vineri, 27 ianuarie 2017

Tempelburger, Berlin

M-a întrebat cineva-n redacție: „Pentru cine scrii tu?”. N-am știut ce să zic. Chiar, pentru cine? Că nu e mare ispravă să dai din picioare (și să iasă din asta „Spații de cazare”) sau să te-ostenești bând beri și să scoți „Baruri europene”; asta poate oricine! Dar nu oricine le apreciază, și aici voiam de fapt s-ajung.

E clar că generația de dinaintea mea n-are niciun drag să citească revista Cațavencii, pentru simplul și tristul fapt că nu-i înțelege poantele (am verificat personal, nu e legendă urbană). Mai mult, generația are probleme pecuniare, așa că nu-și poate permite să spargă patru lei - și nici măcar să nu râdă de banii ăștia! Mai bine se uită la televizor, că acolo, slavă Domnului...

Pe de altă parte, generația anilor ’90 e mult prea ocupată să trăiască personal ce povestesc eu aici (adică să călătorească și să chefuiască, cu sau fără beri – vremurile s-au mai schimbat!) ca să aibă răgaz să citească cum fac alții chestii: patru lei nu-s o problemă, dar o oră din viață, da. Vorba lui Dănel (un băiat, nu-l știți): „De ce-aș citi, dacă pot să fac altceva în timpul meu liber…?!”.

Așa că mai rămânem noi, ghinioniștii care-am prins ce-a fost mai nașpa din comunism și din capitalism; singura consolare, dar singura, e să ne zicem „Lasă, mă, că altor generații le-a mers și mai prost!”. Corect: nemții ăia, săracii, care-au lucrat după 1934 la aeroportul Tempelhof („the mother of all airports”, cum scrie la wikipedia), ăia ce să mai zică? I-a luat mama dracului și n-au avut pe cine da vina, cum avem noi; și ce s-a ales din muncușoara lor? Praful s-a ales!

„Tempelhof Feld”, așa îi zice acum prafului, și să știți că e foarte mișto, recomand. E un teren plat, imens, cu iarbă și câțiva copăcei, unde vin oamenii vara și beau bere. Bine, nu-i obligatoriu: unii joacă jocuri (multe jocuri, jocuri de toată mâna, toate jocurile), alții grătăresc, alții se pupăcesc, alții dorm, alții fac agricultură bio (era un prost c-o săpăligă, am murit de râs); sunt și unii care țin discursuri către nimeni, ca-n Speakers’ Corner din Hyde Park… e foarte frumos.

Eu cu băieții ne-am stabilit cartierul general la o dugheană cu nume foarte creativ (Tempelburger) și acolo am băut de toți banii, rusește, numai bere locală, la sticlă de 450 ml, o bunătate. Nu mai țin minte cum se numea!

articol publicat în numărul 45/2016 al revistei Cațavencii

joi, 19 ianuarie 2017

Cabana Omu, 1983

Ia să facem un mic inventar: 1983, ceața (în Bucegi, spre cabana Omu); 1994, ceața (în Bucegi, spre cabana Omu); 1995, ceața (în Parâng, pe creastă); 2000, ceața (în Călimani, spre stația meteo Rețițiș); 2007, căderea în gol (în Buila-Vânturarița, spre canion); 2009, beția (în Curmătura Oltețului); 2012, viscolul (în Bucegi, spre cabana Omu). Cam astea ar fi momentele foarte clare când m-am apropiat binișor de moarte, în drumețiile pe munte. Poate c-am exagerat în articolele precedente, când am scris că beția este principala cauză de deces în rândul excursioniștilor, iar din simpla enumerare de mai sus rezultă clar că nu e; doar că, de obicei, beția e urmată de pierderea traseului („s-a rătăcit”), de căderea nopții, de hipotermie... și gata. Te găsesc salvamontiștii a doua zi, sau a treia, sau a patra (depinde prin ce văgăuni te-ai băgat, depinde și de vreme), dar degeaba. Nu mai e nimic de făcut, în afară de colivă.

Îți amintești cum încercau toți să te răzgândească, atunci la început, când te-ai apucat de mers pe munte? „Nu te duce, c-o să te mănânce ursul” și „Nu te duce, c-o să cazi în prăpastie”. Atât. De ceață și de beție ți-a zis cineva ceva? Nu ți-a zis nimeni nimic. De ce? Pentru că habar n-avea. Pentru că cel ce dă sfaturi habar n-are de nimic, niciodată; e felul lui de a fi, de a exista. Influencer!

