marți, 7 august 2018

Despre Parâng, numai de bine

Nu campează nimeni la Mândra, și pe bună dreptate: e prea aproape. Nici m-apuci să te-ncălzești oleacă pe traseul de creastă, că gata, ai ajuns, hai cu coborâșul în căldarea glaciară; păi cine are atâta concediu, ca să-și bată joc de el, cu trasee de două ore în Parâng?!

Eu, cine. Cobor în faptul dimineții din trenul de noapte, în gara din Petroșani, de-acolo iau un taxi până la telescaun (plătesc cinstit două bilete – eu un bilet, rucsacul un bilet – altfel cum aș putea să urc cu telescaunul?!), mă dau jos pe platou, trec ca un demon pe lângă ispitele crescute acolo ca ciupercile după ploaie în ultimii 30 de ani (hoteluri, cabane, pensiuni, cârciumioare, grătărele, pă’ă’ele, fete ochioase care se plictisesc vizibil, fete topless care fac plajă și se prefac că nu se plictisesc – dar se știe că acolo la momeală) și bag pas pe traseul de creastă, dungă roșie, până ajung deasupra căldării Mândra. Uneori nu cobor, alteori da. Pun cortul, zac, fac poze, fac baie, cuget ce nasol e să fii ziarist și să n-ai bani, pe urmă-mi zic că banii au prostul obicei de-a te obliga să muncești pentru ei, nu să umbli brambura cu cortu-n spate fără să te pițigăie niciun șef la melodie („Buzea, aștept rezultate!”), și-n tot timpul ăsta îmi savurez pe-ndelete presimțirea c-o să se-ntâmple ceva.
Într-un an s-a întâmplat. Nu eram singur, eram cu unii (niște pricinoși, cum s-a dovedit). Un țap tânăr a coborât din creastă, sfios, dar hotărât: venea drept spre corturi. Încet, dar drept. A ajuns pe fundul căldării, pe aceeași parte a lacului pe care eram și noi, a înaintat până la vreo 20 de metri de corturi, apoi s-a oprit. Ne privea cumva ciudat, parcă pe sub sprâncene („Ce căutați voi aici?”, poate? Nu știu), ne-a adulmecat pe îndelete de la distanța aleasă de el, mult mai mică decât distanța de siguranță a speciei sale, apoi a început să danseze. Nu există alt cuvânt. A dansat pentru public. Sărituri în loc, răsuciri, tăvăliri, box cu umbra (lovea cu coarnele), cabrări, kick-uri cu copitele din spate, tot. Un spectacol unic, ceva de care ai noroc o dată-n viață. După vreo cinci minute (mie mi-au părut o eternitate), a plecat gâtul pentru audiență, ca un actor, a brăhnit vesel și-a plecat agale spre creastă. Întrebați, bătrânii muntelui ne-au spus c-am asistat la ceva rasisim; dar cum a rămas povestea asta în memoria colectivă? „Când istericul de Mihăiță a-nceput să țipe și-a speriat țapul care dansa”. Eu, isteric?!

***

Lacul Roșiile: acolo era să mor. Nu topârcenizez! „De urât și de-ntristare / Beat de soare / Și pârlit îngrozitor!” – nici vorbă de așa ceva! „A muri de urât” este doar o vorbă goală, un mod romanțios de-a spune că te plictisești fără tabletă și fără conexiune de zeci de mega pe secundă (cine visa la ea acum douăzeci de ani?), dar eu vreau să spun că era să mor la propriu, nu de plictiseală, ci de munte. Da-da. Se poate muri „de munte” foarte ușor. E destul să-ți iei ochii de pe munte câteva minute și gata, el deja s-a apucat să-ți fiarbă grâul de colivă.
În cazul meu personal, asta s-a-ntâmplat din cauza unui pariu deosebit de idiot, ceva caracteristic tinereții, mai ales tinereții viermuind de hormoni: spre deosebire de ceilalți, unul din băieți își adusese prietena cu el, prietenă care avea chef de stat la soare, nu de mers. El avea ce face, c-o ungea cu alifie să nu se ardă (plus că din când în când se retrăgeau în cort, să verifice bagajele), dar noi, restul, ce era să facem?! Bălăceală, dat cu pietre, citit, mima, șeptic - ți se ia de toate, la un moment dat. Hai să facem pariuri. Pe cât că nu urci în opt minute până sus în creastă (eram în căldarea glaciară, campaserăm pe iarba grasă de lângă lac: la coborâre ne luase mai mult de o jumătate de oră ca s-ajungem din creastă până jos, la lac)? Cine să ridice mănușa, dacă nu Mihăiță...
Aveam pe mine un chilot „bermuda” și-un un maieuț, iar în picioare teniși „drăgășani”; am rupt-o la fugă pieptiș, sărind din piatră-n piatră, mai-mai să-mi frâng gâtul la fiecare pas, dar am ajuns până sus în șase minute, nu în opt! Cei de jos îmi făceau semn c-am câștigat, să cobor, dar eu știam mai bine. Am luat-o agale pe drumul de creastă, scăldat în transpirație, doar puțin, să mă răcoresc.

Din dreapta, din sud, urca ceața. Nor negru, compact: am văzut-o prea târziu. În câteva secunde eram total pierdut în negura înghețată a norului, clănțănind din dinți, căutam disperat vreo urmă a potecii pe care urcasem; am găsit-o, am coborât cum puteam prin semibezna aia umedă, dar când am ajuns la lac n-am mai găsit corturile. Și nici lacul. Coborâsem într-o altă căldare glaciară.

De scăpat, am scăpat viu după trei ore de rătăcit prin cețuri, cu muci și lacrimi, dar nu pot să explic prin ce minune. Când am ajuns, am mâncat un borcan de dulceață, m-am băgat în sac, am adormit și l-am luat în brațe pe colegul de cort (dormea și el), care m-a trezit c-un cot în cap: „Du-te dracu’ de poponar”.

***

Lacul Câlcescu este unul dintre cele mai cunoscute (și îndrăgite!) locuri de campare din toți munții României, așa că n-am ce face, trebuie să sparg corul lăudătorilor și să spun oleacă de adevăruri neplăcute despre lacul Câlcescu. În primul rând, trebuie spus că „lăudătorii” nu-s doar lăudători, îs maniaci, fanatici, câlcescodependenți, văzători de iele (câlceștiene, evident): seamănă cumva cu vamaioții de acum treizeci de ani, pentru care Vama nu era doar un loc magic, dar – atenție! – era și secret; să nu cumva să fi dus vreun neofit pe-acolo, că nu era bine. Așa și câlceștenii. Să nu cumva să pomenești și altora de raiul lor pământean, că fac urât! Ceea ce comit eu acum este erezie, este câlcescocid, bine că n-am identitate socială că mi-o luam grav. E bun și anonimatul la ceva!
În al doilea rând, lacul Câlcescu nu și-a câștigat faima prin faptul c-ar avea ceva special. Da, e un lac glaciar frumos, da, e-un lac glaciar foarte frumos, într-un peisaj remarcabil, dar așa-s și altele; numai în Parâng am pus eu cortul la Roșiile sau la Mândra, lacuri tot așa de frumoase, aici e vorba de altceva. N-am știut la început, degeaba vorbeam cu oamenii, toți îmi spuneau același lucru, dar eu nu vedeam adevărul de nas, măcar că era sub nasul meu (la propriu). Pentru că ori de câte ori am ajuns la Câlcescu, am ajuns de sus, din creastă, la fel ca la celelalte lacuri, dar aficionados nu ajung la el de sus în jos, ci de jos în sus. Mai exact, pasionații se suie în mașinile proprietate personală, șofează cu discreție până la Obârșia Lotrului, urcă în serpentine pe Transalpina, undeva înainte de Cabana Aviatorilor ies în dreapta, pe drumul forestier care urcă pe lângă râu, pe lângă Lotru, până-ntr-o poiană unde parchează, descarcă mașinile și urcă gâfâind până sus la lac, unde se pun pe băutură, pe grătar și pe chef. Pentru că nu oricine poate face drumul ăsta, ei se cred foarte mari munțomani și păstrează un colțișor cald în inimă cuibușorului lor de nebunii. Să nu cumva să zici ceva de Câlcescu, că se face primejdie!
Punctul meu de vedere e ușor diferit. Adică eu cobor din telescaun, fac nouă ore pe drumul de creastă al Parângului și când cobor în căldarea Câlcescului, ce găsesc?! Cele mai bune locuri de cort ocupate, aerul înfricoșat de mirosul micilor și pe tine beat mort, măi câlcescofilule auto-moto.

articole publicate în numerele 29, 30, 31/2018 are revistei Cațavencii

miercuri, 18 iulie 2018

Drag-al neichii Făgăraș, mi-e dor de tine

Gropile Boarcășului: „Ferește-te de Gropi!”. „Ferește-te de Gropi!”. „Ferește-te de Gropi!”. Trei oameni ai muntelui mi-au spus același lucru, cu aceleași cuvinte, dar bunînțeles că eu am știut mai bine: am coborât de pe Vârful Roșu și-am campat direct în Gropi: o frumusețe! Mici ochiuri de apă cu pajiști lângă ele, trupuri de jnepeniș (multe, multe), pârâiașul care susura printre ele, într-un cuvânt, raiul, paradisul, jannah, cum se zice la noi la Bruxelles, în cartierul Molenbeek. Am dat rucsacii jos din cârcă, Dottore și cu mine, am scos sticlele de vodcă și-am băgat mare.
Ajunseserăm devreme, cald, frumos, vodca ni s-a scurs direct în creiere, hai să băgăm și-o scaldă, să ne răcorim. Am ales un lăcușor mai peruziu, așa (nu știu, există cuvântul ăsta? Florin Iaru, opinie?), ne-am bălăcit ca purceii, ne-am bătut cu noroi scos de pe fundul apei, a fost foarte frumos. Am ieșit, am dat să ne ștergem cu prosoapele, hop că apusese soarele; de pe vale urca frigul, printre jnepeni. N-am avut termometru, dar cred că temperatura a scăzut cu douăzeci de grade într-o jumătate de oră, nu-mi amintesc să fi pățit vreodată pe munte așa ceva. Cu degetele înțepenite, învinețiți, clănțănind ca malaricii, am întins cortul cu chiu și vai; ne-a luat de trei ori mai mult timp decât în mod normal. Ce să mai faci supa, ne-am băgat direct în sacii de dormit, am ronțăit niște salam de biscuiți, am tremurat până ne-am încălzit cât de cât, am reușit în cele din urmă să adormim cu glugile trase peste căpățâni, numai câte-o nară am lăsat afară din sac, că era urgie. Distracția a continuat în timpul nopții, că vodca este diuretică, trebuia să ieșim afară să facem pipi, că doar nu era să facem în cort. Da, noaptea este frig pe munte, asta-i regulă, dar nici în halul ăla! Nu are voie o noapte de august să fie în asemenea hal de canceroasă, așa ceva ar trebui interzis prin lege! „Și ție ți-au curs lacrimi din ochi azi-noapte, la pipi?”, m-a-ntrebat el dimineață. „Lacrimi? Alea nu erau lacrimi, erau boabe de grindină, ce mi se scurgea mie din ochi!”. „Și mie la fel. Fir-ar ale dracului de Gropi!”.
Abia pe la 11 a ajuns soarele și deasupra cortului nostru, de-am reușit să începem echiparea; în câteva minute muream de cald, ne sufocam, parcă eram două broaște fierte într-un pahar Berzelius. Am strâns, am vrut să plecăm; pleacă dacă poți! În Gropi e ușor să intri, dar este aproape imposibil să ieși înapoi în creastă, că nu se vede nimic de jnepenișurile alea. Bătrânii ne spuseseră că există o potecă, am căutat-o, am găsit-o, am ieșit. După 80 de minute.

