Lansare de carte

Am fost în seara asta la o lansare de carte, la MŢR (Muzeul Ţăranului Român). E vorba de fapt de o antologie în care semnează mai mulţi autori, dintre care îi semnalez pe Iulian Tănase, Florin Iaru şi Bogdan Ghiu (nu c-ar fi ei mai cu moţ, dar îmi sunt mie mai cunoscuţi).

Impresii obiective (mă rog, cât s-o putea!): lume multă; tineri şi foarte tineri, marea majoritate (adică fete de 25 – 30 de ani şi băieţi/bărbaţi de 30 – 35 de ani); fumători şi băutori cu toţii; cei mai mulţi se cunoşteau între ei, păreau obişnuiţi de-ai casei (”barflies” cum ar zice gurile rele); au fost puţine exemplare de carte aduse pentru vânzare şi autografe de la autori (25 de exemplare, dacă am înţeles eu bine); pe scenă au vorbit patru dintre co-autorii volumului, şi n-au vorbit rău deloc, ba chiar au fost şi aplaudaţi de câteva ori de către public; atmosfera a fost simpatică şi degajată, deşi n-a fost nici un fel de trataţie din partea casei (sau poate tocmai de-aia!); eu m-am simţit ca un căcat.

Impresii subiective (aici sunt mai sigur de mine, mult mai sigur): am realizat, cu durere în suflet, cât pot fi de prost - gândindu-mă cum mi-am organizat eu propria lansare şi cât m-a costat; i-am invidiat până la verde pe co-autorii de pe scenă, care vorbeau, beau, fumau şi râdeau pe rupte, iar lumea îi şi aplauda pentru asta, în timp ce eu stăteam ca tristul şi nu beam nimic (să nu mai vorbim de fumat, vorbit şi râs); i-am gelozit până la crimă pe toţi co-autorii, nu numai pe cei prezenţi (Iulian nici n-a fost de faţă), nu numai pe cei de pe scenă – pricepeţi de ce: luaţi în calcul titlul acestui volum colectiv!

Adică eu, Mihai Buzea, zis domnul Gikă, zis pe scurt "Gika", om care şi-a investit practic toată viaţa în aceste două pasiuni (numesc aici beţia şi literatura), stau pe tuşă ca ultimul loser, în timp ce nişte oameni care au băut şi ei un pahar de politeţe (odată, cândva, demult!) rămân în conştiinţa românilor ca experţi în problemă! Incredibil!

Să nu mi se spună că e un Dumnezeu în cer, fiindcă nu e nici unul: dacă era, nu permitea o asemenea încălcare diabolică a oricărui principiu de justiţie, umană sau divină!

p.s. Cartea n-am citit-o. Când o voi citi, revin cu impresii critice. Gata cu alea obiective şi subiective! Critică pe text, tati!

Revansa provinciei

Nu ma refer aici la Unirea Urziceni (desi imi arde buza sa zic ceva si de ei, ca de cand visam io la niste eroi din provincie care sa-i bage cu botul in noroi pe cripto-comunistii si dinozaurii de la Dinamo si Steaua!), ci la Sorin Oprescu.

Nenea asta candideaza si el la prezidentiale. Ma rog! Ii urez noroc, dar nu cred c-a sa faca vreo branza, si stiti de ce nu cred? Pentru ca e prototipul bucuresteanului smecher! Vorba, accentul, mimica, pedigriul securisticoid, ca sa nu mai spun de discursul in sine; toate sunt parca luate cu copy/paste din portretul robot al bucuresteanului antipatic, enervant si figurant, asa cum este el vazut in restul tarii.

Am umblat ceva (mult mai putin decat as fi vrut) prin tara si stiu cum sunt vazuti cei din Bucuresti; ergo, mare mirare daca domnul Sorin Oprescu va lua mai mult de 5% de la alegatorii din provincie!

