miercuri, 14 noiembrie 2018

Baruri pre-europene (V): Turist, Lăptăria lui Enache, Cina

De ce?! Douăzeci de ani au trecut de când îmi tot pun întrebarea asta. De ce-am irosit deceniul 1988 – 1998, poate cel mai savuros deceniu al vieții, când (cel puțin teoretic) „n-ai griji, n-ai probleme, n-ai responsabilități” sau, mai poetic, „te-nfigi în Lume ca un glonț scăpat din țeava armei” (poetul îmi scapă, am și eu lipsuri). În loc să „se-nfigă în Lume” etc, generația mea s-a-nfipt în cârciumi, făcând nimic, învățând nimic, trăind nimic; și-n ce cârciumi! Cuvintele sunt slabe, sunt proaste, sunt moi, n-au vlagă-n ele, nu-s în stare să descrie nemernicia locandelor pe care le numeam „berării”, „terase”, „baruri”, „autoserviri” sau „restaurante” în anii ăia; leprozerii, bolgii, întristări... nici nu știu cum să le spun. La loc de cinste, berăria Turist din Piața Romană. Poate că dacă era-n altă parte, mai treacă-meargă; dar așa...

Fețele de masă miroseau a vomă străveche, solnițele erau folosite ca scrumiere și ca arme de bătaie, halbele erau desperecheate și ciobite, chelnerițele erau bolnave psihic (își atacau clienții cu teurile de lemn, de-alea pentru spălat pe jos – am văzut cu ochii mei!), podelele erau cleioase de la scuipații întinși cu piciorul (și re-întinși cu sus-numitele teuri, cu care uneori se mai „spăla” podeaua), consumatorii erau de cursă lungă. În Turist intrai ca să bei toată ziua și toată noaptea, până la ultimul ban și eventual pe credit, dacă aflai vreun fraier de la care să te-mprumuți. Studenții de la ASE cot la cot cu distrușii orașului, funcționarii de la instituțiile vecine veneau după muncă (la orele 15:00!) și beau până se făceau maimuțe, atârnătorii mișunau printre mese fără hodină, hoții de haine beau sifon și-i așteptau pe cei foarte beți să adoarmă (se făceau că-i ajută să plece acasă, îi scoteau afară și-i lăsau în chiloți), iar tot omenetul ăsta levita zi și noapte în miros de căcat și fum de țigară. Pentru că, da: la Turist era și toaletă. O scară în spirală care dispărea undeva în adânc; o coborai ghidat de picurișul unor țevi de jos („Nu atingeți țevile! Sînt otrăvite contra șobolanilor!”), dat fiind că becurile toaletei erau mereu arse. Te opreai unde credeai că se termină scara și acolo te pișai, în întunericul duhnitor care ți se-ntindea la picioare. Bine, se putea întâmpla ca-n fața ta să fie unul mai conștiincios care coborâse-n beznă chiar până jos, până la țevărie (acolo era pisoarul propriu-zis, un șanț de beton), și-n cazul ăsta te pișai pe el. Nu știu dacă se-ntâmpla des, dar în mod sigur s-a întâmplat în 1992. Eu eram ăla de jos. 


***

Lăptăria lui Enache: 4 aprilie 1997, ziua liberării, ziua în care m-am întors șomer (ca toți „liberații”), dar mândru posesor de livret, dovada lăsării la vatră. Păi evenimentul nu trebuia sărbătorit?! Trebuia! Toată lumea știe de beția de dinaintea plecării („Hai băieți să bem o bere / Să ne luăm la revedere” etc) dar numai întorșii știu de beția de după: cei mai apropiați camarazi din companie (în cazul nostru, din pluton, că eram doar 24 de oameni în toată unitatea TR) vorbesc, șopotesc, complotează, conspiră, uneltesc și bisericesc (!), iar în primele două săptămâni de la liberare se-ntâlnesc undeva, departe de ochii vigilenți ai soțiilor/logodnicelor/iubitelor (pe vremea aia nu existau încă „iubiți” în situația dată, cel puțin nu la vedere) și se pun pe băut și pe depănat amintiri – mai exact, amintirile încă proaspetelor suferințe ale serviciului militar.

