vineri, 10 martie 2017

Çınarlı Kafe Restoran, Istanbul

Vă dați seama ce este Çınarlı – o bombă extrem de aglomerată de pe un bulevard extrem de aglomerat dintr-un cartier extrem de aglomerat al unui oraș cu 15 milioane de locuitori, lăbărțat pe două continente. 15 milioane, fără turiști! Dacă-i mai punem și p-ăștia la socoteală, ne-apucă durerea de cap. Cum m-a apucat pe mine, deși unii zic că m-ar fi apucat de la vin, alții de la prostie.

Pentru că, de ce: pe bulevardul Istiklal a fost absolut imposibil să găsim vreun locșor pe undeva (găsisem, de fapt, dar eram mulți, nu încăpeam toți), așa că ne-am întors bosumflați spre hotel și recepționerul ne-a explicat că să nu fim cretini și să ne ducem alături, la Çınarlı, că vorbește el cu cineva și ne face rost de mese. 

Așa a și fost. Mai târziu am aflat că-n seară de week-end, pe Istiklal hălăduie trei milioane de oameni, turiști și localnici, frecându-se unii de alții și încercând cu disperare să se „distreze”. Trei milioane! Imaginați-vă, dacă puteți, că eu nu pot. E, și ne-am îndesat cu chiu cu vai la cârciumioara asta de care zic, pe Aydede Caddesi (bulevardul Aydede), și ne-am pus pe băut. Eu, vin; ei, whisky (turcii sunt mari băutori de whisky, mai ales de bourbon, dar numai noaptea; ziua sunt cu cele sfinte și-i înjură pe americani, noaptea schimbă calimera). Pe băut și geopolitică: ei, ca locuitori ai capitalei, îi disprețuiau pe istanbulezi, dar recunoșteau că oportunitățile lor de afaceri sunt mai mari ca-n Ankara; eu, ca unic român la masă, le ziceam că Bucureștiul va avea o mare șansă într-un viitor nu prea îndepărtat, ca cea mai apropiată capitală de Marea Neagră, care așa și pe dincolo, hotspot etc. 

Au râs de s-au bășicat: ce capitală, fratele nostru alb? Păi, capitală UE, am zis eu, țepos. M-au întrebat cu ce mă ocup. Păi, scriu articole umoristice, le-am zis eu. Se vede, mi-au răspuns, și mi-au scos geopolitica pe nas: Marea Neagră și Marea Chinei de Sud o să fie șmecherie, da, dar Bucureștiul n-o să se aleagă cu niciun leuț chior din ploaia de bani care-o să curgă pe-aici, Istanbulul o să ia tot. Nu e vorba de UE, că UE este nimic, e vorba de proximitate, de volumul tranzacțiilor, de capacitatea infrastructurii de transport (aerian, rutier, feroviar, naval, subteran) și de încă o grămadă de chestii, printre care și spațiile de cazare: păi câți vizitatori poate găzdui („acomoda”) Bucureștiul și câți Istanbulul?! 

Mi-au tăiat macaroana. Am mai cerut vin și-am tăcut din gură, dar cu planuri mari: dacă-i p-așa, îmi deschid un camping în București! Ce, alea nu-s spații de cazare? La pânză!

articol publicat în numărul 5/2017 al revistei Cațavencii

Ottakringer, Viena

Pe Ottakringer Straße 95 se află magazinul de prezentare al fabricii de bere cu același nume, care e pentru Viena ce este Ursus pentru Cluj, Ciuc pentru Csíkszereda sau Timișoreana pentru... ups, asta unde s-o fi fabricând oare, c-am uitat? Enfin, ideea este clară: acest Ottakringer, de care povestesc eu aici, nu e un bar. Deloc! Nu poți bea nimic acolo. Faci cumpărături cum faci în orice alt magazin, mergi înapoi la hotel, îți răcești cumpărăturile în frigider, apoi le savurezi pe îndelete. Nu cum fac localnicii!

Pentru că, de ce: vienezii nu-s băutori de bere. Ei fac bere, promovează bere, ți-o vând profi, cu lugu-lugu (moaaa, ce texte avea în el băiatul de la magazin!), dar de băut, ei beau vin. Nu înțeleg de ce, că vinurile vieneze sunt acre și slabe, nici măcar nu te-amețesc, doar te-alegi cu dinții strepeziți; dacă vrei să-nțelegi ceva, bei vin sârbesc, unguresc, bulgăresc sau românesc, dar nu vin local. Hawk!

Dar altceva voiam să spun: v-ați întrebat vreodată, fiecare dintre voi, care vă este orașul? Adică: „Bă, pentru mine personal, care e Orașul?”. Uite, recunosc eu primul, ca să vă fie mai ușor: pentru mine-i Sibiul. Pentru vărul Costiclă e Buzăul. Pentru Vasile Ernu e Odessa; bine, se poate spune că și eu, și Costiclă, și Ernu suntem de la țară, așa că-i clar ce-i cu „Orașul” (primul văzut, fixație), dar pentru cei gata urbanizați? Nevastă-mea, de pildă: pentru ea, care s-a-ndrăgostit de împărăteasa Sissi încă de la vârsta păpușilor, Orașul a fost Viena, fără doar și poate. Am vorbit cu mulți alți români, foarte previzibili la capitolul ăsta: Paris, New York, Londra, San Francisco. Pentru concetățenii maghiari, Orașul este Budapesta (ce surpriză!) iar pentru congenerii noștri de peste Prut, Orașul este Moscova, din păcate (povestesc în alt text de ce „din păcate”!). 


Da, dar ce înseamnă, concret, „Viena e Orașul”?. Înseamnă că toți banii pe care-i ai de spart pe turism, îi spargi la Viena, dar nu înseamnă că și cunoști Viena! Iată: „Hai, pisi, pe Ottakringer Straße!”. „Da’ nu-i departe?”. „Lasă, luăm tramvaiul”. „Da’ nu-i periculos?”. Come on! Viena, periculoasă? În tramvai, la zece dimineața, într-o zi de joi?! „Ba da, pisi. Ne îmbrăcăm în armuri”.

Am cumpărat beri, o șapcă și o halbă, pe care i-am dat-o lui K-isă (un băiat, nu-l știți). Șapca mi-au furat-o cu tot cu rucsăcel, într-un bar din Centrul Vechi, unde fusesem cu Grig Bute. Acolo era și aparatul foto. Mi-a rămas doar poza asta.


                                                                                                            articol publicat în numărul 4/2017 al revistei Cațavencii

luni, 13 februarie 2017

Le Lock Groove, Paris

Trebuie precizat de la bun început că nu știu dacă Le Lock Groove mai există. Poate că da. Sau poate că nu, cum i-o fi fost norocul. Tot ce știu e c-acum vreo nouă ani, imediat după aderare, eu i-am fost norocul, și asta nu e vorbă goală. Ce alt bar parizian se putea lăuda cu un barker ca mine, care să-i aducă clienți de la primele ore ale dimineții? Am zis „primele”. Adică șase jumătate, șapte... opt. Nici măcar nu exista barman, ca să nu zic de chelneriță, care să accepte să vină la muncă la orele alea: patronul ajunsese să doarmă acolo, să fie pe baricade când începeam să vin cu primii frânți, pe care să-i îmbete la loc și să le ia banii. Da, a fost o afacere bună. Am fost o afacere bună!

Aveam cazare și mâncare asigurate pe trei luni în Paris, doar că n-aveam nimic de făcut, doar să mă plimb; nu-i genul meu. Sau sparg bani, sau produc bani, dar să vegetez așa, pe mic, nu sunt în stare. Trebuia să fac ceva, orice. Dar, pe de o parte, pentru métro, boulot, dodo n-aveam acte, iar pentru ceva la negru n-aveam destulă franceză-n gușă, așa că până la urmă m-am lipit de negrii din cimitir, din Montparnasse. Ce, ei nu sunt oameni?! Și încă ce oameni: fiecare punea jos 10% din salariu, iar eu făceam toată treaba în locul lor. Nu chiar toată, dar oricum: curățam și adunam totul, făceam grămezi, iar ei veneau cu mașinuțele lor electrice și încărcau (la încărcat puneam și eu mâna). 

