcat că n-avem și o versiune feminină a Războiului Peloponeziac, de pildă! Am fi putut înțelege cu mult mai bine tot conflictul.

Ce mi-a plăcut din carte: totul. Ce mi-a plăcut din ceea ce nu-i scris în carte, dar se înțelege printre rânduri: totul. Ce m-a speriat: diferența uluitoare dintre piața educațională (și ulterior, a muncii) din Statele Unite și echivalentul (echivalentele) lor românești: cei care cred că America „se duce pe pulă” habar n-au de realitate, iar realitatea este că românii tot n-au reușit să înțeleagă valoarea (dar și prețul) educației de calitate. Ce m-a liniștit: faptul că o „viziune” bine-intenționată (urmată de consecințe negative) e contrabalansată în mod natural (dar în timp) de reacția bunului-simț popular. Excesele epocii Obama (birocratizarea aparatului de stat, discriminarea pozitivă, spirala cheltuielilor guvernamentale, politica externă centrată pe concesii, supralicitarea încălzirii globale etc) sunt acum contrabalansate de excesele și mai mari ale epocii Trump (nu le mai înșir că le știți, asta-i istoria în derulare) și acestea, la rândul lor, vor fi contrabalansate de viitoarele politici publice ale succesorului lui Trump. Et caetera.

Lucru ce-mi pare a fi valabil peste tot. După „generația Brexit”, în UK va veni la putere o generație c-o viziune exact opusă; în Franța, după Macron va veni un și mai mare prost; după Orban vor veni  cei mai proeuropeni lideri din toată istoria Ungariei. Ați înțeles unde bat. Puterea uzează. Istoria se răsucește. Valabil și-n România.

miercuri, 23 ianuarie 2019

Zona de confort

„Nu vă cantonați în zona de confort!”, zice antrenorul. „Ieșiți din zona de confort”, și asta mai e cum mai e, dar: „Nu campați în zona de confort” m-a ucis. De peste trei decenii merg pe munte și n-am campat vreodată în zona asta... despre care nu știam că există. Bine c-am aflat de ea în buricul Bucureștiului!

Pe mine mă știți: n-am niciun fel de calitate afară de calitatea șoriciului foarte gros, însușirea de căpetenie a reporterului, dacă chiar vrea să fie reporter; nesimțirea, asta este cheia. Toți cei de la sală se prefăceau că știu perfect de bine ce e aia „zona de confort”, chit că habar n-aveau, așa că m-am expus oprobiului, a mia oară de când lucrez cu Cațavencii, și-am întrebat: „Da’ ce zonă-i asta?”.

Râsete. Vai ce prost e Mihăiță. OK, sunt eu prost, dar uite că și antrenorul s-a încurcat la începutul explicației (pe urmă și-a dat drumul la vorbe), a zis mai întâi că e vorba de comoditate fiziologică, firească după o anumită vârstă („Te instalezi la televizor cu telecomanda-n mână și aia e”), pe urmă a cârmit-o cum că zona de confort ar fi de fapt lenea socială, lenea de a fi atent la oamenii dimprejurul tău („Mergi pe stradă, poet, îți dă unul un pumn în gură și pleacă cu telefonul tău de fițe”), iar la final a ajuns la concluzia că zona de confort e „nivelul zero”. Eu mă uitam ca boul: ce nivel zero, frate?! Dar pe mine nu mă înduioșează nivelurile vreunui antrenor, fie el și bun de gură, așa că nu l-am lăsat să scape: „Ce nivel zero? Adică cum?”. S-a foit (nu-i convenea că-l întreb, avea lecție particulară c-o blondă după ce plecam noi din sală), dar n-avea ce face, a răspuns: „Nivel zero. Să crezi că totul e bine. Că lumea este funcțională și că tu trăiești în ea. Că altcineva are grijă de tine, orice s-ar întâmpla, că doar d-aia plătești impozite: fals. Cine are grijă de tine are grijă ca făptuitorul să-și primească pedeapsa, dacă-i prins; dar atunci, atunci, în acele fracțiuni de clipă în care se întâmplă nenorocirea, n-are nimeni grijă de tine. Ești singur”. Eu am înțeles ce-a vrut să spună, dar ce, credeți că așa merge treaba?! Au început gagicile să protesteze, că nu știu ce, că dom’ profesor, că sunteți în eroare, că vedeți complet greșit chestiunea, că nu suntem în junglă, până când ăsta a tranșat vorbăreala: „Gata. Exersăm rădăcina degetului mare de la piciorul stâng. Aveți dreptate, gagici, nu suntem în junglă. Nu e opozabil”.