***

Lacul Sărății: pe de-o parte, trebuie precizat că Lacul Sărății este unul dintre cele mai frumoase locuri de campare din toți munții noștri, probabil intră în top trei; pe de altă parte, iar trebuie precizat că Lacul Sărății nu există. Adică nu e lac. E-o pajiște perfectă, netedă ca masa, înierbată de zici că Dumnezeu personal are de gând să tragă un pui de somn acolo, cu apă la îndemnă (pârâul Sărății) și nu prea cunoscut de turiști (mă rog, până la textul ăsta, ierte-mă bătrânii muntelui pentru ce fac acum). Acolo a fost un lac, alimentat de pârâu și drenat tot de pârâu, dar s-a tot colmatat de-a lungul timpului, până s-a umplut de tot cu sedimente cărate de apă din Custura Sărății, iar peste el a crescut stratul ăla de iarbă grasă de care ziceam mai sus. De ce nu-l știu turiștii? Habar n-am. Ce, eu îl știam până anul trecut? Iar ca mine mai sunt și alții, mulți, majoritatea.
Ceea ce vreau eu de fapt nu este să vă-nvăț de-un spațiu perfect de pus cortul, ci să mă laud ca neamul prost: să pleci (la prima oră, admit) de la cabana Podragu și să campezi seara sub Custură este o ispravă extraordinară, care îmi ridică nasul foarte, foarte sus (și-așa-s oleacă umflat în pene din fabricație, iar din 2017 încoace nici nu se mai poate discuta cu mine pe tema „Cel mai lung traseu parcurs într-o singură zi”). Orice om normal – adică orice oameni normali, că nu eram singur, eram cu Dottore – merge de la Podragu la Capra (traseu de-o zi), de la Capra la Călțun (traseu de-o zi), și de la Călțun la Avrig (Lacul Avrig, nu orașul Avrig, fost „Freck”, pe vremea când strămoșii președintelui nu plecaseră cu cățel, cu purcel în Germania). Custura este aproximativ la jumătatea distanței dintre Călțun și Avrig, așa că ceea ce-am parcurs noi, Dottore și cu mine, într-o singură zi, este un traseu de două zile jumătate; poate c-avem oarecum dreptul să ne dăm rotunzi ca mingea de baschet, heya?
Adevăru-adevărat este că eu mă ofilisem. De la Lacul Capra am propus să coborâm la cabană, la Bâlea (bere, mici etc), dar Dottore nu și nu. De la Călțun – la care am ajuns mânat de la spate ca oaia Bisisica – n-am vrut să mă urnesc nici mort, i-am zis să se ducă învârtindu-se, că eu acolo rămân, în refugiu, nici cortul nu voiam să-l întind, așa de obosit eram, dar Dottore nu și nu. A încercat tot felul de fițe ca să mă convingă, i-am zis să nu mai dea din gură că face curent, dar el de colo: „Nu ziceai că ai nevoie să-ți dau niște bani cu împrumut?”. M-am ridicat de jos cu lacrimi în ochi și-am mers mai departe.

articole publicate în numerele 24 și 25 pe 2018 ale revistei Cațavencii

Căliman reloaded

Șaua Voivodesei: nu este absolut nicio șmecherie, niciun catch, nimic. Traseul de creastă începe din satul Păltiniș, trece prin fânețele oamenilor (ei, ca proprietari, le zic „curți”; eu, ca turist, le zic „fânețe”. Da, există o tensiune între localnici și munțomani, dar cu vorba bună se poate rezolva orice diferend. Oamenii nu-s bătuți în cap, ceea ce, vai, nu pot spune și despre turiști...) și urcă niște pante foarte blajine, care parcă nu se mai termină, întrerupte de la un timp de mici trupuri de pădure. Nu e deloc provocator. Mergi ca boul toată ziua prin soare, mult, nu știu cât, mult: 20 de kilometri, poate 25, ceva de genul ăsta. Dacă mai ești și mahmur, îți blestemi atât zilele, cât și textul ăsta, care te-a pus pe drumuri. 
Când noi trei (San, Dottore și cu mine) am ajuns în Șaua Voivodesei, am decis că mai departe nu facem niciun pas, că locul era „minunat pentru campare”. Dar nu e minunat deloc: șaua e deschisă, n-ai unde te refugia în caz de furtună, iarba-i plină de golomoațe și Călimanul e plin de dihănii (alte specii nu ne interesează, dar mistreții și urșii nu sunt chiar prietenii camperilor). Colac peste pupăză, nu e apă – deși pe hartă scrie că e. Atunci a început circul. 
Eu mai fusesem în Căliman cu vreo 12 ani înainte, într-o traversare solitară, din Toplița până în Vatra Dornei (aventură riscantă, idioată, tipic adolescentină), lucru de care eram foarte mândru; cei doi pitpalaci, însă, contestau vehement realitatea acestei traversări: „Taci, bă, că n-ai fost! Minți ca porcii, n-ai făcut niciun fel de traversare! Că dac-ai fi făcut, aveai poze! Așa, mersi...” (într-adevăr, pe vremea aia eram atât de sărac, că n-avusesem bani de-un aparat foto. N-aveam nicio dovadă din isprava vieții mele!). Eu o țineam pe-a mea („Ba am fost! Sunteți doi proști” etc), ei, langa pe-a lor („Pinocchio, Neznaika, Buratino, Munchausen!”), până m-au supărat de-a binelea și i-am pedepsit în cel mai crud mod cu putință: am intrat în greva tăcerii. Mocofanii au încercat fel și fel de lingușeli, de agereli, dar nu le-a mers: s-au dus singuri să caute izvorul. Nu l-au găsit, bunînțeles. S-au mai dus o dată, când au văzut că eu chiar îi ignor, de data asta desfășurați în „pieptene”, doar-doar l-or găsi, dar s-au întors mofluzi. I-am obligat să-și ceară scuze, m-am urnit personal, am căutat sub creasta nordică, l-am găsit în mai puțin de-o oră, am adus apă, dar doar ca s-aud: „Uite, bă, c-a găsit izvorul! Bravo, bă! Da’ tot nu te credem, măi Păcală”.

***
Lacul Rețițiș: nimeni nu prea întinde cortul la lac, la Rețițiș, ceea ce-i păcat (locul este foarte frumos), dar mai toată lumea preferă să urce până la stația meteo, să rămână acolo peste noapte. Mister? Nicidecum. Cămăruțele oribile de la Stație sunt mai atractive decât cerul înstelat de la lac pentru simplul motiv că de-acolo poți să cumperi băutură, pe când pe tăpșanul de lângă lac trebuie să bei ce-ai cărat cu spinarea, și mulți sunt mult mai lacomi de-atât. În ceea ce ne privește, am ales varianta „lac” fără să ezităm: aveam alcool  de cereale, d-ăla de 96 de grade. Subțiat cu apă din lac și cu dres cu zeama de la dulceața de nuci verzi, era numai bun. „Cocktail Rețițiș”, a se consuma cu măsură.

Când era aproape noapte, lângă noi a ajuns încă o trupă de munțomani, care au venit să ne salute; le-am spus că nu vorbim maghiara, dar că putem să ne exprimăm satisfăcător în română, engleză sau franceză, depinde ce le cade mai bine. Au ales româna, râzând, spre marea mea tristețe (speram să fi fost budapestani, să îmi povestească oleacă despre ce mai face orașul meu), și-am stat puțin de vorbă, până s-au lămurit că suntem serioși, știm ce-ai aia „parc național” și care-s regulile de campare și de purtare, așa în general. Și-au ales locuri de cort, mai puțin bune ca ale noastre (veniserăm primii, luaserăm crema), au mâncat și-au trecut și ei la treabă: palincă de Miercurea Nirajului.
Era o seară bună, se-anunța o noapte caldă (căldarea Rețițiș e destul de ferită dinspre nord, dar niciodată nu poți să știi. Uneori vine câte o pală de aer glacial de oriunde, din orice punct cardinal), numai c-au început să se audă niște sunete ciudate. Am tăcut și noi, și salvamoniștii maghiari. Sunetele veneau din vale, se auzeau tot mai clar, se apropiau. După câteva minute, n-am mai avut nicio îndoială: zgomote de motor diesel, de manele și de bețivi. Au apărut, în cele din urmă: un tractor cu remorcă, încadrat de câteva ATV-uri. Era un party de muncitori forestieri care urcau prin Parcul Național Căliman, off-road, la lumina lunii și-a farurilor (ce romantic!) ca să-și continue petrecerea la stație, unde știau că pot cumpăra vodcă (a lor se terminase, regret obștesc). „Iar m-am luat pe băutură / Să nu-i dau vreo două-n gură / Că degeaba e frumoasă / Dacă-i tare păguboasă” urla Sandu Ciorbă din difuzoare și toți din remorcă făceau play-back. Au trecut pe lângă corturi, s-au dus („Uite, bă, turiști, să moară mama!”). N-am zis nimic, nici noi, nici ungurii. Ne-am uitat unii la alții și-am tăcut.

