luni, 20 ianuarie 2020

La Distruși

 
Acum vreo 20 de ani, mă lăsasem de profesorat și umblam să mă fac scriitor; turbat umblam, turbat! Dar unde să umblu, de unde să învăț meseria, că doar scriitorii nu cresc prin copaci?! Nu se știe cum, am aflat de o „lansare de carte” și-am zis să mă duc, cine știe, poate-or fi niscai scriitori pe-acolo; de ce nu? Tot trebuia să încep de undeva. M-am dus, nu m-aș mai fi dus.

Muzeul Literaturii Române. Bulevardul Dacia numărul 12. Îl întreb pe portar: „Aici e lansarea de carte?”. Mă prețăluiește dintr-o privire și zice: „În ce problemă?”. M-am inflamat: moșneagul făcea pe durul cu mine doar pentru că-l băgasem în seamă. I-am dat o țigară și-am intrat, fără să mai stric vorbele pe el.

Înăuntru, un mic prezidiu, cu Fănuș Neagu lăfăindu-se în mijloc, vreo doi timizi pe lângă el („timizii” aveau vârsta mea de-acum, vreo 50 de primăveri), și-un public de moși și supermoși (mi se părea mie atunci, dar acum aș zice că erau cam între 60 și 70 de ani). M-am așezat pe un scaun, lângă ușă. Nu m-a întrebat nimeni nimic, deși toți s-au uitat lung (prea lung, am înțeles mai târziu) la mine. Fănuș a vorbit de-a făcut bulbuci la gură, a povestit câte-n lună și-n stele, nu se lega nimic coerent (un fel de fragmente ale unor aventuri de-ale lui din tinerețe), apoi a vorbit autorul; era unul dintre timizi. A spus cum a inscripționat el niște cruci în cimitir, apoi cum l-a „debutat” Fănuș după o noapte la barbut, în care el (autorul) îi luase banii lui Fănuș, iar acesta îl dăduse afară c-un picior în cur, numai că a doua zi (pe trezie), l-a recunoscut, și-a cerut scuze și „l-a debutat” (m-a impresionat tranzitivitizarea verbului: „a debuta pe cineva”!). După care toată lumea a ieșit din sală și s-a dus în curticica din spate, unde funcționa o terasă cu bere, cunoscută sub diverse nume: „La Scriitori”, „La Maricica”, „La Turi”, dar căreia tot orașul îi spunea „La Distruși”.

Mi-am găsit și eu un loc mai rău (mă bătea soarele în cap) și am ascultat ce discuta maestrul Fănuș cu caracuda. Îi lua de sus, dar de sus, nu așa! Ăia, nenorociții, smirna în fața lui; după ce s-au îmbătat, conversația s-a tot învârtit în jurul a două personaje-cheie: Nea Nicu Eparu și misteriosul Nea Jean, pe care Fănuș îl alinta „Jenică”. Așadar, asta era scriitorimea. Îmi găsisem turma. 


Constat că m-am băgat singur în șerpărie: textul de săptămâna trecută, cel cu scriitorii, a fost extrem de prost primit, ca să mă exprim politicos. Mi s-a transmis că dacă nu mă pricep la istoricul respectivei terase, mai bine să stau pe curul meu, că e mai bine (1); că ce treabă am eu cu scriitorii, cu maeștrii și cu consacrații, să-mi văd lungul nasului și să mă-ntorc la ciubucărelile mele, că e mai bine (2); la un caz, scriitorii o să-mi dea bătaie mare, dacă-ndrăznesc să ignor punctele (1) și (2). Mie, să știți, mi-e foarte frică de bătaie.

