sâmbătă, 29 iunie 2019

Rick’s, Casablanca

Cum ne-a inventat nouă un irlandez obsedat de colți de vampir și sînge vărsat mitul Dracula, așa le-au creat americanii marocanilor brand-ul Rick’s Café: din nimic, a apărut un loc iconic pentru toți romanticii lumii care, de prin ’42 încoace, au tot suspinat la povestea de dragoste dintre Ilsa și Rick din Casablanca. Ei, și uite-așa un celebru film alb-negru a făcut publicitate mondială celui mai faimos bar african (probably, vorba reclamei) care n-a existat vreodată. Pînă în martie 2004, cînd un tip isteț l-a înființat, într-o clădire din apropierea portului, între zidurile medinei, cu fața spre ocean, sugerînd ignoranților iluzia c-ar fi originalul construit în studiourile de la Hollywood.

Așadar, odată ajuns în Casablanca, romantic sau nu, e obligatoriu să intri în Rick’s Café. Mai ales dacă ești scriitor de rubrică de baruri. N-ai cum să ratezi un asemenea subiect, mi-am zis în gînd, cînd am acceptat invitația lui Gary din Toronto, vecinul de pat de la Youth Medina International, hostel-ul aflat la vreo zece minute de mers lejer de bar. Și iată-ne, deci, pe la începutul serii (să fi fost 7, 7 și ceva), în fața celor trei gealați de la intrare care te scanează atent înainte să se dea la o parte din drum (am trecut testul, poate și pentru că vorbeam în engleză între noi și nu prea i-am băgat în seamă).

Primul pas după ușă l-am făcut într-un vestibul separat de local de niște draperii de catifea, în care băiatul cu sacou, cravată și fes de la pupitru ne-a întrebat de rezervare. Ce rezervare, bre, n-avem nevoie de masă, dă-ne niște locuri la bar și-ai scăpat de noi! OK, domnilor, poftiți! Scaunele pe care le-am găsit libere s-au nimerit să fie între două dintre veiozele de pe tejghea, undeva în laterala dreaptă, chiar lîngă pianul care aștepta să fie bătut în clape. După ce i-am cerut barmanului foarte plin de el (și ăsta avea fes, vestă și cravată), probabil, pentru că lucrează la Rick’s Café, nu cafea, ci bere locală, singura disponibilă, Casablanca, ne-am continuat discuțiile româno-canadiene întrerupte la intrare.
La prima pauză de conversație, cea de toaletă, am dat o tură și pe la etaj, prin separeurile decorate retro, plus monitor cu secvențe din film și postere cu Humphrey Bogart și Ingrid Bergman, urcînd scara în spirală spre balconul de la a cărui balustradă poți să privești direct în farfuriile celor de la parter. Între timp, mesele se umpluseră cu turiști de cinci stele, îmbrăcați la patru ace și trei nasturi, care se uitau puțin mirați la pletosul în tricou și jeanși venit să le strice atmosfera selectă de papioane asortate la șampanie și caviar.

*** 

Data trecută rămăsesem la etajul celebrului Rick’s Café din Casablanca, într-o atmosferă exclusivistă de dineu de gală. Ei, nu chiar, am exagerat nițel cu papioanele asortate la caviar, dar, între ce-aveau oamenii ăia pe masă și sticlele noastre de bere care, cît lipsiserăm de lîngă tejghea, veniseră însoțite de un bol cu alune, cam ăsta era feeling-ul. Reîntors pe scaunul de bar, mi-am reluat conversația cu companionul Gary. Uncle Gary, cum îl strigă nepoții, e un freelancer de 62 de ani din Toronto care lucrează online, de-acasă, ceva IT și, din cînd în cînd, navighează offline spre destinații de vacanță din toată lumea; acum era în Maroc de vreo zece zile și-l bătuse în lung și-n lat, de la deșert la Gibraltar și de la Marrakesh la Casablanca.

La un moment dat, jazz-ul de anii ’30 - ’40 din boxe s-a oprit brusc, lăsînd loc în urechi clapelor pianului: fix în spatele nostru, un tip cu alura lui Clayderman (cînd era tînăr) își începuse concertul pentru pian și pahar plin din care n-a lipsit, desigur, piesa de rezistență a filmului, As Time Goes By. N-am mai stat foarte mult după momentul ăsta dat – practic, punctul culminant al serii. Cînd pianistul și-a terminat prima repriză a reprezentației, am plătit cele trei beri, cu cardul (în total, vreo 20 de euro, cam 6,60 euro per sticla la 0,33 l, inclusiv bacșișul de 10% adăugat deja pe notă), și ne-am îndreptat spre ieșire. În hol, în timp ce ne împărțea niște vederi-suvenir, simpaticul băiat cu fes care ne întîmpinase două-trei ore mai devreme, m-a întrebat amical, arătînd spre tricoul meu cu The Temple Bar Dublin, dacă sînt din Irlanda. „Nu, man, din România“, la care, el, surprins: „A, păi, și pianistul nostru e român!“.

Cum aș fi putut pleca din barul lui Rick fără să schimb cîteva cuvinte cu compatriotul care-l joacă pe Sam? M-am întors, deci, înapoi în salon și m-am dus direct spre el. Stătea de vorbă, lîngă bar, cu un tip îmbrăcat elegant, la costum, aparent un om foarte important (poate chiar Rick-ul marocan, după privirile contrariate ale barmanilor: Ce mai vrea ăsta, de s-a întors să-l deranjeze pe șefu’?!). După scuzele pentru întrerupere, în engleză, am comutat pe românește, spre uimirea și bucuria pianistului. Îl cheamă Ciprian Oloi, e moldovean de-al nostru, de peste Prut, și, la fel ca și originalul Sam, pînă să ajungă aici, a cîntat și pe la Paris.

După asta chiar am ieșit din Rick’s Café și, pînă la hostel, discuțiile turistice cu canadianul au deviat ușor înspre niște povești foarte personale. La felul cum Gary a insistat să-l contactez dacă ajung prin Toronto, cred că, exact ca în finalul din Casablanca, seara aia a fost începutul unei frumoase prietenii (Grig Bute).


*** 

A fost Grig la Rick’s! Și ce dac-a fost! Mă doare-n coate! Ce, eu n-am fost, eu nu pot să scriu și să mă umflu-n ace ca peștele-balon?! Ba iată că pot!

Problema nu e că nu pot, problema e că sunt al doilea. După ce ați savurat două miercure la rând bunătățile turistice din Rick’s, eu ce să vă mai vând? N-am ce să vă ofer spre cumpărare, că de cumpărat știu bine că nu veți cumpăra: sunteți o piață satisfăcută. Știți cu ce seamănă situația asta? Cu Apollo 12! Când aude cele două nume, toată lumea știe: Neil Armstrong și Buzz Aldrin („A, da, gata, știu: tipii ăia care-au pășit pe Lună, corect?”); dar ia să spui oamenilor de Pete Conrad și Alan Bean! Nimeni n-are habar de dânșii, și cu ce sunt vinovați ei, ca și mine? Că s-a băgat Grig în față?!

Nemaiavând nimic de spus, mă concentrez pe nenorocitul ăla de service auto de lângă Rick’s (în stânga, cum stai cu spatele spre intrare): „Garage Neptune. Atelier de Mecanique G-le”, așa-i zice murdarului. E un jeg, e la fel de slinos ca un SMA din comunismul românesc (văru-meu era inginer agronom la o Stație de Mecanizarea Agriculturii de pe lângă un CAP, așa că știu ce vorbesc. Mergeam la el la „birou” ca să ascut sapele, când aveam de prășit cucuruzul), iar alăturarea lui de frumosul Cafe e ca un scuipat de bețiv pe un buchet de tradafiri roșii; te indispune, pur și simplu. Nu mai zic de gazele de eșapament.
Și acum, adevărul: NU am fost la Rick’s Cafe. Am fost la Casablanca, am căutat ca disperatul, dar nu am fost în stare să găsesc localul; faleza, waterfrontul, este în lucru, sunt acolo mari lucrări de infrastructură, totul e-un șantier, un noroi și-o nenorocire, iar eu din partea aia veneam; că dac-aș fi venit ca Grig, dinspre medina, îl găseam fără probleme. Dar așa, am rămas mofluz. Poza (pe care sper s-o publice redacția) e făcută de un domn cu identitate ascunsă, să-l numim „Mece”, care mi-a trimis-o când a auzit despre ce scriu. Atât.

Ce vreau să spun cu textul ăsta? Mare, mare atenție la presă, mai ales în momentele de entuziasm; știu că sunteți cititori mai inteligenți decât ai lor, cu toate astea, e bine să fiți permanent în gardă. Cea mai credibilă informație e cea venită din trei surse care se-njură între ele. Deci, ceea ce spun Bute și Buzea n-ajunge; vă mai trebuie o sursă pentru Rick’s Cafe (Mihai Buzea).


Articole publicate în numerele 22, 23, 24 din 2019 ale revistei Cațavencii. Text: Grig Bute și Mihai Buzea. Fotografii: Mece 

luni, 4 martie 2019

Un tramvai numit Minciună

De ce să mai scriu și eu despre cartea lui Amor Towles, dacă a scris Cristian Teodorescu? De-aia. Pentru că a rămas ceva nespus. Hai să spunem!

Faptele: un cineva pe nume Amor Towles renunță de foarte lucrativa meserie de „investement proffessional” (nu știu ce e aia) și se face scriitor. Dă lovitura în 2011 cu romanul „Rules of Civility” (nu l-am citit) și apoi se întrece pe sine, din punct de vedere al încasărilor, cu „A Gentleman in Moscow” (2016), care pune în cur o Americă întreagă: cronici, vânzări, premii etc. După ce e tradus în română de Dana Ionescu (editura Nemira), romanul este scuturat bine de tot de către Cristian Teodorescu, în cronica de carte pe care o găsiți mai jos (linkul). Absolut de acord cu Cristi. Cartea nu e proastă, e scrisă cu foarte multă meserie, cum să spun, meșteșug, hărnicie, profesionalism scriitoricesc... doar că e-o minciună de la cap la coadă. N-are niciun fel de abis. O compunere de nota 10. Așa ar scrie un profesor bun, lipsit de har. Roman-școală, material didactic.

Atunci de ce mă mai bag în seamă? Pentru că e ceva de adăugat: Cristian Teodorescu a citit traducerea, eu am citit originalul. Iar originalul explică ce anume a plăcut publicului american: limba. Din moment ce Amor Towles a ales să scrie despre nimic, a făcut-o în modul cel mai frumos posibil, folosind o cantitate enormă de cuvinte rare. Engleza este o limbă extraordinar de bogată, are cam 225.000 de cuvinte (cu totul cu alea ieșite din uz – pe care, evident, Towles le folosește cu mare plăcere, epatându-și cititorii, siliți să-i parcurgă opul cu dicționarul lângă ei), pe când româna are cam 60.000 de cuvinte, poate 65.000 (oricum, contabilizarea numărului total de cuvinte dintr-o limbă e vrăjeală, pentru că vorbitorii nu cunosc mai mult de două sau trei mii de cuvinte. Ăia școliții! La țară de descurci perfect cu două-trei sute de cuvinte). Asta este explicația. Towles e abil, nu zic, și în afară de cuvintele rare cu care și-a împânzit cărțoiul (462 de pagini!), are și frazări neobișnuite, inclusiv în dialoguri, ceea ce e foarte greu de făcut (eu nu-s în stare, de-aia nici nu-ncerc).

Pe scurt, domnul autor și-a impresionat (complexat? umilit?) cititorii americani. Ca să nu pară proști, i-au lăudat cartea cu tot felul de superlative ridicule (dar nu sunt americanii specialiști la așa ceva? Păi numai președintele lor câte superlative are-n gușă!), lăsând la o parte amănunte oarecum esențiale: Amor Towles scrie o carte despre moscoviți (și despre ruși, în general) fără să cunoască limba rusă (1), fără să fi vizitat Moscova (2) și fără să fi stat de vorbă cu diasporenii ruși din America (3) – de la care, zic eu, ar fi avut multe de aflat despre Rusia. Dar a preferat să scrie din burtă. I-a mers? I-a mers!

Sunt un om rău, meschin, ciudos și pricinos. Dar măcar recunosc!

Cronica din revistă

luni, 28 ianuarie 2019

Săblaznă

Nu știți ce-i aia „săblaznă”? Plural „săblazne” (sau „soblazne”, ca variantă dialectală)? Cred, cred: nici eu nu știam, dar am citit cartea lui Andrei Oișteanu și m-am făcut deștept în cap. Nu de tot, dar orișicum.

