joi, 26 martie 2020

Elementar, dragul meu Rache

Bloggerul! Ce stranie ființă, bloggerul! Perfect inutilă, dealtfel. Cerșetor de atenție, frustrat, neîmpăcat cu ratarea, agresiv fără motiv și lingușitor până preste fire, când speră să se-agațe de notorietatea cuiva (de obicei, de-a unei curve TV).

Bloggerul Buzea este prototipul bloggerului, plus că e și bătrân, uzat moral, depășit, „obsolit”. Se ține gaia-mațu de chestia asta fiindcă blogul este foarte bun pentru critica literară: pe blog te poți răzgândi, în revistă nu poți. Ai trimis textul? S-a paginat? S-a tipărit? Pa și pusi! Dacă ai comis-o, tot ce poți să faci dup-aia e să te umilești public, să ceri scuze, să retractezi, să dracu să lacu. Pe blog, însă, n-ai nicio treabă: intri în setări și modifici textul, ba chiar îl ștergi, la rigoare. Vorba lui Stalin: dispare textul, dispare și problema!

Problema zilei de azi: Ciotloș a scos o carte. Eu demult eram cu ochii pe el ca pe butelie! Speram c-o să facă o astfel de greșeală și uite c-a făcut-o. Buzea ce-așteaptă?! Șo pe el, Buzeo! Arde-l, băiete!

Cartea-i bună. N-o să fie un succes de vânzări, că-i pentru inițiați, nu pentru „Suge-o, Ramona!”, dar inițiaților le-a și fost destinată de la bun început, nu ramonelor; e bună, e cutezătoare, vine cu răspunsuri, vine chiar și cu-ntrebări (în mateinitate e mai greu să pui întrebări decât să dai răspunsuri). Cutezanța vine chiar din însuși acest fapt, al scrierii cărții: să crezi că mai ai ceva de adăugat, după ce s-a adunat atâta amar de bibliografie... da, pentru asta îți trebuie curaj, nu glumă. Cojones!

Unde a călcat Ciotloș pe bec? Păi, la Gore, unde! Toți se frig cu Gore, toți vă frigeți cu Gore, fraților, și iată de ce: în afară de mine, niciunul dintre noi nu-i Gore. Nici Ciotloș nu e Gore, și asta se simte: îl găsește rudă cu Octavian Goga (pentru castelul ăla din Transilvania), cu Barbu Ștefănescu Delavrancea (pentru micile ciudățenii de la masă) și cu Ion Luca Caragiale (dacă m-apuc să vă explic pentru ce, ați citit degeaba pân-aici). Dar îi scapă cineva. Ce dracul, măi, Ciotloșe?!

Gore Pirgu nu e rudă cu Mateiu I. Caragiale, Gore Pirgu este Mateiu I. Caragiale. Limpede ca apa vie! Mateiu este șef de cabinet, Mateiu pontează, Mateiu „se ajunge” la final (dar numai la final), Mateiu își trăiește viața râmând în scârnă după un gologan, Mateiu locuiește ca vai de mama lui („în Jarcaleți”), Mateiu se trage dintr-un dubios neam fanariot (la fel ca feciorul „sumbasacului”), și, mai presus de orice, Mateiu nu muncește. Deloc. Niciodată, în afară scurtului său job în administrație („director de cabinet”), Mateiu nu se ține de nimic altceva în afară de combinații. Giani ar fi avut multe de învățat de la Mateiu... și mai ales de la proiecția lui literar-ironică, de la Gore Pirgu.

Și Povestitorul? Ei, Povestitorul. Ăla-i fentă – părerea mea. Ciotloșe, ai cuvântul.

Viața și întoarcerea unui Halle

Sunt foarte frustrat și foarte furios! Dac-aș fi doar un român tâmpit, o mamaie bisericoasă de 76 de ani, să zicem, aș exclama: „Nu se poate-așa ceva!”. Dar, pentru că mă pretind, iată câteva deslușiri.

Alexandru Potcoavă a scris un roman. Ce?! Nu e interzis! Romanul a ieșit bun, foarte bun; din nou, nimic ilegal. Romanul lui Potcoavă este perfect traductibil, complet european (după cum știți, astea sunt două dintre cele trei criterii ale mele), total ne-ecranizabil; dacă nu-l spargi în 15-20 de filme, sau într-un serial gen „Game of Thrones”, n-ai nicio șansă. Deci n-aș avea niciun motiv să fac pe botosul; dar!

Dar eu, Mihai Buzea, scriu anul acesta (2020) o carte în care îmi pun mari speranțe. Foarte mari. Și ce să vezi? Pășesc exact pe urmele pașilor lui Potcoavă! Ce-a făcut el acolo (în Timișoara) mă lupt să fac eu aici (în Bruxelles), dar la ce bun, dacă reușesc?! Toată lumea o să spună că Buzea l-a copiat pe Potcoavă, că Buzea a mers după rețetă, că Buzea plagiază! Înnebunesc! Am vreo șansă de-a convinge că nu-i așa? N-am! Potcoavă a lucrat la cartea lui vreo două decenii – cine o să mă creadă că, pur și simplu, am avut aceeași idee?! Acum, după ce-am terminat „Viața și întoarcerea unui Halle”, nici mie nu-mi mai vine să cred. Să mă cred...

Bref, sunt în corzi. Nu știu cum o s-o scot la vopsea. Mă străduiesc să-mi zic că la tot răul e și-un bine: dacă nu-i citeam cartea și mă luau alții la trei-păzește („Buzea, hoțule! Plagiatorule! Victor Viorel numărul doi! Păi cu astfel de găinării umbli tu, Mihăiță, tată?! Lasă că vă știm noi pe ăștia!”), era încă și mai nasol. De parcă așa nu e nasol destul... personajul lui Potcoavă, Julianna, e leită personajul meu principal. Cap-tăiat! Firul epic nu e chiar-chiar același, dar seamănă al dracului, orb să fiu să nu văd asta, și dacă văd eu, o să vadă toți. Păi, de când mă pândesc ei la cotitură, ticăloșii...

Și mai e ceva. Potcoavă și cu mine nu suntem încă în finala mare pentr-un premiu pe 2019, am intrat doar în finala mică. Na, beleaua! Sper să nu-mi facă juriul vreo surpriză și să-i dea lui premiul, c-atunci o s-ajung de râsul târgului în 2021 („Hop și Buzea după Potcoavă, poate-i dă și lui cineva ceva! Mihăiță, pomanagiule! Pleșcare! Fursecare! Pișcotare! Pique-assiette! Milogule!”). Dar dacă juriul îmi dă premiul
mie, e încă și mai rău: la anul o să își tragă toți membrii cu pumnii-n ouă, pe motiv că l-au girat pe-un plagiator ordinar. Pe scurt, am rupt-o-n fericire.

Dar ce scrie Alexandru Potcoavă în romanul lui, totuși? Și de ce i-a luat 20 de ani să-l scrie? Păi, i-a luat 20 de ani pentru că a făcut o documentare imensă, cum n-am întâlnit eu niciodată în literatura română; niciodată! A doua la mână: Potcoavă explică, ca la tâmpiți, „cum s-a românizat România”. Credeați că e-un bot mot de-al lui Boia? Nu e. Național-comuniștii căcat mănâncă, cu Academia-n cap: ceea ce numim azi „România” e produsul unei evoluții extrem de rapide, aproape neverosimile, la scară istorică. Da-da. Dragilor, iubiți compatrioți, dați-mi voie, dați-mi voie: sunteți nou-nouți. N-aveți 2000 de ani, cum zice Iosif Constantin Drăgan; n-aveți nici măcar 200 de ani, cum zice Bogumił Luft! Nope. Pe bune, nu fac pe agerul, nu-i nicio șmecherie la mijloc. Nu mă credeți? Vă cred. Aveți dubii? Citiți-l pe Potcoavă.

Arunc pe pagină gânduri, fără structură, fără legătură și fără nimic, fiind prea obosit și prea măcinat de necazul meu: femeile duc lumea în spinare, nu bărbații. Noi distrugem mereu ceea ce fac femeile mai bine, adică vieți omenești. Facem politică și distrugem viețile oamenilor, facem războaie și iar le distrugem, facem doctrine și distrugem mințile unei întregi generații, facem jocuri de bursă, de noroc, de culise, de alcov și distrugem munca altei generații. Femeile își văd de ale lor, se mărită, fac copii, nepoți și strănepoți, le spun povești de clan și de aici cărți ca „Viața și întoarcerea unui Halle”. Da. Pot să respect asta. Chiar și eu pot să respect asta, chit că nu respectul e punctul meu forte.

Antisemitismul. Degeaba, nu-l mai putem înțelege. Cum a fost posibil? Românii, șvabii, ungurii, sârbii, sașii, slovacii, austriecii, croații, italienii, elvețienii, polonezii, germanii, rușii, francezii și cehii se urau groaznic unii pe alții, se urau dorindu-și exterminarea fizică, dar toți împreună au tăbărât pe evrei. Având în vedere că mă trag din doi bunici și patru străbunici antisemiți, m-am întrebat până mi-am spart mintea: de ce, domnule, de ce? Din cartea lui Potcoavă reies două răspunsuri care se bat cap în cap: față de toți ceilalați, evreii erau incredibil de endogami (s-ar putea spune „rasiști”, dar termenul e complet demonetizat; ca și „fasciști”, nu mai înseamnă nimic). Ăsta e primul răspuns („Erau detestați pentru că se țineau deoparte, ei între ei, doar ei cu ei”). Al doilea răspuns: pentru că evreii munceau ca niște emigranți, nu ca niște localnici, iar de la Bogdan Suceavă („Avalon. Secretele emigranților fericiți”) știm că secretul emigrantului e simplu („Să muncești până scuipi sânge”); adică munceau mult mai mult, căutau și fructificau toate șansele, de ajungeau la situații materiale mai bune decât ale localnicilor. Tehnic vorbind, eu sunt acum, ca emigrant, tot un fel de evreu, așa că înțeleg perfect acest punct de vedere: localnicii au totul, eu n-am nimic – păi nu e clar că trebuie să muncesc mai mult ca ei, dacă nu vreau s-ajung clochard, să întind mâna?!

Alt gând, așa, aiurea în tramvai: Marx a avut și el mica lui dreptate, când zbiera ca din gură de șarpe că „materialul precede spiritualul”. Păi, pe bune, chiar îl precede. Banatul e o forță în literatură (nu dau nume că se supără toți cei pe care nu-i enumăr, dar Potcoavă e doar ultimul „mare” dintr-o serie lungă de foarte buni scriitori. Foarte buni! Am dreptate, Gheo?), Bucureștiul e o forță, Iașiul e o forță, vin din urmă Sibiul și Clujul; astea sunt regiuni și orașe cărora le merge bine spre foarte bine și uite că produc literatură de înaltă ținută, cu care s-ar umfla în pene orice cultură din lume, nu numai din Europa (și vorbesc serios!). Peste tot se scrie mult, mai bine sau mai rău, dar la români se scrie (în partea de sus a plutonului) mai bine decât la cei mai mulți. În mod sigur, mai bine decât la francezi! Nu c-ar fi greu să scrii cărți peste cele ale francezilor de-acum...

Așa... ce spuneam? A, da: restul țării unde e? Unde sunt orașele mici? Unde e Școala de la Târgoviște? Unde sunt capitalele regionale, unde e Craiova, unde e Galațiul, unde e Ploieștiul, unde e Bacăul, unde este Târgu-Mureș? A, că de reviste literare și de „scriitori” pensionari e plină România, asta da; dar ce producție primim de la dânșii? Ne facem că nu știm, dar știm. De la Ion Simuț și nu numai!

Ultima chestie și cu asta închei: poate fi bătut Alexandru Potcoavă? Da, eu cred că da, doar că nu cu armele lui: o carte la fel nu se mai poate scrie în română, nemaivorbind de o carte mai bună (cine mai are răbdarea, curajul și perseverența să adune cinci secole de istorie central-europeană într-un roman?!), dar se poate scrie ceva de egală (sau mai mare) priză venind din partea cealaltă, a călăului devenit victimă (da, prea puțin și prea târziu, dar victimă!): o autobiografie fictivă a lui Pál Prónay, de exemplu? Sau amintirile ofițerului NKVD care a condus ancheta și execuția lui Béla Kun? Sau să povestească  Rosalia Zemliacika iubirea lor din Crimeea? Sau, mai bine, o corespondență imaginară între Rosalia și Irén Gál?