Este futil să precizez că Erick, Călin și cu mine n-am îndurat niciun fel de „suferințe” în armată, în afară de mahmureli (dese, memorabile), dar tot ne-am găsit la o masă mai retrasă din Lăptăria lui Enache și tanc ne-am făcut. Adică eu m-am făcut tanc (da’ tanc, nu jucărie!), iar ei doi s-au chinuit să mă ducă acasă. Nu le-a fost greu, odată ce m-au scos la aer curat, în fața Teatrului Național, dar pân-acolo a fost crimă și pedeapsă: mi se năzărise să mângâi chelioșii pe chelie. Știți cum era Lăptăria: ca s-ajungi la ieșire și-apoi la lift (sau la scări), trebuia să treci printre mese. În noaptea aia trebuie c-a fost Convenția Internațională a Chelioșilor („Are you here for the convention?”, cum se spune-n filmele americane), c-am mângâiat chelii cu ambele mâini, de-abia m-am ferit băieții de cafteală, doar știți cum sunt chelioșii: aprigi! Am scăpat teafăr – regret obștesc.

Se spune că Lăptăria lui Enache se va redeschide și vom scrie de ea la rubrica „Baruri europene”; până atunci, să spunem c-a fost unul dintre foarte puținele locuri post-1989 cu stil, că acolo se făcea consumație, da, dar și artă, iar a fi văzut la Lăptărie era o datorie de onoare pentru cei care aveau treabă cu zona culturală, muzică, fotografie, teatru, literatură, arhitectură, jurnalism de nișă, enfin, cu foarte multe domenii care azi sunt mainstream, dar atunci nu erau (ani de foame, de unde bani pentru artă?! Era pe pasiune, veneai cu bani de-acasă!). Dar asta a fost a doua „Lăptărie”; prima, cea de pe strada Bărăției, s-a-nchis în 1931 (proprietar, Dinu Enache). A treia, când...?!

***

Că s-ar fi numit la început (la care-nceput?!) „Cafeneaua Kübler”, mai apoi „Restaurant Cina”, iar spre sfârșitul anilor ’80 (când guvernul le-a interzis oamenilor să mănânce mâncare), „Berăria Cina”; că acum se numește „Trattoria Il Calcio Ateneu”, tot ce se poate. Aș putea să mă prefac că mă interesează, dar cum nu m-aștept la vreo primă de Crăciun (revista are alte priorități, Crăciunul lui Buzea nu este printre ele; poa’ să stea singur acasă cât poftește, și-așa a enervat destulă lume fină), n-o să mă deranjez. Trec direct la esențial.

Esențialul este că a mai existat o perioadă în viața Cinei, și nu, nu este vorba de epoca de glorie a roacărilor (1990 – 1996) – sigur că a existat și aia, sigur că la Cina se strângea toată floarea cea aleasă, roacării proveniți din familii de securiști, de nomenclaturiști, de aprozariști, de gestionari, de favorizați într-un fel sau altul sub bietul Nea Nicu; dar eu nu mă număram printre ei. Eram din roacărimea proletară, aia vai de mama ei, care își luase bătaie pe bune înainte de la părinții ăstora care beau acum bere la Cina și făceau pe anticomuniștii. Noi nu mergeam la Cina, cel mult la „Grădinița” și „Turist”, eram pe sărăcie, pe spelunceală, pe țepuială, pe fel și fel; dar și dac-am fi vrut să ne amestecăm cu aristocrația roacherimii și să bem cu ei în Cina, n-am fi putut. Nu ne interzicea nimeni să intrăm, dar eram priviți de sus și marginalizați. Cei care sunteți de la țară cunoașteți perfect chestiunea, nu mai pierd timpul cu asta.