Întrebarea este de ce-ar parcurge cineva o carte de 665 de pagini, destul de greu de citit (deși e bine structurată, dar totuși!)...? Nu e roman, nu e literatură de specialitate (nu dai examen profesional din așa ceva, nu e bună de MBA sau de CBM), nu e-o carte de filozofie cu care să te lauzi într-o discuție (ca „Mitul contextului” al lui Popper, că altceva nu-mi vine acum în cap, și oricum asta e destul de bună ca să mă laud cu ea, chit că nu mai țin minte aproape nimic din ce scrie acolo), nu este Biblia ca să zici că-i un fel de lectură obligatorie a omului civilizat... nu e nimic din toate astea. E o sumă de reflecții asupra felurilor în care strămoșii noștri au abordat unele aspecte ale sexualității. De la interdicții și tabuuri la recomandări și obligații sexuale care par de neînțeles astăzi. De la zoofilia românilor la necrofilia hittiților, de pildă. Repet, chestii ciudate, contraintuitive și foarte adânc îngropate în staturile de uitare culturală. Au supraviețuit din acestea numai urme lingvistice atât de vagi, încât este foarte greu să. 

Să ce? Să crezi ce zice Andrei Oișteanu. Dar până la urmă crezi, pentru că demonstrațiile lui sunt impecabile. Nu mă apuc eu acum să fac spoiler!

Dau un exemplu, un singur exemplu, am impresia c-o să fie mai mult decât suficient. Când e vorba de propria imagine națională, românii spun totdeauna că ei (noi) sunt (suntem) „ospitalieri”. Oișteanu demontează jucăria în piesele ei componente: nu doar românii, ci toate națiunile (popoarele, culturile, societățile) „tradiționale” sunt ospitaliere. Dar ce înseamnă „tradiționale”? Înseamnă „rurale” sau „de mentalitate profund rurală”, asta înseamnă. Și de ce erau țăranii „ospitalieri”? Pentru că se temeau profund de „străini”, de-aia. „Străinul” putea avea puteri magice. „Străinul” putea fi Dumnezeu, sfântul Petrea sau Satana, venit la noi în sat să ne pună la încercare. În comunitățile arhaice nu venea un „străin” decât odată pe generație, așa că figura „straăinului” era una mitică. Pe scurt, el trebuia îmbunat preventiv.

Cum anume? În toate felurile. Spre exemplu, oferindu-i nevasta ca parteneră sexuală pe durata „ospeției”. Sau fiica. Sau fiicele (avem celebrul exemplu al lui Lot). Iar autorul consideră că aici este un strat încă mai arhaic, și anume frica de consagvinizare a societăților foarte închise (exemplul polinezienilor din insulele izolate ale Pacificului). Închizând bucla micului spoiler pe care tocmai l-am făcut, e cazul să nu ne mai lăudăm atâta cu „ospitalitatea”: ce, dacă vine un refugiat sirian la mine în casă, o să-l bag în pat cu nevastă-mea?! Am unele dubii. Cred c-o să fiu ceva mai european „globalist” la faza asta și mai puțin român „tradiționalist”. Noica a scris undeva (unde? Nu știu)
 că „Noi nu mai vrem să fim eternii țărani ai istoriei!” („noi” = românii, nota mea) și zău că-i dau dreptate. Dacă asta-i țărănia, timpul ei a apus.

p.s. „săblaznă” = „poluție”. Româna veche, cel puțin cea scrisă (secolele 16 – 18) era altă limbă. Gramatica era aceeași, dar lexicul era de neînțeles. Mint: acum e de neînțeles lexicul românei vechi, atunci era foarte pe-nțeles!

duminică, 27 ianuarie 2019

Unde dai și unde crapă

Am citit și eu autobiografia lui Michelle Obama, scrisă – așa cum recunoaște și ea cinstit – cu ajutorul Sarei Corbett, care nu știu cine este dar a făcut o treabă bună. Cât o fi mâna Michellei în cartea asta, cât o fi mâna Sarei, nu știu. Dar mi-e clar că nu e numai mâna Sarei. Explic imediat de ce.

Autobiografia se vrea sinceră și nu foarte autotămâietoare, ceea ce și reușește, în mare măsură. Autoarea se descrie ca „obsedată de control” și „extrem de încăpățânată” (însușiri feminine de care nu se prea îndrăgostesc bărbații, în treacăt fie spus), admite că n-a crezut în șansa lui Barrack decât foarte-foarte târziu (adică abia după ce s-a văzut instalată în Casa Albă, ce să mai vorbim) și descrie cu onestitate stările cumplite de frustrare datorate absențelor de-acasă ale soțului, în perioada de început a luptei politice: nu scrie nicăieri că i-ar fi zis (la acea vreme) lui Barrack ceva de genul „Ești un nimeni, politica nu-i de tine, avem un copil de crescut, de ce vrei să te faci de râs alergând după cai verzi pe pereți când familia ta are atâta nevoie de tine?!”, dar se simte că așa gândea atunci. Și acum ajungem la partea umbrită.

Ceea ce spune Michelle în autobiografie este foarte interesant (n-am putut lăsa ieri cartea din mână până la final), dar și mai interesant este ceea ce nu spune. Iar ce nu spune ea este că Donald Trump nu ar fi ajuns niciodată președintele Statelor Unite fără „ajutorul” soților Obama. Politica lor vizionară, dorința (sinceră!) de a îndrepta lumea cu umărul, a avut în final efecte contrarii. I-a înrăit pe oameni. Barrack Hussein Obama s-a prezentat mereu ca fiind președintele reconcilierii, nu al divizării, dar asta este moștenirea lui politică. O țară mai divizată ca niciodată, cu excepția perioadei de dinainte de Războiul Civil (cam 1846 – 1860). Ce anume s-a întâmplat? Și ce nu spune Michelle în carte?

Se mai întâmplase asta cel puțin o dată, dacă nu de sute de ori în nenumărate țări de-a lungul timpului, dar mă opresc doar la Rusia: în Imperiul Rus, persecutați erau minoritarii religioși (evreii), de gen (femeile) și etnici (nerușii, în special polonezii, moldovenii, balticii, tătarii, caucazienii, finlandezii etc). Când Lenin a luat puterea, a zis că această nedreptate trebuie corectată și a aplicat „discriminarea pozitivă”, adică a adus în centrul puterii femei, evrei, letoni, armeni, georgieni și mulți alții, ceea ce a fost foarte bine, o „reparație” binevenită. Numai că asta a lăsat pe dinafară coloana vertebrală a națiunii, adică pe bărbatul alb creștin, cel care făcea toate muncile grele și periculoase (ca muncitor, țăran, miner, colonist, marinar, tăietor de copaci etc) și care lupta și murea în toate războaiele, ca soldat. Toți erau promovați, numai el, nu. Iar când Stalin a început re-rusificarea aparatului de stat, milioane de oameni i-au aprobat politica... și i-au devenit, practic, complici, că doar Gulagul nu s-a făcut singur! Cu alte cuvinte, discriminarea pozitivă (menită să înlăture o nedreptate) are o consecință cu totul neprevăzută: radicalizarea celor ne-discriminați (pozitiv).

În cartea lui Michelle e foarte mult discutată acuzația care i s-a adus ei ca Primă Doamnă, și anume că era „frustrată și furioasă”. În română nu se prea înțelege. Iar ea, mișelește, nu explică contextul (poate nu și-a imaginat că-i va tradusă autobiografia?!). Cred că prin „frustată și furioasă” îi era atribuit un anumit comportament, o anumită conduită; există un compartament tipic american numit „attitude”, care este apanajul negreselor (sau, în exprimarea autoarei, a „femeilor de culoare”): „Gimme attitude, gi’l, I wanna see attitude!”, i se spune unei negrese de către alte negrese, atunci când ele (alte negrese) consideră că ea (prima negresă) nu-i suficient de obraznică. Despre ce este vorba? Se pare că-i o modă populară printre tinerele negrese să-i jignească neprovocate pe bărbații albi, iar această modă de a jigni (numită „attitude”) reprezintă oarecum „răzbunarea pentru sclavie”. Mie, personal, mi se pare o tâmpenie, dar eu sunt bărbat alb, așa că poate nu sunt tocmai echidistant. Ca european și ca român, „attitude” îmi amintește perfect de comportamentul femeilor rroma când pleacă în haite la cerșit („cerșuit”, cum zic ele), și mai mult nu zic nimic, e deja teren periculos: de negresele din America pot să zic ce vreau aici în România, dar de țigănci, nu! Ne civilizarăm și noi, ne deterăm dracului! Suntem corecți!

Ei bine, Michelle are și ea, ca orice alt om, dublă măsură: când vede prima oară întreg Congresul american (ambele Camere) este „oripilată” de faptul că este compus în majoritate din „bărbați albi”, din foarte puține „femei albe” și nicio „femeie de culoare”. Pe de altă parte, când este studentă și colega ei de cameră (o „femeie albă”) nu se simte OK în seara în care-n cameră are loc o petrecere cu „câțiva colegi” și camera se umple de „bărbați negri” (se înțelege că sunt studenți), tot colega e cvasi-acuzată de rasism. Alt exemplu: în echipa ei personală (a lui Michelle ca Primă Doamnă) sunt numai femei („și de culoare, și albe”), dar există totuși un bărbat („alb”!): grădinarul. Nu știu dacă asta vrea să fie o răzbunare rafinată sau pur și simplu n-a fost ea în stare să găsească o femeie suficient de calificată ca să dea cu sapa, dar așa a procedat. O cred.

Amănuntele istorice ale cărții sunt extrem de interesante, în special datorită faptului că nu sunt văzute dintr-o poziție de decizie (ca a lui Barrack) ci dintr-una de spectatoare, ceea ce se potrivește mult mai bine c-un cititor ca mine (sau ca tine, sau ca noi toți, oameni care n-avem control asupra marilor decizii din politica globală) decât se potrivește viziunea amplă a cărții lui Kissinger, de pildă. E mai ușor să înțelegi istoria pornind de la mic spre mare, decât invers. Păcat că n-avem și o versiune feminină a Războiului Peloponeziac, de pildă! Am fi putut înțelege cu mult mai bine tot conflictul.

Ce mi-a plăcut din carte: totul. Ce mi-a plăcut din ceea ce nu-i scris în carte, dar se înțelege printre rânduri: totul. Ce m-a speriat: diferența uluitoare dintre piața educațională (și ulterior, a muncii) din Statele Unite și echivalentul (echivalentele) lor românești: cei care cred că America „se duce pe pulă” habar n-au de realitate, iar realitatea este că românii tot n-au reușit să înțeleagă valoarea (dar și prețul) educației de calitate. Ce m-a liniștit: faptul că o „viziune” bine-intenționată (urmată de consecințe negative) e contrabalansată în mod natural (dar în timp) de reacția bunului-simț popular. Excesele epocii Obama (birocratizarea aparatului de stat, discriminarea pozitivă, spirala cheltuielilor guvernamentale, politica externă centrată pe concesii, supralicitarea încălzirii globale etc) sunt acum contrabalansate de excesele și mai mari ale epocii Trump (nu le mai înșir că le știți, asta-i istoria în derulare) și acestea, la rândul lor, vor fi contrabalansate de viitoarele politici publice ale succesorului lui Trump. Et caetera.

Lucru ce-mi pare a fi valabil peste tot. După „generația Brexit”, în UK va veni la putere o generație c-o viziune exact opusă; în Franța, după Macron va veni un și mai mare prost; după Orban vor veni  cei mai proeuropeni lideri din toată istoria Ungariei. Ați înțeles unde bat. Puterea uzează. Istoria se răsucește. Valabil și-n România.

miercuri, 23 ianuarie 2019

Zona de confort

„Nu vă cantonați în zona de confort!”, zice antrenorul. „Ieșiți din zona de confort”, și asta mai e cum mai e, dar: „Nu campați în zona de confort” m-a ucis. De peste trei decenii merg pe munte și n-am campat vreodată în zona asta... despre care nu știam că există. Bine c-am aflat de ea în buricul Bucureștiului!

Pe mine mă știți: n-am niciun fel de calitate afară de calitatea șoriciului foarte gros, însușirea de căpetenie a reporterului, dacă chiar vrea să fie reporter; nesimțirea, asta este cheia. Toți cei de la sală se prefăceau că știu perfect de bine ce e aia „zona de confort”, chit că habar n-aveau, așa că m-am expus oprobiului, a mia oară de când lucrez cu Cațavencii, și-am întrebat: „Da’ ce zonă-i asta?”.