Nu de-aici ieșeau banii, ci din morți: nu știu cine-a scos moda asta să te-mbeți în cimitir, dar vă garantez că e-o adevărată epidemie (mă rog, era, poate-ntre timp s-o mai fi domolit). În fiecare dimineață trebuia să trezesc din somn tineretul progresist care își adusese prinosul în amintirea diverșilor guru, apoi căzuse beat mangă, la datorie: Pascin, Maupassant, Gainsbourg, Cortázar, Sartre, Leblanc erau printre cei mai „productivi” morți din cimitirul meu, și dacă vreți să știți, erau și câțiva români parcați acolo de la care mai pica câte ceva, când și când, dar mult mai slăbuț. Într-un sac puneam sticlele de tărie începute, care aveau dop, și cutiile de bere nedesfăcute, plus toate țigările pe care le găseam; sticlele începute de vin și de bere le vărsam, că doar nu voiam să otrăvesc lumea. Pe mahmurei îi pilotam binișor la Groove, lângă cimitir, unde-i prelua patronul, oferindu-le inițial cafea (o să râdeți, dar mulți beau cafea, își reveneau și plecau) și țigări la suprapreț. Negrii mei erau musulmani, toți, așa că nu se atingeau de stocul de băutură colectat de pe morminte, ci îl vindeau cu bucata tinerilor care veneau la priveghiul din seara următoare. Na, că mă ia și plânsul. Parisul! Tinerețea!

articol publicat în numărul 50/2016 al revistei Cațavencii

La Mer du Nord, Bruxelles

Am om! Mă credeați tâmpit?! Am om infiltrat la Bruxelles, în structuri: nimic nu se petrece fără ca eu să aflu de îndată, vorba lui Vlad Țepeș din filmul omonim (cu Ștefan Sileanu în rolul principal, ca să nu uităm niște chestii). Omul meu a primit sarcina de supremă încredere să mă informeze în ce baruri beau europarlamentarii, că din ce bani beau, nu-mi pun problema (șase mii de euro pe lună, salariul în mână, plus patru mii, alocația pentru cheltuieli, plus mizilicurile personale – deconturi, indemnizații, ce-o fi, că dacă nu curge, pică); dar n-a reușit să se achite de sarcină. Ce-o fi fost așa greu să meargă într-un bar de parlamentari, să se asigure c-acolo beau, nu în altă parte, apoi să iasă afară și facă o poză-două? Mie nu mi se pare greu, dar poate am așteptări prea mari. 

Iată ce-a înțeles omul meu: că să afle unde mănâncă domnii aștia și să afle și meniul. Sincer: asta-i spusesem eu?! Dar, mă rog, asta am, asta bag în revistă: cică La Mer du Nord este un restaurant „nu foarte de fiță” (ce naiba înseamnă așa ceva?!), undeva pe lângă Sainte-Catherine (nici asta nu știu ce e), cunoscut de localnici și sub numele lui flamand (Noordzee), renumit mai ales pentru „tonul puțin pătruns” (din nou, nici asta nu știu ce înseamnă). 

Am intrat pe site-ul lor și m-au apucat pandaliile: mizeria asta nu e niciun fel de bar, cârciumă, bodegă, locandă, boozerie și nici măcar restaurant, este un take-away cu trei mese „la varice”, unde, dacă reușeam s-ajung în Bruxelles, nu m-aș fi dus să mănânc nici dacă mi-ar fi dat gratis. Sărac, sărac, dar am și eu demnitatea mea!

Planul era simplu: l-aș fi căutat acasă pe Dan Alexe, că știu unde stă (bine, cine nu știe unde stă maestrul?!) și l-aș fi rugat să-mi dea o dedicație pe cartea „Dacopatia și alte rătăciri românești” (Humanitas, 2015). Nu pentru mine! Ci pentru Jantă, amicul: acum aproape zece ani, l-am chemat pe la ziua mea (la „Zet”, în spatele tribunalului) și el m-a cadorisit cu „Dacia Preistorică” a lui Nicolae Densușianu (Arhetip, 2008), ca să-și bată joc, să mă umilească în fața gagicilor; nu-l iert în veci! Tocmai el, care n-a mai citit nimic de-acum 30 de anișori?! A, că-ntre timp a făcut facultăți pe șpăgărilă, asta-i separat; așa-i când ești conectat la sistem și vrei, nu vrei, faci bani. 

Pregătisem un text demantelant psihic, pe care Dan Alexe, la rugămintea mea, i l-ar fi transmis sub formă de dedicație. Dar n-a fost să fie. Am rămas cu La Mer du Nord și cu tontul meu din Bruxelles, să mă spăl cu el pe cap.

p.s. Nu vă stresați pentru Jantă, că e bine: s-a înscris la doctorat. Are balta pește!

articol publicat în numărul 49/2016 al revistei Cațavencii

Reno, Deva

Nu vreau să spun că Deva este un oraș „mini”, vreau să spun că eu am fost un băutor mini, pentru c-așteptam să plece trenul, așa că nu puteam s-o comit di granda, ca de obicei. Am mers pe mic. 

Dar s-o iau cu-nceputul: fără să am nicio idee despre identitatea lui Liviu Giosan, i-am citit un articol și am reținut nou-creatul substantiv colectiv „leneșime”, opera domniei-sale (respect!). Adică românii sunt săraci nu numai pentru că-s proști, hoți, murdari și bețivi, dar și pentru că sunt – atenție! – leneși. Adică nu vor să se ducă la serviciu. Mă recunosc perfect, dar dați-mi și mie dreptul la cuvânt, domnu’ Giosan!

Pentru c-am ales să muncesc în acord, nu mă duc la serviciu, pentru că n-am serviciu. Am lucrări. Dacă aș avea serviciu, aș fi plătit la lună: fac, nu fac, la zi-ntâi îmi intră banii-n cont, pentru c-am fost, nu-i așa, la serviciu. Când muncesc în acord, sunt plătit la bucată: asta costă atât, am făcut lucrarea, îmi iau banii, am plecat. Unde am plecat? Păi, la Deva am plecat, că de-acolo restul echipei s-a despărțit de mine, ei spre Cluj, cu mașina firmei, eu spre gara din Deva, de unde mi-am cumpărat bilet de București și-am lăsat sacul la biroul de bagaje (foarte modern), iar pe urmă n-am mai avut nimic de făcut. Și ce să faci în Deva când n-ai nimic de făcut? Păi, sau te duci la Cetate, sau te duci la ștrand; dacă-i vremea bună, le poți face pe-amândouă. 

În ceea ce mă privește, vremea era încă bună, dar n-am știut unde-i ștrandul, așa că m-am mulțumit cu Cetatea și c-o vizită prin cimitir, cum fac de fiecare dată când ajung în orașul ăsta (am eu o chestie cu cimitirele). Acolo m-am întâlnit c-un turn extraordinar, spectral, plin de cuiburi de ciori (de povestit și ăsta cândva), c-o seamă de babe profund nespălate pe picioare și cu Kelly Ian Edward, a cărui poveste e atât de utilă, încât îmi vine s-o păstrez doar pentru mine: pentru că și el a ales să muncească în acord, Ian macaragiul a umblat prin toată Europa după lucrări, câștigând bani buni și destupându-se mereu la minte, c-așa e când nu-ți duci viața în același birou nenorocit, zi de zi, zi de zi, zi de zi. Ceasul rău nu l-a ajuns nici în Franța, nici în Italia, nici în Germania, nici în Letonia, ci tocmai în Deva: accident de muncă pe șantier, alții au scăpat, el nu. 

Era 29 septembrie, ziua lui de naștere, așa că m-am dus la terasa Reno și am cerut două beri. Una pentru mine și una pentru Ian macaragiul, colegul meu necunoscut. Am băut amândoi.

articol publicat în numărul 48/2016 al revistei Cațavencii

vineri, 3 februarie 2017

El Dorado, Kurfürstendamm

Cică nu te poți numi băiat-băiat dacă n-ai băut măcar o bere pe Ku’damm. I-auzi! Înțelegem și noi, senilii aștia trecuți de 40 de ani, că e frumos să fii hater și fetele te iubesc și-ți presară patul cu petale de trandafiri (sau cu cocaină, nu știu, că n-am ținut pasul), dar dați-ne voie să facem o foarte măruntă observație: prioritățile se schimbă în timp. Poate că e firesc ca haterul să dărâme lumea cu barosul ca să-și facă el loc, dar după aia observă cu munca abia începe: trebuie să-și apere locul abia câștigat de asaltul altor hateri, mai tineri, mai energici, mai motivați, mai nemiloși, mai distructivi, mai. Și-atunci, la ce bun?

