miercuri, 1 iulie 2020

Singapore

Alina! Ce vorbești: ochi verzi, păr blond foarte închis, corp șerpesc, sâni... gata, mă opresc, că poate intră nevastă-mea. Să fi fost 1990, cel mult 1991; eu, tăune. În loc să intru direct în problemă am invitat-o la un suc, la Peștera, ca să mă dau mare (ea era berceneză, nu le prea avea cu orașul). Știi unde-i Peștera, unde era, enfin: Lascăr cu Dianei, cumva în piața Rosetti, nu chiar-chiar la vedere. Topită, Alina: topită după un coleg de-al meu (contabil!) dar s-a măritat până la urmă c-un dealer de mașini, ca să-mi dea peste nas c-o plimbasem cu metroul. Am stricat banii degeaba pe sucul ei, bani și sentimente, cum e la 19 ani, amar și vai, ai în stomac numai fluturi, nu ciorbă ca la 50. 

Pe mine mă știe toată lumea: pervers! Am rugat-o pe-o prietenă de-a mea (nu făceam sex, eram prieteni așa, pe bagabonțeală) să se ducă la cununia religioasă a Alinei și să-i facă poze. Le am și acum salvate într-un folder secret, la caz că va fi nevoie să-mi demonstrez afirmațiile (și va fi! Nu știu când, dar va fi), iar dacă nu se înțelege cum de am fotografii digitale de la o nuntă din mileniul trecut, iată: am cerut filmul fotografic de la amica mea și l-am dus la printshop să-mi scoată meșterul de-acolo imagini digitale dintr-însul (ea ar fi preferat să facem sex, dar eu am fost de neînduplecat: cash, și punctum. Cash-ul nu te expune follow-up-urilor!). Alina n-a ieșit bine-n poze. Dacă stai s-o judeci după cum arăta îmbrăcată în alea de mireasă, ai zice că era o sorcovă – ceea ce ea nu era, nici pe departe. Era o viperă ca de Cenaclu; eu... passons.

E clar unde vreau s-ajung, hein? Anii. Vârsta! Timpul. Cum zice un amic de-al meu din capitala Americii, băiat bun, m-ajută când apelez (dar nu prea apelez, îl păstrez virgin pentru chestii grele): „Mihaie, când treci de 45 ți se ia de fun. Vrei meaning, omule!”. Are dreptate. Păi cât are revista asta? Aud? Eram puțoi la Revoluție? Eram! Ne-am pârguit odată cu revista? Ne-am! Vrem să se afle c-am trecut și noi prin lumea asta, să știe copiii că nu-s ei primii care-au descoperit America? Vrem! Avem deci de lăsat mărturie! Avem!

Unde a fost pe vremea mea restaurantul „Peștera” a fost și mai înainte barul „Singapore” unde beau Pâcă și Pucă.


***

Pâcă și Pucă au fost două legende, unul mai legendă ca altul, nu i-am apucat, s-au dus de tineri – asta-i foaita celor iubiți de zei. Ei beau la Singapore, pe Lascăr colț cu Dianei, unde-a fost dup-aia restaurant „Peștera”. Întrebare: de ce este important (sau măcar interesant) că Pâcă și Pucă beau la Singapore? Reîntrebare: de ce sunt importante legendele? Re-reîntrebare: avem nevoie de trecut? Că dacă nu, povestea mea n-are rost, cureți niște cartofi în timpul ăsta și-i atunci în tigaie, că tot ieși mai câștigat. Păi?! Tu nu-ți vezi capul de treabă și vine Buzea cu alde Pâcă și Pucă ai lui?!

„Florin Pucă (n. 24 aprilie 1932 – d. 23 februarie 1990) a fost un artist plastic, poet și actor român”, scrie wikipedia (râdă cine-o vrea de wiki; e bună! Ajută. Decât nimic?!), și n-am niciun motiv s-o contrazic: mă rog, o fi fost. 


Pe de altă parte, „Teodor Pâcă (n. 1 ianuarie 1928 – d. 16 iunie 1978) a fost un poet, traducător și actor român”. Trec peste insistența cu care ăștia doi sunt insistent „români”, sar și peste gluma aia telefonată cu „Sunt zugrav de case român” ca să revin la esențial: Pâcă și Pucă beau la Singapore. Așa, și?

Și ei doi au fost tații lui Țuțea Petre, care l-a născut pe Noica Dinu, care l-a născut pe filozoful nostru național, care tocmai a scos o carte fără să-mi ceară mie voie (aș fi permis apariția opului, doar nu-s Popescu Dumnezeu), iar de aici, drama: tot ce este mai înălțător, mai universal, mai sempitern în cultura noastră s-a născut din doi bețivi. Indirect, dar orișicât! Repede că nu e timp: în 1964, Nea Ghiță le dă drumul „politicilor” din pârnaie, din gulagul nostru românesc cu care prea puțin ne mândrim și rău facem; unii au fost recuperați și băgați pe treabă după o vreme, ca Șerban Cioculescu (mai cunoscutul frate al lui Radu, primul nostru traducător din Proust). Alții, ca Țuțea, au fost ținuți în lesa scurtă: sărăcie, percheziții, infiltrarea cercului social. Unde s-au refugiat aceștia? În lumea lui Pâcă & Pucă. Timp de vreo 15 ani, cârciumile Bucureștiului au fost Academia Română. 


Când tinerii se întreabă de ce generația mea este încă fascinată de cultură, răspunsul e că noi n-am avut nimic de învățat de la școală, dar am avut totul de învățat de prin cârciumi. Nu de la Pucă & Pâcă, care erau demult oale și ulcele, ci de la urmașii urmașilor lor, în vecii vecilor, amin!

Ibn Battuta Mall Hotel, Dubai

Nu știu ce să zic. Nu știu ce să zic de chestia asta cu delegațiile. Nevasta pleacă, fetița și cu mine rămânem să studiem limba franceză: ea la grădiniță (maternelle, pe limba locului), eu la școala primară „Jacques Brel”, la cursurile de seară pentru bătuții de soartă (casnice musulmane, femme au foyer pe belgiană, muncitori în construcții din Republica Moldova, marocani fără meserie, pedichiuriste albaneze, femei de serviciu ecuadoriene, fel și fel de lume săracă, sarea pământului cum ar spune un teolog, oameni care dibuie, își caută un rost). Nu e greu, când delegațiile sunt scurte; dar asta din Dubai a fost de două săptămâni, am lipsit de la școală, a trebuit să studiez acasă – ceea ce pentru unul ca mine e crimă și pedeapsă, plus că m-a certat Carole, profesoara (28 de anișori, blondă, ochelari. Celibatară).

Și ce mare șmecherie e Dubaiul ăsta? Se înghesuie toți ca berbecii să se ducă în Dubai, de parc-a dat strechea-n ei, și cu ce folos? Adică, e vreo chestie pe-acolo, sau e numai reclama de el? Bine, nu cer imposibilul, nu vreau trasee, nu pretind să simt piatra sfântă a muntelui tocmai în Dubai, dar orișicât; e ceva acolo, sau nu?

Să-i dăm cuvântul neveste-mii: „Măi, Bizou, nu prea știu ce să îți răspund. Așa, foarte pe scurt, aș zice: destinație de gagici. Cu asta am spus totul, dar văd că tu nu înțelegi, ca de obicei, așa că, uite: totul e în interior. Nu ieși afară, la aer, la lumină naturală. Ai totul la nas, nu trebuie să faci efort, doar să spargi bani, atât. Hotelul nu e în centru, e lângă mall, conectat la mall și la metrou cu tunel din ăla, cu bandă transportoare de persoane, nu e nevoie să dai din picioare ca să mergi. Camera mea e basic, nu foarte mare dar nici înghesuită ca cele din Europa; mic dejun bun, dar nu foarte bun. Lucrare de proastă calitate la izolația clădirii, stau la etajul 9 dar toată noaptea aud mașinile. La barul hotelului se poate bea o bere – spre deosebire de restul orașului! Au și bar, și restaurant, și cafenea Costa’s. Mâncarea? Bună. Luni seara e rezervată gagicilor: „Ladies night”. Dacă e ceva aici, atunci metroul e acel ceva: 95 de kilometri de metrou suspendat pe piloni, cu vagon de clasa I (Gold) și unul rezervat femeilor și copiilor. Știi cum e, dacă vrea femeia să iasă din casă de una singură” . Crystal clear: Disneyland pentru adulți.

Athens Diamond Plus

Pe mine mă știți: când îmi intră ceva-n cap, nu-mi mai iese nici cu dinamită. Cu atât mai mult dacă mă faci „prost”! De ce să fiu eu prost, mă, de ce?! Că n-am și eu o sinecură, cum are toată lumea – de-aia sunt eu „prost”, mă?

Năpădise criza, acum vreo zece ani, nenorocire pe capul meu, zburasem printre primii din agenția de publicitate unde lucram, băteam străzile în căutare de subiecte pentru reportaje (noroc cu revista asta, că altfel nu știu ce făceam! Bogdaprosti, redacție!), mâncam din sufertaș, mă lăsasem de băutură și m-apucasem de merdenele, ce să mai vorbim, a fost greu. Și, în vremea asta? Cineva, să-l numim codificat Amicul, tolocănea din gură: „Eu nu cred în criză!”. Ați prins mișcarea. Lumea fusese deja împărțită în proști și deștepți: deștepții ca el (care nu credeau în criză), și proștii ca mine, care nu mai aveau de muncă și se hrăneau cu merdenele. Ce era să fac? Tăceam din gură, îmi înghițeam scuipatul, mai împrumutam bani de la Amic, că el nu era om rău, era doar necredincios. Își plătise omul concediul, achitase integral cazarea și transportul, când – zbang! – i-au tăiat leafa cu 25%. Spume ce făcea Amicul, spume! În concediu tot s-a dus, că banii-i dăduse. Și a venit victorios din
Halkidiki: „Mihăiță, pe greci îi doare la bască!”.

De atunci o ține gaia-mațu. Că numai la noi a fost criză, nicăieri altundeva pe lumea asta și nicidecum în Grecia, unde-a văzut el cu ochii lui cum pe greci „îi durea la bască”; cu astfel de oameni degeaba discuți, e ca și cum te-ai da cu capul de Zidul Plângerii. Am renunțat. Am refuzat să mai ascult și agera lui opinie cum că „n-a fost criză, au tăiat ăștia salariile la oameni ca să aibă ei ce să fure”, am închis subiectul, dar pe greci tot i-am pedepsit. Nu m-am mai dus la ei.

Dar a trimis-o firma pe nevastă-mea, în delegație, și n-a avut ce face. M-a lăsat pe mine cu fetița acasă, iar ea s-a cazat în hotelul din capitala țării fără criză, din care mi-a scris următoarele (iau copy-paste din mail, pentru autencitate): „Hotelul bine situat in centru dar camera mica si micul dejun prost. Farfurii murdare... 2 sau 3 zile nu am mancat acolo micul dejun. Camera cu mobila din aia cu brizbrizuri, incarcata”. Păi cum să nu mi se facă dor de greci?!