Râsete. Vai ce prost e Mihăiță. OK, sunt eu prost, dar uite că și antrenorul s-a încurcat la începutul explicației (pe urmă și-a dat drumul la vorbe), a zis mai întâi că e vorba de comoditate fiziologică, firească după o anumită vârstă („Te instalezi la televizor cu telecomanda-n mână și aia e”), pe urmă a cârmit-o cum că zona de confort ar fi de fapt lenea socială, lenea de a fi atent la oamenii dimprejurul tău („Mergi pe stradă, poet, îți dă unul un pumn în gură și pleacă cu telefonul tău de fițe”), iar la final a ajuns la concluzia că zona de confort e „nivelul zero”. Eu mă uitam ca boul: ce nivel zero, frate?! Dar pe mine nu mă înduioșează nivelurile vreunui antrenor, fie el și bun de gură, așa că nu l-am lăsat să scape: „Ce nivel zero? Adică cum?”. S-a foit (nu-i convenea că-l întreb, avea lecție particulară c-o blondă după ce plecam noi din sală), dar n-avea ce face, a răspuns: „Nivel zero. Să crezi că totul e bine. Că lumea este funcțională și că tu trăiești în ea. Că altcineva are grijă de tine, orice s-ar întâmpla, că doar d-aia plătești impozite: fals. Cine are grijă de tine are grijă ca făptuitorul să-și primească pedeapsa, dacă-i prins; dar atunci, atunci, în acele fracțiuni de clipă în care se întâmplă nenorocirea, n-are nimeni grijă de tine. Ești singur”. Eu am înțeles ce-a vrut să spună, dar ce, credeți că așa merge treaba?! Au început gagicile să protesteze, că nu știu ce, că dom’ profesor, că sunteți în eroare, că vedeți complet greșit chestiunea, că nu suntem în junglă, până când ăsta a tranșat vorbăreala: „Gata. Exersăm rădăcina degetului mare de la piciorul stâng. Aveți dreptate, gagici, nu suntem în junglă. Nu e opozabil”.

articol publicat în numărul 2/2019 al revistei Cațavencii

The Innocents Abroad (III): Salzburgerland

Vine iarna! Adică ce să mai vină, c-a venit deja: unii cu grijile, alții cu sparturile. Unii nu știu cu ce să-și încălzească bordeiele, alții-s disperați să-și pună cauciucuri de iarnă: „Dar dacă trebuie, măi Mihăiță? Dacă trebuie, trebuie!”. N-o să înceteze vreodată să mă fascineze modul prin care oamenii încearcă să-și mascheze dorințele personale, transformându-le în legi ale naturii, prin intermediul acestui modest cuvânt: „trebuie”. O mașină nu trebuie să aibă cauciucuri de iarnă: tu, proprietar și șofer, îi pui cauciucuri de iarnă ca să te duci la schi în Austria. Poți să lași mașina în parcare toată iarna, cu tot cu cauciucurile ei de vară? Poți, dacă n-ai bani.

Ani de zile am fost atârnătorul unui grup de bogați care n-aveau altă grijă decât să spargă banii în Austria, la schi. Ei nu se considerau bogați („Sunt un biet bugetar!”, croncănea unul dintre lideri, la saună), dar eu știu mai bine. Erau bogați, erau neisteți, erau răsfățați. Pe mine mă țineau pe lângă ei ca pe-un fel de copil de mingi, nefiind bun de nimic concret: nu mă puteam compara cu ei nici la schi, nici la șofat, nici la impresionat gagici. Eram un băiat la toate, de trimis după beri, de făcut rezervări, de cumpărat bilete, de vorbit în limbi etc. Nu zic, nu zic: mi-a prins bine și m-am și distrat, asumându-mi rolul prea puțin dramatic de bufon bețiv. Cu bogații am scos-o eu la capăt fără prea multe bătăi de cap, dar cu femeile bogaților mi-am găsit beleaua, că erau disperate să câștige statut pe spinarea mea. Apropo, știți ce femei au bogații? Perfecte, perfecte, absolut perfecte. Corpuri perfecte, de-o frumusețe pe care numai hrana bună, lipsa muncii și efortul la sală o poate da; evident, în interiorul acelor corpuri nu este nimic, dar asta-i altă discuție. Se munceau să-mi bage mie-n cap că ele nu-s curve, dar nu le mergea, făceam un mișto de ele de râdeau bogații cu lacrimi (în fond, ăsta era rolul meu, heya?); „Mihăiță”, zice o frumoasă, „aruncă-mi și mie o portocală”. Nu putea să se deplaseze până la fructieră, putoarea! Lasă, că puteam eu: m-am dus la masă, am luat o portocală și am aruncat-o pe geam (era geamul deschis, că țipasem la zgârcioaba de babă, austriaca, să dea căldură ca lumea dacă vrea să vadă vreun ban și se făcuse mult prea cald dup-aia. Mai bine. Dacă era după ea, ne-ar fi ținut în frigider). Frumoasa a rămas tâmpită, bogații râdeau să crape, era genul de glumă pe care chiar și creierele lor leneșe o puteau decoda cu ușurință: „Păi nu i-ai zis, pisi, s-o «arunce»? A aruncat-o, băiatul!”. Da’ știți care-i poanta? În următorul an, eu eram iar prezent pe baricade, iar pisi, nu. Să fii curvă nu e simplu. 

***

Cei care nu schiază mă tot întreabă de ce e importantă Austria; păi, e! Nu că acolo se schiază, mersi: se schiază și în România, și în Bulgaria, și în Ucraina (ați auzit de complexul de la Bukovel? Nici eu), dar nu este vorba despre schi, pur și simplu. Cei care merg la schi îmi zic că sunt dobitoc, că exact despre asta este vorba și că numai de habarnist scriu așa, dar dați-mi voie: am fost copilul de mingi al bogătașilor „austrieci” ani și ani, cred că știu destule. Este vorba despre schi, bunînțeles, dar este vorba despre mult mai mult.

În primul rând este vorba despre segregare, iar acesta e-un subiect extraordinar de incorect politic. Oamenii bogați nu vor să se amestece cu oamenii săraci, despre asta-i vorba; când stai la taclale cu ei îți explică – cu argumente pertinente – că motivația este dată de schiul în sine, de buna organizare austriacă a pârtiilor, a accesului la pârtii, a fluxului de schiori și a cazărilor excelente, mult peste poate oferi altcineva în Europa de Est. Nu știu, poate că așa și e, cum spun schiorii. Dar spun ce am văzut cu ochii mei: oamenii bogați și sfioși nu vor să se frece de golăneala românească și preferă să cheltuiască timp și bani pe grozava Austrie în loc să se dea cu schiurile pe plaiurile noastre. Poate că au dreptate, din punctul lor de vedere. Dar atunci de ce mă iau și pe mine?!

Pentru că, da, nicio expediție în Austria nu era completă fără Mihăiță, care ce făcea? Nimica nu făcea. Stătea degeaba și spunea glume proaste, bând beri seara, când toată lumea venea obosită de pe pârtii și numai de glume proaste nu avea chef – dar vreți să știți ceva? Bogații sunt și ei oameni, adică tot nefericiți sunt, ca și noi. Veneau certați de pe schi, tensiunile dintre ei creșteau în loc să fi scăzut, erau ca niște bombe cu explozie întârziată. Eu le tot spuneam să bea ceva, să facă sex, să se ia la bătaie și să se destreseze – ei, nimic. Într-o zi (recunosc, ultima zi, mi-am plănuit-o) am luat problema-n mână: i-am lăsat să se ducă pe pârtie și m-am îmbătat muci. Când a venit trupa, obosită și gata de scandal, n-a avut cu cine să se certe: Mihăiță se dădea cu schiurile pe scara interioară. Au vrut să mă bată, și-au încasat-o; lasă, ca așa merită bogații! 

***

De ce e importantă Austria pentru români? Nu e. În comparație cu oamenii noștri care muncesc prin Spania, Italia, Franța, UK, Portugalia, Germania sau Olanda, ăi din Austria sunt puțini și aproape, un fel de diasporă care nu-i diasporă: o dată pe lună trec pe-acasă. De ce e important schiul pentru români? Nu e. Față de fotbal, baschet, fotbal-tenis sau bowling, schiul are practicanți puțini și neconectați în rețele mari. Luate separat, cele două jumătăți nu-nseamnă nimic; luate-mpreună, îs România 3.0 (adică România de mileniu III). 

Că schiul e un sport scump nici n-are rost să spun (ce-i mai scump decât schiul? Parapantismul, sky-diving-ul, yachtingul?), iar că n-are valoare de supraviețuire, nici atât; altceva are, o chestie pe care mă chinui de vreo 30 de ani s-o prind în cuvinte și nu reușesc – probabil n-o să reușesc nici acum, nu-i nimic, o să reușesc dată viitoare. Schiul exclude. Asta vreau să spun de-atâta amar de timp, și mai precis: schiul exclude mai eficient decât orice altceva. Și încă: a nu schia, ca român, în Austria, înseamnă a te exclude din casta conducătoare. Ți se pare de căcat? Așteaptă: și pe copiii tăi îi exclude. Când vor crește, când vor fi femei și bărbați, când vor lupta pentru locul lor în lume, nu vor avea acces în gașca șefilor. Chiar dacă vor accede la șefie, în pragul bătrâneții, tot ca intruși vor fi priviți, nimeni nu va spune despre copiii tăi: „A, sunt de-ai noștri”. Nimeni!

Am fost însoțitor de schi și-n România (în Parâng, în Bucegi, în Baiului, în Cindrel, în Postăvaru), și-n Austria, mai mult prin Salzburgerland, de-aia zic. Însoțitorul de schi e ăla care stă după fundul grupului, cară bagajele, duce și aduce oamenii de la pârtii, rezervă mesele la restaurant, spune glume seara, stă pe la cozile de pass-uri și se ceartă cu proprietăresele; pe vremea boierilor, acest rol era îndeplinit de sclavii țigani, acum timpurile s-au mai schimbat (oare?). Da, însoțitorul face de toate, mai puțin un singur lucru, și anume să schieze alături de cei care-l plătesc. De unde știu chestia? Păi, de la Thomalwirt ăsta de care vă spun, unde eram într-o seară jos în restaurant și mă jucam cu copiii (ne fugăream printre mese, chirăieli etc), unul dintre ăia micii o-ntreabă pe mami a lui dacă Mihăiță (adică eu) are și el copii. Mami zice, fără să se uite la mine sau să mă-ntrebe ceva: „Nu, n-are”. 

articole publicate în numerele 48/2018, 1/2019 și 3/2019 ale revistei Cațavencii

marți, 22 ianuarie 2019

Sens unic

Pe mine mă știți: lent, dar profund. Am cartea din noiembrie 2018 (de la autor! Cu autograf!), am citit-o din decembrie și abia acum în ianuarie mă îndur să dau pe gușă ce-am înțeles din ea. Motiv? Foarte simplu. E genul ăla de carte pe care o folosesc pentru a-mi scrie cartea, așa că important este nu ce dau eu aici pe gușă (și puteți citi voi, moca, că d-aia-i blog), ci ce nu dau. Aia-i pentru uzul meu personal. Bine, poa’ să aibă parte și cei care-mi vor cumpăra romanul (îl lansez în noiembrie 2019), dar ei sunt puțini față de marea masă de pomanagii. Puțini, dar buni – asta mi-e deviza!

Ce face Paul Cernat în „Vase Comunicante”? Îi ia la mână p-ăia micii. Îi lasă-n pace p-ăi mari, de care știe toată lumea, că-s în manuale și pe toate gardurile, și se concentrează pe mărunțeii uitați, care-n unele cazuri (rare, totuși) nu-s mărunței deloc, au dat lucruri foarte bune literaturii în limba română, dar n-au avut noroc: i-a acoperit praful. Timpul n-a fost culant cu ei, cum a fost cu-ăi mari și cu mulți dintre cei mijlocii; au rămas prin subsoluri, la categoria „și alții”. Înșir aici niște nume, doar așa de kiki, pentru că nu asta vreau să spun, ci altceva (trei chestii, mari și late): Gherasim Luca, Ion Vinea, Benji Fundoianu, Ilarie Voronca, Ștefan Baciu, Paul Păun, Dolfi Trost, George Magheru, Marcel Avramescu, Paul Sterian, Scarlat Callimachi și (foarte) mulți alții, de care sunt absolut convins că n-ați auzit, cum n-ați auzit nici de ăștia de mai sus (nici eu, dealtfel – nu-s cu nimic mai breaz ca voi!). Au fost și câțiva care s-au salvat literar (Gellu Naum, Max Blecher, Geo Bogza) sau politic (Virgil Teodorescu), sau și-și (Miron Radu Paraschivescu). Enfin, cartea-i plină de „cărniță”, n-aveți decât s-o citiți și să vă deztunericiți la cap.

Primul lucru pe care vreau să-l spun e că literatura (noastră? În general?) este plină de biografii fabuloase, de vieți nemaipomenite, „bine-umplute”, pe lângă care bietul Creangă pare un nenorocit, cu găinării gen Humulești, bojdeuca și apa Ozanei; ce mare ispravă e să trăiești o viață ca asta?! Orice țăran se naște-ntr-un sat, se scaldă-ntr-un râu și moare-ntr-o bojdeucă; dacă n-are talent, nu poa’ să scoată nimic valabil din asemenea material. Creangă a avut, nu zic, dar a avut și noroc de-un moment unic de nation-building în care elitele constructoare se zbăteau din răsputeri să includă țărănimea în efortul lor cultural (să le dai pământ a fost ușor, dar să-i convingi să-și lase copiii la școală numai ușor n-a fost). Prin comparație, viața lui Ștefan Baciu este un roman de aventuri, din care un scriitor priceput scoate vreo trei-patru romane, ca popa (dau la sfârșit linkul de pe Wikipedia, să vă dumiriți și singuri).