Nu știu, mă gândesc, cuget, le socot, le prefir în minte. Un ultim cuvânt pentru Alex, ca de la bărbat la bărbat: nu rămâne așa. Asta nu rămâne așa!

joi, 19 martie 2020

Vara în care mama a avut ochii verzi

Faceți-mi un pustiu de bine: deschideți wikipedia english și căutați pagina „Literature in Moldova”. E o pagină lungă și searbădă, din care copiez aici bucățica „Modern Moldova”:

Since independence, Moldova has continued its literary tradition across genres. Vasile Gârneţ is in the vanguard of the experimental novel (Martorul, 1988), and Grigore Chiper writes consciously fragmentary quotidian prose. Nicolae Popa’s „Avionul mirosea a pește” (The Plane Smells Of Fish, 2008) is a postmodern novel that symbolises the peacefulness of his people despite the hardships thrown by history. Dumitru Crudu’s „Măcel în Georgia” (Massacre in Georgia, 2008) is an ironic reflection on the essential unchanging nature of his country, whether Soviet or independent. Emilian Galaicu-Păun (Air with Diamonds) is a contemporary poet called eloquent, assured, politically engaged. The Gagauz language enjoyed a resurgence in the independent republic of Moldova. A weekly newspaper Ana Sözü (Mother tongue) began publication in 1988, and a Gagauz university opened in Comrat in 1991.

Avem deci patru nume: Vasile Gârneț, Grigore Chiper, Nicolae Popa, Dumitru Crudu. Mă refer la romancieri. Ce arată acest lucru?

Fie că wikipedia este una din cele mai puțin credibile surse de informare generală, fie că eu sunt un cititor complet tâmpit, iar piața de carte din România habar n-are de valoarea literară. Pentru că în România sunt citiți trei oameni, mari și lați: Iulian Ciocan, Dumitru Crudu și Tatiana Țîbuleac. Altădată despre Iulian și Dumitru, acum despre Tatiana.

A scris o capodoperă. Pe bune. Unul dintre cele mai bune romane scrise în limba română în secolul XXI, categoric în top 10, după mintea mea chiar în top 5, dar pe mine nu se poate pune bază, că sunt umoral (chitros, adică). Cartea este perfectă; e greu de crezut că Tatiana va mai scrie vreodată ceva la asemenea înălțime. Dacă e să combin invidia de breaslă cu vorba frustă, aș zice că Tatiana ne-a dat perversa ca pe Târgu-Ocna.

Ce a scris în cărticică de m-a impresionat atât? Păi, ce să scrie. Despre dragoste și moarte, singurele subiecte eterne ale literaturii care rămâne vie (poți să scrii și despre alte căcaturi, dar fii conștient că au termen de garanție redus, foarte redus. Spre exemplu, îți poți descrie experiențele sexuale într-un roman de 600 de pagini. Cartea ta va trăi cât vor trăi glandele celor pe care i-ai și le-ai descris acolo, nu mai mult. Apropo, „Vara în care mama a avut ochii verzi” are 121 de pagini. Aerisite!).

Comparația cu „Love Story” al lui Erich Segal se impune de la sine, dar după mintea mea cartea Tatianei este mai bună, deși mă îndoiesc că traducerea în engleză s-ar putea ridica la nivelul originalului în română (deși nu-i imposibil).

Tatiana e peste Erich la partea de furie pe care o implică moartea, moartea de boală. Știu ce vorbesc, mi-am văzut murind ambii părinți. Înainte și după durere e furia, furia neputinței și a vinei (imaginare, dar asta nu contează).

Știu cum să vă fac să citiți cartea: nu e povestea unei singure morți, este povestea a două morți și jumătate. Mie nu mi-ar fi dat prin cap așa ceva.

joi, 12 martie 2020

Maestrul Botez, rock star

„Ai o viata la dispozitie sa scrii un prim album si cateva luni sa il scrii pe al doilea” (Elvis Costello)

Mihai Buzea a cochetat cu rockerii. Asa zice in carte, asa zice la lansari. Nu si cu rock-ul, pentru ca ar fi invatat cate ceva. Sunt artisti/formatii care debuteaza in forta si nu (mai) au resurse pentru un al doilea album. Altele explodeaza in al doilea album. Nu este cazul maestrului, care dupa un excelent debut cu Gastarbaiter, un roman lungit dar apasator tocmai prin detaliile abundente, transpunandu-te in fiinta unui muncitor coplesit de munca altfel, oamenii altfel, viata altfel, intrebandu-te, tu, cititor, cat mai dureaza chinul, schimba radical registrul cu Jimmy. Practic, Jimmy este romanul de debut, Gastarbaiter fiind o colectie intamplari zilnice, fara mari pretentii de stil dar cu o extraordinara transpunere in scris a dialogurilor si abilitatea de a crea atmosfera.

In siajul lui Jimmy apare Recrutorii, un roman anuntat inca de la lansarea lui Jimmy. Romanul incepe cu carlig, astepti sa apara dezvaluiri extraordinare despre Sandel, despre succesul lui Sandel, sa transpara ceva care sa te duca cat de cat cu gandul la titlu. Totul insa se topeste intr-un amestec incert, din care nu te alegi, in calitate de cititor, cu mai nimic. Ici-colo cate un zambet, mai rar cate un ras sanatos si multe-multe intrebari fara raspuns sau spalari de maini ale autorului. O insailare de excursii (expeditii???), scrise parca de doua persoane complet diferite: una care se bucura de tot ce ii poate oferi Romania si alta care bifeaza pe banda obiective din Asia si de pe aiurea, incarcand sa creasca numarul paginilor opului. Exceptand Bosnia, care are o istorie recenta sumbra – subiect se pare excitant pentru maestru (vezi si partea suculenta alocata revolutiei din Jimmy) – toate excursiile sunt plate, relatate fara viata. Autorul si Mece te duc cu gandul la Beavis si ButtHead, arzand-o pe canapea in asteptarea a ceva: ei n-au televizor ci doar carciumi sordide. Asta le ofera Asia Centrala: distante mari, bere calda si securisti, iar Marocul doar un salvator miros de baliga.

Cartea te lasa cu un gust incert, nu neplacut dar te simti furat, dus de colo-colo ca intr-un roller-coaster care e lung dar nu-ti taie rasuflarea. Sandel si viata lui Sandel sunt doar o perdea de fum, nici macar inecacios. Poti doar banui cine-s recrutorii. In lumea actuala sunt putini cititori cu abilitati si rabdare de arheolog literar. Si, cel mai probabil, nu se vor impiedica de Recrutorii.

Maestrul pare ca a ars in Jimmy – devoalarea lui Jimmy te duce cu gandul la o experienta care lasa urme – si crede ca mai are ceva carnita, ceva grasime de ars pentru Recrutorii. Din pacate, romanul sufera de idee – ceea ce maestrul incearca sa ne convinga ca exista undeva – idee care nu transpare si, mai ales, de stil. Este echivalentul filler-elor, piese de umplutura pentru a ajunge la lungimea standard a unui album, piese care corespund stilistic dar nu au greutate. Dai skip. Cel mai probabil, peste Recrutorii se va da skip. Maestrul va trebui sa se intoarca la ceea ce stie, cu conditia sa aiba suficiente experiente (personale sau povestite) in spate pe care sa le stoarca, ori sa schimbe stilul. O carte scrisa la persoana a treia ar fi un inceput. O carte non-roadtrip ar fi de dorit. Un subiect nebiografic poate ar aduce un aer proaspat si increderea in forta de scriitor.

Si totusi, AC/DC a mentinut stilul cu succes timp 40 de ani...

Un cititor

Prima deslușire: a intrat în legendă modul cum Adrian Păunescu și-a luat singur interviu, cândva după Revoluție, deoarece flacăra sa căzuse în căcat și nu mai avea nimeni chef să aibă de-a face cu „maestrul”; să nu fi cunoscut această ispravă a Bardului și extrem de frustrat fiind de ignorarea ultimului meu cap de operă, aș fi fost foarte tentat să-mi scriu singur o recenzie la „Recrutorii” și s-o public pe blog, că-n altă parte n-aveam unde. Dar Dumnezeu nu doarme-n post: la redacție (adică pe mail) a sosit o mult-așteptată recenzie a unui cititor de-al sus-numitului cap, iar publicarea ei o consider un punct de onoare. Mai mult, deși mă mănâncă degetele de parc-aș avea râie, nu modific absolut nimic din textul primit, nu pun nici măcar diacritice. Așa mi-a fost trimis, așa îl urc pe net! Să judece fiecare dacă fac bine sau rău. Nu că mi-ar păsa, dar orișicât.

A doua deslușire, de data a titlului: cineva pe nume Marius Miheț a publicat în numărul 43 - 44 din 2017 al revistei „România Literară” o mică întâmpinare a romanului „Gastarbeiter”, intitulată „Trei ani în Londra”. Toate bune și frumoase, dacă numitul Marius Miheț (căruia nu i-a plăcut cartea – regret obștesc!) nu m-ar fi botezat: în prima parte a articolului mi-a zis „Mihai Buzea”, iar în a doua parte, „Mihai Botez”. La tot răul e și-un bine: cu ocazia aceea am dat și eu căutare pe google și am aflat cine a fost Mihai Botez. Consolator este că omul a existat (asta încă nu e cine știe ce) și c-a fost un misterios care juca la două capete: iată un model de urmat! Poate că Marius Miheț a avut gura aurită – cine poate pentru ca să știe?! Dau mai jos un extras din cronica mihețiană, urmat de link. Pentru verificarea acurateții informațiilor.

„Protagonistul din Gastarbeiter-ul lui Mihai Buzea, împrumutând chiar numele de pe copertă, laolaltă cu alte, numeroase, potriviri biografice, e pentru englezi Meehi, iar pentru ceilalți muncitori români Moldo, Mihăiță, Buzea sau „boală”. De bună seamă că, înainte de toate, pornind chiar de aici, nu poți scrie, nici citi un atare roman nemeditând la identitate. Care îmbracă forme diverse, după personalitățile fiecăruia. Protagonistul suferă în lumea asta întoarsă pe dos de o singură boală, a scrisului. Obișnuit să povestească, între cei din lumi diferite e obligat să tacă sau să mimeze diplomația. Își va exersa, seducător, abilitățile cu Diana, urmașa londoneză a unor imigranți pakistanezi care, fiind oarbă, nu-și cunoaște propria lume.


În schimb, galeria de muncitori români formează o Românie în miniatură, previzibilă și fără surprize: Moș - prietenul care, în zece ani umpluse yard-ul londonez de români, Rack(oviță) - bun improvizator la locul de muncă, Don Dănuț - fostul militar, acum șofer la un azil de bătrâni, și Simina, soția lui, Teo, Mario, Nea Ică, Macarie, Geo, Giani – glumețul de serviciu, Jimmy - țiganul autodidact, dar și personaje oarecum negative, precum Gloomy (de fapt, el amendează o incompatibilitate culturală), cărora li se adaugă alți compatrioți, în fiecare an. Malefic cu totul e doar Dottore, cu care Mihai cutreieră munții dacici, dar și el cu oarecare derogare de la prostie, căci Mihai Botez are o ambiție atipică: să înfățișeze o lume tristă cu disponibilități luminoase. Firește că nu lipsesc certuri și răfuieli mărunte, dar ele nu schimbă cu nimic senzația de previzibil de la un cap la altul. Nu altfel apar londonezii: Bog (Brian Bogart), Hoax, muncitorul de elită, Doubleday, Mark „the Bark”, amazoana Selma și alții, însă niciun personaj nu întrece pe românul Fleur „cel Bun”, „athonitul”, seraficul camarad ce se evidențiază prin bunătate, un Aleoșa din canalele expaților încercând zadarnic să-l scoată pe Mihai din ateismul său pasiv; ca și fratele Siluan, fost muncitor și el, care restabilește adevărul mumificat. Alături de subteranele naturale ale Londrei, sărim în Franța, Hawai, Rusia și prin drumuri de întoarcere în țară, cu tirul lui Scufiță, o dată, prin Retezat și aiurea.”