***
Șaua Terha: ultima haltă dacă te-ai apucat să parcurgi creasta de la est la vest este Șaua Terha, ceea ce-nseamnă că-i prima când ai pornit-o de la vest spre est; considerații oarecum inutile, deoarece Calimanul este „atacat” aproape întotdeauna dinspre nord sau dinspre sud - și e păcat. Dar, vorba ceea: păcat-nepăcat, asta e situația, la Șaua Terha n-ajunge mai nimeni. Concluzie? Câinii de la stână nu-s obișnuiți cu turiștii. Concluzie doi? Ne-au cam băgat în sperieți.
Fac o paranteză ca să explic ceva: dintr-un anumit punct de vedere, Călimanul, Făgărașul și Parângul seamănă foarte mult, adică au creasta principală orientată pe direcția generală vest-est. Călimanul este însă singular din punct de vedere al abordării turiștilor, pentru că cele două atracții principale ale sale (vârful Pietrosu și stâncile Doisprezece Apostoli) sunt foarte ușor de abordat dinspre nord (de la Vatra Dornei la Gura Haitii este un drum de beton, încă practicabil, până și autocarele cehești, poloneze și germane îl parcug, ca să-și verse pantofarii tocmai la șantierul-fantomă de la Luna, de unde se poate începe ascensiunea pe Pietrosu), iar la Lacul Rețițiș (atracția laturii sudice) se poate ajunge cu mașina. Ergo, restul masivului este terra incognita pentru turiști, e lăsat în stăpânirea dihăniilor, ciobanilor și braconierilor: baciul din Șaua Terha nu mai văzuse turiști de anul trecut, ne-a tras de limbă vreo jumătate de oră până să capete încredere în noi. „Apoi, Țiganu” (câinele – nota mea) „nu v-o lătrat în pădure ca să v-alunge, o lătrat ca să sperie oar’ce dihănii or fi fost în drumul vostru, că seara dau târcoale stânii, blăstămații”, ne-a dat baciul deslușiri. Am înțeles mai apoi de la el că dihăniile la care se referea erau lupi, și ne-am liniștit: lupii n-au nimic cu turiștii care înnoptează în corturi. Pentru noi, mistreții-s primejdia, că ies noaptea la râmat și le cam plac pajiștile drepte. Ca și nouă...
Când am auzit că nici de mistreți nu duceau lipsă pădurile Călimanului, ne-am hotărât să ascultăm sfatul baciului și să rămânem în refugiul părăginit din cealaltă parte a Șeii, măcar că ajunsese răpănos rău, săracul (fără turiști care să-l grijească, cum s-arate un refugiu?!). N-am dormit rău, dar nici bine: baciul ne dăduse lapte, iar cum stomacurile noastre se micșoraseră după atâtea zile de efort, am avut arsuri. Eram obișnuiți cu supele chimice de seară, nu cu lapte gras de oaie! Să nu vorbesc cu păcat... la gust a fost bun. Jintița, și mai bună.

articole publicate în numerele 26, 27, 28 din 2018 ale revistei Cațavencii

marți, 12 iunie 2018

Pușca și cureaua lată, reportér am fost odată...

Nu pot fi chiar obiectiv, că minerii mi-au spart capul atunci în iunie; totuși încerc să fiu, dacă mă gândesc că mie doar mi-au spart capul, față de ce-au pățit alții, și nu puțini.

Duminică, 13 iunie 2010, Piața Universității. Comemorarea „evenimentelor” din 13-15 iunie 1990, urmată de un marș către casa lui Iliescu, undeva prin Primăverii. Ajung pe la 12 fără un sfert și găsesc aproape pe nimeni: câțiva reporteri TV (Realitatea, Antena 3), câțiva organizatori (Asociația 21 Decembrie, Asociația Victimelor Mineriadelor, Noii Golani), plus inevitabilii băieți de la Noua Dreaptă, care n-au hodină dacă nu se bagă oriunde ar putea fi filmați. Lume toropită de caniculă, entuziasm foarte scăzut, ca să nu zic zero. Trecători puțini, majoritatea complet indiferenți. Jandarmi și mai puțini, dar ăștia sunt singurii care par că știu ce fac. Per total, atmosfera e de tipul „hai s-o facem și p-asta și pe urmă plecăm acasă”.

M-așez pe o bancă, undeva la umbră, și am noroc de o trupă de moșuleți care se adună în câteva minute, la aceeași umbră. Discută strigat ca oltenii-n tren: „Regele Mihai e un criminal, că l-a arestat pe Antonescu!” (moșulete 1). „Vorbești prostii, regele este Monarhia, singura speranță care-a mai rămas!” (moșulete 2). „Suntem un popor de lași, domnule: păi cecenii îi împușcau p-ăștia ca pe câini, ascultă ce-ți spun eu!”. Apare un grup de tineri de la Noua Dreaptă, în tricouri negre; moșuleții sar în picioare și-i salută: „Țara, Căpitanul și arhanghelii din cer!”. Tinerii zâmbesc timid și dau mâna cu fiecare.

Mă duc mai spre organizatori, în plin soare (aveam șapca pe cap, dar tot mă lovea căldura de mă-nnebunea). Acolo începuse ceva acțiune, că venise un nene c-o mașină de Dâmbovița, c-un sicriu pe capotă. Vorbește tare, îi apostrofează pe jandarmi, îl scoate la vedere pe fiul (sau nepotul) său de câțiva anișori, cu o cască model britanic pe cap: „Pe cine păziți voi, mă? P-ăștia cu pensii și salarii de sute de milioane?! Rușine să vă fie, să vină oamenii să vă scuipe, nemernicilor!”. Un polițist de la circulație îl roagă să tragă mașina de-acolo, că încurcă traficul. „Și tu ești cu Iliescu, huo, criminalilor!”. Bagă totuși mașina în parcare și se duce la cortul organizatorilor.

Vorbesc cu doi-trei privitori: „Unde erați când ne-au terorizat minerii, unde, asta să-mi spui! Toată presa a mințit acum 20 de ani, ziceați că minerii restabilesc ordinea! Atunci erați slugi la comuniști, acum sunteți la bogătașii ăștia, la nenorociții ăștia, care-s de fapt tot ăia!” (doamna Diana, pensionară). „Fii atent că e țeapă, că marșul ăla spre Primăverii a plecat deja. Fraierii de-aici n-or să mai facă nimic, stau aiurea și se uită unii la alții. Vii încolo, poate prindem marșul din urmă?” (Roces, blogger). „Ăștia micii habar n-au, sunt complet pe dinafară. L-am întrebat pe unul de la Noua Dreaptă ce și cum, și mi-a zis că el nu știe, c-avea doi ani la mineriade” (Maria, ziaristă).

Topit de dogoare, intru în pasaj, unde sunt expuse fotografii luate atunci în iunie 1990 (mineriada a treia, cum s-a spus). Mă agață domnișoara Mirela, cu strania întrebare „Tu pentru cine scrii?”. Adică pentru care mogul, cum ar veni. Dumneaei se recomandă „psiholog” și mă toacă cu-ntrebări, la care eu răspund făcând pe prostul, cum e bine și sănătos. Sătul de întrebările ei psihologice, arat spre o fotografie cu mineri bătând studenți și-o-ntreb la rândul meu, inocent: „Oare de ce îi urăsc cei care muncesc cu mâinile pe cei care muncesc cu mintea?”. Psiholoaga se blochează, apoi dă din ea: „Totu-i manipulare”.



articol scris în 2010 pentru revista Cațavencii dar nepublicat

miercuri, 6 iunie 2018

Correspondances

Aterizezi pe „Avram Iancu” vineri dimineața, începi să-ți bați capul cu ce-ajungi în centru, iată că nu mai este nevoie, Șerban și Cătălin te înhață cu tot cu bagaj și te lasă la primărie, pe Moților, de unde te preia Fane, care te lasă pe malul Someșului, pe Muzicescu, unde are el treabă cu Alex, cățărătorul, la care urmează să locuiești (Alex e băimărean, a lucrat mult „pe Londra”, aveți imediat vorbe în comun). Îi lași în treaba lor (inspectează copacii de pe Splai și din parcul Bărnuțiu) și bagi un periplu dement de vreo șase ore, pe Parcul Rozelor – Canalul Morii – Plopilor – Primăverii – Izlaz – Câmpului – Făgetului – Ionesco – Lunii – Pădurii, unde-i ogeacul lui Alex, care, evident, nu-i acasă. Te întorci extenuat pe Frunzișului, la yard (aproximativ: „atelier în aer liber”) unde Alex stă de povești c-un italian și c-un sas de-al nostru, unul Loți, care lucrează „pe Luxemburg”; îți dă cheile, scuzându-se cu râsete, și iar o iei iar cu pasul la deal, ajungând la ogeac pe Observatorului și Rapsodiei (acum ai învățat locurile). Zaci un sfert de ceas, cât să te enervezi că soarele îți bate fix în cap și jaluzele nu-s, apoi cobori pe Lunii, Meteor, Republicii, până-n Grădina Botanică, că și asta trebuie văzută odată și-odată (de fiecare dată ai sărit-o, că era altceva mai urgent). Pleci de-aici spre seară, cobori iar, Republicii, Șincai, Isac, Fulicea, Chinezu, Clemenceau. Aici e. Enfin!

Băieții te primesc cu reținere, dar cu ușurare, că acum masa-i echilibrată: doi unguri și doi români. Echilibrată pe dracul: Victor vorbește o maghiară fără cusur, dar din politețe nu ești lăsat pe dinafară, nici de ei, nici de fata care aduce berile (nemțoaică, de felul ei). Ești căpiat de foame, iei un burger „Klausen” (sau el foarte bun, sau foamea foarte cavernicolă), apoi iei seama la ce se discută: Victor îi explică lui Miklós diferențele de vocabular dintre estonă și finlandeză, deși admite cinstit că structura gramaticală e aproape aceeași („Pot face comparația cu româna și spaniola”, zice el. Ca om speriat de telenovele ca de dracul, comparația ți se pare ușor tembelă). După ce vinul și berea își fac treaba, se trece bunînțeles pe politică, iar tu asculți în română argumente pasionale pro și contra Viktor Orbán, fără să te bagi, că nu-i politica ta. Victor citește pe net și traduce din estonă un articol despre alegerile din 8 aprilie. Ăsta-i Clujul (
Klausen Pub, prima seară)

***

Nu merge nici dracul la Bistro Olimp de pe strada Observatorului, și pe bună dreptate: ce să caute turiștii în Zorilor? Da, aceeași întrebare o poate pune un clujean despre Berceniul meu scump, și-ar fi la fel de încuietoare; cartierele-dormitor îs bune ca să dormi în ele, atât. De vizitat, nu le vizitează nimeni. Acuma, să nu credeți că eu sunt un fel Gică-contra, un snob de-a-ndoaselea, și fac turism în zone unde nu merge nimeni: în Zorilor aveam cazarea.

Acolo m-am văzut cu Moș și cu nevastă-sa, englezoaica (am mai scris de ea, tot așa, rar, că-i sensibilicoasă), la un cartof prăjit și-o bere. Berea a fost bună, proaspătă, la halbă (n-am scăpat de eternul „Ne scuzați dar a trebuit să schimbăm butoiul”), iar cartofii adevărați, din cartofi nu din praf, prăjiți în ulei nou și tăvăliți prin paprică și sare; totul a intrat foarte bine, n-am nimic de cârâit, se vede că oamenii de-acolo au făcut ceva eforturi cu noi.