Al doilea lucru pe care vreau să-l spun e că titlul cărții înșală: „vasele comunicante” sunt literaturile română și franceză, iar unul ca mine ar putea crede că ele „comunică” în ambele sensuri, dinspre franceză înspre română și dinspre română înspre franceză. Nimic mai fals. Comunicarea este într-o singură direcție. Cei care au renunțat la română și s-au exprimat în franceză (Benji Fundoianu – devenit „Fondane”, Ilarie Voronca, Emil Cioran, Eugen Ionescu) au zidit la monumentul limbii franceze, nu al limbii române; cei care au rămas la română au fost fie uitați (în România), fie necunoscuți (în Franța, fiind netraduși). Literatura română e-o iederă care s-a cățărat pe un copac; acum, că-i iarnă (iarna literaturii franceze), iedera pare mai verde și mai vie decât copacul, de creează iluzia c-ar fi putut ajunge așa chiar și fără copac; dar n-ar fi putut. Românii au crescut călare pe francezi, ca literați, lucru pe care par să-l uite. Acum francezii gâfâie și nu mai pot, iar românii sunt în plin salt spre cârca anglofonilor, cum face orice iederă care se respectă (nu-i nicio rușine, și eu fac exact la fel; nu acuz, descriu un fenomen!). Că noi, românii, am „dat” ceva Franței ca literatură este o minciună; e drăguț să crezi așa ceva, dar ești doar un copil ce-ncalecă un băț și-l mână-n luptă. A „da” înseamnă a fi tradus din română în franceză, vândut ca pâinea caldă în librării și lăudat de critica Hexagonului („Mulțumim, Mihăiță, pentru extraordinara plăcere pe care cărțile tale scrise în română și traduse în franceză ne-au procurat-o!”). Bă! Am fost la Paris, știu orașul, știu librăriile, știu despre ce vorbesc! Suntem într-o colț, mai la dos, la raftul „Literaturi est-europene”, printre ruși (majoritari), albanezi și vreo doi unguri. Suntem?! E Cecilia Ștefănescu, cu „Legături bolnăvivioase”. Atât. Ca să fie treaba oablă! Consacrații? Vax albina! Nu-i niciunul pe raft.

Al treilea și ultimul lucru pe care-l am de spus a fost deja spus de Florin Iaru, dar lasă că nu strică să-l reauziți, poate vă intră-n cap (nu vouă cititorilor, ci vouă autorilor): de caracudă e mare nevoie. De ăștia micii, ca mine, ca tine, ca sărmanii Andrei Ciobanu sau Pavel Coruț... este nevoie mare-mare. Ăștia învață prostimea să citească și autori români (altfel ar sta numai pe Sandra Brown), ăștia pregătesc minima masă critică de românofoni care să aibă ce descoperi în propria lor literatură (mai un Mircea Cărtărescu, mai un Radu Gheo, mai o Gabriela Adameșteanu). Fără plevușcă, în lac nu există știuci. Fără muște, cerul e orfan de rândunele. Când te-ntrebi ca proasta-n târg când vinde linguri: „De ce să citesc cartea lui Cernat despre scriitorași de mâna a treia când pot să-i recitesc în timpul ăsta – și cu plăcere! – pe Eminescu, pe Sorescu, pe Nichita?!”, răspunsul e: d-aia. Că fără scriitorași n-ar exista niciun Eminescu, niciun Sorescu și nicio Nichită. Ăștia n-au apărut din nimic. Ăștia s-au urcat până sus pe-o scară făcută din oasele scriitorașilor, uitaților, rataților. One bone, one rung! 


joi, 3 ianuarie 2019

Chestiunea țărănească 3.0

Da, am băut La Căpăcel cu profesioniștii băutului, cu oamenii din sat! E, și ce dac-am băut? Să-mi fie de bine! Am băut și-am povestit, așa cum fac oamenii gospodari a doua zi dup-o nuntă (și-a treia, și-a patra, și-a cincea, și-n toate zilele de la Dumnezeu, că d-aia există băutura). Din vorbă-n vorbă, am dibuit unele chestii mai puțin evidente, dar mai întâi de toate să vi-l pârăsc pe Grig Bute, care mereu mă ceartă („Coane, scrie și tu mai frumos, mai pe profilul paginii, așa, dacă nu pe-al revistei... ce-o să creadă cititorii? Bar sătesc după bar sătesc, număr de număr?!”), dar mă ceartă degeaba, că tot eu am dreptate.

Principala obiecțiune („Ăia-s niște amărâți care nu interesează pe nimeni – dar stresează pe toată lumea!”) nu stă în picioare din multiple motive, pe care nu le discut acuma, că n-am nici greutatea socială și nici autoritatea morală ca să le discut; dar la chestia cu „amărâții” am ceva de zis. Da, bețivanii de La Căpăcel sunt fie pensionari, fi asistați social, dar amărâți nu-s. Au case, sunt proprietari! Cei mai mulți au și terenuri retrocedate – sunt proprietari! Au mașini, obosite ce-i drept, dar mașini – sunt proprietari! Veniturile „asistaților” sunt completate de pensiile părinților și de munca la negru, ce reprezintă principalul inflow de cash al bugetelor personale, iar veniturile pensionarilor înseamnă „pensie + muncă la negru + remitențe”, pentru cei suficient de norocoși să mai poată lucra și să aibă copii harnici pe undeva prin Europa. Încă ceva: pâinea e principalul aliment care trebuie cumpărat, în rest mâncarea provine din gospodărie, unde nu se poate să nu fie un purcel și niște găini. „Amărâți”? Nu știu ce să zic.
Veniturile mele sunt compuse din salariu (1), banii din colaborarea la revistă (2) și munca la negru (3), care, ca și la ei, reprezintă grosul. Proprietar sunt și eu, pe un apartament cu două camere într-un bloc din 1963, în partea centrală a Berceniului; mașină n-am, bicicletă n-am, de porc și de găini nu mai vorbesc... n-am nici măcar un câine. Și cam așa o arde toată „clasa creativă”: mai cu colaborări, mai cu „munca pe proiecte”, mai cu doi-trei ani de sclavie la corporație (urmați de demisie și frecat menta „pentru reîncărcarea bateriilor”), mai cu vreo ciupeală gen „studiu de prefezabilitate” (primarii adoră așa ceva), tot felul de prostii. Dar dacă iei un „creativ” ca mine și-un „amărât” de La Căpăcel, îi scuturi pe-amândoi de fițe și-i prețăluiești negustorește („How much do you worth?”), o să constați că ești un bou și că amărâtul nu-i ce pare-a fi. Ergo: national welfare aparține, în mare parte, amărâților. Nu TFL! 

***

La Stanciu: m-a certat rău soacră-mea, că „nu se înțelege” ce-am vrut să spun în textul de săptămâna trecută, cel cu La Căpăcel. Revin și precizez, direct și fără fițe: oamenii de la țară nu sunt proști. Ei par proști din punctul nostru de vedere, proști, leneși, răi, bețivi și votanți-aiurea, dar nu este așa, câtuși de puțin; da, sunt bețivi, sunt leneși, sunt răi și votează mereu cu ăia cu care nu votăm noi niciodată, dar – atenție! – nu din prostie votează ei așa, ci din calcul. Nu este nicio glumă. Am băut cu ei La Stanciu, au făcut haz de mine, m-au jignit în fel și chip (bătaie n-am luat, totuși: am mai învățat câteva trucuri între timp, nu mai sunt așa fraier ca-n 1996), dar eu am aflat ceva de la ei, nu ei de la mine. 
Am întrebat de ce aleg același primar de 25 de ani încoace, din moment ce nenorocitul n-a fost în stare nici măcar să asfalteze (nu mai spun de apă curentă, canalizare, gaz metan și fibră optică: alea-s fantezii, alea-s Hong Kong, în Dealu Frumos avem alte priorități), iar ei mi-au zis că-l aleg tot pe el pentru că-i de la partid. Eu am făcut pe prostul, iar ei mi-au explicat: „Bă, bucureșteanule... uite cum stă chestia. Tu crezi că noi nu știm că ăștia-s hoți, proști și ne mint în față? Știm, mă, prea bine știm. Dar pe ei îi votăm. Dacă i-am vota pe unii cinstiți și puși pe muncă, unde-am ajunge, mă?”. Eu m-am uitat la ei fără să mai fie nevoie să fac pe prostul: „Unde-ați ajunge?”. A urmat un râs colectiv, toată cârciuma râdea de mine și eu nu pricepeam deloc de ce, doar căscam gura, până când i s-a făcut cuiva milă și mi-a explicat: „Cine face treabă face pentru voi, ăștia de la oraș. La țară e tot aia. Adică, dacă se îndreaptă lucrurile în țara asta, se îndreaptă pentru voi, nu pentru noi. Nu vine guvernul să dea la lopată gunoiul din grajd!”. După încă câteva beri am început treptat-treptat să mă dumiresc și să înțeleg ce voiau oamenii să-mi spună, iar eu nu voiam să pricep de nombrilist ce eram: orice progres social imaginabil duce la mărirea inegalității. În termeni pecuniari, interlocutorii mei valorau mult mai mult ca mine, că aveau case, pământuri, animale, mașini și pensii (eu n-am nimic din toate astea), dar nici unul dintre ei nu văzuse vreodată marea, de exemplu. M-au luat la întrebări și-a rezultat că eu – fără bani! – călătorisem cam prin toată Europa (iar unde n-am fost eu a fost Grig Bute, ca să fac și-o in-house joke), iar ei, proprietarii a fel și fel de posesiuni, nu-și mișcaseră fundurile dincolo de Berevoești. Cumva, asta e o nedreptate. Un guvern bun n-are mai mult ce să facă pentru oamenii din Dealu Frumos, un guvern bun are ce să facă doar pentru mine. 

***

Gambrinus: în Cehia, România și Wisconsin, „Gambrinus” e mai mult decât un nume: e-o bucățică de identitate. Dar nu ăsta-i subiectul, sau cel puțin nu acum, că de-aia am împărțit textul în trei episoade, ci cu totul altceva: nu se înțelege ce vreau să spun. Am fost, adică, la Gambrinus (cel din București, nu cel din Milwaukee) cu niște oameni, am băut berea casei și-am stat oleacă la sfat, cum fac oamenii la sfârșit de săptămână (au muncit? Au muncit! Merită!) și iată ce-am aflat: se pare că micul serial din revistă, cel cu „barurile sătești” (La Căpăcel, La Stanciu) a fost citit și-a enervat pe toată lumea. Eu am crezut că-s amuzant și reușesc să comunic ceva, dar n-am amuzat pe nimeni și n-am reușit să comunic nimic. Rezultatul efortului meu a fost penibil: „Ce, bă, te-ai dat cu pesediștii?”. 
Am recitit cele două texte cu mare atenție, să dibăcesc unde-am greșit (vorba lui Toma Caragiu din „Operațiunea Monstru” – păcat că nu se poate reproduce grafic intonația lui inimitabilă: „Uuu-nde-am gre-șit?!”), dar nu-mi pot da seama. Nu știu unde s-a rupt filmul, unde s-a-ntrerupt linia de comunicare între mine și cititor. Am vrut să spun un lucru simplu: NU EXISTĂ ALȚII. În marile orașe este ușor să spui „Corupția ucide” (așa și e, nu contest), dar la țară nu merge. Punctum. Asta am vrut să spun. Între oamenii din marile orașe și cei mediul rural (plus noua găselniță, „urbanul mic” – ce dracul înseamnă asta?!) e-o fractură, o cezură, o ruptură (spuneți-i cum vreți) de limbaj. Nu numai de limbaj, sigur, dar în primul rând de limbaj: aceste două cuvinte n-au niciun sens la sat. „Mâine ucidem”, așa se zice la țară când se planifică tăierea porcului. Iar cuvântul „corupție” nu există în vocabularul rural, oamenii nu pot asocia un sens acestei secvențe sonore („Co-rup-ți-e? Adică cum?”). Sau: elita de la sate datează de exact 70 de ani. Din 1948. De atunci și până acum, cei de la țară sunt conduși de această elită - și nu există alta. Pur și simplu. 
Cine alege să trăiască în sărăcia satului românesc, când globalizarea accelerează și ne ispitește, cum să spun, cu toate ispitele?! Cel ce poate pleca, pleacă; cel ce nu poate, rămâne și uită la televizor, la lumea asta mare și frumoasă... de care el n-are parte. Sau ea: la țară sunt mai multe femei bătrâne decât bărbați bătrâni, că pe bărbați îi cam răpune țuiculița. Asta încerc să spun: celor de la țară le cerem imposibilul și pe urmă îi facem „proști”. 

articole publicate în numerele 47, 48, 49/2018 ale revistei Cațavencii

marți, 18 decembrie 2018

The Innocents Abroad (II): Nevada

Nu, că să luăm o casă în Tahoe. Ce e aia „Tahoe”?, întreb eu. E-un lac, zice soră-mea, plajă, bălăceală, o să-ți placă! Bine, hai, dacă zici tu. La Roma, poartă-te ca romanii, parcă așa era zicala, corect?