În 1983 s-a întâmplat așa: am plecat cu toții de la tabăra Padina, am urcat spre Omu pe cracul vestic, pe Guțanu și pe Doamnele, după care ne-a năpădit ceața. Profesorul de geografie care conducea copiii pe traseu a dispărut (din punctul meu de vedere) ca măgaru-n ceață, ceilalți colegi au dispărut și ei, rând pe rând, în aceeași ceață (insist doar pe punctul meu de vedere), până când am rămas doar Grasu și cu mine. Plângând de frică (aveam 11 ani). În memoria mea, Grasu plânge în hohote și eu îl îmbărbătez („Hai, c-acuși ajungem”); în a lui, exact invers. Am rătăcit vreo două ore, obosiți, disperați și cu mucii curgându-ne-n gură, până când m-am lovit de-un perete moale („Bă, Grasule, m-am dat cu capul de ceva!”), care s-a dovedit a fi zidul îmbrăcat în șindrilă al cabanei Omu. Ajunseserăm primii.

Profesorul ne-a găsit în cabană și ne-a scos afară-n șuturi, să-l ajutăm să-i caute pe ceilalți; incredibil, dar în cele din urmă i-a adunat pe toți (aș putea să mă laud c-am găsit și eu vreo doi-trei proști, dar n-ar fi adevărat, că ei m-am găsit pe mine: am tras chiulul, nu m-am depărtat de cabană, de frică ce-mi era să nu mă pierd iar în ceața aia). A fost prima dată când Sfânta Cabană Omu mi-a salvat viața. Au urmat, vai, și alte „dăți”; cândva am să recunosc tot, dar nu azi.


articol publicat în numărul 43/2016 al revistei Cațavencii

Stâna de sub Curmătura Fiarelor, masivul Leaota

Trebuie să fie foarte clar că asta nu e o recomandare, adică „Duce-vă-ți, fraților, și dormiți în stâna de sub Curmătura Fiarelor, în aprilie, că e fiță clasa una: lux!”. Nici vorbă de așa ceva, ar fi din partea mea o infamie, vorba neuitatului Ștefan Gheorghidiu; nu. E-un loc de evitat pe cât se poate, din toate punctele de vedere, care nu-s puține, dar n-am loc aici să mă opresc decât la unul singur, și anume beția. Așa cum am scris și în textele anterioare, beția e necazul care însoțește orice grup de excursioniști, la fel ca umbra. Ba uneori și mai fidel, că-n întunericul nopții tot mai scapi de umbră, dar nu și de...
Nu știu ce poză (am trimis mai multe) va alege redacția ca să bage-n revistă, dar eu le-am blurat fețele tuturor celor care apar, preventiv, că-s persoane publice, intru-n cremenal și pierd „literele române” o valoare inestimabilă (pe mine). Adică proștii aștia ce-au făcut: au luat cu ei palincă ordinară, contrafăcută, găsită în nu se știe ce depozit uitat încă din anii ’90, când oamenii erau chiar mai săraci ca azi, dacă se poate închipui una ca asta. Eu aveam o vodcă corectă, de contrabandă, ucrainiană (15 lei litrul, un pic aspră, dar merge); am băut, am mâncat, am aprins focul, am făcut supa de seară, am mai băut, am mai făcut și un ceai fierbinte, l-am dres cu vodcă ca să rezist la frig, mă rog, o seară perfectă de sfârșit de aprilie, cer senin, stele puzderie, o frumusețe. Printre noi, amicul X (persoana publică): nu, că el nu bea, el nu e de acord cu consumul de alcool. Bine, mă, treaba ta, du-te și culcă-te. Noi am mai rămas la povești, fumătorii mai pufăiau, semințarii scuipau cojile-n foc, ne simțeam bine; cât să fi durat? Vreo jumătate de oră? Trei sferturi? 
Din interiorul stânii se tot auzeau foșnete, dar nu le-am luat în seamă, am zis că omul se culcușește în sacul de dormit, își caută poziția etc. El ce făcuse: căutase sticla (petul) cu așa-zisa „palincă de cireșe” și-l băuse pe tot, 500 de mililitri, în întuneric, de unul singur, după care a început să vocalizeze (voia să iasă, dar nu mai putea). Am mers înăuntru după el (nu pot spune „am intrat”, că stâna n-avea ușă), l-am extras de sub o laviță, l-am adus afară în frig, i-am dat palme, i-am dat șuturi, l-am înjurat, nimic. Băutura își făcuse treaba cu el la marele fix, cum și-o face cu toți cei care beau pe sub ascuns, era gata să moară și poate azi n-aveam ce povesti, dacă nu i-aș fi băgat degetele pe gât până și-a vărsat și sufletul din el. L-am scăpat, și care-mi este azi răsplata? Omul nu mă mai cunoaște. Nici pe mine, nici pe ceilalți. Aviz!

articol publicat în numărul 42/2016 al revistei Cațavencii

joi, 12 ianuarie 2017

Masivul Căpățânii

Refugiul Cășăria

Sunt munți care există și munți care nu există: pe unii mergeți voi, pe alții merg eu. Vă duceți în Crai, în Retezat, în Făgaraș, în Bucegi sau în Ceahlău și vă place; foarte frumos! Eu mă duc în Pricopanu, în Șureanu, în Buila sau în Căpățânii și zic „Mda, bifă”, și aș putea spune și eu că-mi place, dar aș minți.