Dar la un moment dat Cina s-a închis. A dat faliment, a fost falimentată, era în curs de pregătire pentru „privatizare” – iar nu știu. Știu doar că ajunsese o ruină, o nenorocire, ți-era și frică să treci pe-acolo noaptea, și pe bună dreptate: Bobi, cu Călós, cu Pară, cu Streche și cu mine ne-am strecurat acolo într-o noapte neagră ca sufletul lui Maduro și ne-am apucat să bem „coniac” unguresc în subsol. De ce în subsol? N-aș putea să spun. Probabil ca să ne autosugestionăm că făceam ceva ilicit, illegal, imoral, dracul știe. Când ne-am îmbătat ne-am apucat să ragem aiurea, ca animalele, ca să „speriem” (?!) eventualii trecători care-ar fi avut drum pe-acolo la ora aia – este futil să precizez că n-am speriat pe nimeni în afara unui echipaj de poliție care-a intrat după noi în ruina aia de subsol (cu lanterne, cu avertizare, cu tot tacâmul), ne-a scos afară, ne-a legitimat și ne-a trimis acasă fără să ne bată! Nu am nicio explicație pentru comportamentul polițiștilor. Am mers cârd până la Romană și ei cu mașina, încet, pe lângă. Întrebare (mă roade de 25 de ani): de ce ne-am comportat noi așa?!

articole publicate în numerele 43, 44, 45/2018 ale revistei Cațavencii

marți, 30 octombrie 2018

Baruri pre-europene (IV): Patria, Turn, Simplon

„Patria” a fost o berărie care acum nu mai este, dar înainte de asta, câteva precizări teoretice asupra jegului; dacă ne întrebăm așa, profund, adânc, á la Jupân Dumitrache, „Jegul, de unde vine jegul?”, avem nevoie de un Ipingescu, adică de mine, care iată cum mă bag singur în seamă: pentru spațiul de pe pagina asta, eu mă bat cu Grig Bute; pentru pagina asta, Grig Bute și cu mine ne batem cu redacția; pentru revista asta, toți din redacție ne batem cu concurența de pe nișa noastră, de pe print, adică; toți din print ne batem cu televiziunile; toată media, și printul, și televiziunile, și radiourile (toți!) ne batem cu internetul cel gratis; toate sursele de informare, și media, și netul (toți!) ne batem cu alte moduri de utilizare a timpului (bere, grătar, sală etc); noi, sursele de informare și posibilitățile de leisure (toți!) ne batem pentru timpul tău cu șeful tău, care și el se bate cu șefii lui and so on and so forth. Toate bătăile astea înseamnă concurență, iar concurența înseamnă (teoretic) calitate, iar calitatea înseamnă moartea jegului. Așa că unde-i jeg, e clar: concurența nu funcționează.

Așa era berăria Patria de pe bulevardul Magheru, undeva între hotel Ambasador și cinema Patria din blocul Aro. Jegoasă cum e greu de crezut că poate fi o berărie, chiar și comunistă; ca să nu se vadă prea bine (deși se vedea), încăperea era ținută în penumbră, prin procedeul tehnologic „nu spălăm niciodată geamurile”, și pentru că nici așa nu era suficient de întuneric înăuntru, existau și niște perdele de cârpă infectă, ca alea de pe vechile trenuri personale, dar mult, mult mai murdare, ziceai că-s luate direct din casa lui Miss Havisham. Acolo, la o masă, îl văd bând bere pe Mitică Popescu, actorul; intru plin de tupeu (poate să fi fost 1990, poate să fi fost 1991, dar până-n Mineriadă, știu foarte exact c-aveam capul încă nespart și nu purtam șapcă), m-așez la masa lui și-i țin un discurs absolut aiuritor (și jignitor!), din care se înțelegea că, maestre, știți, eu mă consider un depozitar, adun și păstrez pentru viitorime fapte și fragmente de trecut, și cum dumneavoastră sunteți un astfel de fragment și cum n-o să mai trăiți mult (exact așa i-am zis: „Cum n-o să mai trăiți mult”), mi-am luat libertatea de-a intra în vorbă cu dumneavoastră, sper că nu mi-o luați în nume de rău, plus că am și mica rugăminte de a-mi spune ceva memorabil.

Maestrul și-a băut halba, i-a zis chelnerului: „Băiatul ăsta plătește”, și-a plecat.

***
Primo: nimic n-a rămas din Turn, nici măcar amintirea. Am căutat pe net, ba cu „berărie turn”, ba cu „restaurant la turn”, ba cu „câmpineanu berărie bucurești”, dar cu orice am încercat, nu mi-a dat nimic. Zero barat! De parc-ar fi o parte a memoriei colective ce-ar trebui ștearsă cu totul.