Acuma, chestia e că Tahoe ăsta nu e „un lac”, ci-i perla Californiei, „our own Baikal”, cum zic ei, cu gușile umflate de mândrie. Mă rog. Nu mă cred eu mare euroasiatic, dar Baikalul e de 65 de ori mai mare și de trei ori mai adânc, ceea ce spune multe, că nu degeaba-i spuneau rușii „marea” Baikal, acum vreo sută de ani (sau pe vremea lui Nicolae Milescu, singurul cațavenc de-al nostru care-a scris despre subiect în cunoștință de cauză); cu toate astea, Tahoe este meserie, mie mi-a plăcut foarte mult. Faci vreo cinci ore cu mașina din Silicon Valley până la Dollar Point, da’ și când ajungi, relaxare, frumos, aer curat, pădure, râul Truckee, rafting, cutare. Eu m-am dus la frigiderul lui tanti asta, Turner, și-am balotat repede două beri, că nu mai puteam (căldură mare pe drum!). Tanti nu era acasă, îi închiriase soră-mii tot stabilimentul pentr-o săptămână și plecase cu fiică-sa într-o călătorie prin Europa, cum îi șade bine femeii divorțate (și cu bani, dar asta nu e treaba mea). Am cărat bagajele înăuntru, am dat o tură și prin curte (cam nețesălați copacii, am băgat imediat de seamă. Redwood, redwood, bine-bine, da’ să nu le faci o toaletare, acolo?!), pe urmă am luat casa la amușinat. Toată din lemn, cum clădesc ei, trei dormitoare, o bucătărie ’oață care comunica cu livingul și cu sufrageria, o odăiță mică cu pat mare de burlac la cucurigu, sub acoperiș (urcai pe-o scară mobilă), două băi și asta era tot. Strada se numea Mammoth Drive și era plină tot cu case de-astea, niciuna de piatră sau de cărămidă, cele mai multe, nelocuite (zice-se că proprietarii vin iarna, buluc, când e de schi, de făcut haos; mie pustietatea mi-a convenit – sunt mizantrop!). M-am plimbat pe ulițele alea, nici țipenie de om, niciun suflet de creștin: Marlette Drive, Dollar Drive, Echo Way, Diablo Way, Tahoma Avenue... moartea în vacanță. Nu tu grătare, nu tu mici, nu tu hăhăială, mă simțeam ca un exponat în muzeu: iată cum arată turistul român, o specie exotică, turisthus rumanus! Nu este spectaculos, așa împăiat (fără sămânță-n gură, pet de bere la picioare și manele surrounding), dar este inofensiv și amuzant. Acolo, pe Mammoth Drive, am avut o revelație. M-am întors la casa Turner, am mai băut două beri și-am tastat Mammuthus rumanus. Please?!

***

Și cum stăteam eu așa, fără să știu prea bine ce am de făcut (toată trupa plecase la piscină, mă lăsaseră pe mine să fierb legumele pentru aia mică), am băut două beri și m-am gândit. Și m-am gândit, m-am tot gândit, pe urmă iar am băut două beri: legumele se opăriseră, le-am băgat în mixer și le-am făcut pastă, am turnat pasta în borcănașe, am spălat toate vasele și la sfârșit mi-am băut ultimele două beri (rația de dimineață, un pack de șase, d-alea mici cum e moda pe-acolo, Sierra Nevada Pale Ale). Aveam de ales între a juca table singur (sunt foarte bun la acest tip de competiție, bat tot ce prind) și a mă duce la piscină, unde era probabil hărmălaia în toi, ar fi trebuit să fac iar pe babuinul, pe găina submarină, pe bibilicul sandilău etc, plus c-ar fi trebuit să dau socoteală pentru alea șase beri, pe care promisesem că le beau abia la prânz („Mihai, ne-am înțeles, da?”). Am ezitat ca prostul, timp de vreo zece minute, m-am tot coit, apoi într-un final m-am echipat cu chiloții de piscină și-am ieșit afară. Nas în nas am dat cu ursul.

Acuma, chestia e că lacul ăsta de care zic, Tahoe, este exact pe granița dintre California și Nevada, chiar la mare altitudine (cam la înălțimea Apusenilor, așa), băgat într-un ocean de păduri: pini, brazi, cedri, arțari, sequoia (sau redwood, cum îi zic localnicii), roase de-o baritai rețea de torente care se varsă toate-n lac. Rezervație, bunînțeles (forestieră, nu parc natural, dar tot rezervație se cheamă că este!). Ici și colo, câte-un așa-zis orășel (3000 de locuitori în sezon, 300 în extra-sezon) care conține zero gospodării, ci doar facilități pentru turiști (adică, în principal, parcări; e vorba de turiști californieni, nu europeni). Dacă aș fi avut creier în cap măcar cât salariul minim pe economie, aș fi observat că ghena de gunoi a casei Turner, asta în care stăteam, era de fapt o ladă de mare de metal, bicompartimentată, fiecare dintre compartimente fiind închis c-o carabină de alpinism trecută printr-o ureche de oțel. Tot ce mi-a trecut mie prin minte a fost s-o înjur de morți pe madam Turner, proprietăreasa, când mă duceam noaptea cu gunoiul și nu puteam s-arunc repede sticlele goale, de mă mâncau de viu țânțarii. Să-mi fi pus problema de ce tot acel dispozitiv? Aș! Era incomod și-atâta tot. Până când m-am privit ochi în ochi cu Ursus americanus și, de frică, am tras o rafală bubuitoare de bășini, care cred că m-a salvat; scârbită, dihania a făcut alene stânga-mprejur și-a sărit gardul în curtea vecinului de vis-a-vis. Omul nu era acasă, din păcate, și nici jigodia lui de câine care lătra noaptea.

***

O vacanță în Tahoe e ceva destul de ciudat pentru orice român care se respectă, că noi vara mergem în Grecia. Nu înțelegeți ce-am vrut să spun? Deslușesc: Tahoe e o stațiune de iarnă. Acolo, toată lumea vine la schi, e o adevărată industrie, aproape ca la noi în Austria, dar nu chiar („la noi” vrea să fie un fel de glumiță, mă scuzați); să te duci vara la Tahoe este o agerime chiar și pentru californieni, darămite pentru unul din Berceni, ca mine! Locul e cam pustiu, da, admit, dar nu mi-a păsat, că și-așa sunt agorafob. Și ce dacă n-am prea văzut oameni, în schimb am văzut urși. Unul, ce-i drept, dar mi-a ajuns.

Totuși, în ultima seară petrecută în Casa Turner, am fost băgat în ședință de gazdele mele (pe care nu-i cheamă „Turner”, evident, ei doar închiriaseră locul de la proprietăreasă), în urma următorului incident: stăteam ca omul să dorm de-amiaz’, visam frumos (că am căcălău de bani și nu trebuie să mai muncesc vreodată), când deodată am fost trezit de-un zgomot îngrozitor, pe care urechea mea cea exersată l-a definit fulgerător, subconștient, ca „blower mânuit de-un ageamiu”. Precizez că blowerul e-un aparat de suflat, un fel de foehn mai mare, cu care arboriștii fac curățenie la locul de muncă (rumeguș, frunze, crenguțe etc); lucrasem mult cu blowerul la Londra, așa că am recunoscut sunetul lui specific înainte să mă trezesc de-a binelea. Am ieșit pe terasă, așa cum eram, în chiloți, să văd ce se-ntâmplă. Doi mexicani stârneau nori de praf cu blowerele.

Am încercat să vorbesc cu ei, să le explic că dormim – nimic! Rătute. Tăcere îndârjită, ostilă. Am dat-o pe-aia cu solidaritatea de clasă, că și eu muncesc cu blowerul în „Europa” – a fost mai rău, de parcă i-aș fi înjurat de cele materne. Pur și simplu, suflau praful mai departe, conștiincioși, ignorând orice încercare de comunicare de-a mea și mârâind între ei, rar, pe mexicănește. N-am avut ce face. Am reintrat în casă, plin de praf, și am așteptat să termine, apoi m-am spălat am ieșit și eu, abia după ce plecaseră. Atunci am fost băgat în ședință.

„Mă, dobitocule”, mi-au auzit delicatele, incredulele urechi, „ce dracu’ crezi că faci aicea?! Tu nu vezi că suntem în plin război cultural, că noi mergem ca pe ouă, și te găsești tu să strici pacea, atâta câtă e, mă, animalule?”. Nu înțelegeam nimic. Ce război? „Între bogați și săraci, prostule! Ai văzut tu pe-aici, prin Tahoe, vreun negru sau vreun mexican? Tu nu vezi că absolut toți turiștii sunt albi?”. Am rămas tâmpit. Dar aveau dreptate, o să povestesc tot.

articole publicate în numerele 29, 30 și 31 ale revistei Cațavencii

luni, 17 decembrie 2018

The Innocents Abroad (I): Hawaii

Casa Tomasz, Princeville: a luat soră-mea o casă; ce casă?! Palat! Parter, etaj, garaj pentru două mașini, gazon în curte, palmieri etc (sper ca redacția să dea drumul pozei în pagină de data asta, ca să vă faceți o idee; oricum este foarte puțin față de cum era în realitate!). Ceva de domeniul viselor, nu al viselor erotice, că eram cu nevastă-mea, da’ zic. Am intrat, m-am minunat ca țăranul, am fost repartizați într-un dormitor, am vrut să mă trântesc pe pat cum văzusem eu în filme dar m-au hușuit amândouă, și nevastă-mea și soră-mea, cică să dau fuguța să iau cafea de la Starbucks, un stelaj d-ăla cu patru cafele mari, câte două de căciulă (le place grozav). „Ia și-oleacă de beri”, mi-a strigat cumnatul pe fereastră, în timp ce ieșeam pe poarta proprietății. M-am înviorat numaidecât!

Prin „a luat” se înțelege „a luat cu chirie”, iar că Princeville e-un fel de sat de fiță din Hawaii nu mai trebuie să precizez, se-nțelege de la sine. Insula pe care eram se cheamă Kaua’i, iar ce aveam de făcut în căsoiul ăla era s-o concepem pe fiică-mea, dar n-am reușit; oricât ne-am străduit, nevastă-mea și cu mine, n-am conceput-o decât un an mai târziu, la Târgu-Ocna (se-ntâmplă!), dar nu asta vreau să spun, ci cu totul altceva: „De unde ai avut tu atâția bani să-nchiriezi casa asta, soro?”, întreb. „Șezi blând că nu e scumpă”, zice ea. „După ce că-i foarte ieftină, am și luat-o mult în avans și-am plătit cu banul jos, am ieșit extraordinar de bine; afacere, fratelo!”. Eu mă uitam ca boul: ieftină? Casa aia, ieftină?! Mi-am exprimat elegant dubiile, fără s-o fac în față „mincinoasă”, dar ea m-a citit: „Ce, nu mă crezi, prostane? A cui crezi tu că-i casa asta?”. De unde era să știu? A vreunui milionar, poate vedetă, poate prinț arab, poate criminal rus. Nu: era a unui muncitor pe nume Tomasz, originar din Europa de Est (mă rog, părinții lui, nu el). Muncitor? Cum adică, „muncitor”? Scuză-mă, soro, muncitor îs și eu, da’ uite că n-am așa ceva! N-ai că ești prost, zicea soră-mea: casa e-a lui c-a cumpărat-o cu bani de la bancă, dar el aici stă puțin, cel mult două-trei săptămâni pe an; în rest o închiriază și-i iese un venit frumos din asta - ba de-a dreptul frumușel! Ce fel de muncitor? De înaltă calificare, mi-a zis ea, c-așa-i în California: sau ești muncitor de înaltă calificare, sau ești zilier, nivelurile intermediare nu mai există. „Pune mâna și-nvață o meserie, fratelo”, mi-a zis, „da’ până una-alta du gunoiul. Chop-chop!”.

Plaja Kalalau: „Când o să faci și tu ceva remarcabil în viață”, mi-a zis ea, „o să vezi câți ratați o să sară să te muște de cur”. Ea este o fostă prietenă, ziaristă și scriitoare, iar eu o sunasem ca s-o cert că-ntr-un articol mă făcuse „boșorog impotent” (nu comentez!); am înghițit în sec la faza cu cevaul remarcabil, îmi închisese pliscul. Dar între timp am cugetat oleacă.

Remarcabil este să iei ad literam versurile celor de la Pet Shop Boys, alea cu „Go West”, și să mergi binișor spre vest. Da, dar până unde? Asta am făcut și eu „remarcabil” în sărmana mea carieră de alcoolist amator, adică m-am dus până la capăt. Până la capătul vestului. Da, da! Eu, amărășteanul, eu, prăpădițeanul, eu am făcut asta! Poți și tu: te sui frumușel în taxi (uber, blackcab, ce-o fi) și te dai jos la Otopeni. Iei avionul și te dai jos la Amsterdam. Iei alt avion și te dai jos la San Francisco. Iei un al treilea avion și te dai jos la Honolulu. Iei al patrulea și ultimul avion (care e foarte mic) și te dai jos la Lihue, capitala insulei Kaua’i din statul Hawaii, insulă care se-ntâmplă să fie și cea mai vestică dintre toate (ar mai fi una la sud-vest de ea, dar aceea – Ni’ihau pe nume – este nelocuită. Sunt acolo cercetători, rangeri și militari din Coast Guard, vreo sută de suflete cu totul. Nu se pune!). Din Lihue iei un taxi (unber, blackcab, ce-o fi) mergi pe Kuhio Highway și te dai jos la capăt, la Ke’e Beach; iei rucsacu-n spate și pornești la pas pe Kalalau Trail, care îți ia fix o zi, adică 10 ore muncite (nu te lua singur de fraier, să zici că ai doar 18 kilometri și că-i faci în mai puțin de 10 ore; nu-i faci!). Ajungi la Kalalau Beach, pui cortul și faci o baie, că ești cleios de la transpirație și plin de praful roșu, vulcanic, de pe cărarea muntelui.
Asta-i tot. Nu mai am ce adăuga. Cort, scaldă, plimbare, supa de seară, dodo. Te trezești peste noapte să faci pipi, te uiți în sus ca proasta-n vișin la cerul spuzit de stelele Pacificului: în lipsa poluării aerul este mult mai transparent decât altundeva pe planetă, măcar că ești foarte jos, practic la nivelul zero (al mării). Spre vest nu mai e nimic, doar apă. Zice-se că cel mai apropiat oraș este Chosi, în Japonia, undeva la vreo sută de kilometri nord de Tokio - e puțin probabil s-o iei înot până acolo, chiar dacă zici că ai sânge în pompiță (eu nu zic: m-am băgat în apă la un metru de mal și m-a prins un curent, gata-gata să mă tragă la fund!). Și dacă ajungi înot la Chosi, ce? Acolo, din punct de vedere românocentric, nu-i vest ci est. Deci plaja Kalalau e terminus paradis. Co’ect?