Ca și muntele în sine, refugiul Cășăria are marele merit că există, dar la cam atât se reduc meritele lui; a, ba nu, mai are și meritul că e nou. În rest, zero barat: este rău semnalizat, adică mori cu zile în traseu și tot nu-l vezi, abia când ajungi la Sfântul Petrea, zornăind din oase, afli că ai fi putut să nu îngheți de frig dacă făceai stânga în traseul de creastă și mai mergeai un zece minute, acolo. Sigur, ca să faci măreața stânga, pe ceață, pe ploaie, pe ninsoare sau pe viscol, ar fi trebuit să dai peste un băiat care să te tragă de mânecă („Stânga, prostule”), sau, în lipsa băiatului, peste un utilaj extrem de complex, care poate fi realizat numai cu tehnologie nanorobotică și pe care românii, după obiceiul lor cel rău, îl numesc „indicator”, „semn” sau „prepeleac”, dar, evident, țara e prea săracă pentru a și-l permite. Asta-mi amintește de povestea primei străzi pietruite din Vechiul Regat, care a fost scăpată de noroaie cu granit adus din Scoția (numai când mă gândesc ce-a însemnat asta în materie de costuri, pe vremea când țara n-avea nici căi ferate, nici ieșire la mare!), adică, dacă vrei să te sincronizezi cu unii mai breji ca tine, păi trebuie să cheltuiești, domnule! Dar de unde bani pentru un stâlpișor c-o plăcuță pe el, „Refugiul Cășăria, 10 minute”... ?!

A, că la o altitudine considerabil mai mare, practic pe un vârf de munte, a apărut o bartalai mânăstirea, asta-i altceva. Putem să ne jucăm cu trupul de carne al studentei Elisabeta Dumitrescu, care-a murit înghețată în traseu, dar nu cu sufletul ei nemuritor! Pentru asta am clădit noi o foarte frumoasă (nu sunt ironic) mânăstire de maici la aproape 2000 de metri altitudine, pe platoul Romani din munții Căpățânii, ca să se bucure babele noastre cele nespălate pe picioare, că ele-s baza, nu triștii care plătesc impozite. Ce spuneți? De unde-am avut noi bani de mânăstire în vârful de munte (o necesitate absolută, în paranteză fie spus)? Mă faceți să râd și nu-i frumos, că-mi cauzează: noi am accesat fonduri europene. Adică noi am scris proiectul (nu noi personal, ci sclavii noștri care muncesc gratis) și pe urmă noi am dat un telefon la cine trebuie și coana Europa ne-a îngropat în bani, dar despre asta povestim abia în numărul viitor.

***

Cabana-refugiu Gerea

„Cabana refugiu”...?! Ce e asta, explicați-mi și mie, ca să nu mor prost! Sau, vorba detractorilor, poate n-am mers eu destul pe munte, nu mă pricep, așa că să tac din gură! Bun, să admitem că admit. Și că cei de la Club Montan X-treme Olănești (oau!), zeii, dumnezeii și proprietarii cabanei-refugiu Gerea, știu ceva ce eu nu știu. În mod modest, admit și asta. Am să mă rog de cititori să mă dumirească și să-mi deztunericească acest caz, după ce-l mai întâi prezint.

Masivul Căpățânii este uriaș, aproape cât Retezatul de mare, dacă includem în el Buila-Vânturarița și Verdeșul; de uriaș ce e, în muntele ăsta nu merge nici picior de turist, că n-are ce să vadă: lacuri glaciare nu-s; pereți de cățărare nu-s; peșteri nu-s; locuri de campare nu-s; cabane nu-s. În schimb, sunt stâni, culegători de afine (oameni simpli, te lasă-n pace, te salută cu „Săru’ mâna, domnu’!”) și mai ales mașini. Da-da, mașini: după câte știu, masivul Căpățânii este singurul din țara asta a cărui creastă poate fi parcursă integral cu mașina; vă spun cinstit, mai fusesem în Căpățânii în 2009 și văzusem și-atunci mașini pe creastă, dar nu m-am gândit că toate vârfurile masivului pot fi urcate c-un Matiz rablagit, condus de-un șofer beat și plin cu doamne cu copii mici. Urcam pe Nedeia? Hop și Matizul. Pe Căpățâna? Matizul. Pe Văleanu, Ursu, Rodeanu, Zmeuret, Preota? Matizul. Ne-am mai întâlnit cu el la vârful Gerea, ultima oară, și pe urmă noi am coborât, c-așa era traseul, dar Matizul i-a dat bătaie înainte, pe Căpreasa, c-avea probabil de făcut și traseele de cățărare din Vânturarița. Te pui cu dom’ șofer?!