articol publicat în numărul 2/2019 al revistei Cațavencii

The Innocents Abroad (III): Salzburgerland

Vine iarna! Adică ce să mai vină, c-a venit deja: unii cu grijile, alții cu sparturile. Unii nu știu cu ce să-și încălzească bordeiele, alții-s disperați să-și pună cauciucuri de iarnă: „Dar dacă trebuie, măi Mihăiță? Dacă trebuie, trebuie!”. N-o să înceteze vreodată să mă fascineze modul prin care oamenii încearcă să-și mascheze dorințele personale, transformându-le în legi ale naturii, prin intermediul acestui modest cuvânt: „trebuie”. O mașină nu trebuie să aibă cauciucuri de iarnă: tu, proprietar și șofer, îi pui cauciucuri de iarnă ca să te duci la schi în Austria. Poți să lași mașina în parcare toată iarna, cu tot cu cauciucurile ei de vară? Poți, dacă n-ai bani.

Ani de zile am fost atârnătorul unui grup de bogați care n-aveau altă grijă decât să spargă banii în Austria, la schi. Ei nu se considerau bogați („Sunt un biet bugetar!”, croncănea unul dintre lideri, la saună), dar eu știu mai bine. Erau bogați, erau neisteți, erau răsfățați. Pe mine mă țineau pe lângă ei ca pe-un fel de copil de mingi, nefiind bun de nimic concret: nu mă puteam compara cu ei nici la schi, nici la șofat, nici la impresionat gagici. Eram un băiat la toate, de trimis după beri, de făcut rezervări, de cumpărat bilete, de vorbit în limbi etc. Nu zic, nu zic: mi-a prins bine și m-am și distrat, asumându-mi rolul prea puțin dramatic de bufon bețiv. Cu bogații am scos-o eu la capăt fără prea multe bătăi de cap, dar cu femeile bogaților mi-am găsit beleaua, că erau disperate să câștige statut pe spinarea mea. Apropo, știți ce femei au bogații? Perfecte, perfecte, absolut perfecte. Corpuri perfecte, de-o frumusețe pe care numai hrana bună, lipsa muncii și efortul la sală o poate da; evident, în interiorul acelor corpuri nu este nimic, dar asta-i altă discuție. Se munceau să-mi bage mie-n cap că ele nu-s curve, dar nu le mergea, făceam un mișto de ele de râdeau bogații cu lacrimi (în fond, ăsta era rolul meu, heya?); „Mihăiță”, zice o frumoasă, „aruncă-mi și mie o portocală”. Nu putea să se deplaseze până la fructieră, putoarea! Lasă, că puteam eu: m-am dus la masă, am luat o portocală și am aruncat-o pe geam (era geamul deschis, că țipasem la zgârcioaba de babă, austriaca, să dea căldură ca lumea dacă vrea să vadă vreun ban și se făcuse mult prea cald dup-aia. Mai bine. Dacă era după ea, ne-ar fi ținut în frigider). Frumoasa a rămas tâmpită, bogații râdeau să crape, era genul de glumă pe care chiar și creierele lor leneșe o puteau decoda cu ușurință: „Păi nu i-ai zis, pisi, s-o «arunce»? A aruncat-o, băiatul!”. Da’ știți care-i poanta? În următorul an, eu eram iar prezent pe baricade, iar pisi, nu. Să fii curvă nu e simplu. 

***

Cei care nu schiază mă tot întreabă de ce e importantă Austria; păi, e! Nu că acolo se schiază, mersi: se schiază și în România, și în Bulgaria, și în Ucraina (ați auzit de complexul de la Bukovel? Nici eu), dar nu este vorba despre schi, pur și simplu. Cei care merg la schi îmi zic că sunt dobitoc, că exact despre asta este vorba și că numai de habarnist scriu așa, dar dați-mi voie: am fost copilul de mingi al bogătașilor „austrieci” ani și ani, cred că știu destule. Este vorba despre schi, bunînțeles, dar este vorba despre mult mai mult.