Plaja Ke’e: ideea mi s-a părut fragilă de la-nceput: să dormim noi doi, romantic, în cort, pe plaja Ke’e. În primul rând că nevastă-mea nu știe să doarmă în cort (asta se învață și ca orice învățătură este grea, dar oamenii refuză să înțeleagă). În al doilea rând că plaja este accesibilă cu mașina, ceea ce-i dubios de la bun început, vezi Vama Veche: unde ajung mașinile, ajung și șoferii, adică bețivii care nu știu să bea. În al treilea rând că motivația lăuntrică era invidia: povestisem cum campasem cu cumnată-meu pe plaja Kalalau și cum tăifăsuiserăm la focul de tabără, ca adevărații (el pe bere, eu pe apă de cocos – refuz să ofer orice fel de explicații!), iar acum voia și ea. I-am spus că pe Ke’e n-ai voie să faci focul (bine, nici pe Kalalau n-ai voie) și deci romantismul va fi de tipul „Montăm cortul și ne băgăm în el la somn”, dar n-a vrut să m-asculte. Bine, hai cu cortul pe plajă; ai cu cine să te-nțelegi? N-ai.
Am ajuns, a parcat mașina (parcare betonată, semn rău), am încărcat toate bagajele în rucsacul meu („Uite ce jegos e, neapărat să-l spălăm”), ne-am dus pe plajă și-am căutat un loc bun. Eu voiam printre mangrove, ea voia pe nisip („Romantic”). Mă credeți prost? Am făcut cum a zis ea, pentru că ȘTIAM că n-o să meargă; și n-a mers. Dar nu din motivele pe care le presupusesem eu (un cort pe nisip se montează ușor și-i luat de vânt și mai ușor), ci din altele: Hawaii este cel mai tânăr stat american (să fie sănătos!), compus din șase insule principale și din două insule neprincipale, iar asta de care zic, Kaua’i, este mai ieftinache și mai pentru clasa mijlocie (în Oahu se duc toți șmecherii, vedete, chestii, Honolulu, senatori, mafioți, congresmeni, fel și fel), iar clasa asta mijlocie are o problemă de care eu habar n-aveam: este frustrată.
Sau cum zic eu, în româna mea băltită: e ciudoasă. În loc să zică „mersi” c-a scăpat de sărăcie, draga clasă mijlocie plesnește de ciudă că n-a dat de bogăție și de privilegiile pe care și le arogă bogații – să se drogheze, să facă mai urât ca toate animalele și să „testeze limitele” (nu știu ce înseamnă asta).
N-am bătut pe nimeni, deși toți meritau bătaie ca la Galați, doar mi-am strâns cortul, mi-am luat doamna de-o aripă și-am plecat la parcare, la mașină și-napoi la Princeville, la casa Tomasz, de unde plecaserăm ca fraierii. Cumnată-meu nici măcar nu se dusese la culcare, stătuse pe balcon la bere și ne așteptase: „Eu ți-am zis. Îi știu eu p-ăștia, mă; crezi că-n țara asta-i altfel? Gherțoii, tot gherțoi. Adă-ți un pahar curat”. 

articole publicate în numerele 45, 46, 49 ale revistei Cațavencii

miercuri, 14 noiembrie 2018

Baruri pre-europene (V): Turist, Lăptăria lui Enache, Cina

De ce?! Douăzeci de ani au trecut de când îmi tot pun întrebarea asta. De ce-am irosit deceniul 1988 – 1998, poate cel mai savuros deceniu al vieții, când (cel puțin teoretic) „n-ai griji, n-ai probleme, n-ai responsabilități” sau, mai poetic, „te-nfigi în Lume ca un glonț scăpat din țeava armei” (poetul îmi scapă, am și eu lipsuri). În loc să „se-nfigă în Lume” etc, generația mea s-a-nfipt în cârciumi, făcând nimic, învățând nimic, trăind nimic; și-n ce cârciumi! Cuvintele sunt slabe, sunt proaste, sunt moi, n-au vlagă-n ele, nu-s în stare să descrie nemernicia locandelor pe care le numeam „berării”, „terase”, „baruri”, „autoserviri” sau „restaurante” în anii ăia; leprozerii, bolgii, întristări... nici nu știu cum să le spun. La loc de cinste, berăria Turist din Piața Romană. Poate că dacă era-n altă parte, mai treacă-meargă; dar așa...

Fețele de masă miroseau a vomă străveche, solnițele erau folosite ca scrumiere și ca arme de bătaie, halbele erau desperecheate și ciobite, chelnerițele erau bolnave psihic (își atacau clienții cu teurile de lemn, de-alea pentru spălat pe jos – am văzut cu ochii mei!), podelele erau cleioase de la scuipații întinși cu piciorul (și re-întinși cu sus-numitele teuri, cu care uneori se mai „spăla” podeaua), consumatorii erau de cursă lungă. În Turist intrai ca să bei toată ziua și toată noaptea, până la ultimul ban și eventual pe credit, dacă aflai vreun fraier de la care să te-mprumuți. Studenții de la ASE cot la cot cu distrușii orașului, funcționarii de la instituțiile vecine veneau după muncă (la orele 15:00!) și beau până se făceau maimuțe, atârnătorii mișunau printre mese fără hodină, hoții de haine beau sifon și-i așteptau pe cei foarte beți să adoarmă (se făceau că-i ajută să plece acasă, îi scoteau afară și-i lăsau în chiloți), iar tot omenetul ăsta levita zi și noapte în miros de căcat și fum de țigară. Pentru că, da: la Turist era și toaletă. O scară în spirală care dispărea undeva în adânc; o coborai ghidat de picurișul unor țevi de jos („Nu atingeți țevile! Sînt otrăvite contra șobolanilor!”), dat fiind că becurile toaletei erau mereu arse. Te opreai unde credeai că se termină scara și acolo te pișai, în întunericul duhnitor care ți se-ntindea la picioare. Bine, se putea întâmpla ca-n fața ta să fie unul mai conștiincios care coborâse-n beznă chiar până jos, până la țevărie (acolo era pisoarul propriu-zis, un șanț de beton), și-n cazul ăsta te pișai pe el. Nu știu dacă se-ntâmpla des, dar în mod sigur s-a întâmplat în 1992. Eu eram ăla de jos. 


***

Lăptăria lui Enache: 4 aprilie 1997, ziua liberării, ziua în care m-am întors șomer (ca toți „liberații”), dar mândru posesor de livret, dovada lăsării la vatră. Păi evenimentul nu trebuia sărbătorit?! Trebuia! Toată lumea știe de beția de dinaintea plecării („Hai băieți să bem o bere / Să ne luăm la revedere” etc) dar numai întorșii știu de beția de după: cei mai apropiați camarazi din companie (în cazul nostru, din pluton, că eram doar 24 de oameni în toată unitatea TR) vorbesc, șopotesc, complotează, conspiră, uneltesc și bisericesc (!), iar în primele două săptămâni de la liberare se-ntâlnesc undeva, departe de ochii vigilenți ai soțiilor/logodnicelor/iubitelor (pe vremea aia nu existau încă „iubiți” în situația dată, cel puțin nu la vedere) și se pun pe băut și pe depănat amintiri – mai exact, amintirile încă proaspetelor suferințe ale serviciului militar.

Este futil să precizez că Erick, Călin și cu mine n-am îndurat niciun fel de „suferințe” în armată, în afară de mahmureli (dese, memorabile), dar tot ne-am găsit la o masă mai retrasă din Lăptăria lui Enache și tanc ne-am făcut. Adică eu m-am făcut tanc (da’ tanc, nu jucărie!), iar ei doi s-au chinuit să mă ducă acasă. Nu le-a fost greu, odată ce m-au scos la aer curat, în fața Teatrului Național, dar pân-acolo a fost crimă și pedeapsă: mi se năzărise să mângâi chelioșii pe chelie. Știți cum era Lăptăria: ca s-ajungi la ieșire și-apoi la lift (sau la scări), trebuia să treci printre mese. În noaptea aia trebuie c-a fost Convenția Internațională a Chelioșilor („Are you here for the convention?”, cum se spune-n filmele americane), c-am mângâiat chelii cu ambele mâini, de-abia m-am ferit băieții de cafteală, doar știți cum sunt chelioșii: aprigi! Am scăpat teafăr – regret obștesc.

Se spune că Lăptăria lui Enache se va redeschide și vom scrie de ea la rubrica „Baruri europene”; până atunci, să spunem c-a fost unul dintre foarte puținele locuri post-1989 cu stil, că acolo se făcea consumație, da, dar și artă, iar a fi văzut la Lăptărie era o datorie de onoare pentru cei care aveau treabă cu zona culturală, muzică, fotografie, teatru, literatură, arhitectură, jurnalism de nișă, enfin, cu foarte multe domenii care azi sunt mainstream, dar atunci nu erau (ani de foame, de unde bani pentru artă?! Era pe pasiune, veneai cu bani de-acasă!). Dar asta a fost a doua „Lăptărie”; prima, cea de pe strada Bărăției, s-a-nchis în 1931 (proprietar, Dinu Enache). A treia, când...?!

***

Că s-ar fi numit la început (la care-nceput?!) „Cafeneaua Kübler”, mai apoi „Restaurant Cina”, iar spre sfârșitul anilor ’80 (când guvernul le-a interzis oamenilor să mănânce mâncare), „Berăria Cina”; că acum se numește „Trattoria Il Calcio Ateneu”, tot ce se poate. Aș putea să mă prefac că mă interesează, dar cum nu m-aștept la vreo primă de Crăciun (revista are alte priorități, Crăciunul lui Buzea nu este printre ele; poa’ să stea singur acasă cât poftește, și-așa a enervat destulă lume fină), n-o să mă deranjez. Trec direct la esențial.

Esențialul este că a mai existat o perioadă în viața Cinei, și nu, nu este vorba de epoca de glorie a roacărilor (1990 – 1996) – sigur că a existat și aia, sigur că la Cina se strângea toată floarea cea aleasă, roacării proveniți din familii de securiști, de nomenclaturiști, de aprozariști, de gestionari, de favorizați într-un fel sau altul sub bietul Nea Nicu; dar eu nu mă număram printre ei. Eram din roacărimea proletară, aia vai de mama ei, care își luase bătaie pe bune înainte de la părinții ăstora care beau acum bere la Cina și făceau pe anticomuniștii. Noi nu mergeam la Cina, cel mult la „Grădinița” și „Turist”, eram pe sărăcie, pe spelunceală, pe țepuială, pe fel și fel; dar și dac-am fi vrut să ne amestecăm cu aristocrația roacherimii și să bem cu ei în Cina, n-am fi putut. Nu ne interzicea nimeni să intrăm, dar eram priviți de sus și marginalizați. Cei care sunteți de la țară cunoașteți perfect chestiunea, nu mai pierd timpul cu asta.