În ceea ce mă privește, tâmpenia asta cu berea de pe Ku’damm e foarte ușor de demolat chiar și fără baros, ceea ce am să și fac acum, chiar dacă asta mă transformă în inamicul public numărul unu al ardelenilor, dar adevăru-i adevăr. 

Aflați, români: după 1989, țara era foarte săracă. Oamenii încercau disperați să supraviețuiască; nu contează cum, oricum. Bucureștenii au luat en masse drumul Istanbulului, care c-un sac cu miez de nucă în spinare, care c-o sacoșă de rulmenți, care c-o valiză cu Omagii, care c-o bicicletă-ntre picioare, mă rog, cu ce-a putut omul să fure mai cinstit. Timișorenii au luat drumul Belgradului, ieșenii pe cel al Varșoviei (și mai ales pe-al Szczecinului, dar asta altă dată), craiovenii pe-al Sofiei, enfin. În schimb, mândrii fii ai Ardealului au plecat boierește spre Berlin, fără saci, sacoșe, valize, biciclete, dar cu portofelele pline de bani împrumutați de la cămătari, iar de-acolo s-au întors cu mii și zeci de mii de mașini second-hand, care cumpărate, care găsite, care reparate, care furate cu tot cu acte sau chiar cu tot cu proprietari, după cum i-a fost omului norocul. Cu acele mașini „aduse” de ardeleni s-a înnoit peste noapte flota auto a țării, ceea ce a fost un prim pas, foarte concret, spre civilizarea pitecantropilor comuniști care eram atunci, da, recunosc. 

Dar tot acele mașini i-au reconfigurat pe ardeleni la creiere, vorba lui Ilarion Ciobanu, că pân’ atunci erau oameni ca toți oamenii și după aia au ieșit din crisalidă vasiledânci, că parcă-mi și pare rău, vorba ceea, amicus Plato, sed magis amica veritas. De-atunci îi auzi pe clujeni: „Să vorbești de la egal la egal cu mine abia după ce-i bea și tu o bere pe Ku’damm! Altfel, diferența e prea mare…”.

Am băut patru beri la El Dorado, Kurfürstendamm, 203. Așa, și?

articol publicat în numărul 47/2016 al revistei Cațavencii

O Sr. Bife, Lisabona

Oamenii sunt de două categorii: cei care-i împart pe oameni în categorii și cei care nu-i împart (în ceea ce mă privește, eu fac parte din prima categorie, așa că am dreptul să continui). Una din categorii este cea a oamenilor care văd legături (în opoziție cu cea a oamenilor care nu le văd). Nu vedeți legătura cu titlul acestui articol? Imediat! De câte ori nu v-a zis un prieten (sau cunoscut, sau dușman) „X n-are nicio legătură cu Y”? Exemplu: „Sushi-ul din România n-are nicio legătură cu sushi-ul de la mama lui”. Sau: „Schiul din Austria n-are nicio legătură cu schiul din România”. Exemplele sunt nenumărate și la-ndemână, nu insist, mai ales că poziționarea este evidentă: „Vezi că eu am fost în Japonia și tu nu, deci eu sunt șeful tău”. Sau Austria. Sau Canada. Sau Olanda. Sau Budapesta. Oriunde, numai străinezia să fie! E aici un foarte ciudat mecanism psihic construit de români, prin care mirositul bășinilor altor națiuni devine motiv de fală pentru mirositor. Probabil că acum o sută de ani la fel se fălea cel ce fusese peste deal, pân’ la moară. Popor complexat, ce să zici. Mese puține!

Ei bine, eu văd legături peste tot. Și dacă nu le văd, le fac: mie Lisabona mi se pare că seamană cu Bucureștiul. Puteți să râdeți, dar: au lisabonezii patru linii de metrou? Și noi tot patru. Au un Centru Vechi plin de cârciumioare ’oațe? Și noi tot ’oațe. M-am îmbătat clește la București? M-am îmbătat și la Lisabona. Iată c-am găsit trei asemănări în mai puțin de 30 de secunde!

Fernando, patronul, e însurat c-o olteancă din Calafat, femeia dracului, nu-l lasă să pună gura pe alcool; da’ ce, Fernando-i prost? Nu bea strop toată ziulica, dar seara, la muncă, n-are ce să facă: el e barker la propriul său restăurănțel (cinci mese!), și trebuie să ciocnească cu fiece client pe care reușește să-l ademenească înăuntru: mie mi-a oferit o tărie mică din partea casei (am băut la pace, el una, eu una), un pahar mijlociu de Porto (la fel) și unul normal de vin („Fa-cut de minhe!” – Fernando o rupe binișor pe românește, după 16 ani de căsnicie), apoi eu am comandat o carafă (gata, deja plăteam), iar el a ieșit din restaurant ca să vâneze alți clienți. Mi-a zis că nu bea cu toți, dar eu îi ocupasem prima masă din seara aia, așa c-a făcut o excepție (cred că mințea). Trebuie spus, totuși, că mâncarea a fost excelentă și vinul bun: dacă aveți drum prin Lisabona, treceți și pe la Sr. Bife, Travessa da Boa Hora, número 27, Bairro Alto.
articol publicat în numărul 46/2016 al revistei Cațavencii

Marina Bay Sands, Singapore

 
Nu vă lăsați păcăliți de titlu: e vorba de-un hotel, nu de-un port de iahturi. Nu vă lăsați păcălit de autor: n-a fost acolo. Scrie despre acest spațiu de cazare doar ca să-și enerveze colegul de pagină, că și colegul l-a enervat destul. Bref, cumnatul autorului a stat la Marina Bay Sands și-a povestit: c-au zburat până la Doha, că acolo nu știu ce (se rătăciseră bagajele? A întârziat celălalt zbor? Și-a rătăcit nevasta printr-un duty-free? Am uitat!), că de la Doha la Singapore au mai făcut șapte ore, că au ajuns cu chiu cu vai de la aeroport la hotel, deși cei de la hotel trimiseseră pe cineva să-i ia din aeroport, dar nu s-au găsit pe-acolo, că odată ajunși au constatat că rezervarea lor fusese dată altcuiva, că... d-astea.

De aici, însă, începe partea magică, de „poveste românească de concediu pe care le-o spui colegilor de redacție ca să-și bage unghia-n gât”: când i-au văzut oameni cu pielea albă, cei de la recepție s-au speriat de ei ca de dracul, i-au crezut europeni, adică nemți, și le-au dat un întreg apartament la etajul 57, în locul camerei pe care o-ncurcaseră. Ce apartament? Păi, ăla de pe acoperiș, de pe terasa căruia dădeai direct în infinty pool, normal! Plus șampanie din partea casei și mii de scuze asiatice, cu mâinile împreunate ca la rugăciune! Așa da!

Paranteză: am vrut să scriu „colegilor de birou” dar mi-a ieșit din greșeală „colegilor de redacție” – mă veți scuza! Be mic, „infinty pool” e ceva ce nici eu nu știam ce-i, dar mi s-a explicat că e-o piscină pe-o clădire înaltă, de pe care vezi orașul noaptea (luminițe, chestii) și care pare că se scurge printr-o cascadă drept în capul săracilor care merg pe stradă, la șai’j de etaje mai jos (dar de fapt, apa e captată printr-un mecanism șmecher și-i recirculată, că doar n-o să stricăm bunătate de apă pe săraci, heya?). Am încheiat paranteza.