https://arhiva.romlit.ro/index.pl/comentarii_critice_43_17

marți, 3 martie 2020

Spații de vânare la mare înălțime

Am plecat la vânătoare! La vânătoare de cititori (și de abonați, de ce nu?), pentru că vânătoarea cealaltă, de dihănii, de gadini, de hiare... nu ne place. Plus că nu ne pricepem. Plus că n-avem permis. Plus că n-avem armă. Dar avem nesăbuința de-a crede că vom vâna noi cititori dacă lansăm o sub-rubrică aici la „Spații”, și-anume spațiile de vânare. Hai, să fie cu noroc! Începem cu o poveste în trei episoade, din apusele vremuri când toată lumea avea arme (și la ce i-a folosit?):

„Cu armele acestea, rămase pe loc, s-au petrecut multe. Deși deținerea lor se pedepsea foarte aspru – era război! – lumea le păstra, judecând țărănește „Cine știe când or trebui și la ce”. Un prieten al meu, coleg de liceu, care-și făcea stagiul la Vânătorii de Munte mi-a povestit: „Prin 1947 sau 48, la Târgul de Fete de pe Muntele Găina, badea Pătru și badea Pavăl, vecini dintr-un sat apropiat, au băut din cale-afară de multă horincă, vorba cântecului: „De n-ar fi horincă-n sat / Niciodată n-aș fi bat / Dar în sat horincă este / Și la lume-s de poveste!”. Dintr-una într-alta și-au adus aminte de niște pricini vechi pe care altfel – aflându-se adică în stare de trezie – le uitaseră. Acum însă acele pricini nebuloase cereau o rezolvare radicală, așa că după provocările de rigoare („N-ai tu corajul acela îndrăzneț!” – „Eu, mă?” – „Tu, mă!” – „Adică eu n-am, mă?” – „Adică tu n-ai, mă!” – „No, vină încoace să vezi, mă!” – „Iacă că vin, mă!”). Sub privegherea altora, nu mai treji, s-au luat la bătaie. Cuțitele nu le-au scos, pricina nefiind așa de gravă ca să le ceară folosirea lor. S-au pălit doar în pumni, icnind din greu și cum badea Pătru era mai în putere, ori „folosise” mai puțină horincă, badea Pavăl a rămas bătut, sângerat și rușinat. Drept care, ducându-se el acasă, a dat la o parte tuleii mucezi din grajdul cel vechi și a scos la iveală un tun lăsat acolo de niște „Alpenjägeri” în retragere. Tun mic, de munte, cu țeava scurtă ca un bot de mops. L-a pus în baterie, bobrăluind pe la aparatele de ochire, până i s-a părut lui că prinde bine în vizor casa vecinului, aflată pe coasta din față, peste drum. Și a început să tragă.” (Titus Popovici, „Cartea de la Gura Zlata”, editura Eminescu, 1991, pag. 9 – 10). 



va urma

În numărul trecut ați aflat cum badea Pavăl s-a apucat de vânătoare, iar primul trofeu pe care și l-a dorit a fost o casă. Nu a lui! Iată urmarea:

„O subunitate de vânători de munte a sărit în camioane și foarte repede, cu armele pregătite, a ajuns la „fața locului”. Aici, în răstimpuri, badea Pavăl trăgea câte un obuz care se pierdea vâjâind și exploda mai departe, prin păduri. Badea Pătru stătea lângă casa lui, chiar „în obiectiv” și amenința cu pumnul, suduind amarnic: „Las’ că gați tu amoniția și atunci nu vin eu la tine? Rupă dracu ceea în ceea a mâne-ta!”.

Nana Catița, soția artileristului, se chinuia să-și adune orătăniile înfricoșate, împrăștiind porumb cu pumnii și strigând și ea: „Pii, pii, piiii, bată-ți Dumniezău mințile cele bătute, că fug galițele în pădure și cine le mai adună dacă scapă în pădure, că iaca, noaptea-i pe noi și le mâncă vulpile!”.

Tunul, cu fălcelele neproptite în pământ, sărea și se cabra ca un cal. Badea Pavăl a fost arestat, „corpul delict” legat de un Jeep, nana Catiță și-a adunat păsăretul și l-a închis în coteț, iar badea Pătru s-a dus să se culce. Procesul a avut loc la Cluj, la Tribunalul Militar, iar prietenul meu, care asistase, mi-a povestit că toată lumea, completul de judecată, gardienii, până și procurorul a cărui menire e să fie aspru și necruțător, nu știau cum să-și ascundă râsul, mascându-și fețele cu dosare sau căutând ceva pe sub mese. Numai badea Pavăl, ras proaspăt și pesemne învățat de alți deținuți cum trebuie să „se comporte” era demn și nedumerit, pentru că el, într-adevăr, nu înțelegea ce au cu el?

S-a citit actul de acuzare, care suna cam așa: „Pavăl N... născut în... fiul lui... și al... domiciliat în... pentru PORT ILEGAL DE ARMĂ (arma Tun „Boforss” de munte, calibru... seria...”), după care s-a procedat la interogarea inculpatului, care în această împrejurare s-a ridicat în picioare și a luat poziția de drepți, pentru că făcuse războiul sub comanda generalului Mociulschi Leonard.” (Titus Popovici, „Cartea de la Gura Zlata”, editura Eminescu, 1991, pag. 10 – 11). 



va urma

„Procurorul: Bade, de unde ai avut dumneatale tunul?

Pavăl: L-or lăsat nemții când or fugit; în fața casei mele l-or lăsat, îmburdat într-un șanț.

Procurorul: Și dumneata ce-ai făcut?

Pavăl: Eu l-am tras la mine în curte și l-am băgat în grajd, apoi l-am acoperit cu niște tulei.

Procurorul: Deci l-ai ascuns.

Pavăl: Nu l-am ascuns, domnule colonel, cât n-am vrut să ruginească.

Procurorul: Și de ce nu l-ai predat autorităților?

Pavăl (senin): Întrucât am socotit că mi-a face trebuință! (și, cu voce mai puternică, mirat că acești domni ofițeri, orișicât oameni de meserie, cu pieptul plin de medalii, nu văd ceea ce este): Și uite că mi-o trebuit!

Procurorul (cu mari și inutile eforturi de a-și păstra gravitatea): Cum adică?

Pavăl: Dacă m-o bătut și m-o rușinat?

Procurorul: Bine, și dacă te-o bătut și te-o rușinat, dumneatale trebuia să tragi cu tunul în casa lui?

Pavăl (cu o ușoară milă și mai multă indignare): D-apoi cum? N-am și eu „unoarea” mea? De ce să mă bată el pe mine? Cum să mă bată el pe mine? Da' cine-i el să mă bată pe mine?

Procurorul: Și dacă-i nimereai casa?

Pavăl: Atunci ar fi învățat să se poarte cu respect! Și să știți că dacă nu eram asupra beuturii o și nimeream!

Badea Pavăl a fost achitat. Dacă ar fi avut un pistol cu cremene în loc de tun făcea câțiva ani de pușcărie, ca nimica.” (Titus Popovici, „Cartea de la Gura Zlata”, editura Eminescu, 1991, pag. 11 – 12).



texte nepublicate nicăieri

Străzile din San Francisco

„En what dey got to do, Huck?”, întreabă Jim, fugarul, iar Huck îi explică, bătrânește: „They don’t do nothing! They just set around.” (era vorba despre regi; am citat, desigur, din Aventurile lui Huckleberry Finn, așa cum v-ați dat deja seama). Exact așa pățesc și eu cu amicii mei ingineri (de fapt, programatori) care întreabă întocmai ca Jim, adică, ce „i se cere să facă” unui reporter de teren. Eu ce să le răspund?! Că reporterii, la fel ca regii lui Huck, nu „fac” nimic concret în 99% din timpul de lucru, doar „set around” (stau pe-acolo)? Le spun, dar ei nu mă cred, cu toate că ăsta-i adevărul adevărat: dacă n-are de luat interviuri, atunci reporterul se fâțâie de colo-colo, cu pavilioanele ambelor urechi larg deschise, iar după fâțâială se duce acasă și scrie ce-a văzut și-a auzit.

Asta-i fișa postului, asta am făcut și eu pe străzile din San Francisco, că doar n-oi fi mai prost ca alții; cică „reperele” turistice ale orașului sunt piața Ghirardelli și strada Lombard, așa c-am dat-o dracu’ de piață (o țigănie, vă povestesc altă dată) și m-am concentrat pe strada Lombard asta, de care localnicii sunt foarte mândri. Mi s-a părut suspect de la bun început: de obicei, cu ce se laudă un localnic este foarte plictisitor pentr-un turist (și invers), dau exemple din doar două orașe: Iulius Mall și Casa Pogor din Iași, Palatul Parlamentului și Grădina Eden din București. Strada Lombard nu face excepție: o stradă ca orice stradă, merg mașinile pe ea, doar că are o porțiune „crooked” (adică cu serpentine), despre care cred c-a fost o simplă soluție inginerească de-a construi o cale rutieră pe un deal foarte abrupt (Russian Hill, mai exact). De-o parte și de alta, case particulare, nimic spectaculos, trafic greoi pe stradă, dirijat de mai mulți polițiști, din nou, nimic ieșit din comun. Urci strada, vezi golful și Alcatrazul în mijlocul lui, ceea ce nu-i nicio chestie, că oricum l-ai văzut în filme; și-atunci, cum se explică mulțimea tembelă de turiști care foșgăie pe strada Lombard mai rău ca un roi de furnici pe-un stârv de cărăbuș?!

Am o teorie. Orașele americane nu sunt deloc concepute pentru frumusețe, ci strict pentru funcționalitate; nimeni nu-ți face o Sagrada Familia în țara aia! Așa că orice iese din comun, cât de cât, indiferent prin ce căcățiș, este foarte mare chestie, vin tolomacii buluc să vadă, de parcă s-ar da ceva gratis: în cazul ăsta, o stradă, o prăpădită de stradă!
Păi, dacă e pe-așa, hai să vă zic eu de-o stradă, ca să știm despre ce vorbim: Gough Street, care cade din Russian Hill direct în Market Street (artera principală a orașului). Aici, pe Gough, este adevăratul spectacol, cel pe care nu-l vede niciun turist, niciodată. Drogații sărăci, cei mai săraci dintre oameni, cei care au pierdut totul, care n-au drept de azil, de tratament și nici măcar de identitate (zice-se că ei refuză toate astea, dar nu știu dacă-i adevărat).

Nu-s deosebit de fricos, mă rog, nu mult sub medie, dar pe Gough Street am murit de frică, chit că nu mi-a zis nimeni nici du-te mai încolo. Dar ambele trotuare (și jumătate din carosabil) erau acoperite de negri tolăniți, zăcând în culcușuri de cârpe îmbibate în pișat, netunși, nerași și nespălați de ani întregi; un spectacol dantesc, cum ar zice poeții, mai ales că toți, fără excepție, erau bătrâni. Vorbeau între ei, vorbeau singuri, urlau, râdeau, plângeau; erau atât de arși, că nu mai încercau nici măcar să cerșească. Am văzut un grup de trei voluntari, două fete și un băiat, care le distribuiau apă, hrană și pături curate, și-abia atunci am înțeles că drogații ăia nu stăteau „tolăniți”. Erau paralizați.



articol publicat în revista Cațavencii dar șters de pe site din motive necunoscute

luni, 20 ianuarie 2020

La Distruși

 
Acum vreo 20 de ani, mă lăsasem de profesorat și umblam să mă fac scriitor; turbat umblam, turbat! Dar unde să umblu, de unde să învăț meseria, că doar scriitorii nu cresc prin copaci?! Nu se știe cum, am aflat de o „lansare de carte” și-am zis să mă duc, cine știe, poate-or fi niscai scriitori pe-acolo; de ce nu? Tot trebuia să încep de undeva. M-am dus, nu m-aș mai fi dus.

Muzeul Literaturii Române. Bulevardul Dacia numărul 12. Îl întreb pe portar: „Aici e lansarea de carte?”. Mă prețăluiește dintr-o privire și zice: „În ce problemă?”. M-am inflamat: moșneagul făcea pe durul cu mine doar pentru că-l băgasem în seamă. I-am dat o țigară și-am intrat, fără să mai stric vorbele pe el.

