sâmbătă, 28 martie 2009

Craii de Curtea-Veche (I)


Iulian intreaba: „De ce zici, ma, ca e „Craii” cel mai bun roman scris vreodata in romana, ca mie nu mi se pare cine stie ce?!”. Ca sa-i dau lui Iulian un raspuns irefutabil, m-am dus la o masa rotunda organizata de Fundatia Calea Victoriei, la libraria Carturesti. Din pacate, prost fiind, am nimerit in alta parte, asa c-am ajuns cand evenimentul incepuse de vreun sfert de ora.

La inceput n-am inteles nimic, recunosc. Lumea era adunata in pivnita, un actor (Marius Damian) citea primul capitol al Crailor, o doamna cu infatisare de profesoara (am aflat pe urma ca e Carmen Musat, care e si profa de literatura, da' si redactor la o revista culturala) langa el, asculta lectura. Publicul, numai tineret; langa mine un mosulet cu semi-chelie si barbuta, ceva mai incolo un domn (chelie 100%) la 45 de ani, in rest nimeni nu sarea din 25. Cand a inceput Carmen Musat sa vorbeasca, la discutii, am aflat ca multi erau elevi de liceu. Asta explica de ce era publicul asa inghetat.

Ma, ce se-ntampla: io am vazut odata o chestie d-asta, demult, in tineretile mele (ehe...); eram in Cracovia (faceam bisnita, ce credeti voi?!) si ardeam gazul prin piata centrala a orasului, izbitor de asemanatoare cu Piata Mare din Sibiu. Printre alte dracovenii (astrologi, etc), era si o masa rotunda d-asta, cu public si discutii. Eu, buninteles, nu intelegem boaca de polona, cascam gura la lume, ma bleojdeam. Da' am dibacit o fata blonda si m-am lingusit pe langa ea, ca sunt american, ca nu stiu ce, si a-nceput ea sa-mi traduca. Si mersul era in felul urmator: o moderatoare cu un microfon, autorul (al de scrisese cartea discutata), un critic literar si un actor care citea pasaje din ea. Mai citea actorul doua-trei minute, se oprea, vorbea criticul, vorbea autorul, intrebari din public (care statea in picioare, unii plecau, altii veneau), se incingea discutia, se baga moderatoarea, pe urma iar mai citea actorul. Lumea radea ca la urs, unii se enervau si tipau la ei, criticul si autorul tipau si ei la oameni, iar se baga moderatoarea. Treaba era ca romanul era despre grevele lor din timpul comunismului, cu Solidaritatea, cu niste chestii, si criticul explica ce-a vrut sa spuna autorul, la care autorul se ratoia la critic ca el n-a vrut sa spuna asa ceva, se baga publicul cu parerea lui, si tot asa. Era frumos, ce sa zic, chiar daca nu intelegeai ce spun, tot era ca un fel de spectacol. Pentru ei cred ca era foarte pasionant si sub raport intelectual, pentru mine conta doar „miscarea scenica”. Si fata blonda, buninteles (Agn
ieszka zicea c-o cheama).

La Carturesti nu a fost deloc asa. In primul rand ca media de varsta era cu 20 de ani mai mica decat in Cracovia; pe urma, era mai putina lume; si mult mai timorata si mai neobisnuita cu genul asta de eveniment. Plus, parerea mea, multi nici nu citisera Craii - ceea ce, sincer, e cam penibil, nu ca fac eu pe dromadera, da'...

Foarte greu i-a bagat in viteza Carmen Musat, foarte. I-a luat cu intrebari de grupa mica, „Cine stie ce e ala un dandy?”, ca-mi venea sa zic „Da' ce-i aicia, ora de dirigentie?” (nu garantez ca n-am si zis!). Noroc cu Sandra, organizatoarea, ca a pus o intrebare-doua, au mai prins inima si tinerii din public (80% fete, 15% baieti, 5% bosorogi - cei doi cheliosi si cu mine). Acum ca ma gandesc, poate ca in public erau si studenti ai doamnei Musat, si d-aia taceau, sa nu cumva sa spuna vreo magareala si sa-i pice la examen. Nu mi se pare probabil, dar mai stii pacatele?!