În primul rând este vorba despre segregare, iar acesta e-un subiect extraordinar de incorect politic. Oamenii bogați nu vor să se amestece cu oamenii săraci, despre asta-i vorba; când stai la taclale cu ei îți explică – cu argumente pertinente – că motivația este dată de schiul în sine, de buna organizare austriacă a pârtiilor, a accesului la pârtii, a fluxului de schiori și a cazărilor excelente, mult peste poate oferi altcineva în Europa de Est. Nu știu, poate că așa și e, cum spun schiorii. Dar spun ce am văzut cu ochii mei: oamenii bogați și sfioși nu vor să se frece de golăneala românească și preferă să cheltuiască timp și bani pe grozava Austrie în loc să se dea cu schiurile pe plaiurile noastre. Poate că au dreptate, din punctul lor de vedere. Dar atunci de ce mă iau și pe mine?!

Pentru că, da, nicio expediție în Austria nu era completă fără Mihăiță, care ce făcea? Nimica nu făcea. Stătea degeaba și spunea glume proaste, bând beri seara, când toată lumea venea obosită de pe pârtii și numai de glume proaste nu avea chef – dar vreți să știți ceva? Bogații sunt și ei oameni, adică tot nefericiți sunt, ca și noi. Veneau certați de pe schi, tensiunile dintre ei creșteau în loc să fi scăzut, erau ca niște bombe cu explozie întârziată. Eu le tot spuneam să bea ceva, să facă sex, să se ia la bătaie și să se destreseze – ei, nimic. Într-o zi (recunosc, ultima zi, mi-am plănuit-o) am luat problema-n mână: i-am lăsat să se ducă pe pârtie și m-am îmbătat muci. Când a venit trupa, obosită și gata de scandal, n-a avut cu cine să se certe: Mihăiță se dădea cu schiurile pe scara interioară. Au vrut să mă bată, și-au încasat-o; lasă, ca așa merită bogații! 

***

De ce e importantă Austria pentru români? Nu e. În comparație cu oamenii noștri care muncesc prin Spania, Italia, Franța, UK, Portugalia, Germania sau Olanda, ăi din Austria sunt puțini și aproape, un fel de diasporă care nu-i diasporă: o dată pe lună trec pe-acasă. De ce e important schiul pentru români? Nu e. Față de fotbal, baschet, fotbal-tenis sau bowling, schiul are practicanți puțini și neconectați în rețele mari. Luate separat, cele două jumătăți nu-nseamnă nimic; luate-mpreună, îs România 3.0 (adică România de mileniu III). 

Că schiul e un sport scump nici n-are rost să spun (ce-i mai scump decât schiul? Parapantismul, sky-diving-ul, yachtingul?), iar că n-are valoare de supraviețuire, nici atât; altceva are, o chestie pe care mă chinui de vreo 30 de ani s-o prind în cuvinte și nu reușesc – probabil n-o să reușesc nici acum, nu-i nimic, o să reușesc dată viitoare. Schiul exclude. Asta vreau să spun de-atâta amar de timp, și mai precis: schiul exclude mai eficient decât orice altceva. Și încă: a nu schia, ca român, în Austria, înseamnă a te exclude din casta conducătoare. Ți se pare de căcat? Așteaptă: și pe copiii tăi îi exclude. Când vor crește, când vor fi femei și bărbați, când vor lupta pentru locul lor în lume, nu vor avea acces în gașca șefilor. Chiar dacă vor accede la șefie, în pragul bătrâneții, tot ca intruși vor fi priviți, nimeni nu va spune despre copiii tăi: „A, sunt de-ai noștri”. Nimeni!