Sub vârful Gerea e cabana-refugiu, foarte bine semnalizată, nimic de zis, ajungi la ea și dacă ești foarte prost (noi era s-o ratăm). Dar ajungi și atât, nu poți intra, că e-ncuiată. Am zis „încuiată”? Gre-șit. Este mai blindată ca un seif de bancă: dacă chiar ai de ales între moarte și spargere, singurul loc prin care poți intra este acoperișul (sper să nu dau idei vreunui dobitoc!). Oamenii care-au făcut-o („Proprietate privată”) au grijă ca nu cumva s-o folosească altcineva în afară de ei, c-așa e legea muntelui: mori tu, frate, treaba ta, mie să-mi fie bine.

Mă răsucesc și zic: pe un munte plin de mașini, de bețivi, de afinari, de braconieri, de ciobani și de mine, cât de criticatac să fii să-ți lași cabana descuiată?! Și măcar dac-ar fi ăștia făcătorii de probleme, măcar! Dar Căpățânii este, în primul și-n primul rând, muntele investitorilor și-al accesatorilor de fonduri europene. Despre asta, despre refugiul Folea și despre alte chestii, discutăm abia în numărul viitor.


***

Refugiul Folea

Dacă ai atâta minte încât să te uiți pe-o hartă, masivul ăsta se poate face fără cort: sau urci din valea Lotrului (prin Săliște sau Valea lui Stan, după cum te-ajută norocul și picioarele), dormi în prima noapte la refugiul Folea, în a doua la cabana-refugiu Gerea, în a treia la refugiul Cășăria, în a patra la stânele din Curmătura Oltețului și în a cincea la pensiunea Castania din Polovragi, unde am stat eu cu Julius acum șapte ani (îmbătându-ne preventiv în seara aia, ca măsură profilactică antițânțari), sau invers. Dar dacă ai atâta minte încât să nu crezi toate balivernele mele, îți iei cortul cu tine ca orice om normal la cap. Refugiile astea există, stânele există, pensiunea nu numai că există dar are și site (în 2009 n-avea), doar că nu se poate dormi niciunde. Refugiile sunt încuiate cu lacăte, lanțuri, foraibăre, rătezuri și zăvoare (la propriu), ciobanii din Curmătura Oltețului sunt extraordinar de neprietenoși (dar te lasă, totuși, să iei apă din izvorul care-i la 200 de metri depărtare de stânele lor), iar pensiunea colcăie de bețivi (scuze, Julius! Mi-ești prieten, dar adevărul mi-e mai prieten). Și atunci vin cu întrebarea: la ce mai sunt, atunci, refugiile astea din Căpățânii?!

Răspuns onest: nu știu. Nu le-am construit eu. Și cine le-a construit a muncit pentru ele, iar să râzi de munca oamenilor nu-i tocmai OK, că doar nu suntem parlamentari! Dar, chiar și fără să pot da un răspuns documentat și argumentabil, pot afirma că există un raport invers proporțional între accesibilitatea auto al unui munte și cantitatea de alcool care se consumă pe el. Am scris „alcool” dar de fapt e vorba despre excursia spre moarte: cei mai mulți morți și-i trece în palmares Bucegiul, pe creasta căruia orice prost poate ajunge în schimbul unei sume modice, plătită fie la telecabină, fie la șmecherașii cu mașini (eu nu vreau să vă sugerez să tastați „Off road 4x4”, pentru că tipii ăia m-au trecut pe lista lor neagră, mi-au spus prietenește că-mi rup capul de la „genuchi” dacă mai scriu despre găinăriile lor); cei mai puțini morți sunt în Călimani și Retezat (dintre masivele mai cunoscute), pentru că accesul e relativ dificil, presupune efort și cerne amatorii. Terțetul „E” ar fi: efort, experiență, echipament.

Nimic de genul ăsta în Căpățânii. Toate traseele sunt accesibile auto, to-ate. Niciun munțoman veritabil nu calcă pe-acolo, adică niciunul din România; eu am fost, dar eu nu contez, pentru că la refugiul Folea am băut vodcă, am greșit drumul de coborâre și-am făcut stânga, pe Drumul Tancului, în loc să fac dreapta spre Valea lui Stan. Cine-o mai face ca mine, ca mine să pățească!