Hotel Ambasador, Łódź

Dacă e să fim cinstiți-cinstiți, toponimul ăsta se scrie „Łódź” și se pronunță „Uci”, dar am preferat varianta simplă, de frică să nu pățim vreo boroboață la tipografie, că se mai întâmplă. Să nu aibă fonturile respective și să apară cine știe ce zgaibe în pagină... lasă, mai bine așa. Oricum, nu știe nimeni de orașul ăsta!

Nici chiar eu, și asta e partea mișto; cât am călcat eu Polonia în lung și-n lat, de Lodz m-am ferit totdeauna, c-avea o reputație nașpa – oraș monoindustrial, bazat pe ceva textile în comunism, în moarte clinică după ’89, cu potop de șomeri în anii mei de bișniță, adică la-nceputul ultimului deceniu din mileniul trecut (hai, c-am dat greaua cu formularea asta! Frate… zici că-s Master Yoda. Păcat că nu știu vorbi invers). Bine, să mă bag în Silezia polonă m-a dus capul, iar acolo era cu și mai rău ca la Lodz, că Silezia era pe minerit, siderurgie și pe mașini grele, nu pe textile. Că, na. Mai furi o textilă din fabrică, o mai vinzi, mai cumperi un sălămior, mai mănâncă și gura ta o fasolică. Dar din furnalele sileziene ce să fure oamenii?!

A trimis-o firma pe nevastă-mea în delegație, a muncit de i-au ieșit ochii (a fost o delegație scurtă, dar densă, plus c-a avut o pauză de câteva zile, pauză de vizitat familia, pauză pe care n-am ratat-o: cât avea nevastă-mea grijă de fiică-mea, eu m-am îmbătat criță. Puzderie m-am făcut! Nu mi-a zis nimic, c-avea nevoie de mine valid și nebotos, pentru sfârșitul de week-end, când ea s-a-ntors la Lodz și eu la responsabilitate), și mi-a povestit: „Ești depășit. Ai informații de pe vremea lui Pazvante Chioru și le dai de bune, deși nu prea înțeleg cine stă să se uite în gura ta. Lodz? E un oraș vibrant. Nu e nici Cracovia, nici Varșovia, nici chiar Wroclaw, dar e cool… e nou. Dar nu nou de cocalari, ca Atlantic City, e nou din ăsta, european: au lăsat în picioare clădirile vechi, fabrici și uzine, și le-au lucrat pe dinăuntru. Hoteluri, mall-uri, clădiri de birouri, hub-uri de creație. Hotelul? Hotel de business: conferințe și oameni de afaceri. Camerele uriașe, micul dejun extraordinar, restaurantul cu preparate foarte gustoase și ieftine. Am mâncat friptură de vițel, paste cu sepia... aveau și piscine și spa. Am fost și la masaj”.

O-ntreb dacă România se apropie de Polonia: „Nu. Distanța crește”, zice ea.

Bruges

Am plecat din Bruxelles spre Bruges, cu trenul. „Hai”, zice nevastă-mea, „că avem tren direct! O plăcere, să tot călătorești în țara asta”, și într-adevăr: nu doar că trenul nu era direct, nu doar că a trebuit să schimbăm de 2 (două) ori, dar din al treilea tren ne-au și dat jos într-o haltă, pe motiv că s-a anunțat o grevă spontană și mecanicii au decis să i se alăture „în semn de solidaritate” etc. Deci, tehnic vorbind, am mers cu 4 (patru) trenuri de la Bruxelles la Bruges, pe o distanță de 90 de kilometri (57 de minute fără trafic, zice google maps. Da, dacă ai mașină! Dacă n-ai... bagă, Buzea, patru trenuri!). Să mai zic că am avut întârziere încă de la plecarea din gara mică Bruxelles? Nu mai zic. Iar mă luați de văicăreț!
După ce ne-am cazat la Academie Hotel, pe Wijngaardstraat, am coborât să mâncăm ceva și apoi fiică-mea n-a mai putut, la cei trei anișori ai ei: a căzut lată. Îi ajunsese! Au rămas amândouă la somn și eu am primit liber la program, la bănănăit pe străzi după pofta inimii („Dar ia și niște apă plată la întoarcere, s-avem în cameră, vezi că e un Carrefour Express aici aproape, pe Katelijnestraat. Să ai telefoanele pe tare, pa-pa”). Am plecat, a mea era lumea!

M-am frichinit pe străzile și stradelele din „oul” brugez, am aflat ce este aia o beguinage (acum, la bătrânețe!), m-am certat pe țigănește c-o româncă pe treabă (cerșea cu puradelul, i-am zis să acopere copilul că răcește – era sugar – m-a pizduit, mi-a sugerat să-mi mănânc fecalele și să fac amor anal cu maică-mea, am renunțat, am plecat de-acolo, în fond nu era copilul meu), m-am dus până la podul de peste Canal, m-am plimbat pe Bargeweg, apoi m-am tras la terasă, la bere, că obosisem (20 de minute de mers, nu mai sunt nici eu tânăr); Brasserie Soeur Sourire îi zicea stabilimentului. 


La masa de alături se așează o gagică. Tânără, da’ tânără: între 17 și 21, cam așa. Frumoasă cadră și cu privirea rea; rea, adică rea, frustrată, arogantă, masculinizată, de șmecher prost, de om nesigur, agresiv. Și numai ce-o văd că cere șampanie! Un pahar de șampanie, la orele 11, dimineața! Scoate țigăra, o aprinde cu gesturi de divă proastă, începe să fete colaci de fum; eu, numai ochi („Ce-i cu asta, domnule?”). Puf-puf, mai comandă un pahar de șampanie! Stați, că poanta abia urmează: cu cine era ea acolo? Cu mă-sa, domnule! Din interior iese o tăntică iar diva îi spune „maman”! M-a sufocat de râs, mi-a bufnit berea pe nas. 



***

„Gratis”. Ați reflectat vreodată asupra uluitoarei dulcețe (dulceți?!) a acestui cuvânt, „gratis”? Mi se pare ceva ex-cep-ți-o-nal! Și când mă gândesc cu ce și-au pierdut timpul ăia măreții... Heidegger l-a tot frecat pe „dasein”, Noica pe „întru”, Hegel pe „geist”... numai prostii. Cuvântul cuvintelor ăsta este: gratis! Sau, dacă preferați neoromâna, „moca”. Numai ce-l spui și simți că-ncepi să trăiești!

Nu știu și nici nu vreau să știu ce învârteli a făcut cine-a făcut, dar m-am pomenit c-o noapte de cazare gratis la hotelul Academie din Bruges. Am rupt din portofel! Am rupt, adică, niște bănișori pentru tren (15 euro), niște bănuloi pentru plimbare cu trăsura (50 de euro plus 10 euro pouboire), bănuți ușori pentru mâncarea fetelor mele (cea mică e aur curat, nu vrea decât orez fiert, fără nimic; nevastă-mea-i mai scumpicică, vrea cartofi prăjiți) și bănuți grei pentru băutura mea (beri – beri – beri, c-așa-i în Belgia! Mă adaptez...), și cam astea au fost costurile. Bine, seara m-am lăbărțat, m-am răsfățat, m-am ciocoit, ca omul plecat de-acasă, vrea să se simtă și el bine: s-au culcat ele în patul matrimonial din mijlocul camerei, iar eu m-am retras strategic în patul de lângă geam. Aveam? Aveam! Un pack de 6 beri poloneze (Dębowe, că esticul, tot estic), lumină de citit dintr-un led special și romanul „Avalon”, de care nu m-am despărțit toată expediția, prietenii știu de ce. A fost di granda. Mi-a plăcut chiar și finalul!

La micul dejun (inclus și ăsta în gratis-ul ăla – păi cum?) nu ce m-aud întrebat: „Dumneavoastră sunteți români?”. Da, români. Dar pe tine cum te cheamă? „Alina mă chemă, eu sunt de pe lângă Târgu Neamț, adică moldoveancă, dar tot româncă, n-aveți frică dumneavoastră!” (?!). „Ce dulce-i cea micuță, cum te cheamă pe tine, prințesă?” (Alina nu vorbea chiar așa cum scriu eu, „e”-urile finale deveneau „i”-uri, iar „ă”-urile deveneau „î”-uri); fiică-mea n-a răspuns, și-a băgat capu-n fundul meu, cum fac copiii de la țară (ea nu-i de la țară, dar gena de la mine-o are). Din vorbă-n vorbă, aflu că Alina muncește de șapte ani la Bruges, strânge bani să se mărite. „Omul” ei e-n țară, n-a venit niciodată s-o vadă, se duce ea când poate: „I om bun, clădești la casî”. 



***

Bruges! Orașul celor 71 de magazine de ciocolată, locul (zice-se) de naștere al turismului modern, de când briții plini de parale (după ce-l bătuseră pe Napoleon și aveau în față un secol de „Rule Britannia!”) au descoperit că pe continent se pot îmbăta și merge la curve mai ieftin ca pe Insule; fița cu muzeele ar fi venit, zice-se, dup-aia. Eu n-am de unde să știu dacă a fost așa sau nu. Zic ce mi s-a spus.

Am prins o vreme de să-ți bați câinele cu trotineta: vânt dinspre mare, zloată înghețată la pachet cu ploaie. Ce era să fac? Am rupt 50 de euro din portofel ca să-mi plimb fetele cu trăsura, că ideea cu Bruges a mea fusese („Să vedeți ce-o să ne distrăm!”). Nevastă-mea, fiartă („Să vezi ce-ți iei dacă-mi răcește asta mică”), fiică-mea, la fel („Tati, m-am plictisit! Când mergem să vedem caii?”), era complet aiurea să le trambalez până în piața centrală, la Jan Breydel, și să nu le urc într-una din trăsurile de-acolo. Pe mine mă știți: mai ușor obții apă din Kalahari decât vreun ban din buzunarele mele, dar de data asta mi-am călcat pe caracter, am ales cel mai sexy vizitiu din toată parcarea, am făcut small talk, le-am suit pe fete pe bancheta din spate, le-am învelit cu două pături, m-am așezat în fața lor și am dat bici. Nu eu am dat, Cygnia a dat, c-așa o chema pe vizitie. Calul? Felix.

Tranca-fleaca, mere acre. Fetele mele vorbeau între ele, eu vorbeam cu Cygnia, peste umăr, că ea și cu mine stăteam spate-n spate, cum ar veni; dar plimbarea cu trăsura include o pauză de-un sfert de oră, la Begijnhof colț cu Wijngaardplein, unde Felix a primit apă și ovăz, Cygnia a fumat o țigară, iar eu am ținut-o de vorbă, în timp ce-l frecam pe Felix pe coamă și-l trăgeam de urechi: „Ești de la țară?”.