Am fost însoțitor de schi și-n România (în Parâng, în Bucegi, în Baiului, în Cindrel, în Postăvaru), și-n Austria, mai mult prin Salzburgerland, de-aia zic. Însoțitorul de schi e ăla care stă după fundul grupului, cară bagajele, duce și aduce oamenii de la pârtii, rezervă mesele la restaurant, spune glume seara, stă pe la cozile de pass-uri și se ceartă cu proprietăresele; pe vremea boierilor, acest rol era îndeplinit de sclavii țigani, acum timpurile s-au mai schimbat (oare?). Da, însoțitorul face de toate, mai puțin un singur lucru, și anume să schieze alături de cei care-l plătesc. De unde știu chestia? Păi, de la Thomalwirt ăsta de care vă spun, unde eram într-o seară jos în restaurant și mă jucam cu copiii (ne fugăream printre mese, chirăieli etc), unul dintre ăia micii o-ntreabă pe mami a lui dacă Mihăiță (adică eu) are și el copii. Mami zice, fără să se uite la mine sau să mă-ntrebe ceva: „Nu, n-are”. 

articole publicate în numerele 48/2018, 1/2019 și 3/2019 ale revistei Cațavencii

marți, 22 ianuarie 2019

Sens unic

Pe mine mă știți: lent, dar profund. Am cartea din noiembrie 2018 (de la autor! Cu autograf!), am citit-o din decembrie și abia acum în ianuarie mă îndur să dau pe gușă ce-am înțeles din ea. Motiv? Foarte simplu. E genul ăla de carte pe care o folosesc pentru a-mi scrie cartea, așa că important este nu ce dau eu aici pe gușă (și puteți citi voi, moca, că d-aia-i blog), ci ce nu dau. Aia-i pentru uzul meu personal. Bine, poa’ să aibă parte și cei care-mi vor cumpăra romanul (îl lansez în noiembrie 2019), dar ei sunt puțini față de marea masă de pomanagii. Puțini, dar buni – asta mi-e deviza!

Ce face Paul Cernat în „Vase Comunicante”? Îi ia la mână p-ăia micii. Îi lasă-n pace p-ăi mari, de care știe toată lumea, că-s în manuale și pe toate gardurile, și se concentrează pe mărunțeii uitați, care-n unele cazuri (rare, totuși) nu-s mărunței deloc, au dat lucruri foarte bune literaturii în limba română, dar n-au avut noroc: i-a acoperit praful. Timpul n-a fost culant cu ei, cum a fost cu-ăi mari și cu mulți dintre cei mijlocii; au rămas prin subsoluri, la categoria „și alții”. Înșir aici niște nume, doar așa de kiki, pentru că nu asta vreau să spun, ci altceva (trei chestii, mari și late): Gherasim Luca, Ion Vinea, Benji Fundoianu, Ilarie Voronca, Ștefan Baciu, Paul Păun, Dolfi Trost, George Magheru, Marcel Avramescu, Paul Sterian, Scarlat Callimachi și (foarte) mulți alții, de care sunt absolut convins că n-ați auzit, cum n-ați auzit nici de ăștia de mai sus (nici eu, dealtfel – nu-s cu nimic mai breaz ca voi!). Au fost și câțiva care s-au salvat literar (Gellu Naum, Max Blecher, Geo Bogza) sau politic (Virgil Teodorescu), sau și-și (Miron Radu Paraschivescu). Enfin, cartea-i plină de „cărniță”, n-aveți decât s-o citiți și să vă deztunericiți la cap.

Primul lucru pe care vreau să-l spun e că literatura (noastră? În general?) este plină de biografii fabuloase, de vieți nemaipomenite, „bine-umplute”, pe lângă care bietul Creangă pare un nenorocit, cu găinării gen Humulești, bojdeuca și apa Ozanei; ce mare ispravă e să trăiești o viață ca asta?! Orice țăran se naște-ntr-un sat, se scaldă-ntr-un râu și moare-ntr-o bojdeucă; dacă n-are talent, nu poa’ să scoată nimic valabil din asemenea material. Creangă a avut, nu zic, dar a avut și noroc de-un moment unic de nation-building în care elitele constructoare se zbăteau din răsputeri să includă țărănimea în efortul lor cultural (să le dai pământ a fost ușor, dar să-i convingi să-și lase copiii la școală numai ușor n-a fost). Prin comparație, viața lui Ștefan Baciu este un roman de aventuri, din care un scriitor priceput scoate vreo trei-patru romane, ca popa (dau la sfârșit linkul de pe Wikipedia, să vă dumiriți și singuri).