articole publicate în numerele 38, 39, 40 din 2016 ale revistei Cațavencii

miercuri, 4 ianuarie 2017

Bandiții

De ce mă băteau? Ani și ani și ani și ani mi-am zdrobit mintea să găsesc un răspuns la întrebarea asta. De ce ne băteau? Uneori, foarte rar, ne cereau bani, și abia apoi ne băteau. Alteori, și mai rar (de fapt, aproape niciodată, asta era treaba derbedeilor din școală) ne cereau sandvișurile, de parcă ei nu știau că le mâncasem deja, la sfârșitul orelor, când plecam spre casă! Dar, în marea majoritate a cazurilor, ne băteau pur și simplu, fără deranjul unui pretext: stăteau pe străzile din preajma școlii și așteptau să se termine orele, iar când noi ne răspândeam spre acase, cu ghiozdanele în spatele, ei își alegeau victima, ca niște buni gospodari, apoi veneau toți, o înconjurau și i-o arătau celui mai mic dintre ei: „Bate-l p-ăsta”. Cel mai mic se executa, după puteri. Ceilalți priveau.

Nu doar eu eram victima, nici pe departe. Mai toți am fost cândva „victima”, cu probabile excepții (eu nu le știu, impresia mea e că „mai toți” = „toți”, dar aproape sigur o mai fi scăpat careva, cine știe cum). Pe acești „ei” îi numeam generic „golanii”, deși cred că-n alte zone ale cartierului li se spunea „țiganii”, dar astea sunt doar mici diferențe locale. E vorba de copiii din „familii dezorganizate” (așa li se spunea în epocă) sau de cei crescuți în casele de copii (orfelinate) și aruncați în stradă din cauza supra-aglomerării, sau de copiii lumpenilor din cartier, trimiși pur și simplu la produs; toți aceștia se organizau, cine știe cum, într-un fel de bande ad-hoc și terorizau școlile. E vorba de școlile din cartierul Berceni, din sudul Bucureștiului. E vorba de deceniul 1980 – 1990. Sunt ca și convins că în toată țara era la fel, dar vorbesc numai ce-am trăit.

Cine știe cum... uite, Vasile Ernu știe cum. Am citit „Bandiții”, a doua carte din trilogie, și totul mi s-a limpezit în minte de parcă s-ar fi aprins becul într-un beci: „pațani”, așa îi numește el în carte pe „golanii” mei, cu un cuvânt vag cunoscut și în română (vezi scena din filmul „Terminus Paradis”, cu sosirea bobocilor la batalionul disciplinar condus de căpitanul Burcea „Am o pulă de-un metru și-o să vă cam fut pe toți”). Despre ce este vorba?

Lumea infracțională din URSS, explică Vasile Ernu, era foarte bine organizată iar fiecare infractor își știa locul: „blatnoi” erau șefii cei mari, „mujicii” erau clasa de mijloc a lumii infracționale, „kaziolii” erau proletarii proști din lumea lor (găinarii etc), iar „otpușcennîie” erau decăzuții, nimenii. Astea erau un fel de caste („masti”), fiecare definită prin culoare (negru, gri, roșu, albastru), prin drepturi și obligații, prin statut și prin multe, multe, multe altele (Ernu a scris o carte întreagă și tot admite că a prins foarte puțin din extraordinara complexitate a lumii infracționale). Ei bine, pațanii erau tinerii mujici, sau, cum aș zice eu, ucenicii mujicilor, infractorii în devenire, bandits-to-be. Acești pațani trebuiau antrenați în toate aspectele artelor infracționale, printre care se număra, desigur și violența. Iar materialul didactic pentru aceste lecții eram și eu, printre alții.

Citind cartea, m-am întrebat: eu, care mă consider om moral, procedez corect atunci când mă duc la sală și dau într-un sac de box? Dar atunci când exersez cu gantere? Dar când mă arunc pe tatami? Dar când repet cu oglinda? Oare pe sac nu-l doare, pe gantere nu le ia migrena, pe tatami nu-l cocoșez sub kilogramele mele de gras? Oglinda nu e oare jignită de imaginea pe care e silită s-o reflecteze? Ei bine, mă tem că nu mi-am pus niciodată asemenea întrebări. Materialele sunt acolo ca să mă servească pe mine. Punct!

Acum înțeleg că, pentru infractorii în devenire care mă cafteau în copilărie, printre blocuri, nu era nimic personal. Se antrenau, pur și simplu. Se pregăteau pentru viață și pentru carieră, așa cum le vedeau ei. Eu și toți colegii mei existam pentru a-i servi în efortul lor de perfecționare în meseria (deloc ușoară) de hoți, tâlhari, ucigași și spărgători. Aveam și un nume: „fraieri”.

Ce sunt fraierii? Ne explică Vasile Ernu: sunt toți oamenii care nu sunt infractori. Mai clar: e vorba, din punctul de vedere al infractorilor, de două specii, de Morloci și de Eloi, de lupi și de miei. Singurul rost al existenței mieilor e să-i hrănească pe lupi. Faptul că mieii ar putea avea un alt punct de vedere nu-i tulbură pe lupi: să aibă, cât timp se lasă mâncați. Fără crâcnire.