Așa că mi-am activat una dintre surse și pot veni cu detalii interesante pentru istoricii fenomenului literar și nu numai: epoca de glorie a Terasei Muzeului Literaturii din București (bd. Dacia nr. 12) a fost între 1994 și 2001. Patronul (Nea Jean), barmanul (Nea Turi) și grataragiul (Nea Nae) sunt personajele de neuitat ale acelei epoci de glorie, ale căror replici acide sunt citate și-n ziua de azi („Beau scriitorii de le pârâie oasele”, zicea Nea Nae; „Dormim aici?”, îi întreba Nea Turi pe condeierii care nu se dădeau duși la ora închiderii, care din păcate era 22:00; „Dăm păturile jos!”, tuna Nea Jean către clienții săi fideli, zicere al cărui sens nu îl cunosc și nici Sursa nu l-a aflat vreodată). O figură ambiguă era Maricica, doamna de la curățenie, în permanent război cu maeștrii, din motive deja ascunse dincolo de perdelele timpului, și o cerșetoare al cărei nume nu-l știu, o figură pitorească, alungată de la mese când scriitorii nu erau beți și bine primită după ce erau (o puneau să vorbească pe limba ei săracă, ciobită, molfăită, blestemăcioasă, și-și notau pe șervețele „ideile principale”, ca să le folosească literar, ceea ce nu se-ntâmpla niciodată. Cel puțin așa crede Sursa, care-a văzut cum își suflau ulterior maeștrii nasu-n șervețele).

După redeschidere, prin 2003 – 2004, terasa a recâștigat o parte din clientela și prestigiul de dinainte, dar nu mai era același lucru. Orașul era altul, oamenii erau alții, Marea Boemă Postcomunistă se dusese la culcare, legendele cheliseră, mâncau bio, mergeau la doctor și făceau analize periodice de sănătate, altă făină se măcina la moară. Noul patron, cineva pe nume Suciu, a luptat vitejește să țină steagul sus și să nu lase „La Distruși” să devină istorie, dar a cedat și el după un deceniu. La sfârșitul lunii mai 2014 a fost invitată toată lumea care însemnase ceva pentru locul ăla și s-au băut stocurile. The End (Mihai Buzea)

Dreptul la replică

Oricum aș lua-o, e onorant că cineva își mai aduce aminte, mai ales într-o revistă precum „Cațavencii”, de lăcașurile perdiției noastre, ale „distrușilor”. Atâta autoironie mai avem și noi încât să savurăm plenar sintagma pe care nu mai știu cine-a zis-o întâia oară. Dar se cuvin, pentru o mică istorie a boemei scriitoricești, câteva precizări.

Etapa de început a „distrugerii” noastre a fost la Casa Scriitorilor (Casa Monteoru) de pe Calea Victoriei. În stabilimentul de-acolo, la prima masă din dreapta după intrare, trona singur „leul în iarnă”, Eugen Jebeleanu, ultraclasicul nostru poet. Rareori se așeza cineva, dacă avea permisiunea, la masa lui. Uneori – Marin Preda. Vizavi, tot la prima masă, dar în stânga, adăstam noi, viitorii „distruși”: marele poet Virgil Mazilescu, criticii Radu G.Țeposu, George Țâra, Ioan Buduca, cantautorul Augustin Frățilă, poetul Eugen Suciu (viitorul patron al crâșmei și Terasei Muzeului Literaturii) și, cu voia dvs., subsemnatul. Mai spre mijlocul restaurantului se prăbușeau treptat și elegant veteranii boemei: Grigore Hagiu, Fănuș Neagu, George Alboiu, Octavian Stoica și inenarabilul grafician Florin Pucă, votcar de geniu și fenomen medical studiat în clinici, căci nu mai avea ficat. Peste toți și toate, când se ivea, domina Nichita Stănescu. (Neapărat și un cuvânt despre Doamna Miți, chelneriță și poetă naivă, căci, - da, da! – există și poezie naivă, cum există și pictură naivă. Doamna Miți avea un nas fenomenal cu care detecta spontan viitoarele valori literare. Pe noi, cei din „falanga ardeleană”, ne-a detectat de cum am apărut și ne servea imediat. În schimb, pe Ion Dodu Bălan, pe atunci vicepreședinte al Consiliului Culturii și Educației Socialiste, se făcea că-l uită la masă, iar când îi aducea friptura comandată, pe farfurie era efectiv un zgârci).