Uite de-aia nu-mi place mie de români: că n-au simțul grandorii. Eu vreau să văd nebunie, vreau să văd gesturi rusești, vreau să văd trabucuri aprinse cu bancnote de 500 de euro, vreau să văd pahare de cristal sparte de perete și fărâmate sub bocanci! Și când colo: „Și cum a fost, cumnate, în piscină?”. „Păi, cum să fie, bine. Am băut din șampania aia, ne-am uitat peste oraș, că era noapte târzie și se vedea frumos. Ne-am bălăcit, am mai vorbit... na, d-astea”. „Ce-ați vorbit?”. „Păi, ce să vorbim. De copii, dac-or fi bine, dac-au mâncat... dac-au făcut pipi, caca... dac-au plâns la băiță... na, și tu acuma!”. N-am mai întrebat nimic. Am avut așa o impresie c-aș fi fost oarecum deplasat cu trabucurile-alea și cu paharele mele sparte.

articol publicat în numărul 45/2016 al revistei Cațavencii

vineri, 27 ianuarie 2017

Tempelburger, Berlin

M-a întrebat cineva-n redacție: „Pentru cine scrii tu?”. N-am știut ce să zic. Chiar, pentru cine? Că nu e mare ispravă să dai din picioare (și să iasă din asta „Spații de cazare”) sau să te-ostenești bând beri și să scoți „Baruri europene”; asta poate oricine! Dar nu oricine le apreciază, și aici voiam de fapt s-ajung.

E clar că generația de dinaintea mea n-are niciun drag să citească revista Cațavencii, pentru simplul și tristul fapt că nu-i înțelege poantele (am verificat personal, nu e legendă urbană). Mai mult, generația are probleme pecuniare, așa că nu-și poate permite să spargă patru lei - și nici măcar să nu râdă de banii ăștia! Mai bine se uită la televizor, că acolo, slavă Domnului...

Pe de altă parte, generația anilor ’90 e mult prea ocupată să trăiască personal ce povestesc eu aici (adică să călătorească și să chefuiască, cu sau fără beri – vremurile s-au mai schimbat!) ca să aibă răgaz să citească cum fac alții chestii: patru lei nu-s o problemă, dar o oră din viață, da. Vorba lui Dănel (un băiat, nu-l știți): „De ce-aș citi, dacă pot să fac altceva în timpul meu liber…?!”.

Așa că mai rămânem noi, ghinioniștii care-am prins ce-a fost mai nașpa din comunism și din capitalism; singura consolare, dar singura, e să ne zicem „Lasă, mă, că altor generații le-a mers și mai prost!”. Corect: nemții ăia, săracii, care-au lucrat după 1934 la aeroportul Tempelhof („the mother of all airports”, cum scrie la wikipedia), ăia ce să mai zică? I-a luat mama dracului și n-au avut pe cine da vina, cum avem noi; și ce s-a ales din muncușoara lor? Praful s-a ales!

„Tempelhof Feld”, așa îi zice acum prafului, și să știți că e foarte mișto, recomand. E un teren plat, imens, cu iarbă și câțiva copăcei, unde vin oamenii vara și beau bere. Bine, nu-i obligatoriu: unii joacă jocuri (multe jocuri, jocuri de toată mâna, toate jocurile), alții grătăresc, alții se pupăcesc, alții dorm, alții fac agricultură bio (era un prost c-o săpăligă, am murit de râs); sunt și unii care țin discursuri către nimeni, ca-n Speakers’ Corner din Hyde Park… e foarte frumos.

Eu cu băieții ne-am stabilit cartierul general la o dugheană cu nume foarte creativ (Tempelburger) și acolo am băut de toți banii, rusește, numai bere locală, la sticlă de 450 ml, o bunătate. Nu mai țin minte cum se numea!

articol publicat în numărul 45/2016 al revistei Cațavencii

joi, 19 ianuarie 2017

Cabana Omu, 1983

Ia să facem un mic inventar: 1983, ceața (în Bucegi, spre cabana Omu); 1994, ceața (în Bucegi, spre cabana Omu); 1995, ceața (în Parâng, pe creastă); 2000, ceața (în Călimani, spre stația meteo Rețițiș); 2007, căderea în gol (în Buila-Vânturarița, spre canion); 2009, beția (în Curmătura Oltețului); 2012, viscolul (în Bucegi, spre cabana Omu). Cam astea ar fi momentele foarte clare când m-am apropiat binișor de moarte, în drumețiile pe munte. Poate c-am exagerat în articolele precedente, când am scris că beția este principala cauză de deces în rândul excursioniștilor, iar din simpla enumerare de mai sus rezultă clar că nu e; doar că, de obicei, beția e urmată de pierderea traseului („s-a rătăcit”), de căderea nopții, de hipotermie... și gata. Te găsesc salvamontiștii a doua zi, sau a treia, sau a patra (depinde prin ce văgăuni te-ai băgat, depinde și de vreme), dar degeaba. Nu mai e nimic de făcut, în afară de colivă.

Îți amintești cum încercau toți să te răzgândească, atunci la început, când te-ai apucat de mers pe munte? „Nu te duce, c-o să te mănânce ursul” și „Nu te duce, c-o să cazi în prăpastie”. Atât. De ceață și de beție ți-a zis cineva ceva? Nu ți-a zis nimeni nimic. De ce? Pentru că habar n-avea. Pentru că cel ce dă sfaturi habar n-are de nimic, niciodată; e felul lui de a fi, de a exista. Influencer!

În 1983 s-a întâmplat așa: am plecat cu toții de la tabăra Padina, am urcat spre Omu pe cracul vestic, pe Guțanu și pe Doamnele, după care ne-a năpădit ceața. Profesorul de geografie care conducea copiii pe traseu a dispărut (din punctul meu de vedere) ca măgaru-n ceață, ceilalți colegi au dispărut și ei, rând pe rând, în aceeași ceață (insist doar pe punctul meu de vedere), până când am rămas doar Grasu și cu mine. Plângând de frică (aveam 11 ani). În memoria mea, Grasu plânge în hohote și eu îl îmbărbătez („Hai, c-acuși ajungem”); în a lui, exact invers. Am rătăcit vreo două ore, obosiți, disperați și cu mucii curgându-ne-n gură, până când m-am lovit de-un perete moale („Bă, Grasule, m-am dat cu capul de ceva!”), care s-a dovedit a fi zidul îmbrăcat în șindrilă al cabanei Omu. Ajunseserăm primii.

Profesorul ne-a găsit în cabană și ne-a scos afară-n șuturi, să-l ajutăm să-i caute pe ceilalți; incredibil, dar în cele din urmă i-a adunat pe toți (aș putea să mă laud c-am găsit și eu vreo doi-trei proști, dar n-ar fi adevărat, că ei m-am găsit pe mine: am tras chiulul, nu m-am depărtat de cabană, de frică ce-mi era să nu mă pierd iar în ceața aia). A fost prima dată când Sfânta Cabană Omu mi-a salvat viața. Au urmat, vai, și alte „dăți”; cândva am să recunosc tot, dar nu azi.


articol publicat în numărul 43/2016 al revistei Cațavencii

Stâna de sub Curmătura Fiarelor, masivul Leaota

Trebuie să fie foarte clar că asta nu e o recomandare, adică „Duce-vă-ți, fraților, și dormiți în stâna de sub Curmătura Fiarelor, în aprilie, că e fiță clasa una: lux!”. Nici vorbă de așa ceva, ar fi din partea mea o infamie, vorba neuitatului Ștefan Gheorghidiu; nu. E-un loc de evitat pe cât se poate, din toate punctele de vedere, care nu-s puține, dar n-am loc aici să mă opresc decât la unul singur, și anume beția. Așa cum am scris și în textele anterioare, beția e necazul care însoțește orice grup de excursioniști, la fel ca umbra. Ba uneori și mai fidel, că-n întunericul nopții tot mai scapi de umbră, dar nu și de...
Nu știu ce poză (am trimis mai multe) va alege redacția ca să bage-n revistă, dar eu le-am blurat fețele tuturor celor care apar, preventiv, că-s persoane publice, intru-n cremenal și pierd „literele române” o valoare inestimabilă (pe mine). Adică proștii aștia ce-au făcut: au luat cu ei palincă ordinară, contrafăcută, găsită în nu se știe ce depozit uitat încă din anii ’90, când oamenii erau chiar mai săraci ca azi, dacă se poate închipui una ca asta. Eu aveam o vodcă corectă, de contrabandă, ucrainiană (15 lei litrul, un pic aspră, dar merge); am băut, am mâncat, am aprins focul, am făcut supa de seară, am mai băut, am mai făcut și un ceai fierbinte, l-am dres cu vodcă ca să rezist la frig, mă rog, o seară perfectă de sfârșit de aprilie, cer senin, stele puzderie, o frumusețe. Printre noi, amicul X (persoana publică): nu, că el nu bea, el nu e de acord cu consumul de alcool. Bine, mă, treaba ta, du-te și culcă-te. Noi am mai rămas la povești, fumătorii mai pufăiau, semințarii scuipau cojile-n foc, ne simțeam bine; cât să fi durat? Vreo jumătate de oră? Trei sferturi? 
Din interiorul stânii se tot auzeau foșnete, dar nu le-am luat în seamă, am zis că omul se culcușește în sacul de dormit, își caută poziția etc. El ce făcuse: căutase sticla (petul) cu așa-zisa „palincă de cireșe” și-l băuse pe tot, 500 de mililitri, în întuneric, de unul singur, după care a început să vocalizeze (voia să iasă, dar nu mai putea). Am mers înăuntru după el (nu pot spune „am intrat”, că stâna n-avea ușă), l-am extras de sub o laviță, l-am adus afară în frig, i-am dat palme, i-am dat șuturi, l-am înjurat, nimic. Băutura își făcuse treaba cu el la marele fix, cum și-o face cu toți cei care beau pe sub ascuns, era gata să moară și poate azi n-aveam ce povesti, dacă nu i-aș fi băgat degetele pe gât până și-a vărsat și sufletul din el. L-am scăpat, și care-mi este azi răsplata? Omul nu mă mai cunoaște. Nici pe mine, nici pe ceilalți. Aviz!