Dar dacă mieii crâcnesc? Aici e o chestie. După lungi ani de bătaie mâncată în tăcere („Poate își dau seama că n-am bani și mă lasă-n pace”) am început să mă prind că alesesem varianta pierzătoare: pe măsură ce nu ripostam, tot mai tare și mai des mă băteau pațanii. Dar observam ce se-ntâmplă în jurul meu: pe cei care ripostau, pațanii îi băteau o dată, foarte tare, apoi îi lăsau în pace. Pe mine, ce-i drept, nu m-au bătut foarte tare doar o dată, ci de trei ori (eram deja „Piticul care și-a luat nasul la purtare”), dar apoi am scăpat. Mă mai amenințau așa în treacăt („Să vezi ce-ți iei, piticule”), însă deja trecuse epoca marile masacre: crescuseră alte generații de fraieri și alte generații de pațani, războiul mergea mai departe fără mine. Desigur, noile generații de fraieri habar n-aveau că există un război, așa că-ncasau fără să crâcnească, cum făcusem și eu. Poate s-au dumirit într-un sfârșit, sau poate nu, habar n-am. Deja plecasem. Cartierul îmi rămăsese mic.

Aveți, poate, impresia că Vasile Ernu a scris cartea asta ca să-mi explice mie chestii? Țeapă! Omul și-a făcut treaba, ca și-n prima parte, cea cu Sectanții, și povestește propria sa inițiere în lumea interlopă (el însuși recunoaște c-a fost traficant de Biblii, cum am fost și eu traficant de icoane; e, și ce dac-a fost?!). Dar cum, aici e chichirezul: a fost inițiat nu ca infractor, ci ca martor. Lumea interlopă rusă a trecut din țarism în comunism fără prea multă bătaie de cap, dar 1991 a distrus-o în formele ei tradiționale. Cumva, bandiții din URSS știau că ei sunt ultima generație a unei lungi și (din punctul lor de vedere) glorioase tradiții, de câteva sute de ani (300? 400? Nu știu), care urma să moară, așa că lui Ernu i-au spus atât cât au putut să-i spună din secretele lor, care altfel s-ar fi pierdut (toată tradiția infracțională este orală, în afară de tatuaje, dar nici alea nu rămân în urmă, din păcate). Ernu a scris și el cum s-a priceput; din punctul meu de vedere, a scris foarte bine, am citit cartea pe nerăsuflate, am stat noaptea târziu s-o termin, ceea ce nu-mi stă în fire („Băutura cui îi place / Ăla om nu se mai face / Noaptea bea și ziua zace!”). Cine-a crescut cu Papillon, înțelege.

În ceea ce mă privește, mă impresionează tot mai mult, pe măsură ce citesc, uimitoarea lipsă de vechime și de tradiții a românilor în ceea ce privește formele vieții urbane. În fond, infracționalitatea e ceva orășănesc, negustoresc, târgoveț, urban prin excelență, că la oraș sunt banii, nu la țară. De la țară, ce să furi? Cucuruz? Sigur, furi, dar asta n-o să-ți creeze în veci o tradiție de gangster sau blatnoi. Nu, nu. Românii sunt un popor mărunțel, foarte proaspăt și foarte naiv. Cam ca mine în Berceni. Ce știam eu, venit de la Ghijasa?! Dar mă întreb dacă această lipsă de tradiții în hoție nu e un fel de avantaj al traiului în România. Mai ales acum, la zece ani după aderare, când cine-a avut de plecat, a plecat. Am rămas fraierii, noi între noi. Să știți că mie-mi convine așa! Vorbesc serios.

„Oamenii se tem de timp, iar timpul de teme de piramide”. E curios cum bandiții, acești proscriși ai URSS-ului, care nu se temeau de nimeni, nici chiar de Stalin (el însuși bandit, la propriu), se temeau totuși, și ei (pag 138):

„Până la urmă, Iașa Țîgan m-a invitat la el. La plecare, Profesorul mi-a zis doar atât, cu toate că nu prea era de acord cu această vizită:

- Să nu faci nicio afacere cu ei, niciodată, și să nu care cumva să te legi de vreo țigancă. Astea nu-s pe croiul tău, te vor distruge. Ei pot trăi doar între ei și ard totul în jur. Să nu încerci cumva...”

Sectanții

Botez. Daniel Botez. Daniel Botez! Ce caracter! Mi-a fost coleg în școala generală, dintr-a șasea până într-a opta, apoi l-am pierdut din vedere.