Ce să vorbim, ce să vorbim, Moș e cam taciturn, engleza mea e rău ruginită de nefolosire, hai să-i povestim doamnei de „iarna lui Ceaușescu”, 1984 – 1985. Și zi-i, și zi-i, despre ce-au pătărănit cei din cartierele de blocuri (Zorilor, Berceni etc): cum au rămas întâi fără curent electric, apoi fără gaze, apoi fără încălzire centrală, apoi fără apă caldă menajeră, apoi fără apă deloc, apoi fără servicii de salubritate (nu-mi amintesc exact ordinea, nici nu contează). Cum și-au umplut oamenii căzile de baie cu zăpadă, ca să nu fie nevoiți să se cace printre blocuri. Cum au redescoperit virtuțiile traiului țărănesc: culcarea devreme, toți într-o singură cameră și într-un singur par, să-și țină de cald cu răsuflarea, ca oile-n saivan. Cum au mâncat eco, doar alimente care puteau fi gătite pe primus (atunci au avut vânzări-record magazinele cu articole de camping). Tot lucruri de astea, cu care speram s-o uimesc pe englezoaică, dar nu mi-a mers, c-avea și ea povești dintr-un trecut prea greu de crezut astăzi: „Meehi, tu știi că atunci când maică-mea era gravidă cu mine, toți londonezii fumau în metrou?”.

Îmi pusese capac. N-aveam ce zice. Ca să nu rămân prost, i-am dat ghes lui Moș, să zică și el ceva. Moș: „A fost cea mai frumoasă iarnă din toată viața mea”. Mda, uitasem că Moș copilărise la țară. Sat necooperativizat. (
Bistro Olimp, a doua seară

***

Să zicem că te întâlnești, din cea mai pură întâmplare-ntâmplătoare, cu cineva în Piața Unirii din Cluj; ce mai e de spus? Ce mai e de spus după 22 de ani? Eu credeam că la o fază ca asta nu mai e nimic de spus, dar uite că m-am înșelat.

Ce-aș fi spus eu, dac-aș fi apucat să deschid gura: nu ne-am despărțit pentru că tu erai unguroaică și eu român, ci pentru amândoi fuseserăm educați s-avem dreptate. Când ești tânăr și „ai dreptate”, nu iese bine. Mai ții minte prima ceartă, în trenul Mangalia – Cluj? Da, exact. Tu m-ai întrebat ce adâncime are Canalul, că tocmai treceam pe lângă el, și tot tu ai adăugat că ești „sigură” că n-are cum să fie adânc, „maxim pân’ la genunchi, ca Someșul”. Eu ți-am zis că brațul principal are șapte metri, iar cel secundar, cinci, iar tu te-ai revoltat cu toată forța maghiarității din tine: „Imposibil să fi făcut românii așa ceva!”. Eu am vrut să-ți explic că majoritatea muncitorilor erau militari de la „diribau”, adică minoritari etnici și confesionali, dar ai refuzat să m-asculți, pe motiv că „ce e aia diribau, nu există-așa ceva”. Nu, nu mai exista, atunci în 1996, dar existase bine-mersi până-n 1989 și reușise să nenorocească zeci de mii de oameni (paranteză pentru cititorii revistei: „diribau” nu este un acronim, ci un termen păstrat în limbă din timpul războiului, când o firmă germană „de construcții” – der Bau - angajase oameni din toată România pentru diverse lucrări: faimoasele cazemate din Vama Veche, Doi Mai, Popasul Pescarilor, Trei Papuci și din multe alte locuri, de acești primi „diribau” au fost făcute).

Sper că e clar că-n alea de la două ore petrecute la terasa L’Alchimiste n-am apucat să spun o silabă, da? Am ascultat tot felul de „noutăți” ce datau de-un deceniu, maxim două (că ea a divorțat; că și Larisa a divorțat – wtf is Larisa?!, m-am mirat, a, da, o blondă creață din Vama Veche; că Dézsi a lucrat câțiva ani la Budapesta, dar n-a căutat-o niciodată, ce porc cu „P” mare – altă noutate, Dézsi cu mine 
lucrase, iar de căutat n-a căutat-o pentru că i-am spus eu să n-o caute; că Ernő și-a deschis un dojo al lui – aflasem, tot facebookul aflase; că mătușă-sa a murit și i-a lăsat casa; că…). 

M-am ridicat și-am plecat. Nu mai puteam, înnebuneam. Am plătit la bar pentru ambele consumații și-am luat-o urgent la trap. După care m-am întors, prelins pe lângă ziduri, să-mi recuperez telefonul uitat la încărcat. (
L’Alchimiste, a treia seară)

***

Mare masă mare la berărie, la Klausenburger, sâmbătă seara, la care am ajuns foarte târziu, practic la spartul târgului, dar era să n-ajung deloc! Să vedeți: nu, că după examen să ieșim la masă, toți colegii, să sărbătorim succesul (mă rog, asta cu succesul… am unele dubii… am văzut eu multe examene luate cu brio, mai ales examene auto, care au avut ulterior consecințe, cum să spun, nu chiar fericite). Bine, mă, să ieșim. Ați făcut rezervare? A, nu, Mihăiță, ce rezervare, imposibil să nu găsim! M-am îngălbenit la telefon: băi, voi sunteți în mintea voastră? Azi e derby, joacă Universitatea cu Sănătatea (s-a terminat 2-1, da’ primul gol a fost din penalty discutabil – nota mea), unde găsiți o masă liberă de 15 persoane, seara?! Taci, Mihăiță, că găsim. Am plâns, m-am lamentat, mi-am pus poalele-n cap, am profețit („jeremiad” se cheamă asta-n engleză, de unde să știe ei, săracii?), dar în final i-am convins: au rezervat la Klausenburger.

Aș fi ajuns, n-aveam grețuri, dar în Piață, cum traversam, am dat nas în nas c-o localnică, mi-a sărit de gât, ne-am așezat oleacă la depănat amintiri: ce mai faci, Mihăiță, ce-ai mai făcut, care este viața ta, da’ chiar, de când nu ne-am mai văzut?! Am făcut un calcul rapid în minte: 2018 minus 1996 egal 22. De ani. Taci că-i bine. Am deschis gura să zic și eu ceva, n-am apucat: știi, Mihăiță, eu am divorțat acum zece ani, era un nemernic etc. De-abia am scăpat.

De-acum era noapte, iar eu trebuia să rog 15 bucureșteni piliți să-mi explice unde-i berăria. Un clujean mi-ar fi spus „E-n Iulius Mall, la ultimul etaj”, dar nu s-a născut bucureșteanul capabil de-o asemenea frază simplă; în schimb, am fost ghidonat să urmez „linia tramvaiului care cade-n Someș”, ceea ce m-a derutat total, printre altele și fiindcă habar n-aveam că Boc își îneacă tramvaiele-n Someș, probabil cu călători cu tot, să știe-o treabă. Tot localnicii m-au ajutat, am urcat în sfârșit (pe scări!), m-am așezat modest într-un colț și-am deschis larg ambele pavilioane auriculare. Râdem, glumim, da’ meseria-i meserie!

Incredibil câte prostii spun oamenii la bere. Am tras ce-am tras cu urechea, am înțeles că nu scot nimic util de la ei și-am trecut și eu pe halbe de-un litru, m-am înveselit. La plată, Andreea reflectează cu voce tare: „Incredibil câte prostii spui la bere, Mihăiță”. (
Klausenburger, a treia seară)

articole publicate în numerele 17, 19, 20 și 23/2018 ale revistei Cațavencii

joi, 31 mai 2018

Scriitor!


Sunt laș. Hai că n-a fost așa de greu! Dac-am recunoscut-o p-asta, o să pot spune și restul, vorba lui Jean-Jacques Rousseau (undeva în Les Confessions); zice el acolo cum a descoperit că-i place să fie bătut la cur și că de-atunci așa a rămas, dar n-a avut curaj să recunoască (decât la bătrânețe). Așa și eu. Mereu am știut că mor de frică să admit the dark side of the business, dar acum dacă m-apropii de 50 de ani pot s-o zic pe-a dreaptă. 

Sună Georgică: „Hai, că e rost de bani buni!”. Eu am crezut că mă roagă să stau cu copiii lui, să fac iar pe baby-sitterul, dar: „Nu, mă. Îi luăm și p-ăștia micii în excursie, să mai respire și ei, că prea multă Românie dăunează grav sănătății! Plecăm și cu ei, și cu niște colegi de-ai lor de la grădi”. Eu tot nu-nțelegeam de unde ies banii ăia buni: „Păi vine cu noi și mami a lu’ copiii ăștia, mă; singură, că ea n-are bărbat”, aici Georgică a făcut o pauză, am știut că-și caută cuvintele, am intuit că nu-i a bună, „și n-are cu cine lăsa câinii”.

Punctum. Când ai aproape juma’ de secol în cârcă, dintre care vreo treizeci și ceva de ani de muncă, dar nu-ți permiți să refuzi un astfel de contract (vorba vine, contract; au fost bani negri toată ziua), nu-i a bună. Trebuie să mă uit în ochii mei și să admit cinstit că ceva nu-i în regulă cu viața mea; râdem, glumim, da’ uneori parcă-mi vine să mă dau înapoi, cum aș da un ceas mecanic, și s-o iau pe altă cale, nu pe asta cu scrisul. E bine când scriu, nu zic, îmi place, dar parcă... nu știu, nu știu. Poate-ar fi trebuit să m-apuc de altceva, atunci demult, atunci la început.

Oleacă vinovat, oleacă se simțea Georgică: mi-a trimis o grămadă de informații de pe unde-a fost de data asta, nu cum face el de obicei, și m-a ferit de stăpâna câinilor, că dacă era după ea m-ar fi sunat de dooj’ de ori pe zi să-i dau raportul despre cum mănâncă animalele, cum dorm și cum se ling. Pechinezi, ce să zici, m-au detestat din prima secundă, dar și eu pe ei – detalii săptămâna viitoare. În ceea ce-i privește pe expediționari, s-au cazat într-un loc modest, în centrul capitalei malaeze, la patru stele, la doi pași de marea atracție: turnul Menara, zis KL Tower, cu restaurantul lui rotitor, la 335 de metri de pământ. De fapt, hotelul este plasat între două parcuri superbe, KL Forest Eco Park (ăsta cu turnul) și KLCC Park, cel cu acvariul. Pentru copii a fost magnific. Ce-i drept e drept, pentru că ce-i drept nu-i strâmb.

***

Pechinezii Monichii sunt detestabili ca orice pechinezi, dar nu e vina lor: așa au fost programați. Ia să vedem: chinezii patrioți spun că istoria lor începe cu dinastia Xia, cam acum 4088 de ani (mulți înainte!), dar chinezii corecți – arheologii, adică – spun că dovezi n-au decât de la dinastia Shang încoace, de-acum 3618 ani (lasă că e bine și-așa!). Asta ce-nseamnă? Păi, dinastii înseamnă împărați, împărați înseamnă împărătese, iar împărătese înseamnă câini de companie; în atâta amar de timp, asupra câinilor ăstora a fost aplică selecția dirijată, și dirijată spre acest scop anume, adică un caracter detestabil: mofturoși, răzgâiați și plini de toane. Împărătesele au creat o rasă după chipul și asemănarea lor de femei fără treabă, închise-n gineceu, preocupate să placă (altora) și să se deteste (între ele). Când m-au văzut, câinii au reacționat corect.