Zic 5%, asa, ca sunt eu galanton. N-ar merita nici 0,1%, dar nu vreau sa fiu rau cu el: acest procent ii este rezervat domnului Corneliu Vadim Tudor, alt prezidentiabil in Romania anului 20 (parca asa a zis Silviu Brucan, nu?!).

Putina istorie: azi, cartierul Berceni

Cum e sacul aşa-i şi peticul. Cum e Bucureştiul aşa e şi cartierul de sud. Greu de găsit o zonă cu reputaţie mai proastă decât cartierul Berceni! După ce că e cum e, şi-au mai bătut şi scriitorii joc de el: citeşti din Mircea Cărtărescu, din Radu Aldulescu, din Cezar Paul-Bădescu, şi afli că toţi ăia răii, negativii, stau în Berceni – nu, că-mi vine să şi plâng! Da’ dacă scormonesc prin arhive...

În 1701, principele Rákóczi fuge din puşcărie cu ajutorul neveste-sii care-l iubea. Ajunge la polonezi şi se îndrăgosteşte şi el, ca omul, de o altă doamnă, o localnică (tanti Sieniawaska, de profesiune prinţesă – mersi!). Amorul îl face să se cocoşească: în 1703 sare la bătaie cu împăratul de la Viena. Ăla, imperiu, armate, chestii, Rákóczi nimic (de fapt, avea şi el ceva: pe Pintea Viteazul! A murit repede, săracul, de viteaz ce era...). Rákóczi ce să facă, se duce la amicu-i Bercsényi şi zice “Miklós, puiule, nu mă lăsa, că în tine îmi e baza!”. Băiat salon, Bercsényi îi dă bani, îi face o armată, i-o instruieşte, mă rog, prietenul la nevoie se cunoaşte. Ba se şi repede până la Paris să-i mai ceară nişte bani lui Ludovic (l-a nimerit p-al XIV-lea, ghinion!). Nu primeşte nici un sfanţ de la calicul ăla, în schimb Ludovic se mileşte de fi-su şi-l angajează în armată (mişcare isteaţă, că Bercsényi junior pune osul la muncă şi ajunge om de seamă, mareşal: una din unităţile de elită ale francezilor se cheamă şi acum “paraşutiştii Berchenyi”).

Rákóczi se chinuie cât poate, da’ degeaba, că tot ia bătaie: după opt ani de război omul e terminat, e gata, fuge în lume cu banii de iaurt. Armata lui se risipeşte care-ncotro, unii se predau, cei mai căpoşi pleacă: unii ajung prin Banat şi de ăia nu ştiu nimic (să-l întrebăm pe Radu Gheo, că el mănâncă Banatul pe pâine), alţii se trag încoace. Brâncoveanu le dă o bucată de pământ dincolo de Mănăstirea Văcăreşti, să-şi facă şi ei sat: s-a gândit bătrânul şmecher că p-acolo vin turcii, ce şi-a zis, ia să dea turcaleţii peste nişte soldaţi profesionişti, să-i ţină ăia în loc până am eu timp să fug! Uite că n-a avut, l-au luat ca din oală: ca să vezi cât de profesionişti erau oamenii lui Bercsényi...

A rămas de la ei câte un nume: Berchenyi la francezi, Berceni la noi. Elită la ei, elită la noi – acum să nu fim cârcotaşi, cum e ţara aşa-i elita!

Precup de la asigurari

Azi dimineata ma intalnesc prin parc cu un vag cunoscut de pe la asigurari, unul Precup (daca imi amintesc eu bine numele lui; prenumele nu i l-am stiut niciodata); isi plimba copilul prin parc, o fetita de vreo patru anisori, sa-i traiasca.

Il salut, dau sa trec mai departe, el ma opreste si incepe sa vorbeasca repede ca televizorul; era nevorbit rau, saracul. Ca una, ca alta, ca ce fac, ca “ce mai invartesc” (penibila expresie!); ca stai sa vezi ce destepta e fi-mea! De toate mi-a spus, numai numele fetitei l-a omis (presupun ca are si ea un nume!).