Da, Cygnia, sunt de la țară. Intuiția îmi spune că și tu. Restul plimbării l-am făcut pe capră, lângă ea, și iată ce-am aflat: este foarte supărată. Foarte! Idioatele de turiste americance i-au făcut viața grea, au lăsat-o fără pâine (are doi copii de crescut), a trebuit tot sindicatul să se bată pentru ea și pentru Felix, au pus și patronii coaiele pe masă, în cele din urmă, iar Cygnia s-a putut întoarce la muncă, cu tot cu Felix. Ce se întâmplase? Idioatele s-au gândit ele cu mințile alea corecte ale lor că Felix este „exploatat” și s-au apucat să-l „apere” împotriva capitalistei setoasă de sângele proletariatului cabalin (asta fiind Cygnia). Concret, s-au dus la primărie și au obținut ordin ca Felix să fie scos din schemă datorită vârstei (ce-i drept,
are 19 ani; pentr-un om ar însemna cam 60), așa că primăria a trimis animalul la grajdurile „de reformă”, iar pe Cygnia direct în șomaj.
Pentru că: toată afacerea cu trăsurile este a trei familii din Bruges, care o controlează de generații. Tradiția impune o legătură extrem de strânsă între cal și vizitiu, adică fiecare vizitiu are trăsura „sa” și calul „său”, patronii nu se bagă, pe cât de bine se îngrijește de atelaj, pe atât de bine câștigă – patronii pretind o sumă fixă și decontează cheltuielile de întreținere, în rest e treaba omului, să muncească cum vrea și să câștige cât poate. Evident, fiecare vizitiu are grijă de calul „său” ca de ochii din cap, că o trăsură se mai repară, dar calul e-un animal sensibil, are nevoie de atenție și de igienă, nu e un șobolan sau un Buzea, să supraviețuiască oricum.
Felix aproape că înnebunise stând degeaba în grajdul ăla „de reformă”, de unde mai avea un singur drum de făcut: spre fabrica de salam. L-a salvat Cygnia, a convins alte exaltate să meargă la primărie, să se bată pentru dreptul lui Felix la muncă (și la viață, implicit), și în final a reușit.

Concluzie: Marx zicea că n-avem de pierdut decât lanțurile. Uite că acum s-a umplut lumea (și America, prima) de-o grămadă de mărcsițe, care vor să ne facă bine cu sila. Că să nu mai muncim, că, gata, am muncit destul. Dar că nu știm să facem altceva, la asta v-ați gândit, corectelor?!

Bucegi forever

Refugiul Valea Albă, masivul Bucegi

Poveștile muntelui sunt ca poveștile pescărești sau miturile antice: pleacă ele de la ceva, de la un miez! Schliemann i-a dat de rușine pe toți tocmai pentru c-a luat miezul în serios; Du Chaillu i-a luat în serios pe localnicii care-i povesteau despre „oameni-tigri” și le-a adus europenilor gorile conservate-n țuică, că omul până nu vede nu crede (pân-atunci numai savanții știau de gorile, din reconstrucția unor oase, și pe vremea aceea nu-i lua nimeni în serios – nu ca azi, când stăm după ei cu gurile căscate, doar-doar ne-or dibăci vaccinul); la 31 de primăveri, Courtenay-Latimer a scris istorie în ciuda tuturor consacraților, care-i spuneau pe toate vocile „Copilă, celacanții nu EXISTĂ!”, și numai corectitudinea politică i-a oprit s-o facă „mincinoasă” în față și s-o trimită la cratiță.

Când m-am apucat eu de Valea Albă, să tot fie niște anișori de-atunci (nu mai puțini de 20, dar nu mai mult de 25), refugiul nu mai exista. Tot ce-am fost în stare să amușin a fost locul unde fusese, după urmele de stâlpi de lemn încă-nfipți în sol (putred, lemnul, dar mi-am putut face o idee). Distrugerea era totală, adică nu se putea sta acolo să răsufli, să fumezi o țigară, să mânânci un senviș etc; terenul plat fusese năpădit de buruieni, urzici și rugi de zmeură, a trebuit să fac pe Colombo și să mă urzic și-n albul ochilor ca să-mi dau seama despre cum trebuie să fi fost refugiul, cândva. Deci „praf și pulbere” nu-i vorbă goală...

De la un bătrân al muntelui am aflat următoarea poveste, care nu știu dacă-i adevărată (n-am putut-o confirma din altă sursă): „Nu aveai voie, asta-i explicația. Toate văile de torent pe care vă cățărați voi acum, ca gândacii de bucătărie, erau închise. Se făcea alpinism, da, dar numai cu autorizație de sus; acolo se antrenau și alpiniștii militari, și vânătorii de munte, cel puțin pentru supraviețuire în bivuac și alte chestii; dar nu de-aia erau închise, ci pentru că duceau sus, foarte aproape de releu, de Coștila. Și ăla fusese sabotat de câteva ori de partizani, când era în faza de construcție, iar acum îl păzeau ca pe ochii din cap, preventiv, măcar că pe partizani îi terminaseră demult. Dar a venit Revoluția și s-a dat liber la ascensiuni pe văile de torent. Și ați venit voi, cu fițe, cu beții, cu murdărie, cu chiștoace. Voi ați distrus Refugiul”. 



***
Cabana Poiana Izvoarelor, masivul Bucegi

Presa! Să mai crezi presa! Domnule, presa minte de bubuie, minte așa cum respiră, minte de-ngheață agheasma! Mă tot întreb de ce. Bine, sărăcia, înțeleg: ziariștii sunt săraci. Dar sărăcia asta chiar scuză orice? Sunt sărac, deci mint? Sunt sărac, deci fur? Sunt sărac, deci beau pe datorie? Sunt sărac, deci Greta?!

Prost, eu; că, vorba ceea, nu-i prost cine cere, e prost cine dă. Am găsit o listă cu cabane dezafectate din scumpa noastră patrie și-am pus botul imediat („Vai-vai, se duce totul dracului, era mai bine înainte” etc, ca orice boșoroagă leninistă), în loc să pun mâna și să verific personal, cum se cuvine și cum se face. Noroc că mi-a dat Dumnezeu gândul cel bun, la sfârșit ce e drept, și-am pus mâna pe telefon: „Alo, cabana Poiana Izvoarelor? Domnu’ Sebi? E adevărat, domnu’, c-ați dat faliment, că s-a ales praful de tot, că n-a mai rămas piatră peste piatră, c-au venit țiganii și-au furat și molozu’? Nu?! Da’ care-i adevărul?”.

Adevărul e că la Poiana Izvoarelor totul e-n regulă, ăsta-i adevărul, chiar dac-au scăzut puțin încasările (dar ce, asta-i perioadă în care să NU scadă încasările?!). Oamenii își văd de-ale lor, să treacă cu bine peste iarnă, să fie odihniți, să se pregătească temeinic de sezon, că de la 1 Mai încolo nu-și văd capul de treabă.

Asta a fost o veste bună, și iată de ce. Am o relație mai specială cu cabana asta. Știți, mie pe vremuri mi-au plăcut, cum să vă spun, gagicile; tare mult mi-au plăcut! Bine, și-acum m-aș înghesui spre dânsele, cu toate bătrânețile mele, dar nu mă lasă nevastă-mea (nu plângeți, fetelor, pregătesc câțiva ucenici!). Și cum nu prea aveam bani, aveam scheme: „Hai”, îi spuneam câte uneia, „că te duc eu pe unde n-ai mai fost!” – pe munte, adică, doar nu mă pricepeam la altceva în afară de munte. „Aberezi”, se mâțâia domnișoara, „n-ai pe unde să mă duci, c-am fost peste tot!”. Eu, artist: „Serios, pisi? Pe Valea Albă ai urcat? Până sus pe platou?”. Nici una nu rezista la figura asta. Toate voiau pe Valea Albă, „până sus pe platou” (ehe...). Buzea, la datorie: băga text pe guriță de la gară până la Cămin Alpin și de la Cămin Alpin până la piciorul Văii. Dacă nu prindea textul, urcam Valea. Dacă prindea, țineam poteca până la Poiana Izvoarelor și luam cazare acolo. Tinerețe! 


***
Cantonul Schiel, masivul Bucegi

S-a-ntâmplat în vara lui 1987, după treapta a doua (pe care o luaserăm toți, c-așa era sistemul: examenul de la mijlocul anilor de liceu era eliminatoriu, dar de fapt îl lua toată lumea. Bine, am eu un amic care a fost picat la treapta asta a doua, l-au trântit pe motive politice – avea „gura mare” – chit că știa carte. O mizerie, o lucrătură tipică pentru profesorii Epocii de Aur: găinari, nevertebrați, piloși, lichele, șpăgari, slabi pe meserie. Profii de acum sunt genii ale catedrei față de nenorociții ăia – vorbesc, desigur, de profii de la orașe. La țară este exact invers, din cauza repartițiilor obligatorii ale lui Nea Nicu): nu, că noi mergem pe munte. „Noi”, adică cinci proști de la C. În afară de mine mai erau alți doi dobitoci, Usă și Pepe, și două gagici istețe, despre care habar n-am cum de s-au lăsat prostite în asemenea hal: auzi, să meargă pe munte cu noi! Problema de fond era acest „noi”, care nu exista. Fiecare dintre „noi” avea micro-gașca lui de munte, indisponibilă tocmai la pont: Usă îl avea pe Cealapa, Pepe îl avea pe Porcu, eu îl aveam pe Neámădă, numai fetele se aveau una pe alta. Ergo: ele au funcționat bine, „noi” am funcționat ca racul, broasca și o știucă. Erau trei trenuri spre Bușteni, la ore diferite: fiecare a vrut cu alt tren (deci în tren au fost doi botoși). De la Silva spre Padina se putea ajunge cu telecabina (pe la Babele), pe Valea Jepilor (tot pe la Babele, dar pe jos) sau pe Drumul lui Schiel (mai mult de mers, dar mai puțin riscant) – deci pe traseu au fost alți doi botoși.
Am mers pe Schiel de ni s-a urât, am crezut că nu se mai termină, eram gata să cedăm psihic când am zărit (de jos în sus, nu ca-n poza asta) Cantonul: thálatta, thálatta! Am ajuns mai mult morți, dar am luat țeapă: atunci ca și acum, Cantonul e canton, nu refugiu. Eram dezorientați rău, ne-am apucat să aprindem focul (?!) acolo, bine că n-am reușit, am mers mai departe, am ajuns pe pajiștea de la Padina, am pus corturile și ne-am dus la cabană după băutură. Când a ajuns Știucă (om normal, venise cu alt tren și cu telecabina), eram deja foarte beți: Pepe se sprijinea de un brad și mă ruga s-aduc toporul, să tai bradul care-i stă în drum și de-aia nu poa’ s-ajungă el la cort. Știucă era treaz bec, nu s-a băgat, și-a făcut treaba, e căsătorit de 20 de ani cu una dintre fetele noastre, au și-un copil, să le trăiască, să se facă mare și voinic. 

***
  Cabana Caraiman, masivul Bucegi

Printre alte cabane care au căzut la datorie în ultimii ani (în ultimele două decenii, de fapt, dar am făcut noi pe chiombii și n-am văzut cum s-au închis una după alta), se numără și faimoasa cabană Caraiman. De ce „faimoasă”? De-aia.