articol publicat în numărul 42/2016 al revistei Cațavencii

joi, 12 ianuarie 2017

Masivul Căpățânii

Refugiul Cășăria

Sunt munți care există și munți care nu există: pe unii mergeți voi, pe alții merg eu. Vă duceți în Crai, în Retezat, în Făgaraș, în Bucegi sau în Ceahlău și vă place; foarte frumos! Eu mă duc în Pricopanu, în Șureanu, în Buila sau în Căpățânii și zic „Mda, bifă”, și aș putea spune și eu că-mi place, dar aș minți.

Ca și muntele în sine, refugiul Cășăria are marele merit că există, dar la cam atât se reduc meritele lui; a, ba nu, mai are și meritul că e nou. În rest, zero barat: este rău semnalizat, adică mori cu zile în traseu și tot nu-l vezi, abia când ajungi la Sfântul Petrea, zornăind din oase, afli că ai fi putut să nu îngheți de frig dacă făceai stânga în traseul de creastă și mai mergeai un zece minute, acolo. Sigur, ca să faci măreața stânga, pe ceață, pe ploaie, pe ninsoare sau pe viscol, ar fi trebuit să dai peste un băiat care să te tragă de mânecă („Stânga, prostule”), sau, în lipsa băiatului, peste un utilaj extrem de complex, care poate fi realizat numai cu tehnologie nanorobotică și pe care românii, după obiceiul lor cel rău, îl numesc „indicator”, „semn” sau „prepeleac”, dar, evident, țara e prea săracă pentru a și-l permite. Asta-mi amintește de povestea primei străzi pietruite din Vechiul Regat, care a fost scăpată de noroaie cu granit adus din Scoția (numai când mă gândesc ce-a însemnat asta în materie de costuri, pe vremea când țara n-avea nici căi ferate, nici ieșire la mare!), adică, dacă vrei să te sincronizezi cu unii mai breji ca tine, păi trebuie să cheltuiești, domnule! Dar de unde bani pentru un stâlpișor c-o plăcuță pe el, „Refugiul Cășăria, 10 minute”... ?!

A, că la o altitudine considerabil mai mare, practic pe un vârf de munte, a apărut o bartalai mânăstirea, asta-i altceva. Putem să ne jucăm cu trupul de carne al studentei Elisabeta Dumitrescu, care-a murit înghețată în traseu, dar nu cu sufletul ei nemuritor! Pentru asta am clădit noi o foarte frumoasă (nu sunt ironic) mânăstire de maici la aproape 2000 de metri altitudine, pe platoul Romani din munții Căpățânii, ca să se bucure babele noastre cele nespălate pe picioare, că ele-s baza, nu triștii care plătesc impozite. Ce spuneți? De unde-am avut noi bani de mânăstire în vârful de munte (o necesitate absolută, în paranteză fie spus)? Mă faceți să râd și nu-i frumos, că-mi cauzează: noi am accesat fonduri europene. Adică noi am scris proiectul (nu noi personal, ci sclavii noștri care muncesc gratis) și pe urmă noi am dat un telefon la cine trebuie și coana Europa ne-a îngropat în bani, dar despre asta povestim abia în numărul viitor.

***

Cabana-refugiu Gerea

„Cabana refugiu”...?! Ce e asta, explicați-mi și mie, ca să nu mor prost! Sau, vorba detractorilor, poate n-am mers eu destul pe munte, nu mă pricep, așa că să tac din gură! Bun, să admitem că admit. Și că cei de la Club Montan X-treme Olănești (oau!), zeii, dumnezeii și proprietarii cabanei-refugiu Gerea, știu ceva ce eu nu știu. În mod modest, admit și asta. Am să mă rog de cititori să mă dumirească și să-mi deztunericească acest caz, după ce-l mai întâi prezint.

Masivul Căpățânii este uriaș, aproape cât Retezatul de mare, dacă includem în el Buila-Vânturarița și Verdeșul; de uriaș ce e, în muntele ăsta nu merge nici picior de turist, că n-are ce să vadă: lacuri glaciare nu-s; pereți de cățărare nu-s; peșteri nu-s; locuri de campare nu-s; cabane nu-s. În schimb, sunt stâni, culegători de afine (oameni simpli, te lasă-n pace, te salută cu „Săru’ mâna, domnu’!”) și mai ales mașini. Da-da, mașini: după câte știu, masivul Căpățânii este singurul din țara asta a cărui creastă poate fi parcursă integral cu mașina; vă spun cinstit, mai fusesem în Căpățânii în 2009 și văzusem și-atunci mașini pe creastă, dar nu m-am gândit că toate vârfurile masivului pot fi urcate c-un Matiz rablagit, condus de-un șofer beat și plin cu doamne cu copii mici. Urcam pe Nedeia? Hop și Matizul. Pe Căpățâna? Matizul. Pe Văleanu, Ursu, Rodeanu, Zmeuret, Preota? Matizul. Ne-am mai întâlnit cu el la vârful Gerea, ultima oară, și pe urmă noi am coborât, c-așa era traseul, dar Matizul i-a dat bătaie înainte, pe Căpreasa, c-avea probabil de făcut și traseele de cățărare din Vânturarița. Te pui cu dom’ șofer?!

Sub vârful Gerea e cabana-refugiu, foarte bine semnalizată, nimic de zis, ajungi la ea și dacă ești foarte prost (noi era s-o ratăm). Dar ajungi și atât, nu poți intra, că e-ncuiată. Am zis „încuiată”? Gre-șit. Este mai blindată ca un seif de bancă: dacă chiar ai de ales între moarte și spargere, singurul loc prin care poți intra este acoperișul (sper să nu dau idei vreunui dobitoc!). Oamenii care-au făcut-o („Proprietate privată”) au grijă ca nu cumva s-o folosească altcineva în afară de ei, c-așa e legea muntelui: mori tu, frate, treaba ta, mie să-mi fie bine.

Mă răsucesc și zic: pe un munte plin de mașini, de bețivi, de afinari, de braconieri, de ciobani și de mine, cât de criticatac să fii să-ți lași cabana descuiată?! Și măcar dac-ar fi ăștia făcătorii de probleme, măcar! Dar Căpățânii este, în primul și-n primul rând, muntele investitorilor și-al accesatorilor de fonduri europene. Despre asta, despre refugiul Folea și despre alte chestii, discutăm abia în numărul viitor.