“Ia zi-i, tati, lu’ domnu’ Mihai: ce vrei tu sa te faci cand o sa fii mare?”. Fetita, plictisita, cu ochii dupa ratele de pe lac (probabil ca a trecut prin dialogul asta de prea multe ori, i s-a luat si ei): “Eu, cand ma fac mare, vreau sa devin femeie de afaceri”. Precup se uita la mine cu un imens zambet triumfator, probabil insemnand: E, vezi ce desteapta e?!

Nu stiam ce sa spun, eram incurcat si imi venea (in acelasi timp) sa rad si sa-l iau la bataie pe Precup; pana la urma dau din mine: “Bravo, domnisoara! Vrei sa fii negustoreasca, bravo, asa!”. La care Precup sare la scandal!

Ca de ce-mi bat joc de copil? Ca ce e aia “negustoreasa”? Ca mie nu mi-e rusine? Cata minte am eu sa-i spun asa ceva unui copil? Ca nu-si pune el mintea cu mine, ca altfel as vedea eu pe dracu’!

O smuceste pe fetita de mana si pleaca, injurandu-ma urat, cand era suficient de departe (astfel incat eu sa n-aud, teoretic). Eu imi reiau alergatul, desi eram total nedumerit, cum sunt si acum: cu ce naiba am gresit?

O femeie de afaceri nu e o negustoreasa? Nu face comert, negustorie, afaceri? Atunci ce l-a apucat pe alde Precup?

E careva care sa inteleaga si sa ma dumireasca si pe mine?

Botezul Alexandrei

E inflatie de botezuri, domnule: a ajuns lumea sa ma cheme pana si pe mine la astfel de evenimente, desi CV-ul nu ma recomanda deloc (sau ma contra-recomanda, mai exact: ateu, spritzar, zgarie-branza la dar… enfin, stiti voi). Totusi m-au chemat, si daca m-au chemat m-am dus.

La biserica a fost ca la orice botez, cu deosebirea ca au fost botezati trei copii deodata, si toti au primit numele Macedoneanului: doua fetite si un baiat. Nu stau acum sa va descriu ce se intampla la faze d-astea, ca stiti cu totii. M-a izbit iarasi (a cata oara? A o suta? A o mia?) arhaitatea incredibila a formulelor rituale (“Te lepezi de Satana?”. “Ma lepad”. “Te-ai lepadat de Satana?”. “M-am lepadat”, etc), care imi ranesc pur si simplu urechile – adica mai exact, eu unul percep arhaitatea asta ca prostie pura, ramanere in urma, etc. De ce n-a avut si Rasaritul o Reforma, asa cum a avut Apusul! Bine mai era!

Fac o paranteza: nu vreau s-o dau pe filologeli, dar cred ca nu sunt deplasat in judecati: in romana rurala, “a lepada” inseamna pur si simplu “a avorta”. Cum sa nu fie lovite bietele mele urechi de asemenea sacramente?!

La carciuma a fost frumos si foarte vesel, cu multa vorba (la inceput) si mult dans improvizat (de la un punct incolo). Desi taticul (Gigi) a pus la bataie un vin bun, natural, eu am stat pe whiskey, si asta doar din pura lacomie (ceea ce este foarte urat). Si foarte imprudent, ca n-am ratat nici de data asta ocazia de a ma da in spectacol: am confiscat-o pe nasa la dans, apoi pe mama nasei, apoi l-am pupat cu foc pe nasu’, apoi am tinut un toast pentru Hunor Kelemen, etc. (chestiile obisnuite, cei care ma cunoasteti le stiti pe dinafara). Noroc ca mamica (Dana) alapta, ca altfel precis o faceam un merengue!