Nici nu știu de unde să încep... hai să încep cu toponimul și să las partea grasă pentru la sfârșit: e foarte bine că suntem români și că ne iubim patria (Patria?!), că ne mândrim (de ce?!) cu Crucea de pe Caraiman, că noi suntem pe veci aici stăpâni și alte căcaturi; dar numele nu-i românesc. Și nici măcar turcesc, cum speraserăm (are o ușoară sonoritate altaică), ci este rusesc toată ziua. În rusă, „caraiman” înseamnă pur și simplu „hoț”; dar, în mod ciudat, în română a intrat cu sensul ăsta doar la feminin („caramangioaică”, adică). Deci toponimul „Caraiman” ar putea fi tradus, puțin cam nepatriotic, ca „Muntele hoților”. Mă-ntreb ce rus a rămas numa-n chiloți după ce-a trecut pe-acolo, și mai ales, când...

În al doilea rând, nici cabana propriu-zisă n-avea treabă cu românii, c-a fost făcută de nemți. Da, de cei cu fabrica de hârtie din Bușteni, ei sunt autorii! Bine, că pe urmă românii au dărâmat-o și-au făcut-o la loc, după gustul lor, asta-i altă ciorbă; dar condamnarea la moarte tot românii i-au semnat-o, când au dat drumul la linia de telecabina de la Bușteni la Babele. Cine să se mai oprească la Caraiman?

În al treilea rând, cabana Caraiman e doar vârful aisbergului. Cabanele mor în toată țara, în toți munții, nu numai în Bucegi, iar motivele acestei sinucideri lemingiene sunt mult prea complexe pentr-un articol de-un sfert de pagină, așa că iată ce propun: hai să scrie fiecare aficionado, la redacție, despre cabana în agonie de care se simte cel mai legat. Câți munțomani am mai rămas în România? Zece mii? Cinci? O mie? Și o mie dacă suntem, e prea destul; nu cred că-s mai mult de-o sută de cabane cu totul, vii și moarte, la un loc. Uite, am început eu cu Caraimanul, continuă Grig cu care vrea el, apoi preia ștafeta un băiat din Oradea, să zicem, apoi unul din Vatra Dornei și tot așa. Le dăm gata până de Crăciun, dacă ne punem mintea cu ele!
Ce mă leagă pe mine de Caraiman? Nimic. Nu mi-a plăcut niciodată cabana ceea.

Rodnei cabane

Cabana Farmecul Pădurii, masivul Rodnei

E august 1995, iar echipa se dă jos din tren. Soră-mea, singura fată. Rupți eram, rupți! Și nu de băutură, nu; dar merseserăm toată noaptea, iar de două ori trebuise să schimbăm trenul, așa că nu puseserăm geană pe geană, de frică să nu ratăm gările de tranzit. Ceea ce ar fi trebuit să facem în dimineața aia, pe peronul gării din Lunca Ilvei, era să punem corturile și să dormim pe rupte. În loc de asta, am tocmit o mașină care să ne treacă peste deal, în satul Șanț, de unde pornea traseul spre lacul glaciar, spre Lala Mare. Noi, deștepți: am pornit pe traseu. Ne-am oprit dup-o oră ca să mâncăm – eram rupți și de foame. Apoi, cu burțile pline, am început urcușul spre traseul de creastă, ierte-mă Dumnezeu de prost, că numai eu am fost capul răutăților. A fost o zi de coșmar. Soarele bătea ca în Golful Persic, noi neatrenați, rucsacii grei, bocancii lipsiți de suplețe (bocanci de prima zi! Știți ce înseamnă asta...), soră-mea ezitând între isterie și leșin, a fost frumos.

Nu știu cum am reușit să ajungem până la tău, la Lala Mare, dar îmi amintesc că în ultima clipă, cu ultima geană de lumină, am adunat niște uscături din jnepeniș și-am încropit și-o sărăcie de foc, care ne-a mai săltat inimile. Cel cu chitara a scos instrumentul, cel cu muzicuța – la fel, eu am produs niște semințe (floare!), și seara a fost memorabilă. Ne-a și plouat, dar eram tineri, nu ne-a păsat.

La coborâre, după câteva zile pe creasta masivului Rodnei, eram cu totul alți oameni. Mult mai ușori, mult mai bine dispuși, arși de soare ca niște draci, flămânzi și setoși de bere, așa că ne-am socotit banii (i-am pus la comun, ca erau puțini), am mai privit o dată harta (veche, colecția „Munții noștri”) și-am modificat planul de întoarcere, ca să includă și-o noapte la cabană, la Farmecul Pădurii. Iată meniul: mămăligă cu păstrăvi și cu mujdei, plus bere la sticlă. Și-nc-o dată, și-nc-o dată. Când ne-am sculat de la masă, ca să ne ducem în camere, ne venea la toți să vomităm, atât de mult mâncaserăm; și, după atâtea zile de mâncat pe sponci, din spinare... am dormit ca vai de noi, gemând și icnind.

A doua zi de dimineață, cabanierul: „Voi mi-ați furat păstrăvii?”. Ce păstrăvi, nene?! Peste noapte, hoții goliseră păstrăvăria cabanei, gloria ei, mândria ei. Să fi întârziat o zi, dormeam și noi bine. 



***
Cabana Puzdrele, masivul Rodnei

Românii nu sunt românești. Nu-nu! Nu încerc să fac pe interesantul, pe Cioranul, pe Žižekul, dar așa e: românii nu-s deloc românești. Tu, de exemplu: te scoli la 7, bei o cafea, te sui în autobuz, în metrou sau la tine-n mașină, te duci la serviciu, cumperi Cațavencii că d-aia-i miercuri, tragi opt ore la birou (sau la catedră, sau la cabinet, sau la unitate, sau în trafic), te-ntorci în apartamentul tău, te uiți la un serial pe Netflix și te culci pe la 11. Ce e românesc aici?! Nici măcar hrana ta n-are nimic de-a face cu „ființa națională”: ai sandvișuri la tine, la prânz bagi o porție de paste, seara mănânci ceva încălzit la microunde. Deci? Unde-i mămăliga de mei, unde-i pastrama de oaie, unde-i borșul de tărâțe, unde-i mujdeiul de usturoi? Unde este țuica? Ai tu altă listă a românismelor?

Dacă nu-ți convine să faci analiza românității pe tine, fă-o pe mine, ca să nu ne iasă vorbe: ce-i place lui Buzea, care sunt „alegerile lui conștiente”? Hai că-i ușor, lista este scurtă: să înoate-n mare, să meargă pe munte, să bea bere, să scrie, să biciclească. Nimic românesc! Ce, strămoșii noștri înotau în mare, bicicleau, beau bere, scriau? Sufletul! Zero barat, tradiție românească.

Dar muntele este cu chichiță. Da, de vreo trei milenii, Carpații aceștia sunt călcați de ciobani („Carpații aceștia”, adică inclusiv Tatra, Metaliferii slovaci și Devica sârbească), dar ciobanii nu sunt montaniarzi, asta e ideea textului de față: ca iubitori ai muntelui, românii nu-s maeștrii nimănui, ci sunt ucenicii altora. Mai precis, ai germanofonilor: tirolezi, șvabi, sași, bavarezi și turingieni rămași pe-aici – ei ne-au învățat meserie. Numai că acest lucru se pierde, se uită, uneori datorită ultranaționalismului post-comunist, alteori prin simpla trecere a timpului. Iată: de trei ori am fost în masivul Rodnei, l-am parcurs temeinic, credeam că știu câte ceva despre dânsul, dar am constatat cât sunt de dobitoc când m-a-ntrebat cineva despre cabana Puzdrele. Am căscat gura ca crapii pe uscat: n-auzisem niciodată de ea. Lasă că n-am fost, dar n-auzisem!

A ars în 1990, iar uitarea în care a căzut este atât de completă, încât nici locul nu i se mai știe. Zice-se c-ar fi fost undeva pe sub Vârful Puzdrele, dar unde? Încerc să scot din uitare numele cabanierului Otto Shulcz; mai mult nu pot face. Scrieți-ne la oradeturism, pe gmail sau pe facebook. Orice deslușire este binevenită. Dacă nu salvăm noi memoria muntelui, cine s-o facă? 



***
Cabana Croitor, pasul Rotunda

Nu am ce face: pasul Rotunda este fix la mijloc, între masivele Rodnei și Suhard, așa că oricum aș fi scris (fie „Cabana Croitor, masivul Rodnei”, fie „Cabana Croitor, masivul Suhard”), mințeam. Am zis că mai bine s-o dau la pace și la adevăr. De mințit are cine minți în țara asta, las’ să fie și-un lup mâncat de oaie!

Numai că e totuși o mică problemă. O, cum să spun, problemuță. Eu n-am fost niciodată la cabana Croitor. Nu auzisem niciodată de cabana Croitor. Nu am cunoscut pe nimeni care să fi fost la cabana Croitor sau să fi auzit de cabana Croitor. Ingrată situație, hein? S-a întâmplat așa: tot frecând eu google maps în căutare de „soluții” (?!) pentru intrarea estică în masivul Căliman, am dat aiurea cu cursorul în sus și-am picat peste pasul Rotunda. Am făcut ochii cât cepele: ce cabană, frate? Păi am făcut creasta masivului Rodnei de două ori, cap-coadă, o dată în 1995 și o dată în 2009, dar nici vorbă să fi avut parte de vreo cabană pe-acolo, în afară de „Farmecul pădurii”, care, de cabană ce era, s-a ales praful de dânsa o vreme, apoi a fost relansată pe piață, bunînțeles atunci când n-am mai avut eu drum prin Rodnei. Be mic: de ani și ani, decenii bune, mă tot screm să fac Suhardul, și niciodată nu s-a nimerit. Am lăsat dracului intrarea estică și-am pus mâna pe mobil. A răspuns domnul Liviu, care s-a recomandat ca fiind al treilea proprietar al cabanei Croitor, și care mi-a spus următoarele: este vorba de o fostă cabană a unei întreprinderi socialiste (voi reveni la subiectul ăsta, e foarte interesant), vândută, revândută și disputată după Revoluție, renovată de mai multe ori (cârpită, adică) de primii doi proprietari, care au crezut că dau lovitura dacă se fac cabanieri. Dar vremurile se schimbaseră deja și s-au schimbat din ce în ce mai repede după aceea, așa că afaceriștii-cabanieri au falimentat, iar în 2001 a intrat în scenă domnul Liviu, care a priceput un lucru simplu: căbănitul nu este o profesiune, căbănitul e-o viață. Este un mod de viață. Cabana devina casa ta, căminul tău, castelul tău. Ai oaspeți cu plată, da, dar în restul timpului stai singur. Vara e bine, vin munțomanii ca să își facă numărul, să „bifeze” una dintre creste sau chiar pe amândouă, dar pe urmă, gata. Pustiu. Lupi, urși, jandarmi montani, foarte rar câte o trupă de prieteni pe motociclete de teren, poate și câte un vânător, dar atât. Să fii cabanier e o chemare, pe care o ai sau n-o ai. Mai mult antren e la călugări.

De ce plâng cabanele

Le-au rănit amintirile. De-aia plâng! Ale cui amintiri? Ale mele, dar poate că și ale tale... hai s-o luăm cu începutul.