Ei bine, acest Daniel Botez avea un dar de la Dumnezeu: manipula. Să zici despre un copil, nici măcar adolescent, că avea „darul manipulării” ar putea părea o exagerare, chiar și mie mi s-ar părea o expresie umflată, dacă nu l-aș fi cunoscut pe Botez ăsta al meu. Metoda lui era simplă, dar de o eficiență teribilă, înfricoșătoare: mințea. Mințea atât de tupeist, de neverosimil, de gratuit, încât mai toată lumea îi cădea victimă, în cele din urmă (ba și atunci când minciuna era strigătoare la cer, ba și după ce fusese dată în vileag, Botez era apărat chiar de propriile lui victime: „Dar n-avea niciun motiv să mintă!”. Proștilor. Of, of, of, români proști, proști, proști!). Exemple: îl amenință unul mai mare în curtea școlii, iar Botez începe să plângă de frică – nu e o rușine, toți am trecut prin asta. Cum s-a justificat, însă, elevul Botez în fața fetelor? „Am făcut criză de nervi!”. Toate și-au exprimat la moment admirația și frica pentru caracterul imprevizibil (poate chiar primejdios!) al colegului. Altul: Botez își rupe antebrațul stâng, după care reușește, mințind imens, să convingă întreg corpul didactic că el este stângaci, că dintotdeauna a scris cu stânga și că, deci, nu mai poate scrie după dictare la cursuri. Toți, dar absolut toți nerozii de profesori (neroadele, de fapt, că practic toți profesorii erau profesoare) au pus botul și l-au lăsat în pace pe escroc: noi scriam de ne amorțeau mâinile (așa se „preda” atunci, nu știu, poate și acum), el urmărea muște cu privirea pe fereastră (era primăvară) și bătea darabana cu degetele mâinii drepte, cea cu care scrisese toată viața lui.

În groaznica iarnă a lui ’85, când oamenii blocurilor nu înțelegeau ce se întâmplă, unde e căldura, unde e apa, unde e curentul (că degeaba își burdușiseră ei congelatoarele cu carne, dacă nu era curent!), Securitatea a lansat diversiunea „Sectanții”, la care țărănetul urbanizat al Bucureștiului a marșat imediat și cu mare pasiune. Cine era colportorul zvonurilor la școala 129 din Berceni? Botez, desigur. Cine sunt sectanții și ce vor ei? Ne lămurea Botez, personal: „Sunt unii la doi metri, rași în cap, care le zâmbesc copiilor și-i bagă-n mașini negre, cu numere străine”. Și ce vor ei? „Vor copii de români, ca să-i ducă în sectele lor și să-i facă neoameni”. Asta cu neoamenii era foarte diferit înțeleasă, dar oricum era luată, provoca o spaimă extraordinară, animalică, atât copiilor cât și părinților. Pentru că, da, zvoneristica era „simfonică”, cum se spune în teoriile manipulării, adică ce auzeau copiii la școală, de la alde Botez & comp (avea și cancelaria un „Botez” al ei, nicio grijă!), auzeau și părinții la muncă, indiferent unde lucrau. Nu mai spun că fiecare bloc avea câte-un „Botez” care își concentra asalturile în special împotriva mamelor, că ele erau mai credule și mai sperioase (ca orice mame). Nu știu cum a fost apreciată de șefii Securității campania „Sectanții” din anul ăla, nu știu nici dacă ea mai avea și alt scop în afară de cel de-a abate atenția de la scăderea brutală a nivelului de trai, dar știu că, în naivitatea mea, m-am dus la taică-meu să-l întreb: „Tata, ce-s ăia sectanți?”. Re patern: „Păi de unde Paștele mă-sii să știu eu?!”.

Răspunsul e de găsit în cartea lui Vasile Ernu, apărută în 2015 la Polirom, cu ISBN-ul 978-973-46-2545-1 (rugăminte personală: nu mă mai întrebați unde-o găsiți, că eu n-am de unde să știu. Aveți titlul, aveți autorul, aveți ISBN-ul, căutați-o prin librării sau pe net, nu mai veniți la mine, că eu nu-s nici anticariat, nici papetărie, nici chioșc de ziare!). Răspunsul e foarte, foarte complet (mai complet decât mi-am imaginat eu c-ar putea fi), bine scris din punct de vedere literar și impresionant de corect dintr-un anume punct de vedere: omul povestește. Nu e un reporter de teren care-a dat peste-un subiect foarte gras și s-a gândit să facă din el o carte (ca mine, de pildă), ci un copil de sectant care-și povestește, cu sinceritate și șarm, experiențele personale: a crescut într-o mică comunitate de evrei mesianici din URSS (dacă nu știți ce înseamnă „evrei mesianici” sau „URSS”, dați un search pe Google), a cunoscut comunismul bun (1975-1985 în URSS, spre deosebire de 1965-1975 în România), apoi perestroika, apoi disoluția din 1991, urmată de catastrofa libertății care s-a abătut peste satul și comunitatea lui. Pe urmă, sigur, a plecat de-acasă. În fond, spre deosebire de tot ce scrie el în carte, singura salvare e cea individuală.