Pana la urma discutiile s-au urnit, totusi ceva-ceva scartaia: fie intrebarile din sala nu erau intrebari, ci „pareri personale” (de fapt, menite sa arate cat de destept e vorbitorul - trio „bosorogea” a excelat in asa ceva, cu mine-n frunte); fie intrebarile erau complet inocente, la ani-lumina de tematica mateina (gen „E adevarat ca Matei Jean Caragiale e fiul marelui nostru dramaturg Ion Luca Caragiale?”). Ceea ce a salvat „masa rotunda” au fost interventiile lui Marius Damian, de bun-simt, in limbaj simplu, clar („Pai nu vedeti ca Gore Pirgu traieste? Acum e ministru, prim-ministru, presedinte, ehe...!”), interventiile Sandrei (care le amintea, mereu si mereu, ca tema este Craii, nu obsesiile fiecaruia - un bosorog, nu eu, altul - o luase cu Cabala, numerologia magica, era pe cai mari), si rabdarea lui Carmen Musat (se cunoaste ca e profa si ca lucreaza si cu anul I), ca le raspundea tuturor politicos, ii deslusea cu incetutul, pai daca eram io in locul ei imi ieseam din fire in primele cinci secunde: cum sa vii, ma, la masa rotunda „Craii de Curtea-Veche” fara sa fi citit cartea?!

miercuri, 25 martie 2009

Madalina si romancierii

Ca orice obsedat normal, am bananait si eu pe net sub o identitate falsa, in cautare de gagici. Nu de asta vreau sa va povestesc, insa, ci de Madalina. Madalina era o fata foarte frumoasa, foarte trista si foarte dura, care (presupun eu) se certase teribil cu iubitul ei si voia sa-i arate ca si ea e capabila de infidelitate (presupun iarasi). Asa a dat de mine (Remus!) si m-a scos la un ceai. Ca una, ca alta, cum e la blind-uri d-astea. M-a incercat pe ici pe colo cu diverse subiecte, si s-a prins urgent ca nu e altceva de scos de la mine afara de literatura (incercase mai intai cu “masini”, apoi cu “moda”; ti-ai gasit!). Asa c-a dat-o pe literatura, ce sa faca?! Eu (adica Remus) m-am incalzit si-am inceput sa debitez, ca de, eram pe teritoriul meu. Din una-ntr-alta, Madalina zice sa sa-i recomand ceva de citit, “dar ceva care sa merite!”. Ma execut, ii scriu o lista, o citeste, scoate un pix din geanta si-ncepe sa taie. Hait, imi zic, sa stii ca e literata d-aia grea si doar m-a-ncercat, sa faca misto de mine! Nici poveste: imi intinde inapoi lista si-mi zice “scrie-mi altii in locul celor taiati, te rog, pentru ca eu nu citesc romani”. M-a naucit. O-ntreb, sa ma lamuresc, adica tu nu citesti carti scrise de romani sau carti scrise de straini dar traduse in romana? Nu, zice ea, foarte net, “eu nu citesc scrise de romani! Citesc cu placere in romana, dar numai autori straini!”. Zbang! M-a lovit. Ce era sa-i spun?! Ca scriitorii romani de azi sunt “usor diferiti” de cretinii aia din manualul de romana de pe vremuri (cine ar mai pune botul la “Mari sub pustiuri”?!), si ca autorii buni care scriu in romana sunt aproape de nivelul celor britanici (Hornby, Lodge, McEwan – p-astia-i stiu eu, da’ sunt multi), si mult, mult peste cei francezi (numai impostori, mai nou)? I-am zis. M-a crezut? Draci! A tinut-o gaia-matu ca nu si nu, ea nu citeste romani. Imi venea s-o strang de gat. Pe urma am stat si-am cugetat: da’ ce, io nu-s la fel ca ea? Ce, eu citesc femei? Imi amintesc cu placere doar de 3 (trei) autoare: Margaret Mitchell, Harper Lee si Cella Serghi. In rest, seceta la creieri, tati! Nimic, zero, barren land! Pe de alta parte, are si ea dreptatea ei, ca uite ce-am gasit: o lista facuta de critici, cu “cei mai importanti autori din perioada comunista” (adica aia ale caror scrieri o sa ramana, nu aia care au fost promovati in comunism). Ian ascultati aicia: Marin Preda, Dana Dumitriu, Gabriela Adamesteanu, Paul Goma, Sorin Titel, George Balaita, Matei Calinescu, Radu Cosasu, Stefan Banulescu, Costache Olareanu, Mircea Horia Simionescu, Radu Petrescu, Constantin Toiu, Paul Georgescu, Gellu Naum. Cu o mana pe fundita si cu alta pe olita, ia spuneti cinstit: de care ati auzit? Nu zic sa fi citit ceva, doar atat: de care ati auzit… ?