Cum mai citim și noi presa, măcar că suntem extrem de ocupați, am băgat de seamă că multe articole (dintre care unele foarte bune) cântă prohodul cabanelor montane din România. Că se închid una după alta, că nu există personal dornic să muncească la cabană, în condiții de izolare, că sezonul este foarte scurt și nimeni nu se mai aventurează să investească de frică să nu-și piardă banii, că statul ar trebui să intervină, că se pierde o tradiție de peste o sută de ani etc. Suntem de acord cu toate acestea. Ceea ce scrie presa este corect. Cabanele nu-s afacere.

Dar! Dar, cândva, au fost. Și ce afacere, ohoho! Les Trente Glorieuses ai căbănitului din România au fost cam între 1965 și 1995, după părerea noastră; după aia a început declinul, al cărui etapă finală l-a observat (enfin!) și presa. Și tot cam atunci mai era o afacere pe munte: stâna. Dacă aveai stână sau cabană, erai om în câțiva ani. Milionar! Viața cabanierilor și a păstorilor era grea, recunoaștem, dar ei erau foarte duri, astfel încât, de dragul banilor, rezistau. Și prosperau.

Păi, da. Orașele țării erau pline de muncitori și de personal TESA și toți ăștia trebuiau hrăniți, așa că cine avea brânză avea aur; oamenii muncii aveau concedii plătite cu care nu prea știau ce să facă (doar nu putea merge la mare în Grecia!), așa că dădeau năvală fie pe litoral (cei mai modestuți, ca părinții mei), fie pe munte (cei mai rebeli, ca generația mea), fie în Deltă (cei mai aristocrați, ca Toma Caragiu). Da, noi (născuții între 1968 și 1975) am mers pe munte și-atât, dar n-am fost „cabaniști”. Am fost corturari. Iar între corturari și cabanieri a fost totdeauna un război tăcut, total, nemilos, astăzi uitat (mai bine!): concret, cabanierii luau bani de la „cabaniști” ca să-i lase să doarmă în cabană (corect, până aici) dar și de la corturari – ca să-i lase să-și pună corturile în poiana cabanei. De aici, drama!

Noi nu voiam să plătim banii ăia. Lasă că eram săraci ca foamea, dar era vorba de principiu: ca ce chestie să-l plătim noi pe cabanier pentru că-nnoptam în afara cabanei?! Iar de nu plăteam, mafiotul venea noaptea și ne dărâma corturile, ne tăia sforile de ancorare etc. Asta, dacă nu ne bătea de cu seară, să știe o treabă. 


***
 Cabana Căpriorul, masivul Poiana Ruscă

La „Ciocanul” din Nădrag! La „Nicovala” din Sighișoara! Și pe urmă venea taică-meu acasă din delegații, se așeza cu Nea Puiu la niște țuici, și începea să-și povestească aventurile de prin fabrici: „Stai să-ți zic, Puiule: și când să verific raboteza, ce să vezi?” etc. Eu muream de rușine. Alți tătici aveau alte lucruri de povestit, chiar dacă era vorba tot de chestiuni de serviciu; de prin Libia, de prin Siria, de prin Irak, mă rog, de pe unde erau trimiși oamenii muncii de regimul lui Nea Nicu, să facă producție, să câștige și ei un ban grămadă. Alți tătici erau mecanici pe locomotivă, sau șoferi de tir, sau „prindeau” delegații în Europa Second Hand (Ungaria, Polonia, DDR, URSS), veneau cu tot felul de lucrușoare interesante pentru copiii lor, plus poveștile de rigoare. Cu ce putea să vină taică-meu de la „Ciocanul”? C-o nicovală? Nu mai zic de porecla „Nădrag” cu care m-am ales după ce m-am lăudat la școală cu delegațiile lui taică-meu...

Istoria m-a răzbunat. Sighișoara s-a scos cu turismul și cu fabrica de textile, orașul nu s-a prăbușit deocamdată, deși e demult pe lista mea; dar de Nădrag s-a ales praful și pulberea, praful și pulberea s-a ales de Nădrag! „Oraș-fantomă”? Ha! Mai rău, dacă se poate spune că există grade de comparație. N-am fost, dar am vorbit îndelung, într-o noapte de Centru Vechi, cu un băiat care reușise să scape din mlaștina aia, fusese chelner pe la Timișoara, apoi venise la muncă, la București, și plecase ulterior la Londra, la spălat de mașini (lucra din greu, câștiga bine, acum venise în România să-și facă dinții). El mi-a povestit de Căpriorul.

Aici este o pistă extraordinară pentru istoricii comunismului, pentru istoricii comunismului mic: bunurile întreprinderilor socialiste. Orice s-ar spune, întreprinderile erau entități juridice (adică „firme”), și aveau, ca orice firme, angajați, cifră de afaceri, profit (sau pierdere), dar și proprietăți imobiliare. Bine, era fabrica, era terenul de sub fabrică (ehe, terenurile de sub fabrică... ce bani s-au făcut din ele!), plus alte chestii, să le spunem anexe. Ca anexe, multe fabrici din fostul Imperiu aveau cabane montane. De ce? Nu știu. „Ciocanul” avea Căpriorul. A murit „Ciocanul”, a murit și Căpriorul. Așa se scrie istoria. 

***

 
Cabana Bunloc, masivul Piatra Mare

Rar cabană cu reputație mai nefericită ca asta! Nu bag mâna-n foc c-aș fi eu ăla care știe motivele, dar ceva-ceva tot pot face: pot povesti singura noapte în care m-am cazat la Bunloc. Acum că m-am apucat s-o pun pe hârtie, nu mai pare cine știe ce, dar la vremea respectivă așa mi s-a părut.

Să fi fost acum douăzeci de ani. Nu mai știu exact, dar în mod sigur a fost înainte de revelionul 2000 – 2001, deci cei douăzeci de ani par să fie destul de corecți. Eram în cofă: demisionasem de la job dar nu reușeam să îmi găsesc de lucru în altă parte, aveam niște probleme grave de sănătate mintală (insomnii ce n-a văzut Parisul), plus că mă lăsase gagica. Acum îmi dau seama că asta era cea mai mică problemă a mea, dar atunci mi se părea că-i cea mai mare; altă perspectivă! Băieții s-au mobilizat exemplar, toată gașca de bețivani a tras de mine să mergem pe munte, deși printre ei erau și unii care nu văzuseră munte decât în poze: „Hai, Mihăiță, dă-o-n pulă de melancolie, hai pe munte, facem traseu și seara ne cinstim ca adevărații! Hai, alege tu un traseu pe care n-ai mai fost, să nu zici că suntem chitroși cu tine, acum la necaz!”. Aveau dreptate. Nu voiam să aud de niciun traseu pe care fusesem cu fosta (și fusesem cam peste tot), așa c-am ales Piatra Mare, cu Bunloc ca final de traseu de-o zi. Știam masivul cât de cât, dar despre cabană nu știam nimic. Mai bine, mi-am zis eu, că în toate celelalte cabane aș călca numai pe amintiri și iar îmi piere somnul. Bunloc să fie!

N-a fost cine știe ce traseu (nici Piatra Mare nu-i cine știe ce munte), dar vremea a fost bună, băieții haioși, glumele – glume, ar fi trebuit să urmeze o seară de pomină. Și, într-un sens, chiar a urmat. La cabană nu mai erau locuri decât în sala de mese, adică fiecare dormea în sacul lui de dormit, pe izoprenul său... nu era chiar așa de rău, iar noi eram o gașcă. Băutură mai aveam, ne-am făcut culcușurile într-un colț mai ferit de curent și am zis c-o dăm pe șagă, înainte de somn – îhî! În cabană desantează, pe la o oră imposibilă (11, adică ora 23:00!) o gașcă mult mai mare decât a noastră, studenți din Brașov; ziceau că-s prieteni cu cabanierul, care susținea că trebuie să-și plătească și ei cazarea, ca toată lumea. S-a lăsat cu țipete, cu plânsete, ba ș-oleacă de bătaie. De adormit, am adormit. Pe la trei. 

***

 Cabana Aleu, masivul Vlădeasa

Deci, e adevărat: Oradea este deja afară. Că dacă nu era, îmi mai zicea Florin în fiecare an: „E frumos, Mihăiță, zău! Te minte fratele tău?! Haideți și voi anul ăsta, că ne distrăm mai bine când suntem mai mulți!”. N-am mers niciodată, evident.

Florin are o gașcă de Băile Felix. Cum încep marile zădufuri bucureștene, cum își îmbarcă clanul în mașină și-o ia pe îndele spre nord-vest, spre răcoare, cum îi place creștinului: face două zile, că mereu își alege alt popas la mijlocul drumului (ba la Alba Iulia, ba la Arad, ba la Deva), acolo își face datoria de cap de familie, adică îi cazează pe toți la Băi iar el se-ntoarce la Oradea, să vadă „ce s-a mai făcut”. Stă între trei și cinci săptămâni, zice că nu se plictisește - și cine-s eu să-l contrazic, dacă n-am mai fost prin zonă de când eram în școală?! De fapt, am mai fost.

Donc, la Aleu era cât pe ce să ajung într-o vară, am uitat care; cândva între 2003 și 2013, să mă pici cu ceară dacă mai știu care vară anume, și nici poze n-am, nu știu de ce. Așa... eram pe platoul de la Padiș, cu corturile, și după ce ne-am plictisit de băutură (bine, băieții se plictisiseră, nu eu), am făcut un plan: s-o tăiem în sus, spre cabana Vărășoaia, apoi direct, brutal, peste munte, ieșim la Poiana Aleu (nici nu știam de cabană), campăm, iar a doua zi băgăm forjă spre Steaua Polară, adică spre nord, prin pădure și peste munte, și cădem în Stâna de Vale, în căutare de gagici („Imposibil să nu găsim!”). Bun plan, puteam să ni-l băgăm în cur: în seara aia a venit la noi la foc un ungur din Arad, cu un pet de doi litri jumate de palincă, da’ palincă, nu glumă („E de Miercurea Nirajului!”, se lăuda ungurul). Paletă ne-am făcut, paletă – ungurul, al dracului, n-avea nimic, a plecat pe picioarele lui spre locul unde campase. Noi, morți. A doua zi am zăcut.

Dar planul era valabil. Iată ce vă propun pentru vara asta: luați avionul până la Oradea. Bifă. A treia zi, Băile Felix. Bifă. A cincea, Stâna de Vale. Bifă. A șaptea, traseu spre Poiana Aleu. A opta, traseu, Cabana Vărășoaia. A noua, Padiș, Lumea Pierdută, Cheile Gârdișoarei, Izbucul Tăuz. A zecea e la liber. Ça va?

Barbut

În urma solicitărilor insistente ale publicului, fiind rugat să iau cuvântul, vă prezint azi câteva crâmpeie din arta aproape pierdută a barbutului. Acest nobil joc, care a stat la baza educației celor mai mulți pariori de azi (și mai ales a organizatorilor de pariuri), e tot mai puțin practicat de etnia (încă) minoritară din România, din motive care-mi scapă. Fiți alături de mine! Nu lăsați barbutul să piară! Promovați-l pe Facebook! Join my cause!