Secundo: am fost la Turn o singură dată, cândva între toamna lui 1990 și vara lui 1993, dar nu aș putea să precizez când anume. Pe strada Ion Câmpineanu (fostă „Regală”, pentru împătimiții de Caragiale-père), cum treceai de intersecția cu Calea Victoriei spre Sala Palatului, coborai oleacă în pantă dulce și dădeai de-un bloc, pe mâna stângă, cu nimic deosebit de alt bloc; acolo, la numărul 25, intrai în scară, urcai până la etajul întâi și intrai în berărie. Nimic deosebit, lume multă, bere proastă, fum de țigară, chelneri infecți (în comunism, chelneria nu era o meserie, ci o instituție; cred că-n Uniunea Sovietică s-au făcut și studii de antropologie pe tema asta, dar n-am date exacte), mâncare pe sponci, mai mult chiflele muiate-n sare ne țineau de foame. Întrebare auxiliară: cum de berea, care dispăruse în comunism, a apărut imediat după Revoluție? Mi se pare foarte dubios. Să fi fost împins poporul la disperare chiar și printr-o metodă ca asta?!

Terzo: ce-aș putea eu povesti despre cum a fost în Turn, în afară de nimic? Exact. Nu am nimic de povestit, nu nimic interesant, ci absolut nimic, nici interesant, nici neinteresant. Am stat la masă cu gașca de roacări, am băut bere, am mâncat chifle cu sare și am tăcut, ascultându-i cum vorbesc degeaba (pe vremea aia se spunea „a abera”): unul râdea singur pentru că îi spunea chelnerului „băiete” când ăla nu putea să-l audă; altul se lăuda în gura mare („Eu dau limbi în răspăr, ca paloșu’!”) și râdea singur; un al treilea a repetat toată seara „Hai, maestre, fă pam-pam” și a râs – ghici-veți oare?! – tot singur. Mica mea experiență solipsist-cretinoidă poate fi ușor recunoscută de toți care-au trăit anii ăia, citesc această revistă și-și zic: „Da, bă, are dreptate Buzea: ce dracul căutam eu acolo?”. De ce generația noastră a făcut aceste lucruri plictisitoare și sărăcitoare sufletește, de ce n-a folosit altfel acel prim deceniu, de ce și-a sabotat singură timpul – nu știm. Dar ce-o să ne răspundem celor încă nenăscuți, când ne vor întreba ce-am făcut noi cu libertatea, atunci la-nceput?!

În răspăr, ca paloșu’. Mda.

***
Simplon: faptul că bucureștenii se cred moțați e-o convingere generală în toată țara, așa cum e-o convingere generală în cartierele Bucureștiului faptul că ăi din Centru se cred moțați (eu, bercenez de primă generație, împărtășesc această convingere: nu una, ci două gagici m-au părăsit pentru că locușorul meu e-ntr-o zonă „rău famată”. Nu voi uita niciodată, îi voi hăitui pe „centriști” fără preget), iar ce poate fi încă mai în Centru decât Calea Victoriei?! După mica-mi știință, nimic. Așa că răfuiala cu Centrul o încep de la Simplon (Calea Victoriei no. 31). Pe el! 