***

Refugiul Folea

Dacă ai atâta minte încât să te uiți pe-o hartă, masivul ăsta se poate face fără cort: sau urci din valea Lotrului (prin Săliște sau Valea lui Stan, după cum te-ajută norocul și picioarele), dormi în prima noapte la refugiul Folea, în a doua la cabana-refugiu Gerea, în a treia la refugiul Cășăria, în a patra la stânele din Curmătura Oltețului și în a cincea la pensiunea Castania din Polovragi, unde am stat eu cu Julius acum șapte ani (îmbătându-ne preventiv în seara aia, ca măsură profilactică antițânțari), sau invers. Dar dacă ai atâta minte încât să nu crezi toate balivernele mele, îți iei cortul cu tine ca orice om normal la cap. Refugiile astea există, stânele există, pensiunea nu numai că există dar are și site (în 2009 n-avea), doar că nu se poate dormi niciunde. Refugiile sunt încuiate cu lacăte, lanțuri, foraibăre, rătezuri și zăvoare (la propriu), ciobanii din Curmătura Oltețului sunt extraordinar de neprietenoși (dar te lasă, totuși, să iei apă din izvorul care-i la 200 de metri depărtare de stânele lor), iar pensiunea colcăie de bețivi (scuze, Julius! Mi-ești prieten, dar adevărul mi-e mai prieten). Și atunci vin cu întrebarea: la ce mai sunt, atunci, refugiile astea din Căpățânii?!

Răspuns onest: nu știu. Nu le-am construit eu. Și cine le-a construit a muncit pentru ele, iar să râzi de munca oamenilor nu-i tocmai OK, că doar nu suntem parlamentari! Dar, chiar și fără să pot da un răspuns documentat și argumentabil, pot afirma că există un raport invers proporțional între accesibilitatea auto al unui munte și cantitatea de alcool care se consumă pe el. Am scris „alcool” dar de fapt e vorba despre excursia spre moarte: cei mai mulți morți și-i trece în palmares Bucegiul, pe creasta căruia orice prost poate ajunge în schimbul unei sume modice, plătită fie la telecabină, fie la șmecherașii cu mașini (eu nu vreau să vă sugerez să tastați „Off road 4x4”, pentru că tipii ăia m-au trecut pe lista lor neagră, mi-au spus prietenește că-mi rup capul de la „genuchi” dacă mai scriu despre găinăriile lor); cei mai puțini morți sunt în Călimani și Retezat (dintre masivele mai cunoscute), pentru că accesul e relativ dificil, presupune efort și cerne amatorii. Terțetul „E” ar fi: efort, experiență, echipament.

Nimic de genul ăsta în Căpățânii. Toate traseele sunt accesibile auto, to-ate. Niciun munțoman veritabil nu calcă pe-acolo, adică niciunul din România; eu am fost, dar eu nu contez, pentru că la refugiul Folea am băut vodcă, am greșit drumul de coborâre și-am făcut stânga, pe Drumul Tancului, în loc să fac dreapta spre Valea lui Stan. Cine-o mai face ca mine, ca mine să pățească!

articole publicate în numerele 38, 39, 40 din 2016 ale revistei Cațavencii

miercuri, 4 ianuarie 2017

Bandiții

De ce mă băteau? Ani și ani și ani și ani mi-am zdrobit mintea să găsesc un răspuns la întrebarea asta. De ce ne băteau? Uneori, foarte rar, ne cereau bani, și abia apoi ne băteau. Alteori, și mai rar (de fapt, aproape niciodată, asta era treaba derbedeilor din școală) ne cereau sandvișurile, de parcă ei nu știau că le mâncasem deja, la sfârșitul orelor, când plecam spre casă! Dar, în marea majoritate a cazurilor, ne băteau pur și simplu, fără deranjul unui pretext: stăteau pe străzile din preajma școlii și așteptau să se termine orele, iar când noi ne răspândeam spre acase, cu ghiozdanele în spatele, ei își alegeau victima, ca niște buni gospodari, apoi veneau toți, o înconjurau și i-o arătau celui mai mic dintre ei: „Bate-l p-ăsta”. Cel mai mic se executa, după puteri. Ceilalți priveau.

Nu doar eu eram victima, nici pe departe. Mai toți am fost cândva „victima”, cu probabile excepții (eu nu le știu, impresia mea e că „mai toți” = „toți”, dar aproape sigur o mai fi scăpat careva, cine știe cum). Pe acești „ei” îi numeam generic „golanii”, deși cred că-n alte zone ale cartierului li se spunea „țiganii”, dar astea sunt doar mici diferențe locale. E vorba de copiii din „familii dezorganizate” (așa li se spunea în epocă) sau de cei crescuți în casele de copii (orfelinate) și aruncați în stradă din cauza supra-aglomerării, sau de copiii lumpenilor din cartier, trimiși pur și simplu la produs; toți aceștia se organizau, cine știe cum, într-un fel de bande ad-hoc și terorizau școlile. E vorba de școlile din cartierul Berceni, din sudul Bucureștiului. E vorba de deceniul 1980 – 1990. Sunt ca și convins că în toată țara era la fel, dar vorbesc numai ce-am trăit.

Cine știe cum... uite, Vasile Ernu știe cum. Am citit „Bandiții”, a doua carte din trilogie, și totul mi s-a limpezit în minte de parcă s-ar fi aprins becul într-un beci: „pațani”, așa îi numește el în carte pe „golanii” mei, cu un cuvânt vag cunoscut și în română (vezi scena din filmul „Terminus Paradis”, cu sosirea bobocilor la batalionul disciplinar condus de căpitanul Burcea „Am o pulă de-un metru și-o să vă cam fut pe toți”). Despre ce este vorba?

Lumea infracțională din URSS, explică Vasile Ernu, era foarte bine organizată iar fiecare infractor își știa locul: „blatnoi” erau șefii cei mari, „mujicii” erau clasa de mijloc a lumii infracționale, „kaziolii” erau proletarii proști din lumea lor (găinarii etc), iar „otpușcennîie” erau decăzuții, nimenii. Astea erau un fel de caste („masti”), fiecare definită prin culoare (negru, gri, roșu, albastru), prin drepturi și obligații, prin statut și prin multe, multe, multe altele (Ernu a scris o carte întreagă și tot admite că a prins foarte puțin din extraordinara complexitate a lumii infracționale). Ei bine, pațanii erau tinerii mujici, sau, cum aș zice eu, ucenicii mujicilor, infractorii în devenire, bandits-to-be. Acești pațani trebuiau antrenați în toate aspectele artelor infracționale, printre care se număra, desigur și violența. Iar materialul didactic pentru aceste lecții eram și eu, printre alții.

Citind cartea, m-am întrebat: eu, care mă consider om moral, procedez corect atunci când mă duc la sală și dau într-un sac de box? Dar atunci când exersez cu gantere? Dar când mă arunc pe tatami? Dar când repet cu oglinda? Oare pe sac nu-l doare, pe gantere nu le ia migrena, pe tatami nu-l cocoșez sub kilogramele mele de gras? Oglinda nu e oare jignită de imaginea pe care e silită s-o reflecteze? Ei bine, mă tem că nu mi-am pus niciodată asemenea întrebări. Materialele sunt acolo ca să mă servească pe mine. Punct!

Acum înțeleg că, pentru infractorii în devenire care mă cafteau în copilărie, printre blocuri, nu era nimic personal. Se antrenau, pur și simplu. Se pregăteau pentru viață și pentru carieră, așa cum le vedeau ei. Eu și toți colegii mei existam pentru a-i servi în efortul lor de perfecționare în meseria (deloc ușoară) de hoți, tâlhari, ucigași și spărgători. Aveam și un nume: „fraieri”.

Ce sunt fraierii? Ne explică Vasile Ernu: sunt toți oamenii care nu sunt infractori. Mai clar: e vorba, din punctul de vedere al infractorilor, de două specii, de Morloci și de Eloi, de lupi și de miei. Singurul rost al existenței mieilor e să-i hrănească pe lupi. Faptul că mieii ar putea avea un alt punct de vedere nu-i tulbură pe lupi: să aibă, cât timp se lasă mâncați. Fără crâcnire.

Dar dacă mieii crâcnesc? Aici e o chestie. După lungi ani de bătaie mâncată în tăcere („Poate își dau seama că n-am bani și mă lasă-n pace”) am început să mă prind că alesesem varianta pierzătoare: pe măsură ce nu ripostam, tot mai tare și mai des mă băteau pațanii. Dar observam ce se-ntâmplă în jurul meu: pe cei care ripostau, pațanii îi băteau o dată, foarte tare, apoi îi lăsau în pace. Pe mine, ce-i drept, nu m-au bătut foarte tare doar o dată, ci de trei ori (eram deja „Piticul care și-a luat nasul la purtare”), dar apoi am scăpat. Mă mai amenințau așa în treacăt („Să vezi ce-ți iei, piticule”), însă deja trecuse epoca marile masacre: crescuseră alte generații de fraieri și alte generații de pațani, războiul mergea mai departe fără mine. Desigur, noile generații de fraieri habar n-aveau că există un război, așa că-ncasau fără să crâcnească, cum făcusem și eu. Poate s-au dumirit într-un sfârșit, sau poate nu, habar n-am. Deja plecasem. Cartierul îmi rămăsese mic.