Întâi de toate, există barbutul la mai mare: simplu de înțeles, simplu de jucat. Cel mai mare zar e 1-1, urmat de 6-6, apoi de toate celelalte combinații. Suma bate dubla, adică 5-3, de exemplu, e mai mare decât 2-2.

Mai interesant e însă barbutul curat: zarurile câștigătoare sunt 3-3, 5-5, 6-6, 6-5 (în această ordine), iar cele pierzătoare sunt 2-2, 2-1, 1-1 și 4-4. Jucătorii sunt așezați în roată (care poate cuprinde și 20 de oameni), iar stilurile (convențiile de joc) sunt diverse; să amintim doar de jumate-jumate, ce vine, perechi, la față, para-ndărăt, așa și-așa. Fiecare din aceste stiluri își are proprii aficionados, dar preferatul meu este para-ndărăt, în care cel care a luat potul cu o aruncare bună păstrează zarurile și comandă următorul tur, nu le cedează următorului, ca în celelalte stiluri.

Atenție, indiferent câți jucători sunt, numai doi aruncă propriu-zis cu zarurile: cel care are mâna (sau cum zic alții, cel care iese) și cel care-l comandă. Numai aceștia doi pun banii jos, inițial – la rândul lor, banii pot fi potul (o sumă mare) și fața (o sumă mică, care se ia la fiecare aruncare, pe când potul poate rămâne jos mai multe aruncări la rând, devenind tot mai gras (cam ca la Loterie, când se anunță report). Jucătorii din roată încep să parieze abia după ce cei doi zărari au stabilit ce joacă, iar atunci, din roată se întreabă: „Merge Brăila?”. Cel care are mâna poate accepta Brăila (iar câștigul e considerabil, dar depinde atât de ce aruncă el, cât și de ce aruncă adversarul direct), sau o poate refuza, și-atunci acceptă șanul (soarta potului depinde exclusiv de propria lui aruncare).

În general, la barbut nu iese cu bătaie. Adică nu iese până nu se recurge la tăiete: o aruncare poate fi anulată prin acest procedeu, cu condiția ca zarurile să fie încă în mișcare când se spune „Tăiete!”. Și se mai întâmplă și confuzii. 


articol publicat în numărul 8/2010 al revistei Cațavencii

marți, 5 mai 2020

Les Potes en Toque


Ce facem noi aici? Nu, pe bune: ce facem noi aici? Toată lumea are site; cum să intri, să reziști și să prosperi în turism fără site?! Doar nu ești instituție de stat din România („A căzut sistemul”), să freci duda pe banii contribuabililor, ești pe cont propriu, pierzi banii tăi nu pe-ai statului, așa că sistemul nu-ți „cade”. E mereu acolo, la datorie, în trei limbi, să vină clientul la tine, nu la concurență. Asta e clar demult. Atunci, la ce mai suntem noi buni, băieții de la pagina de turism? Nu e o-ntrebare simplă. Dacă era simplă, o puneam noi înșine și apoi dădeam răspunsul, ca să vadă lumea ce deștepți suntem și cum avem grijă de public, îl învățăm de bine; dar nu e cazul. Întrebarea nu-i simplă iar eu nu am habar care ar putea fi răspunsul, tot ce știu e că în texte trebuie să „dau” mai mult decât lăudăroșenii despre cum am mâncat și-am băut la Icsulescu sau Icsuleanu. Trebuie să dau conținut. Trebuie să-ți zici „Bată-l să-l bată pe nebunul ăsta de Buzea, că iar m-a făcut să râd cu bazaconiile lui!”. Dacă nu râzi, mă dau ăștia afară. Deci?

Nu se mănâncă rău la Les Potes, dar nici al naibii de bine; așa și-așa. Prețurile mi s-au părut cam mari, dar eu sunt sărac și toate prețurile mi se par mari, nu e bine să mă luați în serios la faza asta cu prețurile. Chestia e că localul funcționează într-o clădire din 1602 (bietul Mihai Viteazul nici nu se răcise și ăștia aveau deja cârciumi în Ganshoren!) și este bine renovat, fără excese, genul ăla de renovare minimală care place. Al doilea lucru care justifică „recomandarea” din supratitlu este însuși faptul că-i în Ganshoren, unde nu vine picior de turist: ce să caute acolo? Cartierul e-un fel de corcitură între Berceni, Voluntari, Chiajna, Popești-Leordeni și Cotroceni: un hotch-potch cu de toate (blocuri, case etc), dar c-un plus (îl aflați la sfârșit). Te duci la Les Potes nu ca să te-ndopi, ci ca să le-nchizi gura amicilor tăi care se întorc din excursia de la Bruxelles cu fel și fel de povești despre centru. Tu-i lași să se dea rotunzi și le iei maul („În centru merg toți proștii; în Ganshoren ai fost, la Les Potes, cârciuma ceea din 1602? Atunci?!”).

Chiar lângă este Château de Rivieren, proprietate privată, aflată într-un parc imens și absolut superb (eu am găsit o gaură-n gard). În parc sunt și exemplare de arbore-maimuță (Araucaria araucana), al cărui con arată exact ca un căcat păros. M-am întors la masă cu unul d-ăla și am făcut senzație. Buzea, frate!

L'Ultime Atome


Mergeam prin pădure cu cea mică-n cârcă, povestindu-i câte toate, și mă pomenesc strigat în vreme ce ne-apropiam de castelul Laerbeek: „Mihăiță! Bă, caporal Buzea! La vechiul loc adunarea!”. Mă uit, un bărbos venea spre mine vioi, cu ditamai rânjetul licărind prin barbă: „Hă, hă! Recunoaște! Recunoaște că nu știi cine sunt, hă, hă!”. Habar n-aveam, evident: „Tu ești, mă?”. „Eu, eu”, s-a bucurat el, „vezi că ți-ai adus aminte?”. Abia vocea lui m-a aruncat cu 24 de ani în urmă, în fatidica zi de 4 octombrie 1996, când pășeam sfios pe porțile UM 02525, cu valiza de lemn în mână și cu inima plină de presimțiri sumbre. Am depănat amintiri cu fostul meu coleg de pluton, i-am trecut în revistă pe ceilalți, am aflat de la el că la Bruxelles ar mai fi un coleg de-al nostru, neapărat să dăm de el și să-l scoatem la bere (în timpul ăsta ne omeneam cu Chimay Blue pe terasa castelului, ținută în arendă de o familie de arabi – ce să faci, globalizarea). Cea mică s-a jucat cu copiii lui, a rămas că mai vorbim.

După o nimică de trei luni s-a-ntâmplat și minunea. Am reușit, adică, să ne-adunăm toți trei la o braserie din Ixelles (cartier cam scumpuț din centrul orașului, cu prețuri tembele). Nu ne mai văzuserăm de la liberare, de pe 4 aprilie 1997, deci fiecare avea multe de povestit; doar că, nu știu cum, tot pe bârfă am dat-o. Ne-am apucat să-i mușcăm de cur pe foștii tovarăși de arme: că ăla e-un carierist împuțit, că ălălalt a căzut la patima beției, că ics e-un tâmpit cum era și-atunci, că igrec precis era turnător, că prea primea multe permisii, că zet a divorțat iar și acum plătește două pensii alimentare („Da’ bani de unde, mă, de unde?!”). Le-adusesem niște cărți, le-am semnat, băieții au urcat momentul pe facebook (alte glume și glumițe), iar pe urmă am ajuns și eu la mijloc: „Da’, Mihăiță, auzi… unguroaica ce-ți mai face?”. Și țin-te hă-hă, și țin-te hi-hi. Very funny, indeed. Eram în vorbă c-o fată din Pesta și-mi trimitea scrisori, iar cap-pătratul de comandant al unității m-a chemat la el să-mi „frece ridichea”, că poate fata e „spioancă” și cine știe ce scriu eu în scrisorile mele de răspuns; asta e toată povestea cu unguroaica mea, dar ei iarăși au râs copios, grandios, cum râsese tot plutonul văzându-mi mutra plouată când ieșeam de la comandant: „Ziceai că te epilase la coaie”.

Le Grand Café

Asta a fost prima cârciumă în care-am băut bere de când am ajuns aici la Bruxelles; nu că nu mai băusem eu bere, dar nu la cârciumă (îmi luam la pachet, de la magazinașul unui paștun, și beam acasă). Dar, la prima leafă, nevastă-mea a zis că hai să sărbătorim, așa c-am ieșit „pe oraș” și ne-am înfipt într-unul din localurile fițoase ale centrului, pe rue de la Bourse, colț cu boul’ Anspach.

Fiță, da, dar fiță mai germanică, mai de la țară. La Paris nici nu te-ar băga lumea-n seamă dacă ai mese de lemn și scrumiere desperecheate, dar aici merge. Oamenii, amestecați: mulți turiști, dar și vreo câțiva localnici, pensionari cu ziarul (îi cunoști: două ore trag de-un pahar și-o sărățică). Ne-am așezat, am cerut meniul, am ochit o bere nouă, apoi ea zice: „Să ți-l prezint pe șef”.

Pe șeful ei de la muncă, adică, cel cu care avusese interviul final, omul care dăduse OK-ul. Am săltat din umeri. Mă așteptam la vreun corporatist cu ochelari, din ăla brânzos și transpirat, bifător de ședințe și pasionat de nimic, în afară de somn (am întâlnit și eu oleacă de corporatiști la viața mea, da, da!).