Zice-se c-aici ar fi fost o cafenea semi-celebră, Café de la Paix pre numele ei din interbelic, ceea ce nu cred: cum dracul să fie „celebră” dacă era fix peste drum de Capșa?! Mai degrabă era genul ăla jegos de after-hours, adică cine se-mbăta la Capșa era dat afară și se ducea la Café de la Paix, unde-i găsea pe nenorociții gen Zaharia Stancu, otrăviți de ciudă că n-aveau nici fețe, nici bani de Capșa; asta cred, dar n-am de unde să știu sigur. O variantă ceva mai omenească e c-acolo se-aduna actorimea de la teatrele dimprejur, mai pe ieftinache, să se răcorească după spectacole. Dar nici asta nu știu sigur. Dup-o vreme, cafeneaua a devenit restaurant cu autoservire și-așa a traversat tot deșertul comunist, ca „Autoservirea Simplon”; habar n-am de originea numelui, dar îmi pare interbelic. Prin 1987-1988, eu așa l-am apucat: o bombă infectă, plină de fum, în care principalul fel de mâncare era vodca, deși exista și-un galantar cu „produse alimentare” (ha!). După Revoluție, spațiul a fost luat de niște băieți care-au deschis o „Școală de Scufundări” (nu e banc!), adică acolo aveau biroul, „scufundările” se făceau în diverse piscine din București, care mai de care fără apă (de unde apă în 1990?!). Să tot fi fost anii 1991 – 1992 când Simplonul a redevenit Simplon, adică un bar pestilențial, unde numai bărbații adevărați puteau intra fără să vomite. Printre bărbații adevărați am fost și eu. O singură dată. Nici n-am apucat să duc paharul la gură, că la masa mea s-a și înființat un pleșcar, că moșule, că nu știu ce, că dacă-l știi pe Dineață („Nu, nu-l știu”), sau pe Kovacs („Nici”), sau pe Ciclopu („Nu!”), sau pe Popeye („Pleacă, mă, de-aici!”). Că cică e obligatoriu să-i știi p-ăștia dacă vrei să bei în Simplon, că toți sunt „tovarăși” de-ai lui (de-ai pleșcarului), oameni de o deosebită rezonanță culturală („Valoare mare, moșule!”). Am plecat. Simplonul s-a-nchis. În 2007 a anunțat Primăria că face acolo un Centru de Informare Turistică. Îhî.


articole publicate în numerele 38, 39, 41 ale revistei Cațavencii

N.M. pentru a V-a (și ultima) parte a seriei „Baruri pre-europene” am pregătit Cina, Turist și Lăptăria lui Enache. Așa ceva nu se ratează!

joi, 25 octombrie 2018

Cele 10 puncte de la București

După părerea mea, toate, fără excepție, sunt complet greșite. Mai exact, false. Solicit punctul de vedere al celor suficient de binevoitori! Mulțumesc.

p.s. nu eu am întocmit lista „celor 10 puncte”. Altcineva a făcut-o. Încerc s-o aduc în discuție pentru că reprezintă una din versiunile „bucureștenismului” ca mentalitate. Și acum, lista:

1. Romania este un succes.

2. Unirea din 1859 este mai importanta decat Unirea din 1918.

3. Romania se numeste Romania din 1859, chiar daca denumirea oficiala e acceptata international in 1866.

4. Da, ne tragem din daci si romani.

5. Anul 1918 a facut Romania foarte pestrita din punct de vedere etnic, lucru care astazi a disparut natural, fara tragedii.

6. Contextul politic si militar din 1918 a contat enorm, dar in aceeasi masura, mai mult chiar, a contat dorinta romanilor de a trai la un loc.

7. Poate ca romanii si ungurii ar trebui sa colaboreze pentru realizarea unui manual de istorie comun, precum Franta si Germania. Din pacate, regimul politic din Ungaria si partidul politic unguresc de aici gandesc cam ca oamenii cavernelor si nici in viitor nu-i vad mai linistiti.