Din punctul lor de vedere, eu eram o femelă inferioară ierarhic Monichii: au înțeles tonul cu care mi-a vorbit, au sesizat că n-are de gând să se culce cu mine, așa că m-au lătrat imediat cu ură; de ochii lumii, m-am făcut că nu văd urâciunea cu care mă tratau, dar le-am promis-o. După ce-am primit confirmarea de la Georgică („Am aterizat la Bangkok”. „Monica e cu voi?”, am întrebat, să fiu sigur), am băgat javrele-n ședință. Pentru început, nimic de mâncare, doar apă plată bună rece. Punctul be: culcuș amenajat din prosoape vechi în debara, încuiat ușa cu cheia. Punctul ce: pâine veche muiată-n apă. Cine vrea, bine; cine nu, iar bine! Eu banii mi-i luasem în avans, iar barul Monichii era la discreția mea, așa cum fusese înțelegerea (Georgică o negociase); barul ăsta fusese aprovizionat de fostul ei soț, înainte de divorț, și-i revenise ei la partaj, dracul știe cum – nu m-a interesat detaliul. Aveam alte priorități... 

Până la urmă, n-a fost așa rău. Casa aia de vis era pe mâna mea, pechinezii au lătrat pân-au obosit, mă uitam la TV și-i înjuram pe bogați, bându-le coniacul. În timpul ăsta, bietul Georgică se muncea cu patru copii și două femei (că doar nevastă-sa nu era să nu se certe cu Monica, ce credeți), la drăcovenia asta de Centara Grand Beach Resort & Villas Krabi, care-i „o sărăcie” în descrierea lui, bine măcar că-i aproape de plajă. „Am slăbit, mă, fir-ar-a dracu’ de excursie”, a povestit dup-aia. „N-am băut măcar o bere, alergând după ăștia micii prin apă și ungându-mi nevasta pe spate. Haram de tine, măi băiatule!”.


articole publicate în numerele 21/2018 și 22/2018 ale revistei Cațavencii

marți, 22 mai 2018

Moise Ilea a murit în zadar

În politică, acesta este sindromul „Băieții noștri nu au murit în zadar”. În 1915, Italia a intrat în Primul Război Mondial de partea puterilor Antantei. Obiectivul declarat al Italiei era să „elibereze” Trento și Trieste – două teritorii „italiene” pe care Imperiul Austro-Ungar le stăpânea „pe nedrept”. Politicienii italieni au ținut discursuri pătimașe în parlament, jurând că această eroare istorică va fi remediată și promițând o revenire la gloria Romei Antice. Sute de mii de recruți au plecat pe front strigând: „Pentru Trento și Trieste!”. Credeau că va fi o victorie ușoară.

Nu a fost nicidecum așa. Armata austro-ungară avea o puternică linie de apărare de-a lungul fluviului Isonzo. Italienii au atacat-o în 11 bătălii sângeroase, câștigând cel mult câțiva kilometri și nereușind să o străpungă. În prima bătălie au pierdut 15.000 de soldați. În cea de-a doua au pierdut 40.000 de oameni. În a treia confruntare au pierdut 60.000. Luptele au continuat astfel vreme de mai bine de doi ani îngrozitori, până la cea de-a 11-a ciocnire. Atunci austriecii au contraatacat în cele din urmă, iar în cea de-a 12-a luptă, mai bine cunoscută drept Bătălia de la Caporetto, i-au învins categoric pe italieni și i-au împins înapoi până aproape de porțile Veneției. Glorioasa aventură a devenit o baie de sânge. Până la sfârșitul războiului, aproape 700.000 de soldați italieni au fost uciși și peste un milion au fost răniți.

După ce au pierdut prima bătălie de la Isonzo, politicienii italieni aveau două opțiuni. Ar fi putut să-și recunoască greșeala și să propună semnarea unui tratat de pace. Austro-Ungaria nu avea revendicări în privința Italiei și s-ar fi bucurat să instaureze pacea, fiindcă lupta pentru supraviețuire cu rușii mult mai puternici. Totuși, cum puteau politicienii să meargă la părinții, soțiile și copiii celor 15.000 de soldați italieni morți și să le spună: „Ne pare rău, a fost o greșeală. Sperăm să nu suferiți prea mult, dar Giovanni al vostru a murit în zadar, la fel și Marco”? Alternativa ar fi fost să spună: „Giovanni și Marco au fost eroi! Au murit pentru ca Trieste să aparțină Italiei și vom avea grijă ca moartea lor să nu fie în zadar. Vom continua să luptăm până când victoria va fi a noastră!”. Nu e de mirare că politicienii au preferat cea de-a doua variantă. Așa că au mai purtat o bătălie și au mai pierdut 40.000 de oameni. Politicienii au hotărât din nou că ar fi mai bine să continue lupta, căci „băieții noștri nu au murit în zadar”.

Însă nu putem da vina doar pe politicieni. Și masele au susținut în continuare războiul. Iar după război, când Italia nu a obținut toate teritoriile pe care le-a cerut, democrația italiană i-a adus la conducere pe Benito Mussolini și pe fasciștii lui, care au promis că vor obține despăgubirile cuvenite pentru toate sacrificiile pe care le făcuseră italienii. Deși unui politician îi este greu să le spună părinților că fiul lor a murit în zadar, este mult mai dureros ca părinții să-și spună lor acest lucru – iar victimelor le este și mai greu. Un soldat infirm care și-a pierdut picioarele ar prefera să-și spună mai curând „M-am sacrificat pentru gloria națiunii italiene veșnice!” decât „Mi-am pierdut picioarele fiindcă am fost îndeajuns de prost încât să-i cred pe politicienii care-și urmăresc propriile interese”. E mult mai ușor să trăiești în iluzie, fiindcă iluzia conferă un sens suferinței.

Preoții au descoperit acest principiu cu mii de ani în urmă. El stă la baza mai multor porunci și ceremonii religioase. Dacă vrei să-i determini pe oameni să creadă în entități imaginare precum zeii și națiunile, trebuie să-i faci să sacrifice ceva de preț. Cu cât sacrificiul este mai dureros, cu atât vor fi mai convinși de existența beneficiarului imaginar. Un biet țăran care își sacrifică un taur valoros pentru Jupiter va deveni convins că Jupiter există cu adevărat – altfel, cum să-și justifice prostia? Țăranul va mai sacrifica un taur, apoi altul și altul și altul, doar ca să nu fie nevoit să admită că toți taurii de dinainte au fost o risipă. Din exact același motiv, dacă am sacrificat un copil pentru gloria națiunii italiene sau mi-am sacrificat picioarele pentru revoluția comunistă, de obicei asta e suficient ca să mă transforme într-un naționalist italian plin de zel sau într-un comunist entuziast. Căci, dacă miturile naționale italiene sau propaganda comunistă sunt doar o minciună voi fi nevoit să recunosc că moartea copilului meu sau propria mea infirmitate au fost cu totul în zadar. Puțini oameni au tăria să recunoască un asemenea lucru.

(citat de la paginile 264-266 din cartea „Homo Deus, A Brief History of Tomorrow”, de Yuval Noah Harari, traducere de Lucia Popovici, editura Polirom, 2018, ISBN 978-973-46-7199-1)

Comentez:

Unu: străbunicul meu Moise Ilea luptat la Caporetto și a murit chiar în zadar. Zice Harari ce-o zice, dar italienii tot au căpătat Trento și Trieste după război, pe când patria lui Moise Ilea a dispărut ca fumul (atenție, „patria” lui era Imperiul Austro-Ungar, după numele lui oficial „Die im Reichsrat vertretenen Königreiche und Länder und die Länder der Heiligen Ungarischen Stephanskrone”, nu România, nu Ungaria, nu Europa, nu altceva! Ca om al timpul său, Moise Ilea avea și el o patrie, căreia îi plătea impozitele și pentru care făcea armata, iar patria lui era exact asta). Nu se pune problema ca morții din războiul ăla să fi câștigat vreunul ceva, indiferent de care parte au luptat, dar pentru supraviețuitori a fost mai rău dac-au fost dintre cei care-au luat bătaie, decât dintre cei care-au bătut. Văduvei și copiilor lui Moise Ilea (bunica mea maternă a fost cea mai mare dintre copii) nu le-a plătit nimeni pensie, mureau de foame dacă rămâneau în sat fără niciun sprijin, au plecat la oraș și-au muncit ca slugi, până când văduva lui Moise Ilea a murit în epidemia de gripă spaniolă și-a lăsat trei copii orfani, fără nimeni pe lumea asta. Asta înseamnă o moarte în zadar, nu pentru mort, ci pentru cei rămași în urmă. 


Doi: există beneficiari total neprevăzuți ale deciziilor politice greșite. Ernest Hemingway și Erwin Rommel au fost și ei la Caporetto, în tabere diferite, și experiența de acolo a stat la baza succesului în viață a fiecăruia dintre ei, e adevărat că pe căi complet opuse. 

Trei: am impresia că această carte va deveni o biblie pentru tineri, fiindcă le spune cam ce vor s-audă. În cazul ăsta, de cine vor fi purtate următoarele războaie?! Mă-ntreb, adică: când neîncrederea în politicieni este maximă (și este), cum ar putea fi convins cineva de cântecelele ca „Du-te la oștire, pentru țară mori”... ?!

Patru: dacă sindromul BNNAMIZ, descris de Harari, este corect (și eu cred că este), atunci toate eforturile politicienilor non-PSD de a-i disloca pe votanții PSD din convingerile lor sunt moarte din fașă. Cum zice autorul, „mai ușor să trăiești în iluzie, fiindcă iluzia conferă un sens suferinței”, iar viața electoratului PSD nu a fost altceva decât suferință, în comparație cu viața generațiilor născute după Revoluție. În consecință, schimbarea de mentalitate la care ne așteptăm („Vrem o țară ca afară”) nu va avea loc decât după ce toți oamenii născuți înainte de 1950 vor muri.

Cinci: noi toți, dar absolut toți, îi ținem pe loc pe cei care vin din urmă, pentru că fiecare dintre noi este blocat într-un proiect început într-un trecut oarecare, mai îndepărtat sau mai apropiat, proiect care între timp a devenit desuet, nu mai spune nimic, nu mai are niciun sens, darămite un rost. Dar sindromul „Nu, n-a fost în zadar” (variantă: „Nem, nem, soha”) împiedică pe oricine să tranșeze problema în stilul securistului Tudor Postelnicu („Am fost un dobitoc”), indiferent care e natura problemei: job, profesiune, căsnicie, hobby, viciu, angajament politic, credință religioasă, opțiuni geopolitice… bloguri. În 2007, când m-am apucat să scriu pe Berile de Aur, am fost convins că, pentru ceea ce scriu eu, vor exista cititori. N-au existat. Neuronii mei au murit în zadar.

miercuri, 16 mai 2018

La aniversară

Karl Marx [05.05.1818-14.03.1883 – nota mea] a făcut câteva observații economice strălucite. Pe baza acestor constatări, a prezis un conflict tot mai violent între proletari și capitaliști, încheiat cu victoria inevitabilă a primilor și cu prăbușirea sistemului capitalist. Marx era sigur că Revoluția [comunistă – nota mea] avea să înceapă în țările aflate în fruntea Revoluției industriale - precum Marea Britanie, Franța și Statele Unite - și să se răspândească apoi în tot restul lumii.