Înăuntru, un mic prezidiu, cu Fănuș Neagu lăfăindu-se în mijloc, vreo doi timizi pe lângă el („timizii” aveau vârsta mea de-acum, vreo 50 de primăveri), și-un public de moși și supermoși (mi se părea mie atunci, dar acum aș zice că erau cam între 60 și 70 de ani). M-am așezat pe un scaun, lângă ușă. Nu m-a întrebat nimeni nimic, deși toți s-au uitat lung (prea lung, am înțeles mai târziu) la mine. Fănuș a vorbit de-a făcut bulbuci la gură, a povestit câte-n lună și-n stele, nu se lega nimic coerent (un fel de fragmente ale unor aventuri de-ale lui din tinerețe), apoi a vorbit autorul; era unul dintre timizi. A spus cum a inscripționat el niște cruci în cimitir, apoi cum l-a „debutat” Fănuș după o noapte la barbut, în care el (autorul) îi luase banii lui Fănuș, iar acesta îl dăduse afară c-un picior în cur, numai că a doua zi (pe trezie), l-a recunoscut, și-a cerut scuze și „l-a debutat” (m-a impresionat tranzitivitizarea verbului: „a debuta pe cineva”!). După care toată lumea a ieșit din sală și s-a dus în curticica din spate, unde funcționa o terasă cu bere, cunoscută sub diverse nume: „La Scriitori”, „La Maricica”, „La Turi”, dar căreia tot orașul îi spunea „La Distruși”.

Mi-am găsit și eu un loc mai rău (mă bătea soarele în cap) și am ascultat ce discuta maestrul Fănuș cu caracuda. Îi lua de sus, dar de sus, nu așa! Ăia, nenorociții, smirna în fața lui; după ce s-au îmbătat, conversația s-a tot învârtit în jurul a două personaje-cheie: Nea Nicu Eparu și misteriosul Nea Jean, pe care Fănuș îl alinta „Jenică”. Așadar, asta era scriitorimea. Îmi găsisem turma. 


***

Constat că m-am băgat singur în șerpărie: textul de săptămâna trecută, cel cu scriitorii, a fost extrem de prost primit, ca să mă exprim politicos. Mi s-a transmis că dacă nu mă pricep la istoricul respectivei terase, mai bine să stau pe curul meu, că e mai bine (1); că ce treabă am eu cu scriitorii, cu maeștrii și cu consacrații, să-mi văd lungul nasului și să mă-ntorc la ciubucărelile mele, că e mai bine (2); la un caz, scriitorii o să-mi dea bătaie mare, dacă-ndrăznesc să ignor punctele (1) și (2). Mie, să știți, mi-e foarte frică de bătaie.

Așa că mi-am activat una dintre surse și pot veni cu detalii interesante pentru istoricii fenomenului literar și nu numai: epoca de glorie a Terasei Muzeului Literaturii din București (bd. Dacia nr. 12) a fost între 1994 și 2001. Patronul (Nea Jean), barmanul (Nea Turi) și grataragiul (Nea Nae) sunt personajele de neuitat ale acelei epoci de glorie, ale căror replici acide sunt citate și-n ziua de azi („Beau scriitorii de le pârâie oasele”, zicea Nea Nae; „Dormim aici?”, îi întreba Nea Turi pe condeierii care nu se dădeau duși la ora închiderii, care din păcate era 22:00; „Dăm păturile jos!”, tuna Nea Jean către clienții săi fideli, zicere al cărui sens nu îl cunosc și nici Sursa nu l-a aflat vreodată). O figură ambiguă era Maricica, doamna de la curățenie, în permanent război cu maeștrii, din motive deja ascunse dincolo de perdelele timpului, și o cerșetoare al cărei nume nu-l știu, o figură pitorească, alungată de la mese când scriitorii nu erau beți și bine primită după ce erau (o puneau să vorbească pe limba ei săracă, ciobită, molfăită, blestemăcioasă, și-și notau pe șervețele „ideile principale”, ca să le folosească literar, ceea ce nu se-ntâmpla niciodată. Cel puțin așa crede Sursa, care-a văzut cum își suflau ulterior maeștrii nasu-n șervețele).

După redeschidere, prin 2003 – 2004, terasa a recâștigat o parte din clientela și prestigiul de dinainte, dar nu mai era același lucru. Orașul era altul, oamenii erau alții, Marea Boemă Postcomunistă se dusese la culcare, legendele cheliseră, mâncau bio, mergeau la doctor și făceau analize periodice de sănătate, altă făină se măcina la moară. Noul patron, cineva pe nume Suciu, a luptat vitejește să țină steagul sus și să nu lase „La Distruși” să devină istorie, dar a cedat și el după un deceniu. La sfârșitul lunii mai 2014 a fost invitată toată lumea care însemnase ceva pentru locul ăla și s-au băut stocurile. The End (Mihai Buzea)

Dreptul la replică

Oricum aș lua-o, e onorant că cineva își mai aduce aminte, mai ales într-o revistă precum „Cațavencii”, de lăcașurile perdiției noastre, ale „distrușilor”. Atâta autoironie mai avem și noi încât să savurăm plenar sintagma pe care nu mai știu cine-a zis-o întâia oară. Dar se cuvin, pentru o mică istorie a boemei scriitoricești, câteva precizări.

Etapa de început a „distrugerii” noastre a fost la Casa Scriitorilor (Casa Monteoru) de pe Calea Victoriei. În stabilimentul de-acolo, la prima masă din dreapta după intrare, trona singur „leul în iarnă”, Eugen Jebeleanu, ultraclasicul nostru poet. Rareori se așeza cineva, dacă avea permisiunea, la masa lui. Uneori – Marin Preda. Vizavi, tot la prima masă, dar în stânga, adăstam noi, viitorii „distruși”: marele poet Virgil Mazilescu, criticii Radu G.Țeposu, George Țâra, Ioan Buduca, cantautorul Augustin Frățilă, poetul Eugen Suciu (viitorul patron al crâșmei și Terasei Muzeului Literaturii) și, cu voia dvs., subsemnatul. Mai spre mijlocul restaurantului se prăbușeau treptat și elegant veteranii boemei: Grigore Hagiu, Fănuș Neagu, George Alboiu, Octavian Stoica și inenarabilul grafician Florin Pucă, votcar de geniu și fenomen medical studiat în clinici, căci nu mai avea ficat. Peste toți și toate, când se ivea, domina Nichita Stănescu. (Neapărat și un cuvânt despre Doamna Miți, chelneriță și poetă naivă, căci, - da, da! – există și poezie naivă, cum există și pictură naivă. Doamna Miți avea un nas fenomenal cu care detecta spontan viitoarele valori literare. Pe noi, cei din „falanga ardeleană”, ne-a detectat de cum am apărut și ne servea imediat. În schimb, pe Ion Dodu Bălan, pe atunci vicepreședinte al Consiliului Culturii și Educației Socialiste, se făcea că-l uită la masă, iar când îi aducea friptura comandată, pe farfurie era efectiv un zgârci).

Asta a fost în anii ’80. Apoi, unul după altul, „distrușii” au luat-o pe calea cea bună, unde nu e nici durere, nici votcă, nici întristare, iar după ei, ca și cum i-ar fi regretat, au dispărut rând pe rând toate stabilimentele noastre. Dar noi, cei încă rămași, avem o uimitoare capacitate de resuscitare. Ne-o puteți admira, zilnic, în interiorul sau pe Terasa Green Hours, unde purtăm, firesc, dat fiind specificul locului, efervescente ședințe de Dialog Social (Ioan Groșan)

marți, 7 ianuarie 2020

Teoria Apropierii

Bă, m-am săturat! Să-tu-rat! I had enough! Mi-a ajuns până-n gât RMR – Romanul Milog Românesc (nu știu cum se cheamă în cursurile de la facultatea de profil, precis are un nume d-ăla ager, dat în mă-sa): „Viața și moartea lui Ylarion Bobeață”. Sinospis: Ylarion este băiat bun, dar n-are noroc; inimă de aur, dar toți îl fut ca pe hoții de cai; pierde la barbut, dar tot îl înșală nevasta; învață singur să citească, fiind un pui de prodigy, dar moare de gâlci, în floarea vârstei. Sfârșit. A, nu, stai: Ylarion este obligatoriu foarte sărac (1) și își irosește potențialul (?!) într-un sat uitat de Dumnezeu sau (în cazurile fericite) într-un orășel de căcat gen Făurei, Bechet sau Târgu Cărbunești. Sfârșit. A, nu, stai: urmează și un later edit pe care SMR (Scriitorul Milog Român) nu se-abține să-l păstreze pentru sine, un fel de morală: o, lume crudă, tu care zdrobești vieți etc (varianta Ioan Alexandru Brătescu-Voinești); necunoscute sunt căile, fericiți cei săraci, că a lor va fi Împărăția (varianta părintele Cleopa); iată, fără o minimă solidaridate socială, riscăm ca țesutul social să nu includă persoanele defavorizate, care în alte contexte sociale etc (varianta Ana Bazac); niciodaatăă, niciodaaaaatăăăă, să nu uităm de cei mai triști ca noi (varianta Adrian Păunescu); totul vine de la VMG, care în România este cel mai mic din UE, jos Bă-ses-cu, jos Bă-ses-cu! (varianta Adi Dohotaru); păi, dacă Ylarion bea?! (varianta Lucian Mândruță).

Credeam că sunt singurul, dar uite că s-a săturat și Bogdan Răileanu. Acțiunea romanului său are loc în Veneția; Robert și Alexei sparg acolo banii moșteniți de Robert de la tac-su; Canibalu își face vacanțele de vară în America; Ligia se fute în veceu cu Ilie, da, dar tot la Veneția; Ema este ca Rapidulețul („Suntem peste tot acasă / Porțile ni se deschid”), o nomadă planetară, care face bani din bijuterii „pe concept” (gata cu eroina-tip a literaturii române, țăranca analfabetă care încheagă apa cu numai două picioare de vacă!). Pe scurt, romanul lui Răileanu iese din găoace. 


Din punctul meu de vedere, Teoria Apropierii este mai reușită decât Dinții Ascuțiți Ai Binelui, mai întreagă, mai rotundă, mai deschisă (spre interpretări) și mai bine închisă (construiește o lume perfect coerentă și deplin atrăgătoare literar - „Vecerniile Venețiene”, să-i spunem - o lume ce n-are nevoie să fi ajutată dinafară - ca în Dinții - de politicul românesc, celălalt cal de bătaie al scriitorilor români, după sărăcie), dar nu pot s-o compar cu Tot Spațiul Dintre Gândurile Mele, pentru că pe-aceea n-am citit-o. Ergo, Buzea susține că Teoria este cel mai bun lucru scris de Răileanu până acum. Părerea lui Buzea, nu trebuie luată ca literă de Evanghelie! Am și eu o părere, ce! Nu e interzis! 

Dacă am fost surprins de ceva? Da, de mai multe suceli ale narațiunii, dar de una chiar trebuie să pomenesc: acel „he-he” al lui Alexei, din ultima parte, precum și de foarte primejdiosul „Acum nu mai uit nimic” al aceluiași. Ce vrea să spună? Unde cade accentul? Pe „acum”? Pe „nimic”? Pe „mai”? Vrea Alexei, noul Alexei, să-i spună ceva lui Robert? Și dacă nu Alexei, cine îi vorbește lui Robert Negru prin gura lui Alexei? Am zis, deja: Teoria se deschide spre alte lucruri, se deschide bine. 

Citiți și discut cu voi dup-aia, c-așa, pe neve, nu prea avem ce discuta – nu vă supărați pe mine că vă zic de la obraz. E ca la lansările de carte, când te roagă autorul să îi pui întrebări! Păi ce se te-ntreb, omule, dacă n-am citit ce-ai scris tu acolo? Ce să te-ntreb?! Ce mai faci, cum o duci? Care bate, Chuck Norris sau Bruce Lee? Pe bune, acuma! Discutăm după lectură, când pornim dialogul de la egal la egal. Hai, spor!