Asta a fost în anii ’80. Apoi, unul după altul, „distrușii” au luat-o pe calea cea bună, unde nu e nici durere, nici votcă, nici întristare, iar după ei, ca și cum i-ar fi regretat, au dispărut rând pe rând toate stabilimentele noastre. Dar noi, cei încă rămași, avem o uimitoare capacitate de resuscitare. Ne-o puteți admira, zilnic, în interiorul sau pe Terasa Green Hours, unde purtăm, firesc, dat fiind specificul locului, efervescente ședințe de Dialog Social (Ioan Groșan)

marți, 7 ianuarie 2020

Teoria Apropierii

Bă, m-am săturat! Să-tu-rat! I had enough! Mi-a ajuns până-n gât RMR – Romanul Milog Românesc (nu știu cum se cheamă în cursurile de la facultatea de profil, precis are un nume d-ăla ager, dat în mă-sa): „Viața și moartea lui Ylarion Bobeață”. Sinospis: Ylarion este băiat bun, dar n-are noroc; inimă de aur, dar toți îl fut ca pe hoții de cai; pierde la barbut, dar tot îl înșală nevasta; învață singur să citească, fiind un pui de prodigy, dar moare de gâlci, în floarea vârstei. Sfârșit. A, nu, stai: Ylarion este obligatoriu foarte sărac (1) și își irosește potențialul (?!) într-un sat uitat de Dumnezeu sau (în cazurile fericite) într-un orășel de căcat gen Făurei, Bechet sau Târgu Cărbunești. Sfârșit. A, nu, stai: urmează și un later edit pe care SMR (Scriitorul Milog Român) nu se-abține să-l păstreze pentru sine, un fel de morală: o, lume crudă, tu care zdrobești vieți etc (varianta Ioan Alexandru Brătescu-Voinești); necunoscute sunt căile, fericiți cei săraci, că a lor va fi Împărăția (varianta părintele Cleopa); iată, fără o minimă solidaridate socială, riscăm ca țesutul social să nu includă persoanele defavorizate, care în alte contexte sociale etc (varianta Ana Bazac); niciodaatăă, niciodaaaaatăăăă, să nu uităm de cei mai triști ca noi (varianta Adrian Păunescu); totul vine de la VMG, care în România este cel mai mic din UE, jos Bă-ses-cu, jos Bă-ses-cu! (varianta Adi Dohotaru); păi, dacă Ylarion bea?! (varianta Lucian Mândruță).

Credeam că sunt singurul, dar uite că s-a săturat și Bogdan Răileanu. Acțiunea romanului său are loc în Veneția; Robert și Alexei sparg acolo banii moșteniți de Robert de la tac-su; Canibalu își face vacanțele de vară în America; Ligia se fute în veceu cu Ilie, da, dar tot la Veneția; Ema este ca Rapidulețul („Suntem peste tot acasă / Porțile ni se deschid”), o nomadă planetară, care face bani din bijuterii „pe concept” (gata cu eroina-tip a literaturii române, țăranca analfabetă care încheagă apa cu numai două picioare de vacă!). Pe scurt, romanul lui Răileanu iese din găoace. 


Din punctul meu de vedere, Teoria Apropierii este mai reușită decât Dinții Ascuțiți Ai Binelui, mai întreagă, mai rotundă, mai deschisă (spre interpretări) și mai bine închisă (construiește o lume perfect coerentă și deplin atrăgătoare literar - „Vecerniile Venețiene”, să-i spunem - o lume ce n-are nevoie să fi ajutată dinafară - ca în Dinții - de politicul românesc, celălalt cal de bătaie al scriitorilor români, după sărăcie), dar nu pot s-o compar cu Tot Spațiul Dintre Gândurile Mele, pentru că pe-aceea n-am citit-o. Ergo, Buzea susține că Teoria este cel mai bun lucru scris de Răileanu până acum. Părerea lui Buzea, nu trebuie luată ca literă de Evanghelie! Am și eu o părere, ce! Nu e interzis! 

Dacă am fost surprins de ceva? Da, de mai multe suceli ale narațiunii, dar de una chiar trebuie să pomenesc: acel „he-he” al lui Alexei, din ultima parte, precum și de foarte primejdiosul „Acum nu mai uit nimic” al aceluiași. Ce vrea să spună? Unde cade accentul? Pe „acum”? Pe „nimic”? Pe „mai”? Vrea Alexei, noul Alexei, să-i spună ceva lui Robert? Și dacă nu Alexei, cine îi vorbește lui Robert Negru prin gura lui Alexei? Am zis, deja: Teoria se deschide spre alte lucruri, se deschide bine. 