Dar la un moment dat Cina s-a închis. A dat faliment, a fost falimentată, era în curs de pregătire pentru „privatizare” – iar nu știu. Știu doar că ajunsese o ruină, o nenorocire, ți-era și frică să treci pe-acolo noaptea, și pe bună dreptate: Bobi, cu Călós, cu Pară, cu Streche și cu mine ne-am strecurat acolo într-o noapte neagră ca sufletul lui Maduro și ne-am apucat să bem „coniac” unguresc în subsol. De ce în subsol? N-aș putea să spun. Probabil ca să ne autosugestionăm că făceam ceva ilicit, illegal, imoral, dracul știe. Când ne-am îmbătat ne-am apucat să ragem aiurea, ca animalele, ca să „speriem” (?!) eventualii trecători care-ar fi avut drum pe-acolo la ora aia – este futil să precizez că n-am speriat pe nimeni în afara unui echipaj de poliție care-a intrat după noi în ruina aia de subsol (cu lanterne, cu avertizare, cu tot tacâmul), ne-a scos afară, ne-a legitimat și ne-a trimis acasă fără să ne bată! Nu am nicio explicație pentru comportamentul polițiștilor. Am mers cârd până la Romană și ei cu mașina, încet, pe lângă. Întrebare (mă roade de 25 de ani): de ce ne-am comportat noi așa?!

articole publicate în numerele 43, 44, 45/2018 ale revistei Cațavencii

marți, 30 octombrie 2018

Baruri pre-europene (IV): Patria, Turn, Simplon

„Patria” a fost o berărie care acum nu mai este, dar înainte de asta, câteva precizări teoretice asupra jegului; dacă ne întrebăm așa, profund, adânc, á la Jupân Dumitrache, „Jegul, de unde vine jegul?”, avem nevoie de un Ipingescu, adică de mine, care iată cum mă bag singur în seamă: pentru spațiul de pe pagina asta, eu mă bat cu Grig Bute; pentru pagina asta, Grig Bute și cu mine ne batem cu redacția; pentru revista asta, toți din redacție ne batem cu concurența de pe nișa noastră, de pe print, adică; toți din print ne batem cu televiziunile; toată media, și printul, și televiziunile, și radiourile (toți!) ne batem cu internetul cel gratis; toate sursele de informare, și media, și netul (toți!) ne batem cu alte moduri de utilizare a timpului (bere, grătar, sală etc); noi, sursele de informare și posibilitățile de leisure (toți!) ne batem pentru timpul tău cu șeful tău, care și el se bate cu șefii lui and so on and so forth. Toate bătăile astea înseamnă concurență, iar concurența înseamnă (teoretic) calitate, iar calitatea înseamnă moartea jegului. Așa că unde-i jeg, e clar: concurența nu funcționează.

Așa era berăria Patria de pe bulevardul Magheru, undeva între hotel Ambasador și cinema Patria din blocul Aro. Jegoasă cum e greu de crezut că poate fi o berărie, chiar și comunistă; ca să nu se vadă prea bine (deși se vedea), încăperea era ținută în penumbră, prin procedeul tehnologic „nu spălăm niciodată geamurile”, și pentru că nici așa nu era suficient de întuneric înăuntru, existau și niște perdele de cârpă infectă, ca alea de pe vechile trenuri personale, dar mult, mult mai murdare, ziceai că-s luate direct din casa lui Miss Havisham. Acolo, la o masă, îl văd bând bere pe Mitică Popescu, actorul; intru plin de tupeu (poate să fi fost 1990, poate să fi fost 1991, dar până-n Mineriadă, știu foarte exact c-aveam capul încă nespart și nu purtam șapcă), m-așez la masa lui și-i țin un discurs absolut aiuritor (și jignitor!), din care se înțelegea că, maestre, știți, eu mă consider un depozitar, adun și păstrez pentru viitorime fapte și fragmente de trecut, și cum dumneavoastră sunteți un astfel de fragment și cum n-o să mai trăiți mult (exact așa i-am zis: „Cum n-o să mai trăiți mult”), mi-am luat libertatea de-a intra în vorbă cu dumneavoastră, sper că nu mi-o luați în nume de rău, plus că am și mica rugăminte de a-mi spune ceva memorabil.

Maestrul și-a băut halba, i-a zis chelnerului: „Băiatul ăsta plătește”, și-a plecat.

***
Primo: nimic n-a rămas din Turn, nici măcar amintirea. Am căutat pe net, ba cu „berărie turn”, ba cu „restaurant la turn”, ba cu „câmpineanu berărie bucurești”, dar cu orice am încercat, nu mi-a dat nimic. Zero barat! De parc-ar fi o parte a memoriei colective ce-ar trebui ștearsă cu totul.

Secundo: am fost la Turn o singură dată, cândva între toamna lui 1990 și vara lui 1993, dar nu aș putea să precizez când anume. Pe strada Ion Câmpineanu (fostă „Regală”, pentru împătimiții de Caragiale-père), cum treceai de intersecția cu Calea Victoriei spre Sala Palatului, coborai oleacă în pantă dulce și dădeai de-un bloc, pe mâna stângă, cu nimic deosebit de alt bloc; acolo, la numărul 25, intrai în scară, urcai până la etajul întâi și intrai în berărie. Nimic deosebit, lume multă, bere proastă, fum de țigară, chelneri infecți (în comunism, chelneria nu era o meserie, ci o instituție; cred că-n Uniunea Sovietică s-au făcut și studii de antropologie pe tema asta, dar n-am date exacte), mâncare pe sponci, mai mult chiflele muiate-n sare ne țineau de foame. Întrebare auxiliară: cum de berea, care dispăruse în comunism, a apărut imediat după Revoluție? Mi se pare foarte dubios. Să fi fost împins poporul la disperare chiar și printr-o metodă ca asta?!

Terzo: ce-aș putea eu povesti despre cum a fost în Turn, în afară de nimic? Exact. Nu am nimic de povestit, nu nimic interesant, ci absolut nimic, nici interesant, nici neinteresant. Am stat la masă cu gașca de roacări, am băut bere, am mâncat chifle cu sare și am tăcut, ascultându-i cum vorbesc degeaba (pe vremea aia se spunea „a abera”): unul râdea singur pentru că îi spunea chelnerului „băiete” când ăla nu putea să-l audă; altul se lăuda în gura mare („Eu dau limbi în răspăr, ca paloșu’!”) și râdea singur; un al treilea a repetat toată seara „Hai, maestre, fă pam-pam” și a râs – ghici-veți oare?! – tot singur. Mica mea experiență solipsist-cretinoidă poate fi ușor recunoscută de toți care-au trăit anii ăia, citesc această revistă și-și zic: „Da, bă, are dreptate Buzea: ce dracul căutam eu acolo?”. De ce generația noastră a făcut aceste lucruri plictisitoare și sărăcitoare sufletește, de ce n-a folosit altfel acel prim deceniu, de ce și-a sabotat singură timpul – nu știm. Dar ce-o să ne răspundem celor încă nenăscuți, când ne vor întreba ce-am făcut noi cu libertatea, atunci la-nceput?!

În răspăr, ca paloșu’. Mda.

***
Simplon: faptul că bucureștenii se cred moțați e-o convingere generală în toată țara, așa cum e-o convingere generală în cartierele Bucureștiului faptul că ăi din Centru se cred moțați (eu, bercenez de primă generație, împărtășesc această convingere: nu una, ci două gagici m-au părăsit pentru că locușorul meu e-ntr-o zonă „rău famată”. Nu voi uita niciodată, îi voi hăitui pe „centriști” fără preget), iar ce poate fi încă mai în Centru decât Calea Victoriei?! După mica-mi știință, nimic. Așa că răfuiala cu Centrul o încep de la Simplon (Calea Victoriei no. 31). Pe el! 

Zice-se c-aici ar fi fost o cafenea semi-celebră, Café de la Paix pre numele ei din interbelic, ceea ce nu cred: cum dracul să fie „celebră” dacă era fix peste drum de Capșa?! Mai degrabă era genul ăla jegos de after-hours, adică cine se-mbăta la Capșa era dat afară și se ducea la Café de la Paix, unde-i găsea pe nenorociții gen Zaharia Stancu, otrăviți de ciudă că n-aveau nici fețe, nici bani de Capșa; asta cred, dar n-am de unde să știu sigur. O variantă ceva mai omenească e c-acolo se-aduna actorimea de la teatrele dimprejur, mai pe ieftinache, să se răcorească după spectacole. Dar nici asta nu știu sigur. Dup-o vreme, cafeneaua a devenit restaurant cu autoservire și-așa a traversat tot deșertul comunist, ca „Autoservirea Simplon”; habar n-am de originea numelui, dar îmi pare interbelic. Prin 1987-1988, eu așa l-am apucat: o bombă infectă, plină de fum, în care principalul fel de mâncare era vodca, deși exista și-un galantar cu „produse alimentare” (ha!). După Revoluție, spațiul a fost luat de niște băieți care-au deschis o „Școală de Scufundări” (nu e banc!), adică acolo aveau biroul, „scufundările” se făceau în diverse piscine din București, care mai de care fără apă (de unde apă în 1990?!). Să tot fi fost anii 1991 – 1992 când Simplonul a redevenit Simplon, adică un bar pestilențial, unde numai bărbații adevărați puteau intra fără să vomite. Printre bărbații adevărați am fost și eu. O singură dată. Nici n-am apucat să duc paharul la gură, că la masa mea s-a și înființat un pleșcar, că moșule, că nu știu ce, că dacă-l știi pe Dineață („Nu, nu-l știu”), sau pe Kovacs („Nici”), sau pe Ciclopu („Nu!”), sau pe Popeye („Pleacă, mă, de-aici!”). Că cică e obligatoriu să-i știi p-ăștia dacă vrei să bei în Simplon, că toți sunt „tovarăși” de-ai lui (de-ai pleșcarului), oameni de o deosebită rezonanță culturală („Valoare mare, moșule!”). Am plecat. Simplonul s-a-nchis. În 2007 a anunțat Primăria că face acolo un Centru de Informare Turistică. Îhî.


articole publicate în numerele 38, 39, 41 ale revistei Cațavencii

N.M. pentru a V-a (și ultima) parte a seriei „Baruri pre-europene” am pregătit Cina, Turist și Lăptăria lui Enache. Așa ceva nu se ratează!

joi, 25 octombrie 2018

Cele 10 puncte de la București

După părerea mea, toate, fără excepție, sunt complet greșite. Mai exact, false. Solicit punctul de vedere al celor suficient de binevoitori! Mulțumesc.

p.s. nu eu am întocmit lista „celor 10 puncte”. Altcineva a făcut-o. Încerc s-o aduc în discuție pentru că reprezintă una din versiunile „bucureștenismului” ca mentalitate. Și acum, lista:

1. Romania este un succes.

2. Unirea din 1859 este mai importanta decat Unirea din 1918.

3. Romania se numeste Romania din 1859, chiar daca denumirea oficiala e acceptata international in 1866.

4. Da, ne tragem din daci si romani.

5. Anul 1918 a facut Romania foarte pestrita din punct de vedere etnic, lucru care astazi a disparut natural, fara tragedii.

6. Contextul politic si militar din 1918 a contat enorm, dar in aceeasi masura, mai mult chiar, a contat dorinta romanilor de a trai la un loc.

7. Poate ca romanii si ungurii ar trebui sa colaboreze pentru realizarea unui manual de istorie comun, precum Franta si Germania. Din pacate, regimul politic din Ungaria si partidul politic unguresc de aici gandesc cam ca oamenii cavernelor si nici in viitor nu-i vad mai linistiti.