vineri, 13 martie 2009

Urbi et orbi: povestea lui Gruia


Gruia, eu nu pot sa te-ajut. Nu pot sa ajut pe nimeni. De cele mai multe ori nu pot sa m-ajut nici pe mine, ca acum de exemplu. Dar sunt pe lume oameni mai buni ca mine (de fapt, majoritatea). Daca unul, unul singur, se ridica din rutina vietii sale si vine catre tine, vei sti atunci ca n-ai ajuns intr-o lume cu desavarsire seaca.
Iar fiecare dintre noi, cei care ti-am citit povestea, stim ca la judecata o vorba de-a ta are sa cantareasca mai greu decat orice. Noi toti am primit un dar intreg, iar tu nu. Dumnezeu iti e dator. El n-o sa plateasca, dar poate vor plati oamenii. El o sa deconteze la sfarsit, fiecaruia. Daca are ce.

joi, 12 martie 2009

Chaves

Varul Costikla are el o vorba: “drept ca neamtul”. Frumos. Dar cand nemernicul ala de fost cancelar al Germaniei (ala de dinainte de Angela Merkel), a facut un contract cu rusii si pe urma si-a luat un banulet ENORM din treaba asta, ala tot “drept” a fost…?!
Nu zic c-or nemtii la fel ca romanii (desi n-am voie sa vorbesc, ca limba lor n-o stiu si-n tara lor n-am fost), da’ ce vreau sa spun e ca, la nivelul unei comunitati, parca-s mai importante institutiile decat indivizii. Adicatelea, desi seful statului german a fost un spagar, staul german merge inainte foarte bine (a treia economie a lumii! Bre, jos palaria); cand seful statului roman a fost un neica-nimeni, inflatia a fost de 300%, dar scazuse pretul la pepeni! (toamna lui 1993, pentru cine are varsta corespunzatoare).
Prietenul nostru Andrei (o figura in sine, ii dedic un post viitor), ne-a trimis aceasta informatie despre cocas englezi, care-mi confirma (dupa parerea mea), punctul de vedere. Mentionez ca textul de mai jos apartine in totalitate lui Andrei, eu nu m-am bagat deloc (Andrei, la randul lui, sustine ca are aceste informatii de la un enigmatic “Kokoschoko”, sursa lui secreta):

Chaves... au gust, stil. De exemplu poarta haine Burberry ( firma s-a si sesizat, incercand sa-si desprinda imaginea de chaves). Singular chav.

Sunt albi (dar nu numai), tineri, proletari, fara serviciu sau prost platiti, agresivi. Comportamentul ne e cunoscut.Toti ii stim pe cei care stau pe la scara blocului...

Interesant e ca englezoii au sesizat aparitia chav-ilor si au aparut documentare, etc... societatea incearca intr-un fel sa ia pozitie impotriva lor, pe cand la noi sunt regii programelor tv.

Altfel. Am vazut intr-o seara, pe la Unirii ( unde in alta parte?) doua chaves romance. Purtau Burberry si pareau deghizate, de prost ce erau imbracate. Au fi aflat si cocalarii nostri de acesti chaves si deja schimburile de experienta or fi si inceput?!