Personaj-forță, din punctul meu de vedere: Ligia. Răileanu vine cu tupeu, vine cu o problemă grea, veche, încă nefâsâită: destinul femeii frumoase. Vi se pare că-mi arde de glumă?! Nope. Nicidecum: femeile sunt fie urâte, fie așa și-așa, fie frumoase. Cele mai rare sunt urâtele, pentru că e necesară o combinație savantă de chip, corp, răutate și prostie pentru a rezulta o femeie cu adevărat urâtă (de obicei,
astea n-au niciun fel de destin până ajung babe, dar atunci compensează cu vârf și îndesat). Femeile așa și-așa sunt corpul lumii noastre, le discut altă dată (la cartea lui Mihai Radu, „Contaminare”, ca să fiu mai exact), dar ce este cu frumoasele? Din câte știu eu, au cam trei linii de destin: prostituate sau întreținute (1), în capitalism, afaceriste nemiloase, iar în socialism activiste nemiloase (2), soții și mame (3). Aceasta din urmă este situația cu adevărat interesantă, plină de grăsime literară, pentru că viața unei frumoase (3) este trăită într-o tensiune extraordinară: ea are permanent de unde alege. Și aici apare scriitorul, această hienă, acest vampir care se tăvălește în lacrimile voastre, sorbindu-le: ce face o femeie când are de ales? Își urmează chemarea cărnii sau chemarea maternă? Sparge familia, se-aruncă-n gol? Nora? O păstrează și regretă tot restul vieții, descărcându-se pe alții și înscorpindu-se pe nesimțite? Jupâneasa Ilisafta?

Nu vă spun cum tratează Răileanu problema asta veche de când lumea, nimic altceva decât că soluția aleasă de el nu e cea previzibilă. Tot ce spun este: da! Degeaba se dă mare un scriitor dacă n-are curaj să atace marile probleme, cele perene, cele din softul speciei noastre (la softul din fabrică mă refer); și dacă le-au atacat alții, înainte -
ce? Le-au rezolvat?! Există algoritm pentru femeia frumoasă? De unde. Fiecare frumoasă se izbește cu fruntea de exact aceeași chestiune, de mii de ani. Elena!

Ar mai fi de spus câte ceva despre burți. Are Teoria Apropierii burți? Are, vreo două. De ce? E, aici am eu o teorie. N-am citit-o nicăieri, e-a mea, sunt foarte mândru de ea (nu, nu e aia că burțile reprezintă un trip al scriitorului care e incapabil să le taie ulterior, că se iubește prea mult; nu!). Teoria mea sună așa: burțile dau seamă de Zeitgeist mai bine decât acțiunea. Acțiunea e povestea, burta este contextul poveștii, cadrul, culoarea de fond. După un timp, mai lung sau mai scurt, burta e tot ce rămâne dintr-o carte: păi mai găsea Schliemann Troia, fără burțile lui Homer? Păi mai savuram noi Vechiul Testament așa cum îl savurăm, fără Cartea Esterei și fără Cântarea Cântărilor, care tot burți sunt (nu-l pomenesc pe bunul Dumnezeu nici măcar o singură dată, nici una, nici alta)? Cartea lui Iov și Ecleziastul tot burți sunt și ele, măcar că numai de (și cu) Dumnezeu vorbesc, dar n-au nicio treabă cu firul epic al acțiunii - păi?! Iar când Swift a descris Laputa în câteva zeci de pagini, nătărăii lui de cititori le-au sărit, că erau curioși să afle ce mai face Gulliver, iar acum tot poporul de savanți își sparge capul tocmai cu paginile alea. Eu când zic...

Despre autor (că de carte am zis destul): stăteam cu Răileanu la niște pahare, și numa’ ce-l întreb: „Auzi, Bogdane, nu carecumva ești ceva rudă cu René? René Răileanu, alcoolistul, îl știe o lume… René Răileanu, zis «Coțofană»?”. Autorul, iritat: „Nu sunt, domnule, rubedenie cu niciun fel de Coțofană!”.

duminică, 22 decembrie 2019

De ce-l urăsc pe Vasile

Pentru că m-a furat, de-aia! Ca să nu iasă vorbe, o iau da capo:

am susținut încă din 1991 – 1992 că niciun comunism n-a semănat cu alt comunism, așa cum nu seamănă capitalismul din California cu cel din Paraguay, să zicem. Făceam bișniță pe vremea aia și, după ce văzusem Varna, Plovdiv, Katowice, Cracovia, Chișinău, Bratislava, Lvov, Szeczecin și Pesta, am priceput și-am zis cu voce mare că fiecare comunism a fost altfel, profund altfel, că se pot face comparații dar că ele nu duc nicăieri. Greșeala mea: doar am spus, nu am scris. Apare Vasile din Niciundele de la răsărit, scrie acest lucru („Născut în URSS”) și se umple de bani;

am susținut încă din 1990 că ortodocșii nu-s creștini, după ce asistasem personal la giganticul val ortodox care lovise România după Revoluție (părintele Galeriu, biserica Silvestru etc). Dar, iarăși, nu am scris nimic. Apare Vasile, scrie acest lucru („Sectanții”) și se umple de bani;

am susținut dintotdeauna că în țara băutorilor de cafea, om civilizat este omul care bea ceai. Am fost poreclit „Ceaiofilul”, am purtat porecla cu mândrie, am fost singur împotriva tuturor, mi-am susținut ani și ani punctul de vedere, decenii pot spune, dar nu l-am consemnat în scris. Apare Vasile, scrie acest lucru („Bandiții”) și se umple de bani;

am susținut cam de prin 2004 – 2005 că toți, noi toți, am părea „jidani” în ochii strămoșilor noștri, dacă ar putea să ne vadă și să vadă lumea noastră. Noi toți, dar absolut toți, ne câștigăm viața prestând munci care nu existau în lumea lor. Știți cum spunea Gheorghe Buzea, bunică-meu, oricărei munci care nu era muncă fizică grea? „Jidăneală”. Scriitorul, actorul, copywriterul, antreprenorul, contabilul, profesorul, programatorul, ofițerul bancar, avocatul, graficianul, managerul, chirurgul, reporterul, muzicianul, graficianul, ştirista, terapeuta, antrenorul, arhitectul și toți ceilalți, nemaivorbind de studenți, nu „muncesc” în accepțiunea bunicului meu, ci se țin de „învârteli”, „șmecherii”, enfin, de „jidăneli” (termen-umbrelă). La vremea celei de-a Doua Intifade am susținut sus și tare că am fi cu toții niște ipocriți dac-am fi de partea palestinienilor și nu a Israelului, pentru simplul fapt că suntem (toți) „obiectiv evrei” din punct de vedere economic. Sau, în termenii lui Eminescu, suntem „clasa superpusă”. Din nou, ca un prost, nu am scris nicăieri asta, m-am mulțumit să perorez la cârciumă, în fața unui auditoriu de ignari care-și bătea joc de mine și-mi scruma în bere când mă duceam la pipi. Apare Vasile, scrie acest lucru („Izgoniții”) și se umple de bani.

Dar destul cu văicăreala! Acum e vorba de ultima carte a trilogiei. E cea mai bună, cum zic unii? Nu. Încheie bine trilogia, rotund, măiastru? Da. Merită citită? Da. Poate fi înțeleasă bine de una singură, dacă nu le-ai citit pe primele două? Nu. Oferă răspunsuri la întrebări care se pun? Da. Oferă răspunsuri la întrebări pe care nu și le mai pune nimeni? Da. Ține dreapta măsură dintre plăcere (a lecturii) și (utilitate) a lecturii? Da. Plictisește? Nu, dar unele dialoguri sunt fake, sunt pastișe după Dostoievski, evident fără geniul lui Dostoievski (nimeni nu poate scrie ceva peste scena în care Verhovenski își taie unghiile!). Te „prinde”? Da.

Cu ce te alegi, ca cititor, dacă citești „Izgoniții” pe rânduri și printre rânduri? Cu două lucruri foarte importante pentru românii educați din 2019: de ce Republica Moldova își clocește un cu totul alt destin decât România, indiferent de numele (multe!) ale liderilor ei (deși nu pare, destinul vine din istorie, viitorul vine din trecut. Republica Moldova este altă țară, chiar este. „Basarabia e România?” In your dreams, mes amis...). Al doilea lucru, de ce eșicherul politic din România e complet descoperit pe stânga, pe stânga reală, cea cu program politic de stânga; cu alte cuvinte, de ce stângiștii din România sunt atât de extraordinar de slabi, nu ideologic, ci ca priză la oameni, la electorat. De ce? Nu pentru că din România lipsesc evreii, lipsesc rușii, lipsește cocaina, lipsește asumarea riscului fizic (deși, bunînțeles, toate astea lipsesc!), ci pentru că lipsește disperarea. Sau, reformulat: la minorité agissante nu e (încă?) disperată. Eu cred că nici n-o să fie. Cred că lecția Agentului K a fost asimilată: ca să-i ții liniștiți, roagă-i să-și trimită reprezentanți în Parlament.

Later edit: îl urăsc pe Vasile, dar nu sunt supărat pe el. Îl urăsc, așa cum e normal, pentru că e mai harnic ca mine și are noroc, dar nu pot să nu admit că norocul și l-a făcut singur, în cea mai mare parte. Be mic: la lista ceea de meserii „jidănești” trebuie să mai adaug una: polițistul. Samuel Lichtenfeld a fost polițist în Bratislava, pe vremea când orașul se numea Pozsony. Samuel l-a antrenat pe Imi, Imi l-a antrenat pe Yaron, Yaron l-a antrenat pe Șerban, Șerban l-a antrenat pe Sorin, Sorin m-a antrenat pe mine iar eu, cândva, o s-o antrenez pe fiică-mea (numai să fiu sănătos până atunci. Și viu, evident!). Da, mi-a plăcut chestia cu Maccabeii. Îmi pare abordarea corectă. A unei probleme vechi de când lumea, asta vreau să spun.

miercuri, 20 noiembrie 2019

Marea Țiganiadă

Păi, nu eram cu Dottore? Beri – beri – beri; de necaz beam. Ne murise un prieten, prieten bun, om de bază la fotbal, pe munte, la seri de foc cu chitara, la semințe, ba nici cu paharul nu ne făcea de rușine. Moarte fulgerătoare, nu suferise deloc: anevrism cerebral. Mai ales eu eram întors pe dos, că tot de asta murise și maică-mea, și tot așa, fulgerător, căzuse din picioare. Am zis: „Bă, io nu las lucrurile în coadă de pește! Am să scriu o carte și o să-l bag acolo și pe amicul ăsta al nostru, că mare om a fost, păcat de el, mare păcat!”. Dottore a sărit ca ars: „Ba io zic să te potolești și să îl lași în pace, acolo unde e!”. Am rămas tâmpit. Din punctul meu de vedere, egoismul de care dădea dovadă Dottore era suprem, era de necrezut: dă-l în pizda mă-sii p-ăla care-a murit, uită-l cât mai repede, prefă-te că n-a trăit niciodată și nu l-ai cunoscut, poartă-te ca și cum el nici n-a fost. Jegos!

Altă amintire. Sunt undeva pe la mare, pe litoralul ăla al nostru de dinainte de Revoluție, dar cu foarte puțin înainte, trebuie să fi fost vara lui 1988. O mizerie. Seara nu aveam ce face; decât să stau degeaba, mă duceam prin „satul de vacanță” (în Neptun trebuie că se-ntâmpla asta) și căscam gura pe-acolo, ca tot omul fără treabă (teoretic, eram în căutare de gagici, dar n-am avut noroc de nimic în vara aia. Era și greu: și ciutan, și sfios, și fără bani, și cu cort „Cerna”! De unde gagici...) și ajung la un moment dat la una dintre „atracțiile” din bâlci: Trenulețul Groazei. Mă dau și eu de vreo două-trei ori, o tristețe, o sărăcie. Mai stau la tândăleală prin fața cașcarabetei și văd următoarea scenă, greu de descris – dar încerc: din trenulețul care tocmai își terminase cursa coborau clienții, unii râzând, alții posaci (ca mine), unii băuți, majoritatea. Din mijlocul lor, dintr-un vagonet din ăla, două „țigănci”, două adolescente roma, îmbrăcate curat dar sclipicios (nu cu straie tradiționale, ci cu fuste lungi, albe, cu paiete, și bluze de vară dar cu mâneci tot lungi), țâșnesc înnebunite și calcă peste oameni, peste copii, peste toată lumea, sar gardul de demarcație al „peronului” și se pierd alergând în noapte, în mulțimea care forfotea pe-acolo. Am apucat să le văd chipurile, în trecere, poate o secundă, poate o jumătate de secundă: groază era întipărită pe ele, groază, teroare, nu altceva. Nu îmi bat joc de cuvinte. Ochii larg deschiși „în orb”, gura deschisă, răsuflarea tăiată. Fetele alea erau terifiate. Am rămas uluit, nu am băgat de seamă înjurăturile mulțimii („Fir-ar ale dracului de țigănci, cine dracu’ le lasă p-astea să umble printre oameni, da’ nu e posibil așa ceva!”), am luat iar un bilet și m-am mai dat o dată, să-nțeleg ce le speriase așa. N-am găsit nimic. Niște căcaturi de plastic alb, într-o „beznă” din aia cu beculețe verzi, și niște sunete sintetice („hu-hu-hu”), care ar fi trebuit, teoretic, să-ți înghețe sângele în vene. De fapt, te făceau să râzi.