Aveți, poate, impresia că Vasile Ernu a scris cartea asta ca să-mi explice mie chestii? Țeapă! Omul și-a făcut treaba, ca și-n prima parte, cea cu Sectanții, și povestește propria sa inițiere în lumea interlopă (el însuși recunoaște c-a fost traficant de Biblii, cum am fost și eu traficant de icoane; e, și ce dac-a fost?!). Dar cum, aici e chichirezul: a fost inițiat nu ca infractor, ci ca martor. Lumea interlopă rusă a trecut din țarism în comunism fără prea multă bătaie de cap, dar 1991 a distrus-o în formele ei tradiționale. Cumva, bandiții din URSS știau că ei sunt ultima generație a unei lungi și (din punctul lor de vedere) glorioase tradiții, de câteva sute de ani (300? 400? Nu știu), care urma să moară, așa că lui Ernu i-au spus atât cât au putut să-i spună din secretele lor, care altfel s-ar fi pierdut (toată tradiția infracțională este orală, în afară de tatuaje, dar nici alea nu rămân în urmă, din păcate). Ernu a scris și el cum s-a priceput; din punctul meu de vedere, a scris foarte bine, am citit cartea pe nerăsuflate, am stat noaptea târziu s-o termin, ceea ce nu-mi stă în fire („Băutura cui îi place / Ăla om nu se mai face / Noaptea bea și ziua zace!”). Cine-a crescut cu Papillon, înțelege.

În ceea ce mă privește, mă impresionează tot mai mult, pe măsură ce citesc, uimitoarea lipsă de vechime și de tradiții a românilor în ceea ce privește formele vieții urbane. În fond, infracționalitatea e ceva orășănesc, negustoresc, târgoveț, urban prin excelență, că la oraș sunt banii, nu la țară. De la țară, ce să furi? Cucuruz? Sigur, furi, dar asta n-o să-ți creeze în veci o tradiție de gangster sau blatnoi. Nu, nu. Românii sunt un popor mărunțel, foarte proaspăt și foarte naiv. Cam ca mine în Berceni. Ce știam eu, venit de la Ghijasa?! Dar mă întreb dacă această lipsă de tradiții în hoție nu e un fel de avantaj al traiului în România. Mai ales acum, la zece ani după aderare, când cine-a avut de plecat, a plecat. Am rămas fraierii, noi între noi. Să știți că mie-mi convine așa! Vorbesc serios.

„Oamenii se tem de timp, iar timpul de teme de piramide”. E curios cum bandiții, acești proscriși ai URSS-ului, care nu se temeau de nimeni, nici chiar de Stalin (el însuși bandit, la propriu), se temeau totuși, și ei (pag 138):

„Până la urmă, Iașa Țîgan m-a invitat la el. La plecare, Profesorul mi-a zis doar atât, cu toate că nu prea era de acord cu această vizită:

- Să nu faci nicio afacere cu ei, niciodată, și să nu care cumva să te legi de vreo țigancă. Astea nu-s pe croiul tău, te vor distruge. Ei pot trăi doar între ei și ard totul în jur. Să nu încerci cumva...”

Sectanții

Botez. Daniel Botez. Daniel Botez! Ce caracter! Mi-a fost coleg în școala generală, dintr-a șasea până într-a opta, apoi l-am pierdut din vedere.

Ei bine, acest Daniel Botez avea un dar de la Dumnezeu: manipula. Să zici despre un copil, nici măcar adolescent, că avea „darul manipulării” ar putea părea o exagerare, chiar și mie mi s-ar părea o expresie umflată, dacă nu l-aș fi cunoscut pe Botez ăsta al meu. Metoda lui era simplă, dar de o eficiență teribilă, înfricoșătoare: mințea. Mințea atât de tupeist, de neverosimil, de gratuit, încât mai toată lumea îi cădea victimă, în cele din urmă (ba și atunci când minciuna era strigătoare la cer, ba și după ce fusese dată în vileag, Botez era apărat chiar de propriile lui victime: „Dar n-avea niciun motiv să mintă!”. Proștilor. Of, of, of, români proști, proști, proști!). Exemple: îl amenință unul mai mare în curtea școlii, iar Botez începe să plângă de frică – nu e o rușine, toți am trecut prin asta. Cum s-a justificat, însă, elevul Botez în fața fetelor? „Am făcut criză de nervi!”. Toate și-au exprimat la moment admirația și frica pentru caracterul imprevizibil (poate chiar primejdios!) al colegului. Altul: Botez își rupe antebrațul stâng, după care reușește, mințind imens, să convingă întreg corpul didactic că el este stângaci, că dintotdeauna a scris cu stânga și că, deci, nu mai poate scrie după dictare la cursuri. Toți, dar absolut toți nerozii de profesori (neroadele, de fapt, că practic toți profesorii erau profesoare) au pus botul și l-au lăsat în pace pe escroc: noi scriam de ne amorțeau mâinile (așa se „preda” atunci, nu știu, poate și acum), el urmărea muște cu privirea pe fereastră (era primăvară) și bătea darabana cu degetele mâinii drepte, cea cu care scrisese toată viața lui.

În groaznica iarnă a lui ’85, când oamenii blocurilor nu înțelegeau ce se întâmplă, unde e căldura, unde e apa, unde e curentul (că degeaba își burdușiseră ei congelatoarele cu carne, dacă nu era curent!), Securitatea a lansat diversiunea „Sectanții”, la care țărănetul urbanizat al Bucureștiului a marșat imediat și cu mare pasiune. Cine era colportorul zvonurilor la școala 129 din Berceni? Botez, desigur. Cine sunt sectanții și ce vor ei? Ne lămurea Botez, personal: „Sunt unii la doi metri, rași în cap, care le zâmbesc copiilor și-i bagă-n mașini negre, cu numere străine”. Și ce vor ei? „Vor copii de români, ca să-i ducă în sectele lor și să-i facă neoameni”. Asta cu neoamenii era foarte diferit înțeleasă, dar oricum era luată, provoca o spaimă extraordinară, animalică, atât copiilor cât și părinților. Pentru că, da, zvoneristica era „simfonică”, cum se spune în teoriile manipulării, adică ce auzeau copiii la școală, de la alde Botez & comp (avea și cancelaria un „Botez” al ei, nicio grijă!), auzeau și părinții la muncă, indiferent unde lucrau. Nu mai spun că fiecare bloc avea câte-un „Botez” care își concentra asalturile în special împotriva mamelor, că ele erau mai credule și mai sperioase (ca orice mame). Nu știu cum a fost apreciată de șefii Securității campania „Sectanții” din anul ăla, nu știu nici dacă ea mai avea și alt scop în afară de cel de-a abate atenția de la scăderea brutală a nivelului de trai, dar știu că, în naivitatea mea, m-am dus la taică-meu să-l întreb: „Tata, ce-s ăia sectanți?”. Re patern: „Păi de unde Paștele mă-sii să știu eu?!”.

Răspunsul e de găsit în cartea lui Vasile Ernu, apărută în 2015 la Polirom, cu ISBN-ul 978-973-46-2545-1 (rugăminte personală: nu mă mai întrebați unde-o găsiți, că eu n-am de unde să știu. Aveți titlul, aveți autorul, aveți ISBN-ul, căutați-o prin librării sau pe net, nu mai veniți la mine, că eu nu-s nici anticariat, nici papetărie, nici chioșc de ziare!). Răspunsul e foarte, foarte complet (mai complet decât mi-am imaginat eu c-ar putea fi), bine scris din punct de vedere literar și impresionant de corect dintr-un anume punct de vedere: omul povestește. Nu e un reporter de teren care-a dat peste-un subiect foarte gras și s-a gândit să facă din el o carte (ca mine, de pildă), ci un copil de sectant care-și povestește, cu sinceritate și șarm, experiențele personale: a crescut într-o mică comunitate de evrei mesianici din URSS (dacă nu știți ce înseamnă „evrei mesianici” sau „URSS”, dați un search pe Google), a cunoscut comunismul bun (1975-1985 în URSS, spre deosebire de 1965-1975 în România), apoi perestroika, apoi disoluția din 1991, urmată de catastrofa libertății care s-a abătut peste satul și comunitatea lui. Pe urmă, sigur, a plecat de-acasă. În fond, spre deosebire de tot ce scrie el în carte, singura salvare e cea individuală.