S-a apropiat de masa noastră: „Luis Masafuerte”. M-am ridicat, surprins: „Mihai Buzea”. Mi-a strâns mâna cu putere, i-am strâns-o și eu, s-a așezat, ne-am studiat scurt. Nu știu ce-a văzut el, dar eu am rămas tâmpit: un vultur. Am băut bere, am povestit, ne-am împrietenit, iată povestea lui: paraguayan crescut în Bolivia, copil de înalți funcționari diplomatici, vorbitor de engleză, franceză, spaniolă și de una nemaiauzită („aymara”), plecat de tânăr de-acasă, muncise și învățase în Australia, Canada, Statele Unite și acum în UE, unde îi plăcea cel mai mult și unde avea de gând să rămână (mă-ndoiesc; îi știu eu pe hoinarii ăștia!). Cariera și-o făcuse singur, apucându-se mereu de alte și alte cursuri, plătite din banii lui (ce câștiga la muncă investea în propria lui educație), până ajunsese la nivelul ăsta de-acum, adică era așa de bun că mulținaționala asta îl ciordise de la altă multinațională, din State. Banii, bani, vă dați seama, dar nu asta vreau să spun: omul este munțoman! Când am auzit, mi-a picat fața, dar de bucurie. I-am zis că și eu, am bătut palma, la vară mergem în Vosgi, facem toată creasta, nord-sud, că nu e cine știe ce. Față de Călimani, Vosgii sunt un căcățiș, iar de Făgăraș nici nu mai zic. Ar fi jenant.

marți, 21 aprilie 2020

La Boussole & New Hong Kong

Această cârciumioară se află în Piața Sfânta Caterina, care este fi-ță. Nu exagerez. E genul ăla de zonă absolut ticsită de cârciumi și cârciumioare special pentru turiști, nu știu, ceva asemănător cu San Marco, să zicem (poate nu e ceva mai bună comparație, dar alta nu mi-a trecut acum prin minte). De fapt nu e o singură piață, sunt două, dispuse cumva sub forma literei „L”, iar catedrala Sfânta Caterina e la punctul lor de îmbinare; oricum, catedrala e cel mai puțin călcat loc din tot ansamblul. Cârciumile sunt punctul de atracție, cârciumile și cele cinci magazine care vând băuturi „pentru acasă”, nu că le-ar bea cineva acasă. Să mă explic: pe latura lungă a Pieții (care latură se mai cheamă și Marché aux Poissons) e o „fântână”, de fapt un bazin puțin adânc cu apă stătută, Fontaine Anspach pe numele ei (nu pot reveni cu amănunte istorice). Ei, și pe cele patru laturi ale acestui bazin stă tineretul, la vorbe de șagă, la pupat, la ținut de mână, la ținut pe după umeri, la bălăcit picioarele-n apă etc. Da, stă, dar cum stă? Cu sticla de băutură lângă, iată cum stă. Sticlă, cutie, doză, bidon, ce-o fi. Relaxare! Păi cei cinci negustori de bere, vinuri și spirtoase ce treabă au? Să se relaxeze, domnule, tinerii, că de-aia-s tineri! Giovinezza, giovinezza...
Problema mea e că eram pe terasă La Boussole, nu alături de tinerii tolăniți pe pavaj. Înțelegeți manțocăreala? Eu, sufletește, sunt tot ăla din Vama Veche: cercul de prieteni, băutura poștită, glumele, ocheadele, primele tatonări amoroase etc. Adică ce făcea tineretul acolo, sub ochii mei. Și eu ce făceam? Eu mâncam fripturi grele și beam ceai de iasomie. Și mă prefăceam că-mi place. Cu plăcintă de cartofi alături. Nu kidding: plăcintă de cartofi!

Era o masă de afaceri, cum ar veni. Afacerea urma să fie asta: eu să muncesc la negru, să fac curat într-un apartament, cu mopul, racleta, cârpă, găleata și multă-multă hârtie menajeră (plus eternele chimicale de curățat), apoi să-mi iau banul și să mă-ntorc fericit în România. Am întrebat de ce nu angajează o firmă locală de făcut curățenie, că sunt o grămadă; cică nu are încredere în femeile alea, că cine știe, și că ăsta e sensul afacerii, să lucreze cu cineva de încredere (cu mine, adică!). Am acceptat, că doar nu era să pierd banii, dar n-am înțeles nimic din mâncarea lui La Boussole. Eram cu mintea numa-n piață, la tineretul ăla care bea tolănit, la marea nepăsare. Of, viață... 



***

Am mâncat supă de cuib de rândunică. Aici ar trebui să se încheie textul, dacă aș avea cea mai mică urmă de onoare intelectuală; dar n-am. Deci va trebui să-mi suportați dezgustătoarea lăudăroșenie până la sfârșit.

Chestia e că toată lumea știe Bruxellesul, nu mai e nicio șmecherie să povestești ceva de p-acolo, ca acum 20 de ani (sau chiar 10, în cazul meu; eu m-am urnit mai greu, sunt mai lenos din fire), dar sunt aproape convins că de New Hong Kong n-a auzit nimeni, și pe bună dreptate. E la mama dracului, într-o zonă a orașului necălcată de picior de turist (dar, desigur, plină de muncitori români, ca mine și ca mulți alții). Adevărul e că nu avusesem în plan nici supa de cuib de rândunică, nici cârciuma New Hong Kong; adevărul e că m-am rătăcit. Aveam de băgat șmotru într-un apartament și de ajuns, am știut să ajung (!), că m-a adus clienta cu mașina; am lucrat vreo șapte ore dense, am scos un prim strat de slin din apartamentul ăla, apoi am zis să plec spre cazare, că nu mai puteam de foame și de oboseală. Am plecat spre metrou, spre stația Simonis, dar m-am pierdut printre străduțe și m-am tot învârtit ca un ou într-o căldare până n-am mai știut pe ce lume mă aflu sau cine sunt eu, așa în general.

Atunci am avut căderea de glicemie. Zbang! M-am scurs pe jos, direct pe bordura trotuarului. De obicei nu sunt imbecil, îmi cunosc problema, am la mine banane, sau eugenii, sau pâine, sau biscuiți, sau mere, dar atunci n-aveam. M-am adunat de pe jos și-am intrat în primul loc care semăna a hrănitoare, și s-a nimerit a fi tocmai ăsta. M-am așezat, fata (Dumnezeu să-i dea viață lungă și copii mulți, numai băieți, cum e moda la chinezi) mi-a adus un bol cu creveți și un pahar de vin roșu. Am mâncat și am băut, mi-am revenit, am putut vorbi. Creveții erau din cei oribili, care umpleau Alimentarele pe vremea lui Nea Nicu, dar n-a contat; i-am ras. M-am uitat în meniu, supă de cuib de rândunică: 6,50 euro. Trăisem cu impresia că supa asta este extraordinar de scumpă, așa că n-am ratat ocazia. Fata mi-a adus-o, am mâncat-o repejor, pe urmă am cerut iar meniul, să mănânc și ceva adevărat: am luat o tocană de pește cu melci, gătită într-un bol mare, cu tăiței și legume, să sature.

M-am uitat pe net când am ajuns la cazare. Cum să mă fi săturat supa? E făcută din scuipat de rândunică. Păi ce om muncitor poate trăi cu scuipați?

Almatî

Partea proastă e că Renion e cel mai banal hotel din lume. Nu e – atenție! – un hotel rău, ba aș zice chiar că este printre cele mai bune din acea parte a lumii, cel puțin atât cât am cunoscut-o eu (puțin, foarte puțin, infim). Dar nu e-un loc despre care să scrii, cu atât mai puțin în pagina 20 din Cațavencii, care pagină are un public ca voi, nu mofturos, dar exigent; de vină suntem noi, că v-am deprins numai cu texte bune și v-ați dedulcit, numai că asta n-are nicio importanță. Sau scriem ceva cu miez, sau nu mai scriem nimic. Păi?

„Banal” înseamnă exact asta, adică n-am ce povesti despre Renion. Am dormit bine, am mâncat bine, am băut bine (la parter e și restaurant, și bar; la bar găsești bere locală la draft, ceea ce este lucru mare în Kazahstan, și vorbesc pe bune. Ceea ce pare banal în Europa nu e banal deloc dincolo de Ural. Masivul și fluviul, vreau să spun, că astea două-s „frontiera”, cică. Simbolică, nu poate fi luată în serios decât dacă le ai cu simbolurile. Altfel, între Europa și Asia nu există nimic care să semene cu o demarcație geografică), și asta ar fi fost tot.

Dacă la recepție nu era Irina. Dar, pentru că la recepție lucra Irina, eu am ceva de povestit. Nu-i ceva teribil și nu vine din faptul că Irina era blondă (deși era) și nici din faptul c-ar fi venit noaptea la mine-n cameră (n-a venit); ci din faptul că era diferită. Să mă explic: și eu, ca oricine din țara asta, sunt rusofob moderat, în sensul că pot vorbi c-un rus ca c-un om, dar până la un punct. Știți la ce mă refer: toate bune și frumoase, noroc, noroc, c-o fi, c-o păți, până ajungem la Crimeea, la „sfânta” Rusie, la Velikaia Otecistvenaia Voina și la alte prostii pe care rusul le suge odată cu laptele mamei, e imposibil nu să i le scoți din cap, dar măcar să-l faci să le discute rațional. Nu zic c-am vorbit cu Irina așa ceva, nicidecum; dar ea zâmbea. Trebuie să explic că în cultura kazahă nu se zâmbește, e ca pe la noi, prin satele de câmpie din Oltenia profundă sau din Bărăgan – despre omul care-ți zâmbește se spune că „râde ca prostul”. Așa și kazahii: cât erau de recepționere fetele alea de la recepție, când vorbeau se încruntau de ziceai că-s gata să sară la bătaie. Irina, însă, zâmbea, a zâmbit mereu cât timp vorbeam și vorbea. I-am spus observația mea și ea mi-a zis: „Știți, așa este la noi, în Europa”.

Bișkek. Imperiia Pizzy. Restaurant!

Râdeți ca proștii! Și ce dacă are numele ăsta de toată jena? Așa-l cheamă pe el, na! Sunt și alte baruri cu nume penibile, n-o fi el singur pe lume! Cu ce este mai brează o cârciumă pe nume „Central” sau „Trattoria” (ca să nu spun de inubliabilul „Simplon”)? Cu nimic! Esențial e cum te simți acolo, aia contează.

Nu zic, are și numele clenciul lui. Păi nu făceam eu nopți albe la ședințele de „naming” pe vremea când lucram în advertising? Și tot un caca-maca ieșea: clientul alegea întotdeauna cel mai imbecil nume pentru produsul său, cel mai comunist, cel mai handicapat (îmi amintesc că am avut de botezat o campanie, la un moment dat, o campanie de nu știu ce, nu contează; știți ce a ales clientul? „Câștigi ȘI tu!”, asta a ales! Mi-am dat demisia, i-am lăsat să se joace singuri de-a oamenii mari. Nu merită proștii să muncești pentru ei, mai bine pleci).

Mi-a fost destul de greu să intru într-o cârciumă cu asemenea nume, recunosc cinstit. M-am uitat întâi stânga-dreapta, pe stradă, să nu mă vadă careva, vreun cunoscut (de unde naiba cunoscuți de-ai mei în Bișkek?! Dar așa e când te crezi persoană, faci figuri de-astea); Mece intrase deja, căuta o masă liberă, a venit Alina, l-a luat frumos, cu surâsuri ca pentru omul cu carduri în portofel: „Bine ați venit! O masă de câte persoane, domnule?”. Ne-am așezat, m-am scălămbăit la el („Vezi, bă? Sunt și io PERSOANĂ!”), în mai puțin de un minut a venit Alina, ne-a lăsat meniurile, a plecat după beri, s-a întors cât ai zice „Tatăl nostru”, a desfăcut, a turnat, am ciocnit (nu suntem unguri – regret obștesc), am băut. Am băut cu sete. E cald la Bișkek, chiar dacă nu așa cald ca-n rest (orașul e bine plasat într-o depresiune montană, dar în iunie tot e cald). Și iar am băut. A ieșit haos.

Știți care e concluzia? Bișkekul seamănă cu Bucureștiul. Glumă? Nu. Pentru proprii săi locuitori, Bucureștiul e mișto, are tot felul de oportunități, chiar atracții (dacă suntem generoși cu terminologia). Bișkekul, pentru locuitorii săi (și pentru țăranii din împrejurimi) este la fel. Dar dacă zici de București sau de Bișkek la Vancouver, la Osaka sau la Mexico City, reacția este aceeași: „Ce, mă? Unde-i orașul ăsta? E ceva de văzut pe-acolo? Eu, sincer, n-am auzit de dânsul!”.