Am citit cartea lui Mirel Bănică și acum ȘTIU. Am înțeles că atât aparenta imbecilitate (& nesimțire) a lui Dottore, cât și spaima fetelor roma aveau explicații coerente. Dar nu existau în mintea mea informațiile care să permită punerea lucrurilor cap la cap. Acum există. Le-am citit în carte. Pentru asta sunt cărțile. Nu toate, doar unele, puține. De fapt, foarte puține.

De ce am botezat textul ăsta „marea” țiganiadă? Pentru că e despre cel mai complet op scris în limba română pe subiect. Care e subiectul? Universul de credință al popoarelor roma, ăsta este subiectul. E important pentru cineva care nici nu e țigan și nici nu-i iubește pe oamenii aceștia? Da, e important. Din cauza „efectului de frigider”: ei au conservat credințe profund arhaice, pe care societățile urbanizate le-au pierdut demult. Da, le-au pierdut, dar ecourile acestor credințe răbufnesc din fiecare dintre noi atunci când te aștepți mai puțin, sunt „ecouri” venite de foarte demult, din vechea vechime, pe care noi nu numai c-am uitat-o, dar despre care nici nu mai știm că ne-a fost, cândva, matrice culturală. Noi am uitat, ei încă nu.

Câteva cuvinte despre autor: mă înclin cu respect. Cantitatea de muncă investită în lucrarea asta este imensă, imensă. Cartea nu e scrisă „la birou”, e în ea mult teren, mult stres (poate prea mult?), nesfârșită documentare și o pasiune cu totul specială, care se transmite cititorului, oricât de nesimțit ar fi el (chiar și eu am perceput-o!).

Să poți duce la bun sfârșit așa ceva nu e nicidecum posibil dacă ești un Mirel. Nu e posibil nici dacă ești doar un Bănică! Ca să poți scrie „Bafta, Devla și Haramul” trebuie să fii Mirel Bănică.

Muntele vrăjit

Tăul Slăveiu; nume de lac glaciar, da? Mai găsim? Hai: tăul Ghimpele, tăurile Custurii, tăul Țapului, tăul Urât, tăul Răsucit, tăul Știrbu, tăul Negru, tăul Ascuns, tăul Agățat, tăul Porții, tăul Judele, tăul Galeșu, tăul Păpușii, tăul Mare, tăurile din Valea Rea, tăul Stânișoara, tăul Spurcat, tăurile Cârligului, tăul Ciomfu Mic, tăurile Pietricelele, tăul Dintre Brazi, tăul Peleguța, tăul Zănoaga, tăul Ștevia, tăul Gemenele, tăul Iezilor, tăul Turcelu - și gata, că m-am plictisit. Completați voi.

Și-acum: lacul Ana (o-pa!). Lacul Viorica (romantic!). Lacul Lia (poetic!). Lacul Florica (nu „Floarea”, nu „Virág”; „Florica”, mânca-o-ar mama pe ea!). Lacul Bucura, cel mai dubios („bukur” = „frumos” în albaneza cea mai pură, adică-n shqipja, cum îi spun albanezii limbii lor), care ne și aduce la întrebarea: de unde și până unde? Că dac-aș fi ungur, m-aș bate râzând pe umăr, a felicitare: vezi, bă, că românii-s albanezi, veniți în Bazinul Carpatic cu oile, mult după Aranybulla? Dar cum îs doar corcitură, mă văd silit să găsesc o explicație alternativă.

Fanny Szekulics. O știm din Craii („teozoafa Bucura Dumbravă”), dar era și autoare, a scris o carte în limba română (bunînțeles după ce-a-nvățat româna), bine vândută în epocă și dup-aia complet uitată („Cartea munților”, 1920); a mai fost și mamă de fete, zice-se (patru la număr, eu nu bag mâna-n foc); a mai fost și prietenă cu Alexandru Borza, omul de la care ne-a rămas nu numai Grădina Botanică din Cluj (mă rog, fosta grădină a contelui Imre Mikó, donată de el orașului tocmai în scopul ăsta. Vedeți? În Transilavnia nimic nu e simplu și clar, toate au minim două „variante de adevăr”, dacă nu trei sau patru!), dar și Parcul Național Retezat, primul din țară. După ce-a murit „teozoafa”, profesorul Borza s-a gândit să nu-i lase amintirea să moară. A botezat cele cinci tăuri cu numele ei și ale fiicelor. De-aia se potrivesc ca nuca-n perete cu restul lacurilor.

Da, la Bucura se campează: în noaptea dintre 25 și 26 august a fost o furtună teribilă, cu 11 ore de ploaie. S-a umflat lacul, a umplut corturile puse prea aproape (oameni disperați, plângeau, nenorocire). Eu beam vodcă. Al meu era uscat. 


***


Chestia a pornit, ca de obicei, de la bani: se stricase drumul ce duce de la barajul Gura Apelor la Poiana Pelegii, mai exact la așa-zisul „camping” de sub Poiană. Că s-a stricat, asta e, Dumnezeu să-l hodinească, poți să te pui cu voia Lui? C-așa se mai strică drumurile de munte, mai o aversă, mai un dezgheț, mai o furtună de vară, mai o avalanșă de primăvară, praful și pulberea se alege de ele (mai e și varianta când drumul respectiv e folosit de companiile hoațe de lemne, și atunci ele-s bine întreținute, ca să suporte camioanele grele, încărcate cu trunchiuri furate din rezervațiile naturale și din parcurile naționale). Anul trecut în toamnă se pusese cruce și drumului ăstuia, fusese anunțat public ca „drum închis”.

Dar totul până la bani. Pe valea Râului Mare s-au construit în anii din urmă zeci de pensiuni, nu știu câte, poate cincizeci, poate o sută, și pensiunile astea fac afaceri nu tocmai rele, dar doar vara. Șmecheria care e: vii cu mașina, o tragi în curtea pensiunii, te pui la masă, mănânci, bei, te-mbeți, bați copiii, bați nevasta, îi culci. Te scoli a doua zi cu ochii umflați, te sui la volan, șofezi până la baraj, acolo faci un pipi, mergi mai departe, urci 20 de kilometri în două ore, lași mașina în zisul „camping” de sub Poiană, pui în spinare rucsăcelul de tură, urci în Poiană, mergi mai departe, pădure-pădure-pădure, treci pe lângă lacul Lia, faci poze, urci iar, ajungi la lacul Bucura, faci un filmuleț cretinel pentru încărcat pe Fațăcarte, te uiți în dreapta și-n stânga în căutare de priviri admirative (nu te admiră nimeni), cobori spre Poiană, scoți mașina din „camping”, mai faci două ore la coborâre, de la baraj ai drum betonat, ajungi la pensiune și te-mbeți la loc, lăudându-te cu isprava ta de mare munțoman. Banii îi lași în buzunarul proprietarului pensiunii. Dar dacă nu e drum? Atunci n-ai ce căuta acolo. Deci oamenii care au investit în pensiuni pierd bani grei. Nu-și vor recupera investiția în veci, fără drumul ăla. Așa că toată iarna 2018-2019 s-au făcut presiuni pe consiliul județean Hunedoara și uite că s-au găsit fonduri în viteza cea mai scurtă, iar drumul a fost reparat. Urmarea? Noi, cei care chiar campăm în Poiana Pelegii (nu în parcarea zisă „camping”!), am avut parte de foarte multă socializare. Era una, o timișoreancă venită solo, cu niște teniși rozulii și pantalonași tot rozulii, mulați pe funduleață... passons. 


***


Acum mulți ani, la Pietrele se campa. În ziua de astăzi nimeni nu mai campează, toată lumea „se cazează”, și pe bună dreptate, că-i mai scump dar face. În cort se doarme rău, iar în paturile de la Pietrele, fie că-s în căsuțe, fie că-s în cabane, se doarme categoric mai bine. De ce? Pentru că „Pietrele”, d-aia. Terenul este plin de pietre. Nu fac pe istețul; dintotdeauna, spațiul de campare de acolo a fost presărat cu milioarde de pietre, uneori acoperite de-un buruian păcătos, alteori aflate la vedere. Coșmarul camperului: să pui cortul la Pietrele! Mai bine te-mbeți lemn și dormi sub un copac, tot aia e. Dimineața te trezești la fel de frânt.
Și măcar să merite efortul, dar când dă ghionionul peste om, e ca-n legile lui Murphy, adică ghinioanele vin în serii de câte trei, iar când se termină prima serie de trei, începe alta. Iată: acum niște ani (nu spui câți!) am făcut un Retezat la risc, în iunie (nimeni nu merge pe munte-n iunie), c-un amic (nu spui cine!). Vremea ne-o face p-aia greaua – este impecabilă preț de șase zile, exact cât am forfecat masivul în cruciș și-n curmeziș. Ar fi trebuit să fie expediția perfectă, numai c-a fost cea mai nasoală dintre toate, și când zic „nasoală” folosesc accepțiunea originară a cuvântului, cea din limba rromani („nasvalo” = „beteag”). Un coșmar. Noaptea mă omorau pietrele de la Pietrele, ziua mă omora tolocăneala amicului, căruia nu i-a tăcut gurița timp de șase zile, de la răsărit la apus (el ar fi vorbit și noaptea, că oricum nu putea dormi de pietre, dar mă făceam eu că sforăi). Poate sunteți curioși ce anume spunea, deși sper că nu, dar, dacă, totuși, iată: hai s-o luăm pe-aici. Hai s-o luăm pe dincoace. Hai pe traseul ăsta, că-l știu eu. Vino după mine, te duc eu. Fii atent la ce-ți spun, pe-aici e drumul. Pentru creastă urmăm marcajul ăsta. Apă găsim mai încolo, îți arăt eu unde. Ăsta nu e loc bun de poze, e unul mai încolo. Asta nu e viperă, e șarpe de casă, ascultă-mă pe mine, că te-nvăț de bine. Etc. Am înnebunit pur și simplu, m-am întors din concediu bolnav de nervi. Nici lui nu i-a plăcut: „Nu-nțeleg de ce nu-i asculți p-ăștia mai vechi ca tine, care chiar le au cu muntele!”. Asta era problema lui. Autopoziționarea, futu-i. 


***


Nu este nici picior de „spațiu” de campare la Zănoaga, pentru simplul motiv că n-ai voie să campezi la Zănoaga; punctum! În tot masivul sunt doar trei puncte de campare, mari și late: Pietrele, Bucura, Poiana Pelegii, Buta. Campare fără foc, se înțelege de la sine! Sau vorbim de un Parc Național, sau nu mai vorbim. Mă rog, noroc cu salvamontiștii și cu jandarmii montani, că altfel iar făcea lumea ca acum 30 de ani, când toți își băgau picioarele în ea de lege și comiteau ce le trăznea prin cap (am văzut cu ochii mei niște „turiști” care dăduseră foc jnepenișului „ca să vadă cum arde”. Nu le-am zis nimic, eram ciutan pe vremea aia, doar i-am întrebat cum au reușit, că jneapănul verde arde foarte greu, nu se-aprinde nici tăiat în bucăți, darămite așa, întreg, nedefrișat! Mi-au zis că-și aduseseră „hexa” – eu nu știu ce e aia). Dar, desigur, există și excepții.

Una din excepții o constituie ploaia. Dacă te-a prins ploaia (sau, și mai bine, furtuna cu fulgere) într-un loc în care n-ai voie să pui cortul, îl pui, că n-o să-ți taie nimeni capul pentru asta. La fel, dacă te prinde noaptea. Sau ceața. Cam astea sunt excepțiile de care știu eu, dar țineți seama că eu merg pe munte numai vara, așa că mă gândesc că iarna or fi și alte excepții. Deci ce faci, dacă vrei să pui cortul la Zănoaga, mort-copt, gaia-mațu? Ajungi pe înserat, aia faci.