Marx a uitat însă un lucru: capitaliștii știu să citească. La început, doar câțiva discipoli l-au luat în serios pe Marx și i-au citit lucrările. Dar, pe măsură ce acești agitatori socialiști au dobândit adepți și putere, capitaliștii s-au alarmat. Au citit și ei cu atenție Das Kapital, adoptând multe dintre intrumentele și perspectivele analizei marxiste. În secolul XX, toată lumea, de la copiii străzii la președinți, îmbrățișa abordarea marxistă a economiei și istoriei. Până și capitaliștii înrăiți care combăteau cu vehemență prognosticul marxist foloseau diagnosticul marxist. În anii 1960, când CIA a analizat situația din Vietnam sau Chile, a împărțit societatea în clase. Când Nixon sau Thatcher priveau globul, se întrebau cine controlează mijloacele de producție esențiale. Din 1989 până în 1991, George Bush a supervizat dezmembrarea Imperiului Comunist al Răului, dar a fost învins în alegerile din 1992 de Bill Clinton. Strategia de campanie câștigătoare a lui Clinton a fost rezumată astfel: It’s the economy, stupid. Marx nu ar fi putut spune-o mai bine.

Odată ce oamenii au adoptat diagnosticul marxist, și-au schimbat în mod corespunzător comportamentul. Capitaliști din țări precum Marea Britanie și Franța s-au străduit să îmbunătățească viața muncitorilor, să le consolideze conștiința națională și să-i integreze în sistemul politic. Ca urmare, atunci când muncitorii au început să voteze în alegeri, deși laburiștii au ajuns la putere în nenumărate țări, capitaliștii au continuat să doarmă liniștiți în paturile lor. Astfel, predicțiile lui Marx nu au avut niciun efect. Principalele puteri industriale, precum Marea Britanie, Franța și Statele Unite nu au căzut niciodată pradă revoluțiilor comuniste, iar dictatura proletariatului a ajuns la coșul de gunoi al istoriei.

(citat de la pagina 56 din cartea „Homo Deus, A Brief History of Tomorrow”, de Yuval Noah Harari, traducere de Lucia Popovici, editura Polirom, 2018, ISBN 978-973-46-7199-1)

Africa de Sud

M-am săturat de Europa, de criză și de văicăreala despre lipsa banilor, așa că propun o evadare. La cârciumă, desigur. Dar, cum nimeni nu poate fugi de umbra lui, evadarea va fi în trecut (mișto formulare!), că prezentul e cum e, ne-am lămurit. Așa că vă invit să servim un Label ice cold în Lion Park Café.

Unde: La ieșirea din Soweto, pe drumul de la Pretoria (capitala țării) spre Bloemfontein (capitala numărul doi). De fapt, Soweto este un oraș-satelit al Johannesburg-ului, nu al Pretoriei, dar am ales să scriu așa ca să iasă poanta cu capitalele. Care poantă?! Păi, poanta că voi o să ziceți acum „Hă-hă, te-am prins, capitala lor e la Capetown!”. Da, este. Capitala numărul trei. „Hă-hă”?!

De ce: În mod curios, nu pofta de bere ne-a oprit la Lion Park, ci pofta de micțiune. Mai exact, nu mai puteam să ne ținem, dar așa e când bei toată noaptea, corect?

Cât: Nu știu. Habar n-am cât costă o bere, că n-am plătit absolut nimic în Africa de Sud, nici măcar nu știu cum arată ranzii lor, n-am avut curiozități de-astea. Atâta timp cât „firma plătește”, pentru ce era să-mi bat capul cu toate fleacurile? 

Ce: Bere locală, Carling Black Label pe numele ei oficial, mai cunoscută ca „Label” printre barmani și „zamalek” printre consumatori. De fapt, chestia e un pic mai complicată, că berii îi zici Label dacă ești alb și zamalek dacă ești negru, altfel se uită lumea ciudat la tine (iar Africa de Sud nu e țara în care să-ți dorești asta). Mai există și un nume de alint, „Soweto Pepsi”, dar e la mișto. Nu-l recomand.

Alte nerecomandări: De fapt, ceea ce vreau să spun e că nu e bine să beți nimic la Lion Park Café, nu e bine să vă opriți la Lion Park Café și-n general nu e bine să mergeți în Soweto, în particular, sau în Africa de Sud, în general. Dacă aveți orice altă alternativă și nu se cheamă Coreea de Nord sau Haiti, alegeți-o p-aia. Serios.

Explicație: Epoca despre care afirm că e „trecut” se numea pre-criză, eu nu eram ziarist, ci agent de vânzări, iar tot balamucul ăsta (București-Amsterdam, Amsterdam-Capetown, Capetown-Johannesburg și retur) fusese o excursie plătită integral de firmă, pentru rezultate bune în vânzări. Trebuie precizat că eram singurul fără „rezultate bune”, dar am prins excursia pentru c-aveam pile. Acum, asta e, mortul de la groapă nu se mai întoarce! Iar când zic că firma a plătit absolut tot, chiar așa-i, că zece zile am dus-o tot într-o băută și n-am scos un cent din buzunar (nu e vorbă, nici n-aveam vreunul). Băuta avea, pe de-o parte, rostul să ne facă să uităm de munca umilitoare din vânzări, iar pe de altă parte să scăpăm de frică. Nicăieri n-am văzut atâta sărăcie, bogăție și violență la un loc ca-n Africa de Sud; prin comparație, Rusia este mici copii, și asta spune multe!



*** 

Începutul: pe 9 octombrie 2013 am publicat aici în revistă articolul despre Lion Park Café, de pe lângă Soweto, pe drumul dintre Pretoria și Bloemfontein. Minciună extrem de porcină, pentru care îmi cer scuze atât cititorilor, cât și redacției (scuze, redacțio!); n-am fost niciodată la bere în Lion Park Café, așa cum n-am călcat în Africa de Sud sau în Africa, în general – n-am fost nici măcar la amărâtele alea de piramide, unde merge tot românul. Am împrumutat pur și simplu vocea lui Săndel și m-am dat drept Săndel, ceea ce, evident, nu sunt (Săndel e foarte bogat, după părerea mea; foarte inteligent și harnic, după părerea lui). Lucrurile au degenerat când a văzut seria de articole despre Asia Centrală, în care n-am mai împrumutat eu nimic, l-am lăsat pe el să vorbească, să spună exact cum a fost; s-a înfuriat, m-a sunat de la Paris, m-a amenințat că-și trimite ucrainienii peste mine etc. Pe urmă s-a gândit mai bine și m-a sunat înapoi, în cu totul altă stare de spirit: „Tu ai putea fi Vocea pe care n-am avut-o eu niciodată, săracule!”, mi-a zis. „Doar să scrii cuvânt cu cuvânt”.

Bref, domnul Săndel, ca (foarte bun) om de vânzări, a decis să mă folosească, cu condiția să-i protejez anonimatul până-n pânzele albe, ceea ce nici nu-i greu, la câte eforturi conștiente a făcut ca să uite România. Convenția e simplă: el îmi povestește, eu scriu (sunt negrul lui, adică), cu singura condiție să-l las să introducă în texte și părerile lui eretice, profund incorecte politic (de fapt, părerile lui sunt cu mult mai mârșave de-atât, doar că încă nu s-a inventat un termen care să le definească; ar fi „fascist”, dar e deja calp). Mi s-a părut un târg echitabil. Win-win. Nu știu redacției cum o să i se pară... 
În 2006, Săndel era șeful diviziei de vânzări al unei firme foarte mari. A negociat luni în șir cu principalul concurent de pe piață, în secret bunînțeles, și în final a bătut palma: a trecut la concurență cu aproape toată echipa (plus bazele de date, că doar nu era prost). Ca răsplată pentru trădare, noii angajatori i-au oferit o excursie (botezată „training de integrare”) în Africa de Sud, lui și oamenilor lui, fidelilor care l-au urmat. Prima cazare a fost la Winchester Mansion Hotel, care este undeva în (sau lângă) Capetown și care este fiță, zice dumnealui. Oamenii i s-au îmbătat muci în prima seară, el s-a prefăcut că bea cu fiecare, ca să-i tragă de limbă: „Așa este în afaceri”.


*** 

După cât de pare (m-am uitat și eu la poze, atât!) Sun City ăsta e un fel de Las Vegas sud-african, numai că nu-i plasat în vreun deșert oarecare, ci într-o zonă de savană cu climă foarte bună, așa, la marele fix, nici prea cald, nici prea frig, eternă primăvară, ce să mai vorbim, paradisul pe pământ. Să tot stai, să petreci, să te bucuri de banii altora. Dar mai întâi, o paranteză.

Eram prin clasa a noua când am învățat despre munți („orogeneză”, cum zicea Moș Pulete, proful de geogra): cică munții se formează, se înalță, cresc ei așa, fie prin „activitate vulcanică”, fie prin „încrețire”, fie prin „prăbușire” (paranteză la paranteză: în urmă lecției, noi, gașca veselă din fundul clasei, i-am dedicat lui Moș Pulete următoarea poezie: „Țara mea cu ape line / Și cu soare la apus / Tu ai munți de încrețire / Îndreptați cu vârfu-n sus”). Ca exemplu de munți de prăbușire au fost dați munții Africii de Sud, formați, zice-se, prin „prăbușire”. Admit că nu eram prea isteț, dar n-am înțeles atunci cum vine asta și nu înțeleg nici acum: m-am prăbușit drept în cap și-am ajuns sus pe bloc! Deși în continuare nu pricep, se pare totuși că acest Sun City, clădit pe-o cîmpie plată ca masa, este la aproape 2000 de metri deasupra nivelului mării. Și ca s-ajungi de la Sun City la mare, ești nevoit să traversezi niște – exact! – munți. De prăbușire. 
Asta, pentru cine e interesat de așa ceva, că eu nu-s. Pe mine mă interesează ce-a făcut Săndel în paradisiacul hotel Cascades, cum s-a distrat, cu ce amintiri inubliabile a rămas în urma acestei șederi, de povestit o viață. Îi dau cuvântul: „I-am umilit pe negri, mă, mi-am bătut p. de ei. Atâta bucurie să am și eu!”. Vi se pare ciudat? Și mie. Tot ce-am reușit să înțeleg (oarecum!) este că-n urma tranziției relativ calme din 1994, când albii au cedat puterea negrilor (fără vărsare de sânge, zic negrii, cu, zic albii), economia țării s-a dereglat; din patru milioane de albi, un milion a emigrat, dar au venit cârduri de refugiați din Zimbabwe, iar consecința contraintuitivă este că negrii nu au de lucru. Șomaju-i enorm, chit că pe vremea apartheidului nu era! Asta-i chiar culmea, acum când au ajuns la putere, au rămas fără muncă, cel puțin din versiunea lui Săndel: „Iar ăla care are-un job, mă, oricât de amărât ar fi, merge ca pe ouă, să nu fie dat afară, că la ușă sunt alți zece mii care se bat pentru același job”.