Al doilea lucru pe care vreau să-l spun e că titlul cărții înșală: „vasele comunicante” sunt literaturile română și franceză, iar unul ca mine ar putea crede că ele „comunică” în ambele sensuri, dinspre franceză înspre română și dinspre română înspre franceză. Nimic mai fals. Comunicarea este într-o singură direcție. Cei care au renunțat la română și s-au exprimat în franceză (Benji Fundoianu – devenit „Fondane”, Ilarie Voronca, Emil Cioran, Eugen Ionescu) au zidit la monumentul limbii franceze, nu al limbii române; cei care au rămas la română au fost fie uitați (în România), fie necunoscuți (în Franța, fiind netraduși). Literatura română e-o iederă care s-a cățărat pe un copac; acum, că-i iarnă (iarna literaturii franceze), iedera pare mai verde și mai vie decât copacul, de creează iluzia c-ar fi putut ajunge așa chiar și fără copac; dar n-ar fi putut. Românii au crescut călare pe francezi, ca literați, lucru pe care par să-l uite. Acum francezii gâfâie și nu mai pot, iar românii sunt în plin salt spre cârca anglofonilor, cum face orice iederă care se respectă (nu-i nicio rușine, și eu fac exact la fel; nu acuz, descriu un fenomen!). Că noi, românii, am „dat” ceva Franței ca literatură este o minciună; e drăguț să crezi așa ceva, dar ești doar un copil ce-ncalecă un băț și-l mână-n luptă. A „da” înseamnă a fi tradus din română în franceză, vândut ca pâinea caldă în librării și lăudat de critica Hexagonului („Mulțumim, Mihăiță, pentru extraordinara plăcere pe care cărțile tale scrise în română și traduse în franceză ne-au procurat-o!”). Bă! Am fost la Paris, știu orașul, știu librăriile, știu despre ce vorbesc! Suntem într-o colț, mai la dos, la raftul „Literaturi est-europene”, printre ruși (majoritari), albanezi și vreo doi unguri. Suntem?! E Cecilia Ștefănescu, cu „Legături bolnăvivioase”. Atât. Ca să fie treaba oablă! Consacrații? Vax albina! Nu-i niciunul pe raft.

Al treilea și ultimul lucru pe care-l am de spus a fost deja spus de Florin Iaru, dar lasă că nu strică să-l reauziți, poate vă intră-n cap (nu vouă cititorilor, ci vouă autorilor): de caracudă e mare nevoie. De ăștia micii, ca mine, ca tine, ca sărmanii Andrei Ciobanu sau Pavel Coruț... este nevoie mare-mare. Ăștia învață prostimea să citească și autori români (altfel ar sta numai pe Sandra Brown), ăștia pregătesc minima masă critică de românofoni care să aibă ce descoperi în propria lor literatură (mai un Mircea Cărtărescu, mai un Radu Gheo, mai o Gabriela Adameșteanu). Fără plevușcă, în lac nu există știuci. Fără muște, cerul e orfan de rândunele. Când te-ntrebi ca proasta-n târg când vinde linguri: „De ce să citesc cartea lui Cernat despre scriitorași de mâna a treia când pot să-i recitesc în timpul ăsta – și cu plăcere! – pe Eminescu, pe Sorescu, pe Nichita?!”, răspunsul e: d-aia. Că fără scriitorași n-ar exista niciun Eminescu, niciun Sorescu și nicio Nichită. Ăștia n-au apărut din nimic. Ăștia s-au urcat până sus pe-o scară făcută din oasele scriitorașilor, uitaților, rataților. One bone, one rung! 


joi, 3 ianuarie 2019

Chestiunea țărănească 3.0

Da, am băut La Căpăcel cu profesioniștii băutului, cu oamenii din sat! E, și ce dac-am băut? Să-mi fie de bine! Am băut și-am povestit, așa cum fac oamenii gospodari a doua zi dup-o nuntă (și-a treia, și-a patra, și-a cincea, și-n toate zilele de la Dumnezeu, că d-aia există băutura). Din vorbă-n vorbă, am dibuit unele chestii mai puțin evidente, dar mai întâi de toate să vi-l pârăsc pe Grig Bute, care mereu mă ceartă („Coane, scrie și tu mai frumos, mai pe profilul paginii, așa, dacă nu pe-al revistei... ce-o să creadă cititorii? Bar sătesc după bar sătesc, număr de număr?!”), dar mă ceartă degeaba, că tot eu am dreptate.