Citiți și discut cu voi dup-aia, c-așa, pe neve, nu prea avem ce discuta – nu vă supărați pe mine că vă zic de la obraz. E ca la lansările de carte, când te roagă autorul să îi pui întrebări! Păi ce se te-ntreb, omule, dacă n-am citit ce-ai scris tu acolo? Ce să te-ntreb?! Ce mai faci, cum o duci? Care bate, Chuck Norris sau Bruce Lee? Pe bune, acuma! Discutăm după lectură, când pornim dialogul de la egal la egal. Hai, spor!

Personaj-forță, din punctul meu de vedere: Ligia. Răileanu vine cu tupeu, vine cu o problemă grea, veche, încă nefâsâită: destinul femeii frumoase. Vi se pare că-mi arde de glumă?! Nope. Nicidecum: femeile sunt fie urâte, fie așa și-așa, fie frumoase. Cele mai rare sunt urâtele, pentru că e necesară o combinație savantă de chip, corp, răutate și prostie pentru a rezulta o femeie cu adevărat urâtă (de obicei,
astea n-au niciun fel de destin până ajung babe, dar atunci compensează cu vârf și îndesat). Femeile așa și-așa sunt corpul lumii noastre, le discut altă dată (la cartea lui Mihai Radu, „Contaminare”, ca să fiu mai exact), dar ce este cu frumoasele? Din câte știu eu, au cam trei linii de destin: prostituate sau întreținute (1), în capitalism, afaceriste nemiloase, iar în socialism activiste nemiloase (2), soții și mame (3). Aceasta din urmă este situația cu adevărat interesantă, plină de grăsime literară, pentru că viața unei frumoase (3) este trăită într-o tensiune extraordinară: ea are permanent de unde alege. Și aici apare scriitorul, această hienă, acest vampir care se tăvălește în lacrimile voastre, sorbindu-le: ce face o femeie când are de ales? Își urmează chemarea cărnii sau chemarea maternă? Sparge familia, se-aruncă-n gol? Nora? O păstrează și regretă tot restul vieții, descărcându-se pe alții și înscorpindu-se pe nesimțite? Jupâneasa Ilisafta?

Nu vă spun cum tratează Răileanu problema asta veche de când lumea, nimic altceva decât că soluția aleasă de el nu e cea previzibilă. Tot ce spun este: da! Degeaba se dă mare un scriitor dacă n-are curaj să atace marile probleme, cele perene, cele din softul speciei noastre (la softul din fabrică mă refer); și dacă le-au atacat alții, înainte -
ce? Le-au rezolvat?! Există algoritm pentru femeia frumoasă? De unde. Fiecare frumoasă se izbește cu fruntea de exact aceeași chestiune, de mii de ani. Elena!

Ar mai fi de spus câte ceva despre burți. Are Teoria Apropierii burți? Are, vreo două. De ce? E, aici am eu o teorie. N-am citit-o nicăieri, e-a mea, sunt foarte mândru de ea (nu, nu e aia că burțile reprezintă un trip al scriitorului care e incapabil să le taie ulterior, că se iubește prea mult; nu!). Teoria mea sună așa: burțile dau seamă de Zeitgeist mai bine decât acțiunea. Acțiunea e povestea, burta este contextul poveștii, cadrul, culoarea de fond. După un timp, mai lung sau mai scurt, burta e tot ce rămâne dintr-o carte: păi mai găsea Schliemann Troia, fără burțile lui Homer? Păi mai savuram noi Vechiul Testament așa cum îl savurăm, fără Cartea Esterei și fără Cântarea Cântărilor, care tot burți sunt (nu-l pomenesc pe bunul Dumnezeu nici măcar o singură dată, nici una, nici alta)? Cartea lui Iov și Ecleziastul tot burți sunt și ele, măcar că numai de (și cu) Dumnezeu vorbesc, dar n-au nicio treabă cu firul epic al acțiunii - păi?! Iar când Swift a descris Laputa în câteva zeci de pagini, nătărăii lui de cititori le-au sărit, că erau curioși să afle ce mai face Gulliver, iar acum tot poporul de savanți își sparge capul tocmai cu paginile alea. Eu când zic...

Despre autor (că de carte am zis destul): stăteam cu Răileanu la niște pahare, și numa’ ce-l întreb: „Auzi, Bogdane, nu carecumva ești ceva rudă cu René? René Răileanu, alcoolistul, îl știe o lume… René Răileanu, zis «Coțofană»?”. Autorul, iritat: „Nu sunt, domnule, rubedenie cu niciun fel de Coțofană!”.