Bine, eu am și plusat, am făcut pe ăla obositul, vai-vai-vai, ce nenorocire pe capul meu, nu pot să merg mai departe, nu pot să rămân aici, deși e interzis? Cei doi salvamontiști ne-au măsurat din priviri, pe mine și pe colegul de traseu, au mijit ochii și ne-au zis: „Hai, mă, lăsați-o dracu’, mai bine ziceți cinstit care-i planul. De unde veniți?”. Le-am zis că veneam de la Galeșu, ceea ce era adevărat, și că voiam s-ajungem la Gura Apelor, ceea ce era o minciună cât China, pe care au mirosit-o imediat: „Bine, rămâneți, dar nu vă primim în refugiul Salvamont. Vă arătăm un loc. Câte corturi aveți?”. S-au binedispus când le-am spus că unul singur, au stat cu noi seara la povești, ne-au zis de ursul care bântuie pe Valea Judele (între Zănoaga și Crucea Trăznitului), să nu cumva să ne băgăm pe-acolo, că Martin nu știe de glumă. Noi ne-am trezit de dimineață și fix pe-acolo ne-am băgat. Ăsta fusese planul de la bun început, ați prins ideea. Băieții, tot băieți. 


***


A îmbătrânit și Nea Bela! N-am crezut că se va întâmpla vreodată una ca asta. Pentru mine – și pentru mulți – Nea Bela era Nea Bela, dintotdeauna același, neschimbat și peren ca muntele, inevitabil ca iarna, voios ca viscolul și prietenos ca ploaia cea mai rece. Nea Bela nu era Nea Bela, era o instituție în sine. Bine, știam că nu-i nici el zeu, dar măcar sempitern tot îl vedeam, dacă nu nemuritor. Nea Bela, îmbătrânit, îmblânzit, domolit, zâmbitor, nemorocănos?! O imposibilitate. Iată, totuși, că. Panta rhei, dar mie parcă-mi vine să plâng.

„Nu pot, măi băieți”, ne-a zis. „Nu pot să-i prind”. Noi ne-am uitat unul la altul. „Îi prindem noi, Nea Bela”, i-am zis, „numai să ne spuneți de unde să luăm plasa ceea, minciogul”. Nea Bela ne-a zâmbit, prima oară de când îl știm, adică din vara lui 1989: „Nu de aia, mă. De prins, i-aș putea prinde eu. Dar nu mai am putere să vi-i curăț și să vi-i fac. Mai bine luați o ciorbă; azi am de legume și de fasole”. Pe mine oricum mă luase frica din clipa când l-am văzut pe Nea Bela zâmbind, nici n-am mai auzit ce-a zis dup-aia, mi-a povestit colegul meu de drum. Nu l-am mai necăjit cu ciorba, măcar că era gata făcută, nici nu trebuia s-o-ncălzească, era deja fierbinte, pe foc, dar dacă am văzut așa, am băut câte două beri de căciulă și ne-am văzut de drum. Bonjour, tristesse! Nea Bela, the ogre of our twenties... uf.
Da, se campează la Buta; chiar dacă este dincolo de valea Lăpușnicului Mare, Retezatul Mic este în interiorul Parcului Național, deși e cumva „rupt” de atracțiile principale, cele pe care vrea lumea (Căldarea Bucurei, în primul rând). De obicei, turiștii ajung la Buta urcând în amonte pe valea Jiului de Vest, pe jos pe vremuri, cu SUV-urile de vreo câțiva ani. Au la Nea Bela locuri de cort, căsuțe de lemn (foarte bine întreținute), camere în cabana mare, toaletă, mâncare gătită, apă potabilă și un mic bazin cu păstrăvi, din care obișnuiam să ne-nfruptăm an de an (era unul dintre șpilurile Retezatului Mic: „Hai pe la Nea Bela, la un păstrăv!”). Față de alte locuri de campare din Parc, aici e liniște și pace. Îi mai aduceam p-ăștia tineri ca să-i sperie Nea Bela, să le bage mințile-n cap (tineretul se crede foarte deștept pe munte, și chiar e, că are mai multe resurse fizice. Până se strică vremea, și atunci se-ntoarce roata), dar de anul ăsta, gata. A-nțărcat bălaia. 


***


„Ești laș, micule!”, perorează Dottore, îngripat de fericire. „Mămăligos, bă! Mă-mă-li-gos! Berzei proaste îi face Dumnezeu cuib; așa o fi, dar ție degeaba ți-a făcut!”. Precizez, sec: „Chioare, nu proaste”, dar el nu se lasă: „Ai rubrica asta pe mână, aur, bă, a-ur, fir-ai al dracului, c-așa noroc se cuvenea mai degrabă altuia! Și tu ce faci? Îți bați joc! Îți pierzi cititorii, că nu ești creativ! Inovează, bă, inovează, fii combinagiu, că lumea s-a sastisit de plați și de previzibili!”.

Deci nu-s creativ la Spații. Bine! Păi hai să inovăm, hai să combinăm, hai dezanchilozăm rubrica: am fost la Baleia? Am. Am campat la Baleia? N-am. Să scriu despre Baleia? Să. Mă veți citi? Mă. Dar plăcea-mă-veți, oare?!

Baleia a fost o cabană ce a-nceput să moară prin anii ’80, nu știu de ce. Am trecut pe-acolo în 2015 (tot cu Dottore eram), și n-am văzut decât refugiul Salvamont, care tocmai rămăsese fără apă. Am mers mai departe, ce era să facem?
Am sunat la Nocrih, la vărul Liviu, cel ce mi-a fost model (era student în anii ’70, bătea munții c-o gașcă foarte unită, și azi i se umezesc ochii): „Salut, Liviu! Auzi, tu ai fost la Baleia? Cum era acolo, pe vremea ta?”. El: „Baleia? O, Doamne…”.

Am sunat la Hunedoara, la Avel Ritișan: „Bună ziua, domnu’ Ritișan! Mă scuzați că vă deranjez; scriu un text despre Baleia și nu prea mă descurc. Mă ajutați cu ceva info?”. El a oftat: „Baleia? Măi, Mihăiță, măi…”.
Am sunat la Praga, la omul meu de-acolo: „Hi, Zdeněk! Tell me, have you ever camped out at Baleia, in Retezat mountains?”. Ca un porumbel a gângurit Zdeněk: „Baleia? Ugh, Meehi…”.

Deduc că Baleia a fost un adevărat Zauberberg pentru o-ntreagă generație și c-acolo s-a făcut sex. La greu. Îmi și imaginez spațiul de campare de lângă cabană viermuind de Chauchat-iste care săreau pe turiști și-i hrăpeau la ele-n corturi, dar admit că eu sunt și bolnav. Dar nu asta vreau să spun cititorilor. Ci să se bucure de munte și de viață cât mai pot; așa cum tinerețea și puterea s-a scurs din alții, așa se va scurge și din noi. 


***


Chiar-chiar la limita Parcului Național se află cabana Gura Zlata, pe care am ezitat foarte mult s-o bag în seamă, din următoarele motive: nu i-am fost niciodată oaspete (1), deși-i la limită, este totuși în afara Parcului (2), nu-i o poartă de acces spre masivul Retezat (3), e prea ușor de accesat cu mașina și deci munțomanii ar putea strâmba din nas (4), toate poveștile pe care le-am adunat despre Gura Zlata se încheie c-o beție (5) iar în cele mai multe cazuri cu asta și încep (6), când am cerut informații despre istoricul cabanei, pe messengerul paginii de facebook „Cabana Gura Zlata”, am primit următorul răspuns (iau cu copy/paste): „Doriti sa stiti ceva anume sau aveti chef de vrajeala ?” – n-am editat mesajul! (7).
Dar eram într-o vară cu Dottore pe creastă și ne-am întâlnit cu doi salvamontiști și-un măgar. Măgarul păștea, descărcat de materiale, iar băieții munceau spornic la montatul unor marcaje de creastă (din cele așezate pe stâlpi metalici betonați la bază). Nu e ușor! Trebuie cărate până sus în creastă apa, cimentul, stâlpii, plăcuțele și vopseaua, treabă lungă și grea, dar față de alți munți, tot e bine: pietre sunt din belșug sus pe creastă (nu râdeți, că-n alte masive trebuie să le cari și p-alea, de mai jos, dintr-un loc cu pietre!). Ne-am tânguit salvamontiștilor cât de greu ne este nouă, an de an, să ajungem în rezervația științifică pornind de la Bucura, măcar că cerem de prin februarie autorizație de acces de la Academie, să fim siguri că primim. Băieții ne-au întrebat de ce n-o luăm pe la Tăul Știrbu, cum o ia toată lumea, dup-aia să coborâm pe la Casa Laborator și să ne lăsăm de-acolo devale, spre Gura Zlata. Noi am zis că nu ne-a dat ever prin cap să facem ce face „toată lumea”, că noi obișnuim să traversăm creasta de la Tăul Judele, iar salvamontiștii au pufnit în râs: „Bravo, mă! Pe unde-i mai greu și nu vedeți nimic! Nu v-ați necăjit prin jnepeni?”. Ne-am foit, dar am recunoscut că, an de an, exact asta pățim. Nu-nțelegem nimic din rezervație, afară de faptul că nu-s gunoaie.

Ne-au învățat ei cum să nu fim proști. Dac-avem autorizație, de ce să nu intrăm în masiv pe la Gura Zlata?! Tot nu intră nimeni pe-acolo, că e interzis. Vrem să fim altfel? Iaca! Ne-am uitat unul la altul și amândoi la măgar. 





articole publicate în numerele 38, 39, 40, 41, 42, 45, 46 din 2019 ale revistei Cațavencii

marți, 19 noiembrie 2019

Iubita mea Sputnik

De ce-l înjură? De ce-l înjură japonezii pe Murakami, aceasta-i întrebarea! Bine, nu-l înjură „japonezii”, adică tot poporul japonez, îl înjură doar scriitorii profesioniști din Japonia, plus (en masse) criticii literari. De ce? Păi, dacă-i asculți pe ei, îl înjură pentru că scrie „nejaponez”, adică scrie în niponă (și) despre chestiuni din Grecia, Statele Unite, Rusia și alte țări, astfel încât alterează specificul național („Noi, despre noi, pentru noi”). Mie, personal, mi se pare un căcat. Mi se pare că crapă rânza-n ei din cauză că Murakami are succes.

Dar nu e chiar așa de simplu. Adică e destul de simplu în cazul scriitorilor, că doar nu vreți să le vină rău de bucurie că unul de-al lor ia caimacul și îi lasă pe ei săraci, cu câțiva fideli care să-i citească (rudele, prietenii, frustratele etc); dar la critici este altă ciorbă. V-o zic, că e valabilă peste tot, în orice literatură, mare sau mică.

Puterea. Criticii dețin puterea; ei sunt la butoane. Cel puțin teoretic, un critic are o leafă de undeva (e profesor la universitate, e redactor-șef la o revistă culturală, e realizator de emisiune TV) din care trăiește, dar are în plus forța de a crea sau de a ucide. Ce? Nume. Un critic poate scoate din anonimat un scriitor sau îl poate ucide printr-o recenzie (metoda riscantă) sau prin ignorare (metoda garantată – conspirația tăcerii), ceea ce reprezintă adevărata atracție a acestei meserii, a acestei „chemări” – amintiți-vă ce scria Mihail Sebastian în primele lui articole: că a venit la București ca să facă muncă de ecarisaj în literatura română! Șefulita, boala puterii, ne paște pe toți, în diferite grade, dar și în forme grozav de diferite. E greu de crezut că un critic literar, care trage mâța de coadă pe la vreo revistă „de cultură” dintr-un mic oraș din România, să se perceapă pe sine ca pe un deținător de putere, ca pe cineva care are controlul – dar așa este. El așa consideră. Se vede ca pe un kingmaker, sau ca pe un Père Joseph, în cel mai rău caz; nu mă credeți! Mai bine. Poate ne vedem cândva cu oamenii dintr-o astfel de redacție, la o bere, la un păhărel de oarece, și mai vedem atunci. Să nu ziceți că n-am zis! Iar criticii japonezi? Păi, nici ei nu-s mai breji ca alții: prin succesul lui în lumea ne-japoneză, Murakami le scapă din gheare. Ce să mai zică și ei, după ce i-a lăsat cu buzele umflate?! Paranteză: savuroasă expresie, sa-vu-roa-să!