8. Romania s-a facut pe model francez dar n-a reusit sa-si atinga potentialul.

9. Perioada comunista a fost buna din perspectiva reamintirii permanente a omogenitatii romanesti.

10. Transilvania este importanta, dar nu mai importanta decat Moldova.

marți, 23 octombrie 2018

Retezatul lui Dottore

Nu există! NU EXISTĂ! Nu există loc de campare mai idiot decât Tăul Dintre Brazi, iar când spun „idiot” sunt o dulce fecioară sfioasă: Tăul Dintre Brazi este, de foarte-foarte departe, cel mai urât lac glaciar din România, iar asta nu e puțin lucru. Țara are multe lacuri glaciare, poate 200, poate mai puține, iar cele mai multe – vreo 70 – sunt în Retezat, cele de aici fiind cu „cel mai”: cel mai întins (Bucura), cel mai adânc (Zănoaga), cel mai frumos (completați după dorință), cel mai ascuns (Tăul Ascuns). Tăul Dintre Brazi nu e nimic: un lac colmatat, de 10-20 de centimetri adâncime, folosit de mistreți ca scăldătoare. Am văzut eu multe lacuri, dar așa ceva... pe scurt, o cloacă. Din el ies gaze, pur și simplu: stratul de noroi de sub pânza subțire de apă fermentează și aruncă la suprafață bolboroace pestilențiale. Lipsit de orice urmă de viață, evident, nici mama mamei peștilor n-ar putea trăi acolo. 
Lasă că oricum e interzis ca loc de campare (dintre toate masivele, Retezatul are un regim special), dar numai un om foarte nebun, cu mințile duse pe pustii, s-ar putea gândi să-și pună cortul acolo: mai jos este cabana Pietrele (confort, bere etc), mai sus e cabana Gențiana (doamna Jeni, bere etc), sus de tot e lacul Bucura, unde orice om normal își pune cortul și face trasee. Dar ce, Dottore-i normal? „Campăm la Tăul Dintre Brazi, unde nu campează nimeni, ca să nu stăm cu toți pigmeii” – iar eu, ultimul om, în loc să-i dau patruzeci de mii de pumni în cap, m-am luat după el. Când am ajuns și-am văzut mizeria, mi s-au încleștat fălcile de furie, mi-au dat lacrimile de ciudă pentru propria mea prostie și nevolnicie (să mă iau după dobitoc!), l-am lăsat pe tembel să-și admire opera (lacul + decizia de-a campa acolo), m-am dus la râu să aduc apă, mi-am făcut de lucru încercând să nu sugrum ipochimenul, să scap specia de-un asemenea exemplar. Numai ce-l aud zbierând: „Vino, bă, încoace, să vezi ceva!”. 
Un dans nupțial al libelulelor. Există viață în lac, chit că nu e vorba de păstrăvi, lipani sau zgăvloace, ci de insecte și larvele lor, care prosperă în mediul ăla dantesc de zici că Doamne ce-i. Perechea de libelule „dansa” la rasul apei și trebuie să admit că era un spectacol de admirat, un spectacol rar: neavând genă pentru poezie, eu i-aș spune „frumos”. Dottore era de altă părere, trâmbița ca apucatul, dându-i masculului sfaturi sexuale pe care hârtia nu le suportă, iar la sfârșit și-a scos râtul din sticla de vodcă doar ca să ofteze: „Fute lumea, fute...”. 
***
Dacă ajungi la Bucura pe traseul Galeșu – Porțile Închise – Păpușa – Peleaga, te poți numi bărbat: nu e ușor să parcurgi toate astea cu rucsac mare și să nu mori de oboseală sau de prăpastie. Felicitări! Evident, eu nu mă pot numi bărbat pentru că n-am luat-o pe-acolo, era prea greu iar eu prea fricos, așa c-am ajuns la Bucura pe unde ajunge toată lumea, pe la Curmătura Bucurei; de Dottore ce să mai zic, ăstuia îi tremură carbonul și dacă vede-un șoarece, dar dacă vede Porțile Închise! E vorba de-o custură cam dată naibii, de-aia. 
Întind cortul, începe ploaia. Începe ploaia, începe Dottore să orăcăie: „Oliu, că intră apa-n cort! Oliu, ce mă fac eu, îmi udă lucrușoarele! Oliu, pișa-m-aș pe Kelty Gunnison-ul tău, că nu face doi bani, fir-ar al dracului de cort!”. Până aici! Sunt eu un monument de toleranță, sunt bleg, sunt prost de bun, dar totul până la Kelty Gunninson! Care este un cort excepțional, un cort de foarte mare valoare, cel mai bun cort care există – bine, pe ieftinache, că de unde bani pentru un Jack Wolfskin model Yellowstone II?! Faptul că două-trei picături din potopul de-afară s-au strecurat ca sprintenele și l-au stropăcit pe neghiniț pe chelie nu înseamnă că-n Kelty Gunninson intră apa; poate doar un picuț, un piculeț, cât să mă simt eu răzbunat pentru ce mi-a făcut nenorocitul la Tăul Dintre Brazi, cu fanteziile lui bolnave de campare – n-o să-l iert în veci, ploicica de la Bucura e doar începutul. Îi rumeg eu japiței una di granda, lasă! 
Să-l fi auzit cum zbiera, Doamne Cristoase Isuse: „Oliu, că pică! Oliu, că intră! Uite-uite, am o băltoacă la picioare! Oliu, că am una și la cap! Mi se udă sacul de dormit, unde mai dorm eu? Oliu, că răcesc, oliu, că fac gâlci, oliu că mă ia și rânza! Ce-o fi fost în capul meu să am încredere în tine și în căcatul ăsta de Kelty Gunnison – prost, eu, că trebuia să-mi fi cărat dracu’ cortul meu, vechi, dar bun!” (nefericitul are un Cerna II), „Săracul Nea Nicu, ce corturi se făceau la Urziceni pe vremea lui, corturi de corturi, nu porcării d-astea americane, fir-ați ai dracu’ de capitaliști!” etc. 
Nu știu cine-a zis că răzbunarea e arma prostului, pentru mine e plăcerea zeilor: l-am lăsat pe mărunt să se zvârcolească în propriile tânguieli vreo patru ore, râzând cum n-am mai râs eu demult, cred de pe vremea lui Moș Ghinion Iliescu, apoi am ieșit afară-n ploaie și-am întins lateralele cortului cu niște șireturi de bocanci, pe care le-aveam eu de rezervă (îmi cunosc prea bine cortul). N-a mai intrat niciun strop. Înăuntru, Dottore broscăia năuc, storcând o pereche de șosete: „Mai și râzi ca vaca!”.

***
Cum se ajunge de la lacul Bucura la București*? Simplu. Se scoală omul de dimineață, își strânge catrafusele, așteaptă să usuce soarele roua de pe cort, îl strânge și pleacă. Bagă pas ceva mai spornic decât de obicei, urcă în Curmătura Bucurei, coboară în Valea Pietrele, trece pe lângă Cabana Gențiana, ține traseul de triunghi albastru, lasă pe mâna dreaptă cascadele Maria Magdalena și Lolaia (evitând astfel cu măiestrie Cabana Pietrele), ia microbuzul de la Poiana Cârnic până la Ohaba de sub Piatră, de acolo se suie în trenul de Petroșani, la Petroșani se suie în trenul de București și aia e. O zi, una. Cu noroc, prinde și metroul.
Cât am făcut noi, Dottore și cu mine, de la Bucura la București? Cinci zile, da. Nu este o glumă, chit că asta-i revistă de umor: am dormit la Gențiana, am dormit la Pietrele, am dormit la Cârnic (Cabana Cascada), am dormit la Arxavia (pe Valea Oltului, exact!) și abia în după-amiaza târzie a celei de cincea zile am apucat să-mi văd și eu copilul și să mă cert cu nevasta, serios, productiv, tinerește („Fir-ai al dracu’ de bețiv, e ultima oară când te mai las pe munte cu psihopatul ăla etc”). Avea și ea dreptatea ei: de ce se oprea Dottore peste tot? Ca să bea bere, de-aia. De ce mă opream și eu cu el, în loc să-mi văd de drum? Pentru că-s prea sărac ca să merg pe munte fără el, de-aia. Da, îl atârn! Ce altceva aș putea să fac?! Dați-mi voi o soluție, dacă sunteți așa deștepți!

Doamna Jeni de la Gențiana nu mai avea niciun pat liber și ne-a spus asta de la bun început („Nu mai am, mămică, duce-vă-ți jos la Pietrele că acolo găsiți”). Când Dottore a aflat că o bere costa 7 lei la Gențiana și 10 lei la Pietrele, a hotărât și pentru mine: „Rămânem aici!”. Am dat să deschid gura și să-i amintesc că nu existau paturi/priciuri libere, dar el mi-a retezat-o autoritar („Taci, că ești prost!”), s-a miorlăit pe lângă doamna Jeni, s-a gudurat, a schelălăit (fără succes), apoi s-a apucat să facă pe băiatul bun pe lângă domnu’ Gicu, căruia i-a strecurat niște bani și uite așa am rămas noi la Gențiana.

Dottore s-a umflat de beri și s-a fojgăit toată noaptea la pipi, înnebunind pe toată lumea, dar eu am aflat că Gențiana este o afacere excelentă. Iarna e puhoi de schiori! Străini, old school: își pun pieile de focă, urcă, le scot, coboară. E?

                                                 *da, au aceeași rădăcină, cuvântul albanez „bukur” (frumos) 

***
Iată faptele: coborâm de la Gențiana la Pietrele, dimineața (până-n prânz, adică), Dottore și cu mine. Nu eram beți! Aduc mărturie. Eu, treaz bec, el, ușor mahmur (foarte puțin, l-am văzut eu în niște stări cu totul neverosimile). Cerem cazare la Pietrele, tanti ne întreabă câți suntem, eu îi zic că doi, ea întinde mâna și ne dă o cheie: „Vila Stânișoara, camera trei”. Iau cheia și dau să plec, dar Dottore de colo: „Mai dați-ne o cameră”. Eu mă uit la tanti, tanti se uită la mine: „Camerele sunt cu două paturi”, zice ea, dar nu știa cu cine are de-a face: „Mai dați-ne o cameră, tot de-asta cu două paturi. Plătim!” (voia să spună că plătea el, ceea ce nu face parte din firul epic). Tanti se uită bolând la Dottore, care se simte dator să explice: „Din cauza lu’ ăsta” (eu, adică). „Sforăie!”. Tanti se uită foarte urât la el, dar îi dă și-a doua cheie, iar de-aici începe fantasticul.
„Unde e vila Stânișoara?”, întreb eu. „Cum ieșiți în stânga și pe urmă încă o dată la stânga, pe după tractor”. Îmi ridic rucsacul, dau să plec, iar Dottore de colo: „Ia-l și pe-al meu, că mai stau puțin pe-aici” (voia să fumeze). M-am uitat și eu urât la el, m-am încărcat ca măgarul de aur și m-am dus. Mi-am ales camera mai bună (ce?!), am lăsat rucsacul lui în cealaltă cameră, am făcut un duș că se impunea, după atâtea zile, m-am schimbat în ceva mai lejer și-am bătut la ușa camerei celeilalte, să văd ce face colegul. 
Nu era acolo. Rucsacul în aceeași poziție în care-l pusesem eu, de Dottore niciun semn. Mă duc în sala de mese, mă uit după el („Poate-o fi trecut pe bere...”), nu era. Ies în fața cabanei, mă fac că mă plimb pe-acolo – doi pași înainte, doi pași înapoi, cât spațiu credeți că-i în față la Pietrele?! – dau cu șutul în niște gunoaie, îl sun, nimic (nu e semnal). Dup-o oră de așteptare mi-am călcat pe mândrie și m-am dus la tanti s-o întreb dacă nu l-a văzut pe colegul cu care venisem; desigur că s-a uitat la mine ca la un picat din lună. I-am explicat că nu-l găsesc, mi-a zis că poate e-n pădure, unde există semnal de mobil, m-am dus acolo (știam că avea telefonul la el), multă lume care vorbea cu cei de-acasă, Dottore nicăieri. Trecuseră aproape două ore, începeam să intru la idei. Avea pe el un tricou, șort, parazăpezi și bocanci, nici măcar șapcă; unde putea să fi dispărut? Bine, portofelul lui era la mine, dar oricum. 

A apărut lac de apă, cu ochii scoși din cap de oboseală: n-a înțeles unde trebuia să facă „înc-odată stânga pe după tractor” și alergase pân’ la Cârnic și-napoi. Și cine credeți că era de vină?! „Trebuia să mă cauți, prostu’ pământului!”.

***
Am plecat de la Pietrele într-o stare de perplexitate pe deplin comparabilă cu cea a lui Gelu Voican-Voiculescu: eu mă grăbeam, Dottore nu. Inexact: eu trăgeam s-ajungem cât mai repede, el se scremea să mergem cât mai încet (n-am văzut așa ceva!). Îl rugam, pledam, peroram, nimic: putoarea abia-și târșâia picioarele. Toată lumea știe că de la Poiana Cârnic pleacă două microbuze pe zi spre Ohaba de sub Piatră, așa că orice om se zorește să-l prindă pe primul; dacă totuși îl ratează are back-up, microbuzul numărul doi, și tot nu rămâne fiul ploii. Sună logic ce spun? Sună! Cu toate astea, Dottore voia în mod explicit să pierdem primul microbuz, altă explicație nu exista pentru viteza lui de deplasare („Mai încet, Dottore, că te ia radaru’!”); am încercat și șaga, dar tot nimic. Zero! Ajungem la Cârnic. Mut, am rămas mut. Mai fusesem acolo în 2003, într-un an foarte nenorocit pentru mine (murise maică-mea, mă părăsise iubita etc) și-mi amintesc perfect că nu era decât un canton silvic (da, aveau și de mâncare, niște virșli, parcă), în fața căruia trăgea microbuzul. Atât. Acum am numărat cabanele: Lolaia, Codrin, Cârnic, Popas Cârnic (!), încă una al cărei nume l-am uitat și Cabana Cascada. Cât căscam eu gura pe acolo, Dottore iar dispare ca măgaru-n ceață; mă uit mai bine, era instalat ca boierii în cerdacul înalt de la Cascada, cu berea pe masă, scrumiera lângă, plus o chelneriță tinerică ce se sprintenea pe lângă el: „Ce faci, mă, nebunule?”. El scrumează tacticos: „Stai calm, micule. Ia loc, dă comanda, simte-te bine. Am totul sub control”. Iar aveam senzația că joc într-un film prost: „Păi, microbuzul? Crezi că stă după noi, să bere și să astea?” (dialogul era pur mungian, el sus, pe terasă, eu jos, pe drum, ferindu-mă de mașinile care treceau ca-n Piața Presei). El suflă fumul cu voluptate: „Ți-am zis că am totul sub control. Care parte n-ai înțeles-o?”. 
Bref: c-o zi înainte, când alerga ca o găină cu capul tăiat, Dottore ajunsese până la Poiana Cârnic și-și făcuse un plan machiavelic, despre existența căruia fusese destul de inteligent ca să nu mă informeze. Microbuzul a venit și-a plecat, noi am dormit la Cabana Cascada (oleacă fiță pentru gustul meu barbar) după ce-am băut și-am mâncat ca porcii negri. A doua zi, gipul lui Dottore a tras în fața cabanei, marele montagnard a coborât pe scări (eu căram bagajele), s-a instalat pe locul mortului și i-a zis șoferului (un zdrahon pe nume Călinmice): „Calc-o! Mergem la Nea Tomiță, la Arxavia. Am vorbit, ne-așteaptă cu beri”.

articole publicate în numerele 37, 38, 40, 41, 42 ale revistei Cațavencii