Buhara

Foarte greu de ajuns la cârciuma asta cu nume imposibil, dar face: trebuie să te bagi într-o curte, apoi să treci printr-un gang, să suni la o poartă (de ce?!), s-o deschizi când îți răcnește ăla dinăuntru ceva-n uzbekă sau în rusă (probabil „E deschis!” sau „E descuiat!”), să intri într-un fel de subsol spre care cobori pe niște trepte de piatră, ca să ajungi – unde! La garderobă! Era o căldură în iunie 2019 de nu pot spune, noi eram în tricouri și bermude, ce să fi lăsat la „garderoba” lor? Afli că tot acolo e și buda, apoi ești îndrumat spre cârciuma propriu-zisă. Adică spre o scară de fier, în spirală, pe care urci patru etaje (nu, nu e nicio eroare! De la nivelul „minus unu” ajungi la „plus trei” pe scara aia melcată, folosită și de chelneri, și de clienții care coboară sau urcă de la budă). Apoi ieși pe terasă și te dumirești.

Chasmai-Mirob are cea mai bună priveliște din tot orașul. E vorba de o terasă destul de simplă, de lemn, acoperită cu stuf (sau rogoz, sau pipirig, n-am văzut bine), de unde vezi întreg Orașul Vechi, inima lui. Așa cum Buhara în sine era inima Drumului Mătăsii (ruta nordică), tot așa „inima” orașului e aici, desfășurată sub ochii tăi. Dărâmată și reclădită iar și iar, în decursul mileniilor de viață ale orașului – și iată chichița: în ce constă această Inimă? În mărețele moschei? În și mai mărețele medrese? În mormintele monumentale ale eroilor Islamului? Că pe astea le ai în bătaia privirii! Te uiți, faci poze cu telefonul, ești turist valoare.

Doar că ești turist fazan. În spatele clădirilor fățoase (prost renovate, dar măcar se lucrează la ele) se întind spațiile de depozitare, făcute din chirpici. Modeste, urâte, sărăcăcioase, vai de capul lor; ele sunt Inima. Acolo își țineau negustorii bunurile, în timpul popasului buharez; spațiile erau păzite și încuiate, atâta tot (bine, orașul era fortificat, nu vă-nchipuiți cine știe ce). Oamenii și animalele se puteau odihni după prima traversare a deșertului, spăla, hrăni, adăpa; în vremea asta, mărfurile lor erau la adăpost, și asta conta. Când plecau mai departe, plăteau taxa de depozitare. Din bănuții aceia, adunați zi de zi, lună de lună, an de an și secol de secol, au fost finanțate medresele, moscheile și salariile celor care „munceau” în ele; am pus ghilimele pentru că ei („muncitorii”) nu produceau bani, doar consumau. Beam bere la Chasmai-Mirob și-mi ziceam că nimic nu s-a schimbat.

Era cam penibil să scriu în titlu „Old Bukhara, Buhara”, de-aia am lăsat așa. Pare cam ciunt titlul, dar mai bine ciunt decât penibil! Ar fi de zis trei lucruri: că barul ăsta mi-a plăcut cel mai mult dintre toate (1), că acolo chiar s-au întâmplat chestii (2) și că a fost singurul local plin de turiști pe care l-am văzut (3). Dar acum n-o să povestesc nimic din toate astea; avem tot timpul. Azi povestesc despre Matilda.

Că Matilda e șefa de sală de la Old Bukhara e futil să precizez; dar că Matilda are 19 ani nu se mai înțelege de la sine. O așchie de fată, de cel mult patru’j de kile, cu păr blond închis strâns în coadă de cal și ochi mari, mirați, de copilă care nu-nțelege ce vor oamenii de la ea – asta e Matilda. Noi am rămas tâmpiți. Copilița asta conducea cu mână de fier trupa de chelneri uzbeci de la Old Bukhara?!

Păi, nu. Pentru că nu uzbeci sunt chelnerii de acolo (ca și locuitorii, de altfel), ci tadjici; nu mă întrebați cum vine trebușoara asta, că nu știu. Am înțeles doar, de la localnici, că modul cum le-au trasat cei de la Moscova frontierele „naționale” a fost ceva de toată jena: în 1924, niște birocrați s-au jucat cu cariocile pe harta „Turkestanului” sovietic și au scos din pălărie națiunile tadjikă, turkmenă și uzbekă, cu republicile socialiste aferente. După 1991 a fost minune mare că ăștia nu s-au luat la bătaie ca să-și retraseze frontierele…
Minune și nu prea. Cam tot ce este rentabil pe acolo este făcut rentabil de munca și expertiza rușilor rămași pe loc – și dacă un rusofob intratabil ca mine spune asta, păi să știți că-s oleacă de șanse să fie chiar adevărat! Uite, Matilda: zâmbea, își ducea oaspeții la mese, făcea small talk, îi întreba ce să le trimită „de sete” până vine omul cu meniurile, avea o vorbă bună pentru hainele femeilor, o ghidușie din ochi pentru copii (pentru bărbați avea în dotare câte o fâstâceală din aia, știți la ce mă refer. Dar numai pentru bărbații singuri. Pentru cei în cuplu, n-avea nici mama mamei fâstâcelii! Mece și cu mine eram doi bărbați singuri, cu noi a dat drumul la artileria grea, a fost foarte frumos! Matilda, Matilda…). În Asia Centrală, rusitatea nu e simplă, ca-n Letonia… sunt multe de spus. Va urma!
Am mâncat singur la Minzifa, nu știu de ce. Singur, adică, mă rog: eu și zece chinezi (familie!), dar înțelegeți ideea. Acum, întrebarea este: de mâncat nu interesează pe nimeni ce-am mâncat, întrebarea este ce-am băut? Răspunsul este: ceai. Ceiuț! Aveau oamenii bere, nu-i vorbă, dar am băut ceai.

Chestia este că mă stricasem la stomac, aia-i chestia. Iar de vreo boală mai nașpa n-aveam timp (plecam a doua zi spre Tașkent și spre RO), așa c-am mers pe mic, pe foarte mic, pe cel mai mic. Ceai uzbek, pilaf uzbez, desert uzbek. La ceai am luat ceai, la felul principal (singurul) am luat pilaf, recomandarea chelnerului, iar la desert am mai luat un ceai – tot recomandarea chelenerului!

Vă întrebați, poate, ce vreau să spun cu asta. Păi vreau să spun c-am avut timp să mă gândesc: când mănânci în doi și stropești fiecare fel cu două-trei beri este frumos și hăhăială, dar prin cap nu-ți curge nimic, niciun gând. Ești un animal gregar, vesel, la troacă, și-atât – dar când mănânci cu măsură și bei ceai în liniște (în liniștea chinezilor, care-i un fel mai special de liniște), iată ce-ți fată mintea.
Nu așa se face turism în Uzbekistan, cum am făcut eu. Foarte greșit am procedat! Cum trebuie lucrat: un prim zbor de la Otopeni la Istanbul, un al doilea zbor de la Istanbul la Tașkent și un al treilea zbor de la Tașkent la Nukus. Obositor, știu, foarte obositor, dar merită; la Nukus dormi două nopți și îți revii complet (orașu-i mort, n-ai ce vedea în afară de muzeu), iar apoi o iei înapoi cu trenul spre Tașkent, iavaș-iavaș, cu câte două nopți în fiecare loc, să-ți tihnească: Urganch, Khiva, Buhara, Qarshi, Samarkand, Tașkent, ca să fie treaba bună. Cam două săptămâni, așa, rotund (mai trebuie să lași zile și pentru evenimente neprevăzute).

Întrebare: de ce-ai face una ca asta? Un răspuns: pentru că muncești prea greu pentru banii tăi ca să-ți bați joc de ei, făcând ce fac toți („Hai la Paris!”) și fiind tratat în silă de localnicii sătui de turiști (la uzbeci nu se duce nimeni, ești tratat ca o minune). Alt răspuns: 2500 de ani de locuire neîntreruptă, atât are Buhara, de pildă. Al treilea răspuns: mătasea. Din Khiva poți cumpăra... am tăcut.
Pe cât de sus e hotelul (?!) Khurjin în stima mea de călător, pe atât e de joasă altitudinea la care se află: 225 de metri deasupra nivelului mării, zice internetul, dar deasupra cărei mări?! Buhara (orașul) este la câteva mii de kilometri depărtare de Oceanul Planetar (față de care se calculează altitudinea oricărei localități), și se află, tehnic, pe fundul unei foste oaze din deșertul Kizilkum (adică Nisipurile Roșii, cum ar veni pe românește). Foste oaze și nu prea foste, că-n afara orașului se întinde un ceva între semi-deșert și deșert de-a binelea, fără oameni, în afara păstorilor de capre. Cămile n-am văzut. Deși am văzut, dar nu pe câmp, am văzut de-alea înșeuate, pentru poză: 1 dolar suitul pe cămilă, 1 dolar poza, 25 de dolari coborâtul de pe animal. Așa se fac afacerile!

Dar ziceam de Khurjin. Este un hotel în curs de construire (hm... nici asta nu e tocmai exact) pe structura unei foste madrase. Nu, nu e bine: e o fostă madrasă dezafectată, cumpărată de un investitor și transformată (acum, în prezent, în vara lui 2019) în hotel. Cam trei sferturi din lucrări sunt deja făcute, camerele pentru oaspeți sunt funcționale, mici, cu două paturi, cu baie proprie, cu duș (apa curge! Apă caldă, apă rece, lux), cu uși uimitor de scunde, care se încuie pe dinafară, cu niște lăcățoaie. Din punctul meu de vedere, este cel mai cool hotel la care am stat vreodată. E tare! În limbile turcice (sunt înrudite, diferențele sunt mici, doar tadjika este complet diferită), „khurjin” desemnează un fel de desagă dublă, care se pune pe gâtul cămilei (între cocoașe se pune șaua pe care călărește meharistul respectiv), și care seamănă destul de bine cu perechea de „straițe” pe care ciobanii din copilăria mea le așezau pe spinarea măgarilor, pline cu brânză și urdă, când mergeau la târgul din Agnita. Pentru că, da: hotelul Khurjin, fosta madrasă, are aceeași structură: o intrare boltită, scundă, din care se deschid două curți interioare, simetrice, „în oglindă”. Eu am stat în cea din stânga, unde este și recepția (acolo tăifăsuiam cu Miron, managerul, foarte tânăr, care vorbea doar următoarele limbi: uzbecă, tadjikă, rusă, engleză și franceză. Mă umilea, dar mă și uimea – Miron, da, un personaj aparte). Patru camere se deschideau în curtea din stânga, patru în cea din dreapta, care avea în mijloc o fântână extraordinar de asemănătoare cu cea din cetatea Râșnov, dar, diferit de aceea, funcțională: aproape de apa de pe fund era instalat un hidrofor care alimenta tot hotelul. Pe sistemul de apă curentă al orașului nu te poți baza: e-n deșert, totuși.