*** 

Se pare că-i adevărat: Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă-n traistă. În vreme ce mă documentam pentru textul ăsta (nu pot să contez doar pe ce-mi povestește Săndel, el are altă agendă. Nu știu care-i aia, dar turistică nu-i!), am aflat lucruri de mirare despre acest munte, Pilanesberg. Se pare că-i o minune a naturii, un vulcan în al cărui con a crescut o pădure pe trei cercuri concentrice; minunea e că nimeni n-a trasat cercurile alea, au apărut ele așa, de capul lor, poate din motive de sol, poate, nu știu. Adică, tu urci pe fostul vulcan, dai de o centură de pădure, după care de una de savană, după aia iar pădure, după care iar savană, iar pădure, iar savană; ultima bucată de savană e un fel de „poiană” rotundă, de mari dimensiuni, în care e plasat complexul turistic de care spun, Game Reserve. Căsuțe de chirpici (adobe, pe englezește, nu știu dacă v-ați prins până acum), acoperite cu stuf, la ca noi în deltă (mă rog, cum era cândva). Totul foarte eco, foarte friendly green, mă rog, cum e moda acum; evident, toată rezervația geme de dihănii pe care le vezi la ele-acasă. 
Să turbeze Săndel! Pe el îl doare fix în cot de eco, de green, de dihănii și de alte buruieni, el vrea lux, lux, lux, că d-aia muncește ca un câine (după propria lui confesiune), și mai vrea personal de serviciu pe care să-l umilească în fel și chip, că d-aia e bogat, alb și pe val: „La ce să ai, mă, poziție socială, dacă nu te bucuri de ea?”. La hotelul din Sun City a făcut fițe până la loc comanda („Cum vedeam un lucrător de-acolo că-și trage sufletul, că vrea să se hodinească oleacă, cum mă duceam la el și-l băgam în viteză! Ai vrut libertate, negrule, săracule? Na, bucură-te de libertate! Vezi pata asta mică de cafea pe care-o fac eu pe alee, vărsând un pic din ceșcuță? Ia fugi de-adu un mop și curăț-o în clipă! Chop-chop!”), dar în rezervație n-a avut pe cine chinui domnul Săndel, că resort-ul era pe concept: ajută-te singur, fă cu mâna ta, hai să gătim, hai să ne facem singuri patul, hai să colaborăm la micile treburi casnice, hai să construim și să întărim relațiile interpersonale etc („Am înnebunit, mă! Cum să mă bat eu pe burtă cu oamenii din subordinea mea? Cum să-i mai țin în mână dup-aia?”). Ceea ce pentru mine ar fi fost un vis, pentru Săndel a fost un coșmar: nu are nici o poză cu vreun animal sălbatic din rezervație, nici măcar una! Viața animală vibra acolo, era ca un Eden înainte de Cădere, dar tot ce-a fotografiat Săndel a fost „Săndel tolănit în piscină”, „Săndel bând bere”, „Săndel privind la TV”.

*** 

Alt loc în care au fost duși, plimbați și periați Săndel & comp a fost și Lesedi „Cultural Village”, undeva pe lângă Johannesburg („Burgul lui Johannes”, hă-hă, ce glume am în mine), pe marele platou înierbat Highveld, altă ciudățenie a naturii, am să revin. Ei, aici, în Village, chiar i-a plăcut lui Săndel! Am înțeles de la el că e vorba de un fel muzeu în aer liber, cu diorame în loc de exponate, și cu oameni vii în diorame; mai exact, niște angajați, cum să zic, un fel de actori (sau „performeri”) le arată vizitatorilor cum era viața oamenilor cu vreo câteva milioane de ani în urmă, după ce ne dăduserăm jos din copaci, dar înainte să părăsim Africa și să începem (ca specie) cucerirea planetei. Lucruri simple, pe care le-am uitat demult: cum se aprinde focul cu bețe; cum se macină grăunțele între două pietre și se obține un rudiment de făină; cum se împletește din ierburi o capcană simplă; cum se fac podoabele și vopselurile de corp din plante și roci, cum se fac otrăvurile din plante și animale, cum se fac arme (ghioagă, cuțit, suliță etc) din lemn, piatră, os, corn și fildeș; cum se dansează când vine ploaia, cum se jelesc morții, cum se clădește o colibă, cum se toarce un fir de lână.
Și multe altele. Mi-a plăcut povestea, am înțeles din ea că acolo era ca un fel de curs de supraviețuire, Bear Grylls, chestii, dar Săndel mi-a râs în nas: „Prost ești, mă. Sărac și prost; nici nu știu dacă ești mai mult sărac sau mai mult prost! Se vede că n-ai fost în Africa. E sărăcie, mă, e jale, e nenorocire! De ce crezi că mor ăia pe capete în Mediterana, în bărci sparte, spre Sicilia? De bine ce le e? Idiotule. Și câți mor pe drum spre Libia, zeci de mii, sute de mii, nu-i știe nici dracul, cine să te știe dacă mori în Africa?! Ăia din Village fac pe sălbaticii de foame ce le e, lor și copiilor! Cine-ar face asta de plăcere, mă cap de vrabie?”.
Are și Săndel dreptatea lui. Stră-stră-bunicul meu Oancea Buzea, de profesiune oier, voiaja de plăcere în fiecare toamnă din munții Covasnei în Balta Brăilei, la iernat. Nu se spăla timp de patru-cinci luni, nici măcar pe mâini sau pe față, nici părul sau barba nu le tăia (unghiile și le scurta cu foarfeca de tuns oile). Când era primăvara în putere și-ajungea înapoi în munte, făcea prima lui baie din anul ăla și se primenea; acum, să zicem c-ai deschide tu un „Covasna Cultural Village” pe la Bicfalău sau Păpăuți, da? Cât de disperat ar trebui să fiu să fac pe Oancea, ca să mă miroasă turiștii și să mă tragă-n poze? Zic, decât.

*** 

Uitasem să vă spun că nu i-a plăcut lui Săndel cazarea din Lesedi Cultural Village, povestită numărul trecut, pe motiv că fusese vorba de-o „colibă” unde, zice dumnealui, l-au „bâzâit insecte”. Mă rog... ia să fi dormit ca mine pe la stâni, în cojoace colcăind de purici, duhnind a slin așa cum orășenii nu își pot imagina măcar... atunci ce-ar mai fi avut de zis? Asta-i partea proastă. Când te obișnuiești cu răsfățul, totu-ți pute. Și cu răsfățul te-nveți al dracu’ de repede...

În Johannesburg, în schimb, Săndel s-a simțit ca un rege: la hotel Balalaika, în buricul târgului, lângă Nelson Mandela Square (mai central nu se poate!), toată lumea l-a gâdilat în fund. Vrei bere, na bere, vrei masaj, na masaj (când i-am dat lui Săndel textul la verificat, a comentat amuzat: „Atât te duce mintea pe tine când e vorba de-un hotel de lux: bere moca!”); mâncarea, mâncare, piscina, piscină, trai pe vătrai. În hotel. Că afară se aventurau numai cu cârdul de bodyguarzi după ei. Înainte de asta, însă, o paranteză: îl verific mereu pe Săndel, de frică să nu mă mintă și să mă fac de râs în fața cititorilor; se pare că există două hoteluri Balalaika, unul pe nume „The Balalaika Hotel and Crown Court”, iar celălalt „Protea Hotel by Marriot Johannesburg Balalaika Sandton”, și chestia e că nu știu la care-a stat Săndel, că-s unul lângă altul. Cred că la primul, dar nu bag mâna-n foc. Altă chestie: localnicii îi spun orașului „Joburg”, nu Johannesburg, iar urieșenia lui e total necunoscută românilor (mie, să spunem): opt milioane de oameni, cu tot cu suburbiile! „Suburbie”, de exemplu, este Soweto („South Western Town”), mare cât Bucureștiul, unde niciun locuitor n-are ce mânca, atâta sărăcie este (sigur, cârciumarii o duc bine, iar mafioții cu taxele de protecție o duc și mai bine). Am încheiat paranteza.
Ei bine, Balalaika este genul ăla de mic paradis foarte bine păzit, unde ai totul, nu și libertate. Dacă ieși din curte, ieși cu păzitorii după tine (niște mase de mușchi, povestea Săndel, nu-ți dorești să-i superi), te plimbi pe două-trei, hai șapte-opt, străzi centrale ale orașului, poate chiar prin magazine (păzite și astea de mici armate particulare), apoi te-ntorci între zidurile hotelului, în siguranță. De ce? Pentru că Gauteng (regiunea, Joburgul și împrejurimile) este azi ce era Moscova în 1991 – 1997. Wild wild west. Libertatea costă.

*** 

Ultimul loc unde-a dormit trupa lui Săndel, dacă excludem noaptea din Capetown de dinaintea zborului de-întors, spre Paris, a fost la vinărie, la Blaauwklippen. Mai exact, au fost cazați în partea turistică a vinăriei, în complexul pentru oaspeți, restaurant – bar – hotel – parc tematic, cu degustările de rigoare (au degustat nenorociții până la loc comanda, gata să dea ortul popii. S-au luat cumva la întrecere, cine-i mai agent de vânzări între agenții de vânzări! Săndel îi învăța, îi învrăjbea, îi stimula: și-a aruncat ceasul lui elvețian într-o bol cu vin și le-a dat o căniță, să bea cu rândul, iar sorbitorul ultimei cănițe urma să fie norocosul nou-posesor al ceasului. Muci s-au făcut!).
I-a plăcut lui Săndel la Blaauwklippen și nu i-a plăcut. Ordine, disciplină, curățenie, eficiență, organizare impecabilă a muncii, vinul bun, vița perfect îngrijită – dar numai albi. Niciun negru. Săndel, frustrat: „Cum să te rățoiești, mă, la un alb?! În Africa de Sud? Bine, în România merge, aici la săraci, dar acolo nu prea, nu prea, nu prea...”. I-am spus de la obraz că nu pricep nimic, să explice. Săndel: „Mă, țara aia e pe picior de război. De război civil, adică. Trei facțiuni: albii care muncesc și au, negrii care fac politică și au, negrii care nu muncesc și n-au. Ăștia-s imensa majoritate. Există și albi care nu muncesc, există și negri care muncesc, dar nu ăștia o să facă război, o să vezi. Șomajul este enorm, mortalitatea la fel, natalitatea la fel, tot poporul pleacă de la câmp și se-nghesuie la orașe, să facă politică, cum au văzut ei la televizor. Îți dai seama că orașele se sufocă de suprapopulare și criminalitate! Bogăția țării ăsteia e pământul - și clima, evident – că pe Highveld-ul ăla al lor poți să cultivi orice, și ce-i sub pământ, că numai din platină fac exportatorii patru miliarde pe an, să nu mai zic de restul, lasă că știi tu. Bani sunt acolo pentru toată lumea, e greu să-ți închipui o țară în așa hal de bogată ca aia”. După care Săndel a trecut la, cum să zic, un fel de aberații, din care putea rezulta că el (!) e aproape socialist, pentru că nu e bine să lași inegalitatea s-ajungă până la cer, ca-n Africa de Sud: e ca și cum ai sta cu curul pe o bombă atomică. Când toți sunt săraci, oamenii mai rabdă cum mai rabdă, dar când unora le mor copiii de foame, rânduri-rânduri, și alții sparg banii aiurea, atunci nu e bine. „Am greșit”, recunoaște Săndel. „Atunci, în noiembrie 2006, am zis că războiul civil le bate la ușă, da’ uite c-au trecut 12 ani și nimic. Da’ vine, mă, vine. O să iasă urât de tot”.

articole publicate în numerele 42/2013 și 13, 14, 15, 16, 18, 19/2018 ale revistei Cațavencii

luni, 7 mai 2018

De Ceaușescu am scăpat...