Din punct de vedere religios, Vasile Ernu se pronunță fără drept de apel: ortodocșii sunt cei mai primitivi creștini, dar nu în sensul bun, de „fideli învățăturii lui Isus”, ci în sensul rău, de păgâni, de sălbatici foarte vag atinși de revoluția lui Isus. Nu există creștini pe lume care să citească Biblia mai puțin decât ortodocșii. Nu există creștini pe lume care să citească mai puțin decât ortodocșii. Nu există creștini pe lume care să mintă mai mult decât ortodocșii. Nu există creștini pe lume care să se mintă mai mult decât ortodocșii. Cum le-ar spune Kevin Costner: „You have nothing. You are dying. I am sorry”.

Din punct de vedere politic, autorul este de părere că URSS (1947-1991) a fost un sistem mai bun pentru basarabeni decât România Mare (1918-1940) și cu mult mai bun decât Ucraina sau decât Republica Moldova (1991-prezent). Închei cu c
âteva pasaje de la paginile 110-113:

„De la bătrânii mei am aflat despre una dintre cele mai tragice perioade ale istoriei trăite de ei, în privința căreia eu îmi formasem o părere idilică, romantică și de care eram fascinat, pentru că citisem istoria oficială din cărțile intelectualilor la modă. Nu vorbesc nici de perioada brejnevistă, nici despre cea țaristă sau mai știu eu care epocă mai liniștită și mai așezată. Mă refer la perioada interbelică din România, care în imaginarul nostru colectiv a rămas ca „epoca de aur”. Aceasta a fost, fără îndoială, „epoca de aur” pentru o mână de dregători, afaceriști, intelectuali și birocrați. Pentru comunitatea noastră a reprezentat însă cel mai dur și mai monstruos interval de timp, care a lăsat în memoria grupului nostru o rană adâncă ce sângerează și astăzi, după atâția ani. Da, nu epoca stalinistă cu teroarea ei fără margini și cu mașinăria de produs cadavre a fost cel mai negru moment al nostru, ci perioada interbelică. E un adevăr greu de acceptat astăzi.

Poate sună prea dur. Pentru mine cu siguranță așa a sunat. M-a nedumerit profund această constatare. Eu eram convins că nimic nu poate fi comparat cu epoca stalinistă. Toate informațiile indică însă că aceasta a fost cea mai întunecată epocă prin care a trecut comunitatea noastră, dacă excludem „marea foamete” și războiul, care oricum sunt stări excepționale și ne-au testat în mare măsură limitele umanității. Astfel de manifestări există însă – e drept, sporadic – peste tot și în toate perioadele, indiferent de regim.

Să începem cu începutul. În ianuarie 1918, după haosul produs de Revoluția Bolșevică, gubernia Basarabia își proclamă independența, iar în martie devine parte oficială a României. După o perioadă de schimbări confuze, noul regim începea să-și intre în drepturi și să-și impună propria administrație și propriile reguli. Oamenii simpli își vedeau de treaba lor și se bucurau că au scăpat de haosul care se anunța în fostul imperiu țarist și de Războiul Civil ce cuprinsese toată vecinătatea de est. Veștile ce veneau de dincolo de Nistru erau tulburătoare și atunci pacea și stabilitatea din noua țară erau preferabile. Mai exista și fobia antibolșevică ce făcea furori pe atunci în regiune. [...]

Din acea perioadă de început au rămas niște amintiri paradoxale. Pe de o parte, avem o imagine plină de respect față de ceea ce se va numi în limbajul popular „școala românească” sau „patru clase la români”. Deseori auzeai câte un bătrân spunând cu mândrie: „Măi, eu am făcut patru clase la români, nu-mi da tu lecții!”. Sintagma „patru clase la români” a rămas în folclorul din Basarabia ca semnul suprem al calității în educație. E adevărat că toți își amintesc și de bătăile din școli, unde pedeapsa corporală era la ordinea zilei, însă asta nu știrbea cu nimic respectul pe care-l aveau pentru cele „patru clase la români”. Toți ai mei născuți în perioada interbelică au trecut prin această faimoasă școală. [...]

Pe de altă parte, noua administrație, românească, era percepută ca străină, deși România se prezenta ca un stat al tuturor românilor, inclusiv al basarabenilor, pe care în discursurile oficiale îi numea „frați” și cărora le spunea că i-a salvat de jugul țarist rus sau de „ciuma bolșevică”. Din acest motiv s-a ajuns la o adevărată situație de conflict între noua administrație și locuitorii satelor și orășelelor de la noi. Oare de ce?”.