Din punct de vedere religios, Vasile Ernu se pronunță fără drept de apel: ortodocșii sunt cei mai primitivi creștini, dar nu în sensul bun, de „fideli învățăturii lui Isus”, ci în sensul rău, de păgâni, de sălbatici foarte vag atinși de revoluția lui Isus. Nu există creștini pe lume care să citească Biblia mai puțin decât ortodocșii. Nu există creștini pe lume care să citească mai puțin decât ortodocșii. Nu există creștini pe lume care să mintă mai mult decât ortodocșii. Nu există creștini pe lume care să se mintă mai mult decât ortodocșii. Cum le-ar spune Kevin Costner: „You have nothing. You are dying. I am sorry”.

Din punct de vedere politic, autorul este de părere că URSS (1947-1991) a fost un sistem mai bun pentru basarabeni decât România Mare (1918-1940) și cu mult mai bun decât Ucraina sau decât Republica Moldova (1991-prezent). Închei cu c
âteva pasaje de la paginile 110-113:

„De la bătrânii mei am aflat despre una dintre cele mai tragice perioade ale istoriei trăite de ei, în privința căreia eu îmi formasem o părere idilică, romantică și de care eram fascinat, pentru că citisem istoria oficială din cărțile intelectualilor la modă. Nu vorbesc nici de perioada brejnevistă, nici despre cea țaristă sau mai știu eu care epocă mai liniștită și mai așezată. Mă refer la perioada interbelică din România, care în imaginarul nostru colectiv a rămas ca „epoca de aur”. Aceasta a fost, fără îndoială, „epoca de aur” pentru o mână de dregători, afaceriști, intelectuali și birocrați. Pentru comunitatea noastră a reprezentat însă cel mai dur și mai monstruos interval de timp, care a lăsat în memoria grupului nostru o rană adâncă ce sângerează și astăzi, după atâția ani. Da, nu epoca stalinistă cu teroarea ei fără margini și cu mașinăria de produs cadavre a fost cel mai negru moment al nostru, ci perioada interbelică. E un adevăr greu de acceptat astăzi.

Poate sună prea dur. Pentru mine cu siguranță așa a sunat. M-a nedumerit profund această constatare. Eu eram convins că nimic nu poate fi comparat cu epoca stalinistă. Toate informațiile indică însă că aceasta a fost cea mai întunecată epocă prin care a trecut comunitatea noastră, dacă excludem „marea foamete” și războiul, care oricum sunt stări excepționale și ne-au testat în mare măsură limitele umanității. Astfel de manifestări există însă – e drept, sporadic – peste tot și în toate perioadele, indiferent de regim.

Să începem cu începutul. În ianuarie 1918, după haosul produs de Revoluția Bolșevică, gubernia Basarabia își proclamă independența, iar în martie devine parte oficială a României. După o perioadă de schimbări confuze, noul regim începea să-și intre în drepturi și să-și impună propria administrație și propriile reguli. Oamenii simpli își vedeau de treaba lor și se bucurau că au scăpat de haosul care se anunța în fostul imperiu țarist și de Războiul Civil ce cuprinsese toată vecinătatea de est. Veștile ce veneau de dincolo de Nistru erau tulburătoare și atunci pacea și stabilitatea din noua țară erau preferabile. Mai exista și fobia antibolșevică ce făcea furori pe atunci în regiune. [...]

Din acea perioadă de început au rămas niște amintiri paradoxale. Pe de o parte, avem o imagine plină de respect față de ceea ce se va numi în limbajul popular „școala românească” sau „patru clase la români”. Deseori auzeai câte un bătrân spunând cu mândrie: „Măi, eu am făcut patru clase la români, nu-mi da tu lecții!”. Sintagma „patru clase la români” a rămas în folclorul din Basarabia ca semnul suprem al calității în educație. E adevărat că toți își amintesc și de bătăile din școli, unde pedeapsa corporală era la ordinea zilei, însă asta nu știrbea cu nimic respectul pe care-l aveau pentru cele „patru clase la români”. Toți ai mei născuți în perioada interbelică au trecut prin această faimoasă școală. [...]

Pe de altă parte, noua administrație, românească, era percepută ca străină, deși România se prezenta ca un stat al tuturor românilor, inclusiv al basarabenilor, pe care în discursurile oficiale îi numea „frați” și cărora le spunea că i-a salvat de jugul țarist rus sau de „ciuma bolșevică”. Din acest motiv s-a ajuns la o adevărată situație de conflict între noua administrație și locuitorii satelor și orășelelor de la noi. Oare de ce?”.

marți, 27 decembrie 2016

Hali’i Kai, Big Island, Hawaii

Dacă e să fiu sincer până la capăt, eu tot n-am înțeles ce e Hali’i Kai asta. Bun, OK, e-un spațiu de cazare, dar ce e, concret? Hotel, hostel, pensiune, gazdă? Stai acasă la niște prieteni? Cine poate să explice, așa, ca pentru un țăran rural ca mine, ce ăla „Home Community”, cum zice-se c-ar fi Hali’i Kai de care zic?!

Dar s-o iau cu începutul. În numărul 29 al revistei, Grig Bute a lansat („infamanta”) sintagmă oameni de turism, cu care sunt întrutotul de acord, cu observația că dacă chiar ne luăm în serios, atunci bine că l-am împușcat pe bietul Nea Nicu la timp, că altfel ne dădea clasă la toți și devenea pe bune Primul Turist al Țării (după ce le luase fața și altora, cu „Primul Miner al Țării”, „Primul Bărbat al Țării”, „Primul Dac al Țării” etc). Păi câte locuri am vizitat eu și câte Nea Nicu?! În România, în Europa, în lume? Numai cu „spațiile de cazare” din Africa și m-ar face terci, ca să nu mai zic de cabanele lui de vânătoare de-aici de la noi, puzderie față de cabanele mele montane, câte-au mai rămas și alea! N-am ce face, ca om de turism nu mă pot pune cu Nea Nicu, unu la unu, așa că recurg la mișelii, ca Manea slutul și urâtul: sun un prieten.

Pukă a fost în concediu în Big Island și-mi spune următoarele: „O mizerie. Insula e mare, dă-o dracu’, cât două județe de la noi, Brașov și Sibiu puse la un loc, da-i pustie că nu-s oameni, doar turiști. Și nu-s oameni că n-au unde sta, că-i numai lavă. Și d-aia fierbințișoară, care curge, băga-ți-ai deștu-n ea, și d-aia care s-a răcit, neagră ca fundul de bivoliță. Unde să-și facă oamenii case? Bine, mai e și pământ bun, pe coasta de est, da’ acolo-i junglă, chestii, rezervație naturală, nu poți s-o iei la drujbă ca bezmeticul, că nu ești în Maramureș. Eu am stat în Hali’i Kai asta de-ți zic, care-i mișto, chiar mișto, m-a costat o căciulă de bani, nu știi tu, că ești sărac: o oază artificială, mă, în deșetul ăla negru de lavă. Flori, chestii, copaci, căsuțe, păsărele, da’ dacă faci doi pași dincolo de oază, vezi negru-n fața ochilor. Negru cât cuprinde. Ca să nu te deprimi, trebuie să mergi cu capul dat pe spate, să vezi numai albastrul cerului, da’ iar nu poți, că pășești dracu’ într-o crăpătură, cazi și-ți rupi gâtul. Ca lava nu e netedă, e spartă-n ’jde mii de milioarde, ca drumurile noastre toate. Bine, n-aveam eu treabă cu lava, îi luam p-ăștia micii și mă duceam la plajă, la Waikoloa, să se bălăcească sub ochii mei, cât beam și eu oleacă de beri. Era safe, nu-i problemă, că-n largul golfului ridicaseră plasele anti-rechini”.

articol publicat în numărul 37/2016 al revistei Cațavencii