Principala obiecțiune („Ăia-s niște amărâți care nu interesează pe nimeni – dar stresează pe toată lumea!”) nu stă în picioare din multiple motive, pe care nu le discut acuma, că n-am nici greutatea socială și nici autoritatea morală ca să le discut; dar la chestia cu „amărâții” am ceva de zis. Da, bețivanii de La Căpăcel sunt fie pensionari, fi asistați social, dar amărâți nu-s. Au case, sunt proprietari! Cei mai mulți au și terenuri retrocedate – sunt proprietari! Au mașini, obosite ce-i drept, dar mașini – sunt proprietari! Veniturile „asistaților” sunt completate de pensiile părinților și de munca la negru, ce reprezintă principalul inflow de cash al bugetelor personale, iar veniturile pensionarilor înseamnă „pensie + muncă la negru + remitențe”, pentru cei suficient de norocoși să mai poată lucra și să aibă copii harnici pe undeva prin Europa. Încă ceva: pâinea e principalul aliment care trebuie cumpărat, în rest mâncarea provine din gospodărie, unde nu se poate să nu fie un purcel și niște găini. „Amărâți”? Nu știu ce să zic.
Veniturile mele sunt compuse din salariu (1), banii din colaborarea la revistă (2) și munca la negru (3), care, ca și la ei, reprezintă grosul. Proprietar sunt și eu, pe un apartament cu două camere într-un bloc din 1963, în partea centrală a Berceniului; mașină n-am, bicicletă n-am, de porc și de găini nu mai vorbesc... n-am nici măcar un câine. Și cam așa o arde toată „clasa creativă”: mai cu colaborări, mai cu „munca pe proiecte”, mai cu doi-trei ani de sclavie la corporație (urmați de demisie și frecat menta „pentru reîncărcarea bateriilor”), mai cu vreo ciupeală gen „studiu de prefezabilitate” (primarii adoră așa ceva), tot felul de prostii. Dar dacă iei un „creativ” ca mine și-un „amărât” de La Căpăcel, îi scuturi pe-amândoi de fițe și-i prețăluiești negustorește („How much do you worth?”), o să constați că ești un bou și că amărâtul nu-i ce pare-a fi. Ergo: national welfare aparține, în mare parte, amărâților. Nu TFL! 

***

La Stanciu: m-a certat rău soacră-mea, că „nu se înțelege” ce-am vrut să spun în textul de săptămâna trecută, cel cu La Căpăcel. Revin și precizez, direct și fără fițe: oamenii de la țară nu sunt proști. Ei par proști din punctul nostru de vedere, proști, leneși, răi, bețivi și votanți-aiurea, dar nu este așa, câtuși de puțin; da, sunt bețivi, sunt leneși, sunt răi și votează mereu cu ăia cu care nu votăm noi niciodată, dar – atenție! – nu din prostie votează ei așa, ci din calcul. Nu este nicio glumă. Am băut cu ei La Stanciu, au făcut haz de mine, m-au jignit în fel și chip (bătaie n-am luat, totuși: am mai învățat câteva trucuri între timp, nu mai sunt așa fraier ca-n 1996), dar eu am aflat ceva de la ei, nu ei de la mine. 
Am întrebat de ce aleg același primar de 25 de ani încoace, din moment ce nenorocitul n-a fost în stare nici măcar să asfalteze (nu mai spun de apă curentă, canalizare, gaz metan și fibră optică: alea-s fantezii, alea-s Hong Kong, în Dealu Frumos avem alte priorități), iar ei mi-au zis că-l aleg tot pe el pentru că-i de la partid. Eu am făcut pe prostul, iar ei mi-au explicat: „Bă, bucureșteanule... uite cum stă chestia. Tu crezi că noi nu știm că ăștia-s hoți, proști și ne mint în față? Știm, mă, prea bine știm. Dar pe ei îi votăm. Dacă i-am vota pe unii cinstiți și puși pe muncă, unde-am ajunge, mă?”. Eu m-am uitat la ei fără să mai fie nevoie să fac pe prostul: „Unde-ați ajunge?”. A urmat un râs colectiv, toată cârciuma râdea de mine și eu nu pricepeam deloc de ce, doar căscam gura, până când i s-a făcut cuiva milă și mi-a explicat: „Cine face treabă face pentru voi, ăștia de la oraș. La țară e tot aia. Adică, dacă se îndreaptă lucrurile în țara asta, se îndreaptă pentru voi, nu pentru noi. Nu vine guvernul să dea la lopată gunoiul din grajd!”. După încă câteva beri am început treptat-treptat să mă dumiresc și să înțeleg ce voiau oamenii să-mi spună, iar eu nu voiam să pricep de nombrilist ce eram: orice progres social imaginabil duce la mărirea inegalității. În termeni pecuniari, interlocutorii mei valorau mult mai mult ca mine, că aveau case, pământuri, animale, mașini și pensii (eu n-am nimic din toate astea), dar nici unul dintre ei nu văzuse vreodată marea, de exemplu. M-au luat la întrebări și-a rezultat că eu – fără bani! – călătorisem cam prin toată Europa (iar unde n-am fost eu a fost Grig Bute, ca să fac și-o in-house joke), iar ei, proprietarii a fel și fel de posesiuni, nu-și mișcaseră fundurile dincolo de Berevoești. Cumva, asta e o nedreptate. Un guvern bun n-are mai mult ce să facă pentru oamenii din Dealu Frumos, un guvern bun are ce să facă doar pentru mine. 