8. Romania s-a facut pe model francez dar n-a reusit sa-si atinga potentialul.

9. Perioada comunista a fost buna din perspectiva reamintirii permanente a omogenitatii romanesti.

10. Transilvania este importanta, dar nu mai importanta decat Moldova.

marți, 23 octombrie 2018

Retezatul lui Dottore

Nu există! NU EXISTĂ! Nu există loc de campare mai idiot decât Tăul Dintre Brazi, iar când spun „idiot” sunt o dulce fecioară sfioasă: Tăul Dintre Brazi este, de foarte-foarte departe, cel mai urât lac glaciar din România, iar asta nu e puțin lucru. Țara are multe lacuri glaciare, poate 200, poate mai puține, iar cele mai multe – vreo 70 – sunt în Retezat, cele de aici fiind cu „cel mai”: cel mai întins (Bucura), cel mai adânc (Zănoaga), cel mai frumos (completați după dorință), cel mai ascuns (Tăul Ascuns). Tăul Dintre Brazi nu e nimic: un lac colmatat, de 10-20 de centimetri adâncime, folosit de mistreți ca scăldătoare. Am văzut eu multe lacuri, dar așa ceva... pe scurt, o cloacă. Din el ies gaze, pur și simplu: stratul de noroi de sub pânza subțire de apă fermentează și aruncă la suprafață bolboroace pestilențiale. Lipsit de orice urmă de viață, evident, nici mama mamei peștilor n-ar putea trăi acolo. 
Lasă că oricum e interzis ca loc de campare (dintre toate masivele, Retezatul are un regim special), dar numai un om foarte nebun, cu mințile duse pe pustii, s-ar putea gândi să-și pună cortul acolo: mai jos este cabana Pietrele (confort, bere etc), mai sus e cabana Gențiana (doamna Jeni, bere etc), sus de tot e lacul Bucura, unde orice om normal își pune cortul și face trasee. Dar ce, Dottore-i normal? „Campăm la Tăul Dintre Brazi, unde nu campează nimeni, ca să nu stăm cu toți pigmeii” – iar eu, ultimul om, în loc să-i dau patruzeci de mii de pumni în cap, m-am luat după el. Când am ajuns și-am văzut mizeria, mi s-au încleștat fălcile de furie, mi-au dat lacrimile de ciudă pentru propria mea prostie și nevolnicie (să mă iau după dobitoc!), l-am lăsat pe tembel să-și admire opera (lacul + decizia de-a campa acolo), m-am dus la râu să aduc apă, mi-am făcut de lucru încercând să nu sugrum ipochimenul, să scap specia de-un asemenea exemplar. Numai ce-l aud zbierând: „Vino, bă, încoace, să vezi ceva!”. 
Un dans nupțial al libelulelor. Există viață în lac, chit că nu e vorba de păstrăvi, lipani sau zgăvloace, ci de insecte și larvele lor, care prosperă în mediul ăla dantesc de zici că Doamne ce-i. Perechea de libelule „dansa” la rasul apei și trebuie să admit că era un spectacol de admirat, un spectacol rar: neavând genă pentru poezie, eu i-aș spune „frumos”. Dottore era de altă părere, trâmbița ca apucatul, dându-i masculului sfaturi sexuale pe care hârtia nu le suportă, iar la sfârșit și-a scos râtul din sticla de vodcă doar ca să ofteze: „Fute lumea, fute...”. 
***
Dacă ajungi la Bucura pe traseul Galeșu – Porțile Închise – Păpușa – Peleaga, te poți numi bărbat: nu e ușor să parcurgi toate astea cu rucsac mare și să nu mori de oboseală sau de prăpastie. Felicitări! Evident, eu nu mă pot numi bărbat pentru că n-am luat-o pe-acolo, era prea greu iar eu prea fricos, așa c-am ajuns la Bucura pe unde ajunge toată lumea, pe la Curmătura Bucurei; de Dottore ce să mai zic, ăstuia îi tremură carbonul și dacă vede-un șoarece, dar dacă vede Porțile Închise! E vorba de-o custură cam dată naibii, de-aia. 
Întind cortul, începe ploaia. Începe ploaia, începe Dottore să orăcăie: „Oliu, că intră apa-n cort! Oliu, ce mă fac eu, îmi udă lucrușoarele! Oliu, pișa-m-aș pe Kelty Gunnison-ul tău, că nu face doi bani, fir-ar al dracului de cort!”. Până aici! Sunt eu un monument de toleranță, sunt bleg, sunt prost de bun, dar totul până la Kelty Gunninson! Care este un cort excepțional, un cort de foarte mare valoare, cel mai bun cort care există – bine, pe ieftinache, că de unde bani pentru un Jack Wolfskin model Yellowstone II?! Faptul că două-trei picături din potopul de-afară s-au strecurat ca sprintenele și l-au stropăcit pe neghiniț pe chelie nu înseamnă că-n Kelty Gunninson intră apa; poate doar un picuț, un piculeț, cât să mă simt eu răzbunat pentru ce mi-a făcut nenorocitul la Tăul Dintre Brazi, cu fanteziile lui bolnave de campare – n-o să-l iert în veci, ploicica de la Bucura e doar începutul. Îi rumeg eu japiței una di granda, lasă! 
Să-l fi auzit cum zbiera, Doamne Cristoase Isuse: „Oliu, că pică! Oliu, că intră! Uite-uite, am o băltoacă la picioare! Oliu, că am una și la cap! Mi se udă sacul de dormit, unde mai dorm eu? Oliu, că răcesc, oliu, că fac gâlci, oliu că mă ia și rânza! Ce-o fi fost în capul meu să am încredere în tine și în căcatul ăsta de Kelty Gunnison – prost, eu, că trebuia să-mi fi cărat dracu’ cortul meu, vechi, dar bun!” (nefericitul are un Cerna II), „Săracul Nea Nicu, ce corturi se făceau la Urziceni pe vremea lui, corturi de corturi, nu porcării d-astea americane, fir-ați ai dracu’ de capitaliști!” etc. 
Nu știu cine-a zis că răzbunarea e arma prostului, pentru mine e plăcerea zeilor: l-am lăsat pe mărunt să se zvârcolească în propriile tânguieli vreo patru ore, râzând cum n-am mai râs eu demult, cred de pe vremea lui Moș Ghinion Iliescu, apoi am ieșit afară-n ploaie și-am întins lateralele cortului cu niște șireturi de bocanci, pe care le-aveam eu de rezervă (îmi cunosc prea bine cortul). N-a mai intrat niciun strop. Înăuntru, Dottore broscăia năuc, storcând o pereche de șosete: „Mai și râzi ca vaca!”.