Apocalipsa cocalarilor pare iminenta! Doamne ajuta!

sâmbătă, 7 martie 2009

Revelatia lui Danel

Prietenul nostru Danel a avut deunazi o revelatie; dat fiind ca nu i se intampla asta foarte des, am zis ca-i bine sa-i dedic un post.
In forma ei originala, revelatia a sunat asa: "Ba, Michihausen, io-mi bag p. in muzica populara!". Ati inteles, desigur, ca "Michihausen" sunt eu; probabil ca totusi nu ati inteles in ce-a constat revelatia! Nici eu n-am inteles imediat, dar dupa ce Danel s-a explicat, am priceput.
Observatia lui (pe care o puteam face si eu daca nu eram prost, sau daca macar ascultam muzica populara), este ca aceasta muzica este invariabil trista. Nu in forma, ca racneste cat poate; dar in fond. Subiectele (textele) cantecelor sunt totdeauna triste, vaicarete, sau in exprimarea lui Danel, "muzica populara e numa' pa nenorocire, baiatule!". Interpretul nu canta, el se lamenteaza; da din el cu jalea - exact pe inversul "gandirii pozitive" de acum.
Eu unul nu-mi amintesc decat vreo doua trei cantece cu adevarat "populare", dar ele confirma perfect: "Lasa Gheorghe bautura", "Ma vecine io si tu", "Marine, la nunta ta", "Unde e Targovistea", "Si-am plecat sa trec la Olt", "Cate mute cate slute", si cam atat. A, da, ar mai fi "Trece rata Dunarea" (melodie pe care am incercat sa invat sa cant la muzicuta, cu rezultate foarte triste, din pacate), dar nu sunt prea sigur ca asta-i chiar melodie populara.
Bref, ideea lui Danel era urmatoarea: degeaba ne plangem, ca popor, de "lasitate", "neputinta", "fatalism" si alte Miorite, si zicem ca ni le-a bagat comunismu-n cap; aiurea!, zice Danel, ne-a intrat de mult frica-n oase, asta e! Pai cand iei bataie de la toti, niste sute de ani, si nu bati si tu pe nimeni, e clar ca te-nveti marunt (think small, romanians!)
E ca la fotbal, dezvolta Danel, mare teoretician: cand intri intr-o pasa de "ciuca batailor" e foarte greu sa mai iesi, ca-ti cade moralul in nadragi!

marți, 3 martie 2009

Publicitate gratuita


La "Arcade"

Sambata seara am fost la un restaurant scump, la invitatia unui om de seama care-si serba aniversarea (sau isi aniversa serbarea, cum vreti). Ma simteam acolo ca la o reuniune de familie, ca ne stim de vreo trei cincinale: eram ca la stabor, nu altceva! Da' nu asta voiam sa spun, na ca m-am luat cu vorba:
M-am nimerit la masa langa Barosache si dupa prima sticla de vin am inceput sa-l inghiontesc: "Stai, ma, la un loc", zice el, necajit ca nu-l lasam sa-i tihneasca berea. "Pai", explic eu, "vreau sa ma conving ca existi, c-auzi ce zice lumea, ca nu existi, ca esti doar o creatie literara de-a mea!". Barosache se uita mai atent la mine: "Care lume, puiutule?". "E un domn la Cluj care zice asa", raspund eu fericit. Barosache ofteaza ca-n "Craii de Curtea-Veche": "E, pai daca e la Cluj, atunci se explica... ce sa stie, ma, aia de la Cluj, saracii?!". Ca de obicei, argumetele lui Barosache sunt complet imprevizibile, m-a lasat mut.
La a doua sticla de vin a venit si mancarea, aperitive si apoi felul doi, picioare de rata cu piure de cartofi. Mie mancarea mi se parea cam luxoasa, in afara de chifle si de piure n-am recunoscut nimic din prima, si-l intreb pe Barosache: "Ce crezi, o fi scump aici?". El se-neaca cu berea si-ncepe sa rada: "Ma puiutule, pai dac-ai plati tu, n-ai putea sa-ti permiti nici un pahar cu apa! De la robinet!". N-am mai zis nimic, umilit (Barosache nu minte niciodata), si mi-am bagat botu-n farfurie, intre picioarele ratei aleia.
Razbunarea a venit la a treia sticla de vin, cand Barosache a cerut chelnerului "inca doi tuboarge, puiule, daca esti amabil", iar chelnerul a raspuns fara pic de zambet: "Nu pot, imi pare rau, domnule". Barosache se suceste spre el, uimit: "Da' de ce nu poti, ma, manca-te-ar tata?!". Chelnerul cu aceeasi fata imobila (ziceai ca-i Radu Gheorghe): "Pentru ca ne-ati epuizat stocul!".