***

Gambrinus: în Cehia, România și Wisconsin, „Gambrinus” e mai mult decât un nume: e-o bucățică de identitate. Dar nu ăsta-i subiectul, sau cel puțin nu acum, că de-aia am împărțit textul în trei episoade, ci cu totul altceva: nu se înțelege ce vreau să spun. Am fost, adică, la Gambrinus (cel din București, nu cel din Milwaukee) cu niște oameni, am băut berea casei și-am stat oleacă la sfat, cum fac oamenii la sfârșit de săptămână (au muncit? Au muncit! Merită!) și iată ce-am aflat: se pare că micul serial din revistă, cel cu „barurile sătești” (La Căpăcel, La Stanciu) a fost citit și-a enervat pe toată lumea. Eu am crezut că-s amuzant și reușesc să comunic ceva, dar n-am amuzat pe nimeni și n-am reușit să comunic nimic. Rezultatul efortului meu a fost penibil: „Ce, bă, te-ai dat cu pesediștii?”. 
Am recitit cele două texte cu mare atenție, să dibăcesc unde-am greșit (vorba lui Toma Caragiu din „Operațiunea Monstru” – păcat că nu se poate reproduce grafic intonația lui inimitabilă: „Uuu-nde-am gre-șit?!”), dar nu-mi pot da seama. Nu știu unde s-a rupt filmul, unde s-a-ntrerupt linia de comunicare între mine și cititor. Am vrut să spun un lucru simplu: NU EXISTĂ ALȚII. În marile orașe este ușor să spui „Corupția ucide” (așa și e, nu contest), dar la țară nu merge. Punctum. Asta am vrut să spun. Între oamenii din marile orașe și cei mediul rural (plus noua găselniță, „urbanul mic” – ce dracul înseamnă asta?!) e-o fractură, o cezură, o ruptură (spuneți-i cum vreți) de limbaj. Nu numai de limbaj, sigur, dar în primul rând de limbaj: aceste două cuvinte n-au niciun sens la sat. „Mâine ucidem”, așa se zice la țară când se planifică tăierea porcului. Iar cuvântul „corupție” nu există în vocabularul rural, oamenii nu pot asocia un sens acestei secvențe sonore („Co-rup-ți-e? Adică cum?”). Sau: elita de la sate datează de exact 70 de ani. Din 1948. De atunci și până acum, cei de la țară sunt conduși de această elită - și nu există alta. Pur și simplu. 
Cine alege să trăiască în sărăcia satului românesc, când globalizarea accelerează și ne ispitește, cum să spun, cu toate ispitele?! Cel ce poate pleca, pleacă; cel ce nu poate, rămâne și uită la televizor, la lumea asta mare și frumoasă... de care el n-are parte. Sau ea: la țară sunt mai multe femei bătrâne decât bărbați bătrâni, că pe bărbați îi cam răpune țuiculița. Asta încerc să spun: celor de la țară le cerem imposibilul și pe urmă îi facem „proști”. 

articole publicate în numerele 47, 48, 49/2018 ale revistei Cațavencii