Paranteza doi: presupun ca intr-o tara din Vest (Belgia, sa zicem), un astfel de toast (tinut in cinstea unui membru marcant al celeilalte comunitati lingvistice) ar fi macar aplaudat din politete, daca nu primit cu caldura; dar nu ca-n tara mea, unde iti iei chifle-n cap si amenintari cu bataia! Eu de cand spun: suntem mici, domnule!

Spre finalul petrecerii m-am intretinut cu un domn inca verde, pe nume Ninel, care sustinea ca are 74 de ani si era foarte mandru de asta (apropos, n-am inteles niciodata de ce o varsta – orice varsta! – poate fi motiv de mandrie sau de rusine; ca doar nu e meritul tau sau vina ta ca ai varsta pe care o ai, neh?). Ei bine, de la Ninel mi s-a tras!

Nu ca nu mai stiu ce balarii am vorbit si cum am ajuns acasa (asta e deja cutuma); dar a doua zi ma intalnesc cu nasa pe strada, care vine glont la mine si ma intreaba: “Mihai, n-or fi ramas cumva pe la tine dintii lui Ninel?!”.

Eu bolborosesc ca nu, plec, tocmai ma intrebam despre ce-o fi vorba, cand ma suna cineva de pe un numar necunoscut: “Auzi, ma, zi cinstit: i-ai sterpelit tu dintii lui Ninel? Asa de farsa, ca sa te credem noi umorist?”.

Panicat, m-am dus direct acasa si mi-am inchis mobilul; ti-ai gasit! Intre timp imi dibuisera numarul de fix si sunau mai ceva ca la linia erotica: voiau de la mine dintii lui Ninel. Afacerea luase proportii, asa ca mi-am baricadat usa de la intrare si-am asteptat resemnat asediul. Imi si imaginam un 1907, cu mine pe post de arendasul evreu!

Ding-dong, soneria: nu erau razbunatorii dintilor lui Ninel, era gagica-mea. Ii dau drumul in casa, ma relaxez, ma duc la dus. Cand ies, o gasesc trei sferturi bagata in sifonier, inspectandu-mi haina de la costum: evident, amusina dupa dintii lui Ninel!

Odihneste-te in pace, Maestre

Azi ar fi trebuit sa fie o zi de sarbatoare pentru mine. Dar nu e. Si nici nu-mi vine sa comentez nimic.

Maestrul a avut zeci, poate sute de vorbe memorabile, de "zise" de-ale lui, inimitabile. Am auzit si eu cateva de la cei care l-au cunoscut, dar cele mai multe au ajuns sa circule din gura-n gura, un adevarat folclor. Redau aici o zisa de-a lui, asa cum mi-a fost si mie povestita:

Era intr-o marti, a treia zi de Pasti. In foaierul Teatrului National, Maia Morgenstern citea absorbita un avizier. Intra un tanar actor si ii ureaza: "Hristos a-nviat, doamna Maia!", ma rog, cum se obisnuieste. Ea - nimic. Actorul cel tanar nu intelege de ce nu e bagat in seama, si ii intalneste privirea lui Gheorghe Dinica ("nea Gigi"), care observase scena. Maestrul ii zice tanarului, cu vocea lui inconfundabila:

"E... are unele dubii...".

Ghidul calatoriilor de iarna

A aparut azi la tarabe Ghidul calatoriilor de iarna, care include si texte semnate de Dana Macarie, Stefan Nica, Grig Bute, Gabi Drogeanu si Mihai Buzea. Unele texte sunt mai bune, altele mai slabe, cum s-a nimerit. Acuma nu fiti si voi moftangii!

Singura parte rea e ca s-a dat foarte repede: eu a trebuit sa umblu pe la trei chioscuri ca sa gasesc trei exemplare, mari si late (unul pentru mine, unul de imprumutat amicilor, unul de trimis sora-mii); ergo, daca nu-l gasiti azi, slabe sanse sa mai dati de el in alta zi!

p.s. exista acolo si un foarte interesant articol despre Asociatia AFC.