„Iubita mea Sputnik” nu e o carte celebră de-a lui Murakami, dar tocmai de-aia mi-a plăcut mai mult (vedeți? Și eu sunt acuma un mic kingmaker, în capul meu cel puțin: îmi imaginez că „scot la lumină” sau „îngrop” o carte de-a lui Murakami, că, sigur, pe mine m-a așteptat el pân-acum), și iată de ce: acțiunea se mută frumușel din Japonia – despre care nu știu nimic – aici la noi în Europa, în Grecia și-n Elveția, practic la noi în ogradă. Păi, așa mai vii de-acasă! E altceva când știi despre ce e vorba, cât de cât: mai o insulă din Egee, mai un parc de distracții la sveți, chestii de-astea pe care le simțim aproape, nu ni se par picate din lună ca relațiile interumane ale japonezilor.

Și mai e ceva care-mi place: toată cartea e despre sex fără sex. E-xact așa cred și eu că trebuie să fie un roman! Nu contează cine cu cine vrea să și-o tragă, contează să nu și-o tragă, cel puțin nu în fața cititorului, și știi de ce? Că dacă și-o trag, cititorul uită cartea. Zice, la final „A, da! Mișto”, închide opul și-i dă delete din memorie. Dacă vreau să-mi țină minte opera, nu-i dau niciun pic de sexică. Să-și facă singur.

Asta e soluția ca să mă țină minte, singura soluție. Eu cum îl țin minte pe Murakami?!

Piatră peste piatră

Bă, cât ghinion! Bă, dar câtamai ghinionul dracului! Nenorocitul de Wieslaw Myslivski a dat capodopera vieții sale în 1984, cu fix un cincinal înainte să cadă comunismul direct în cap. Așa, și? Păi, și. Păi ăsta e un roman savuros și savurabil numai în comunism. N-ai ce face cu el în capitalism. Cine să-l mai citească? Sigur, profesorii de literatură polonă, dar ăștia sunt puțini. Eu când zic... ghi-ni-on!

Roman cu țărani, roman cu satul care moare, roman-replică la „Moromeții”, poate mai bun în unele privințe decât cartea lui Marin Preda... poate în multe privințe, asta este „Piatră peste piatră”. Capodoperă, da, capodoperă cu viață scurtă, păcat! Nu poți să nu te gândești cât a muncit Myslivski la cartea asta, cât a rupt din el ca s-o scrie, cât a crezut în ce face; și opera lui nemuritoare a trăit exact cinci ani!

Să vă zic un secret: un scriitor, cât ar fi de tâmpit, nu acceptă în ruptul capului că scrie degeaba. Cam toți credem că, într-un fel sau altul, cărțile noastre ne vor supraviețui, măcar cu vreo două-trei sute de ani (dacă nu două-trei mii, ca ale băftosului de Homer), că de-aia ne chinuim cu câte-o carte, să rămână piatră peste pietrele micuțelor noastre viețișoare. Sigur, ar trebui să fim mai isteți de-atât, da’ parcă putem?!

Ce e mișto la cartea asta? Totul, cel puțin pentru mine (sunt născut la țară, m-am regăsit completamente în lumea țărănească poloneză, doar c-acolo lipsesc bivolițele, atât. În rest, e lumea mea, lumea copilăriei mele – a, da, mai e o diferență: pe la noi, lanurile de grâne nu se cosesc cu coasa, ca în Polonia, ci se seceră cu secera, enfin, se secerau, înainte de combinele „Gloria”). Ce nu e mișto la cartea asta? N-are final, una la mână, și alunecă de câteva ori spre lirică, lucru nu prea potrivit într-o carte cu țărani. Sau poate țăranii polonezi s-o fi născut mai poeți decât țăranii români, cine știe? N-am fost decât în orașele țării, habar n-am ce-o fi pe la țară – dac-o mai fi ceva. Globalizarea...

Ultimul punct: habar nu am cine este Pavel Mocanu. Tot ce pot să spun că a făcut o treabă extraordinară cu traducerea! Sunt sute de cuvinte „țărănești”, denumiri de unelte, de ierburi, de păsări, de haine, de cai (!) pe care am avut tot timpul să le uit, din 1975 și până azi. Atunci am plecat spre oraș, nu le-am mai folosit, am crezut că le-am uitat, de unde, erau acolo, în memoria pasivă, au ieșit încet-încet la lumină, pe măsură ce citeam din carte. Cred că ultima oară când am auzit cuvântul „pag” a fost prin toamna lui 1974, când a venit Moșu de la târgul de cai de la Agnita, cu căruța, peste dealul Alțânii... aveam patru anișori neîmpliniți, îmi amintesc doar că am plâns de m-am omorât că n-a vrut să mă ia și pe mine la târg, să văd Agnita, marea metropolă, inaccesibilul City al copilăriei mici... nu, nu cumpărase niciun cal, fusese să vândă unul, dar văzuse un pag care-i plăcuse. Prea scump, însă.

Into Thin Air

Aici sunt banii dumneavoastră! Nu glumesc deloc. După cum prea bine știți, eu sunt umorist, iar micul secret al umoriștilor e că ei nu glumesc niciodată. Dacă dumneavoastră sunteți scriitori, sau doriți să deveniți, atunci repet, subliniez, accentuez și insist: aici sunt banii. Unde? În non-ficțiune.

Păi, de ce? Păi, uite de ce: pe lume sunt, în clipa de față, cam o jumătate de milion de scriitori, număr aflat în creștere explozivă (cam fiecare om cu carte crede că are ceva de spus, și cum în țările prospere sunt enorm de mulți oameni cu carte... care mai și ies la pensie, iar la pensie au prea mult timp, cu care n-au ce face... trageți singuri concluzia); numărul de cititori scade exponențial, din cel puțin trei motive (sunt mai multe, dar n-am timp): romanul e poveste, așa cum poemul este cântec, dar filmele și clipurile sunt mult mai accesibile decât cărțile de proză și de poezie (1), lumea virtuală oferă satisfacții mult mai mari, mai rapide și mai violente decât cuvântul scris (2), oamenii care au bani de cumpărat cărți sunt mult prea ocupați ca să aibă timp de citit, așa că lectura, ca mod de viață, se restrânge treptat la profesori, studenți, liceeni, pensionari, șomeri și femei întreținute – categorii nu foarte potente financiar (3). Bref, cu scriitori tot mai mulți și cititori tot mai puțini, concurența este ucigașă.

În cofă se află atât volumul de poezie (ăsta, săracul, niciodată n-a dus-o prea bine, dar azi aproape că-i cânt prohodul), cât și romanul realist. Aici, pe astea două nișe, e jalea cea mai jale; e nenorocire! Dacă vrei să te apuci de scris așa ceva, eu zic să te mai gândești o dată. Te crezi Hemingway? Și eu. Să-ți zic ceva: nu suntem. Dacă s-ar apuca azi de meserie, nici Hemingway n-ar fi Hemingway, ar fi un nenorocit de mâna a șaptea. A zburat puiul cu ața, vorba poporului!

Dar bani în scris mai sunt, da, da, mai sunt. Chiar și eu văd clar două nișe grase și distincte, două nișe care-s trei: cartea pentru copii, fantasy și non-fiction. Aici sunt bani frumușei, aici sunt banii mari, domnule colega!

Cartea pentru copii se scrie extraordinar de bine în prezent față de cum se scria în trecut, cel puțin în trecutul pe care mi-l amintesc personal (abjectul „Cavaleri ai Meritului Pionieresc” vă spune ceva?) și se vinde și mai bine; păi, părintele care nu are vreme să citească, ce face el ca să-l țină pe copil departe de calculator și de jocurile în rețea? Îi cumpără cărți splendide și scumpe, asta face. Uite o pâinică de mâncat! Adina Popescu a luat caimacul, dar încă e piață destulă, da, da, încă este loc destul.

Despre fantasy n-are rost să mănânc căcat. J.K.Rowling a făcut cei mai mulți bani din scris de la începuturile omenirii până în prezent. Orice discuție este futilă.

Jon Krakauer este un model pentru cei care vor să scrie non-fiction de calitate, vandabil, apreciat, citit și cerut. Este un model pentru mine, este modelul meu. Sigur, eu n-o să urc niciodată pe Everest, n-o să fiu un erou ca Anatoli Bukréev, n-o să-i văd murind ca muștele pe niște übermenschen ca Scott Fischer, Rob Hall, Harold Harris, Doug Hansen și nici n-o să asist vreodată la o întoarcere din morți ca a lui Beck Weathers. Nu contează. Acum știu ce-am de făcut. Mihai Buzea = non-fiction valoros, dens, traductibil, inubliabil. Realismul, la coteț. No more easy going!

luni, 18 noiembrie 2019

Apele Nordului

Forța! Nicăieri în „Star War” nu ni se spune ce e Forța, ni se spune doar că Forța există și că Jedi au învățat s-o folosească, cel puțin parțial. Ce nu ni se spune, dar înțelegem noi, e că Sith controlează Forța mult mai bine decât Jedi. Da, dar Sith sunt răi, iar Jedi sunt buni! Păi, cum vine asta?!

Mai știm că există o Linie Roșie care-i desparte pe unii de alții, dar nu ni se spune care este. Aflăm doar că unii Jedi sunt atrași de Partea Întunecată a Forței și că uneori i se alătură, trecând deci această Linie Roșie. Cum? Nu știm.

Iată teoria mea. Și Jedi și Sith își arogă dreptul de a ucide, unii în scopuri nobile, generoase, ceilalți în scopuri josnice, egoiste. Dar Jedi nu ucid copii. Iată Linia Roșie. O treci? Gata, ești de Partea Întunecată a Forței, dar nu ești încă un Sith, nu, tăticu! Ești un Jedi renegat, atât.

Acum, concluzia mea de spectator de film și a lui Ian McGuire, ca autor al acestui roman: persoanele rele au acces privilegiat la Forță în comparație cu persoanele bune. Oamenii răi sunt mai puternici (mai scurt de-atât nu pot s-o spun). Cei care au Iadul încorporat într-ânșii ne bat de ne-ascultă cu urechea pe noi ăștia, bunuții, pozitivii, altruiștii. La un parte-n parte, n-avem nicio șansă.

Henry Drax e personajul principal al romanului și despre el se afirmă: „Un om ca Drax nu moare, pur și simplu. Trebuie omorât”, lucru cu care nu pot fi decât de acord, dar altceva voiam să spun: nu e nevoie să întâlnești un Henry Drax în viața reală ca să știi ce-ai de făcut. Poți avea ghinionul să întâlnești persoane ale Forței, persoane înnăscut rele, și trebuie să înveți foarte repede să le omori tu pe ele, pentru că altfel te omoară ele pe tine. Prin „a omorî” înțeleg, desigur, a le scoate imediat din existența ta, în a le trece la rubrica „ignore” repede, decisiv și fără milă. Nu zic că e ușor: astfel de oameni sunt superiori majorității în privința abilității de a manipula. De obicei, li se spune „psihopați”, dar ei sunt mult mai mult decât atât; sunt șefii acestei lumi, a speciei noastre. Nu pot fi învinși, doar omorâți. Șmecheria e să treci tu pe sub radarul lor, pentru că a te bate cu ei nu este o soluție – tu vei pierde, vei pierde întotdeauna, chiar și atunci când câștigi. Mai ales atunci... nu, nu. Aruncă-i afară din viața ta, dacă ți-e dragă viața!

Be mic, și în cu totul altă ordine de idei: ce te faci când lumea e-n pragul unei revoluții tehnologice? Pe bune: în „Apele Nordului”, oamenii se trezesc că derivații petrolieri sunt mult mai ieftini și mult mai buni decât uleiul de balenă. Dar ei nu știu să distileze petrol, ei știu să vâneze balene! Ce pot face, atunci? Răspunsul lui McGuire: mor. Ca să trăiască balenele din prezent, a fost nevoie să moară oameni în trecut.

Asta zic. Nu există „bine universal” pe lume. Ca să-ți fie ție bine, trebuie să iei binele de la cineva. Binele meu e răul tău. Răul meu e binele tău. Win-win este minciună. Când cineva se face mare, altcineva se face mic. Și mai rămâi c-o treabă de seamă după ce citești cartea asta: lumea ta, cea în care trăiești azi (noiembrie 2019) n-a fost construită repede, și nu de români. Românii au venit târziu de tot, au ars niște etape, au cam venit la de-a gata. Poate-i ușor amară pilula... asta este.