... de Gabi Firea n-am scăpat. Farewell, București. Ne știam de 300 de ani, poate mai mult, poate mai puțin, cam de pe vremea Mavrocordaților, așa. Nu știu de ce n-ați încercați să-mi salvați viața, doar eram unul dintre puținele monumentele vii ale bietului vostru oraș, dar dacă asta a fost decizia primăriței voastre, eu o respect. Bine, nu c-aș avea de ales. Sper să vă bucurați din plin de cei câțiva metri pătrați pe care i-am umbrit cât am trăit. 

joi, 5 aprilie 2018

Winterbourne Arms, Salisbury

„No, că l-or omerât pe Serghei Victorovici, ghietul, și ce om bun era! Da’ la ce l-or omerât, tușă? Apoi știe-i dracu’ ruși, că fărăcât numa’ rele au în capul cela-lor, ferească Dumniezău și Maica Domnului! Pile, te văz cruduț, no la tușa: cu ungurul te mai înțelegi, mai cu beutura, mai cu altele ce știu muierile, da’ cu rusu’ nicicacum, pila tușii!”.

Așa ar fi vorbit o babă, orice babă, din deja îndepărtata mea copilărie; apropo, „pilă” nu însemna atunci „connection” sau „guanxi”, cum se zice acum, însemna pur și simplu „copile” – un mod de adresare. Nu știu de ce (adică știu dar aceasta-i un text despre turism) femeile bătrâne de la țară nu obișnuiau să facă diferența în adresare între „tu, băiețelule” și „tu, fetițo”. Dar să trecem la treabă:

zice-se că-n frumoasa localitate (sat? village?) Salisbury locuia retrasul domn Serghei, până n-a mai locuit că s-a mutat. S-a mutat de tot, la cimitir, dar asta nu este câtuși de puțin treaba mea, deși m-am prefăcut c-ar fi: am sunat la băieții mei de la Londra să-i întreb ce și cum. I-am prins la grătar, erau pe spriț, ghinionul meu (duminică!); râdeau, se hlizeau, hai Mihăiță când mai vii la muncă, lăsați-l mă că s-o lenit boierul, d-astea. I-am întrebat de Salisbury, au râs iar de s-au bășicat, păi ai uitat mă bețivule că ai fost și tu acolo?! Lăsați-l, mă, că ăsta moare fără Okocim, dă ortul popii, voi n-auziți ce voce pierită are?, zicea Dracea, întorcând fleicile pe grătar. Nimeni nu-l contrazice pe Dracea, există și acum o ierarhie informală, cum exista și atunci. Românii nu se joacă!

Necazul e că nu-mi amintesc nici picat cu ceară să fi fost eu vreodată prin Salisbury; niente! Bine, nici nu prea știam pe unde merg, că băieții șofau, eu mai mult dormeam, dar parcă nici chiar așa – abia acum mi-am amintit: am fost undeva lângă Salisbury, pe râul Avon (dar nu îmi dau seama dacă în amonte sau în aval), într-un februarie, când erau inundații masive după niște ploi torențiale, tipic atlantice; băieții mei tăiau copacii căzuți în râu, eu frecam menta.

Și, da, în curtea din față de la Winterbourne ne-am oprit, toate echipele, să ne schimbăm în haine uscate și să ne revenim un pic (fusese foarte greu). Îmi amintesc perfect că polițiștii care ne însoțeau au primit un grog fierbinte de la Winterbourne, noi n-am primit nimic. Poate că și Brexitul are rostul său.
articol publicat în numărul 13/2018 al revistei Cațavencii

Hotel Cassells Al Barsha, Dubai

Eu, cu munca, doar mă știți; sună Georgică: „Ce faci?”, el, de colo. „Mersi, bine”, îi zic, „cu munca, doar mă știi”. El râde: „Las-o dracului de muncă, mă, că din muncă nu s-a-mbogățit nimeni, vino încoace și stai la mine vreo două zile, cu copiii, că am treabă în Dubai”. I-am cerut tarif dublu de baby-sitting, așa, ca pentru regim de urgență; mi-a dat fără să clipească, mi-a venit să plâng că nu m-a dus mintea să-i cer triplu. Am stat de vineri până duminică. 

Dumincă seară, la coniacul de după, îl întreb ce zor a avut el să plece în Dubai. Mi-a zis că n-a avut niciun zor, s-a dus să se relaxeze peste week-end; iar mi-a venit să plâng. Când mă relaxez eu peste week-end mă duc la Găești, că mă cheamă viceprimarul să dobor oțetarii de lângă gara mare (Găeștiul are două gări, una foarte mică – aia-i gara mare, și una și mai mică – aia-i gara mică). Cam astea au fost ieșirile mele din București în iarna asta nesfârșită: la drujbăreală prin noroi și zloată – altfel, frumos, că rar afli oraș mai romantic ca Găeștiul. Are și fabrică, are și penitenciar, a avut și școală de corecție. Lux!

Pe de altă parte, Georgică și nevastă-sa au stat la un hotelaș nenorocit de patru stele, Cassells Al Barsha îi spune, undeva lângă stația de metrou Sharaf, zicea el. Și-au luat un întreg apartament la unul dintre ultimele etaje („Ca s-avem unde ne-nvârti, Mihăiță”), de la ferestrele căruia vedeau marea (adică Golful Persic, mai exact), cu Burj al Arab în dreapta, pe insula lui artificială, și complexul de insule The Palm, în stânga (artificiale și astea, desigur; are balta pește!). Au vizitat tot ce-au avut chef să viziteze, dar nu prea mult, ca să le rămână timp și de shopping („Dacă tot zburaserăm pân-acolo, ce rost avea, mă, să nu profităm de ocazie?!”) și de-o plajă scurtă, așa, ca pentru niște români în plină iarnă, albi ca brânzele de capre, că n-avuseseră timp să bage bronz artificial la solar („Tu n-ai văzut, mă, că ăștia micii-s toată ziua pe capul nostru?”). Cel mai mult, zice Georgică, le-a plăcut serviciul: „Zbârnâie, mă, zbârnâie! Indieni, săracii, pakistanezi, nepalezi, ce-or fi, morți de foame, ce să facă? Muncesc, mă, de n-au aer! N-ai treabă cu ei, îi țin arabii numa-n șuturi, care calcă pe bec, pașaportul și acasă! Îi expulzează ca pe muște. Ăștia, săracii, de frică nici nu respiră, când trebuie să servească albi la masă”. De-aia-mi place mie să lucrez cu Georgică. Știe c-am fost picol și c-am „zbârnâit” și eu, dar se face că uită.


articol publicat în numărul 12/2018 al revistei Cațavencii

vineri, 23 martie 2018

Arcadia Tower, Tel Aviv

„Generația spontană” (sau, nu știu de ce, „spontanee”!) se numea teoria care ne-a fost explicată la biologie, printr-a cincea (anul școlar 1982 – 1983, mai exact), de către profa, o comunistă de tip rarissim (care chiar credea în comunism, nu ca alții. Cred că azi i s-ar fi zis „euro-comunistă”!). E, teoria asta cu generația, despre care ea ne spunea că e greșită, zicea că ființele vii apar din materia nevie, așa, de capul lor. Firele de praf devin purici, stârvurile devin viermi etc. Frumos, doar că pe noi ne-nteresa prea puțin (era Cămătaru-n plină glorie, ce vremuri). Dup-aia profa ne-a zis și care-i teoria corectă: abiogeneza, adică puricii & viermii se nasc din aminoacizi, nu din alte prostii. Aici ne-a pierdut definitiv.

Asta l-au întrebat și israelienii pe Georgică, după ce-au văzut că ține la băutură: „De unde-ați mai apărut și voi?!”. La început, Georgică n-a priceput întrebarea, dar s-a dumirit ușor-ușor: de unde vin hoardele astea de turiști români, care – minune! – au cu ce plăti? Prin tradiție, românii care mișunau prin lume erau fie hoți, fie cerșetoare, fie muncitori (în Israel, toată industria construcțiilor stă pe umerii românilor, polonezilor și nigerienilor. Se câștigă bine, dar se și muncește din greu, sau, după vorba oamenilor noștri: „Bani grei, da’ munciți”). Dar de câțiva ani încoace, piața turistică s-a pomenit inundată de românași, ceea ce, din punctul lor de vedere, chiar seamănă c-o „generație spontană”; nu este și punctul nostru de vedere, dar acum vorbim de părerea altora.

Ultimul sezon (adică ultima vară) în care Europa a văzut la față turiști români a fost 1938 – 1939, iar atunci industria turistică nu era nici a mia parte din ce-i azi. După care, pauză. Până-n 2008 – 2009, când iar au apărut românii; bine, doar ca să dispară repede și s-apară iar după aia, rămânând un procent clar (poate 2%, poate 3%) din numărul turiștilor europeni. Nu e mult, dar e ceva. Înainte nu era. A „apărut”, vorba celor din Tel Aviv. De unde-a apărut?! Nu știu să răspund la această întrebare. Mi-o adresez mie, o adresez lui Grig Bute, o adresez tuturor cititorilor acestei pagini. Dacă e un răspuns, îl vom găsi. Până una alta, ce zice nevasta lui Georgică, într-un sms: „Am stat la un hotel cam naspa, in renovare, langa faleza, intr-un tower, la et. 16 cu priveliste frumoasa daca ar fi fost geamurile spalate. Arcadia tower”.

articol publicat în numărul 11/2018 al revistei Cațavencii