***
Cum se ajunge de la lacul Bucura la București*? Simplu. Se scoală omul de dimineață, își strânge catrafusele, așteaptă să usuce soarele roua de pe cort, îl strânge și pleacă. Bagă pas ceva mai spornic decât de obicei, urcă în Curmătura Bucurei, coboară în Valea Pietrele, trece pe lângă Cabana Gențiana, ține traseul de triunghi albastru, lasă pe mâna dreaptă cascadele Maria Magdalena și Lolaia (evitând astfel cu măiestrie Cabana Pietrele), ia microbuzul de la Poiana Cârnic până la Ohaba de sub Piatră, de acolo se suie în trenul de Petroșani, la Petroșani se suie în trenul de București și aia e. O zi, una. Cu noroc, prinde și metroul.
Cât am făcut noi, Dottore și cu mine, de la Bucura la București? Cinci zile, da. Nu este o glumă, chit că asta-i revistă de umor: am dormit la Gențiana, am dormit la Pietrele, am dormit la Cârnic (Cabana Cascada), am dormit la Arxavia (pe Valea Oltului, exact!) și abia în după-amiaza târzie a celei de cincea zile am apucat să-mi văd și eu copilul și să mă cert cu nevasta, serios, productiv, tinerește („Fir-ai al dracu’ de bețiv, e ultima oară când te mai las pe munte cu psihopatul ăla etc”). Avea și ea dreptatea ei: de ce se oprea Dottore peste tot? Ca să bea bere, de-aia. De ce mă opream și eu cu el, în loc să-mi văd de drum? Pentru că-s prea sărac ca să merg pe munte fără el, de-aia. Da, îl atârn! Ce altceva aș putea să fac?! Dați-mi voi o soluție, dacă sunteți așa deștepți!

Doamna Jeni de la Gențiana nu mai avea niciun pat liber și ne-a spus asta de la bun început („Nu mai am, mămică, duce-vă-ți jos la Pietrele că acolo găsiți”). Când Dottore a aflat că o bere costa 7 lei la Gențiana și 10 lei la Pietrele, a hotărât și pentru mine: „Rămânem aici!”. Am dat să deschid gura și să-i amintesc că nu existau paturi/priciuri libere, dar el mi-a retezat-o autoritar („Taci, că ești prost!”), s-a miorlăit pe lângă doamna Jeni, s-a gudurat, a schelălăit (fără succes), apoi s-a apucat să facă pe băiatul bun pe lângă domnu’ Gicu, căruia i-a strecurat niște bani și uite așa am rămas noi la Gențiana.

Dottore s-a umflat de beri și s-a fojgăit toată noaptea la pipi, înnebunind pe toată lumea, dar eu am aflat că Gențiana este o afacere excelentă. Iarna e puhoi de schiori! Străini, old school: își pun pieile de focă, urcă, le scot, coboară. E?

                                                 *da, au aceeași rădăcină, cuvântul albanez „bukur” (frumos) 

***
Iată faptele: coborâm de la Gențiana la Pietrele, dimineața (până-n prânz, adică), Dottore și cu mine. Nu eram beți! Aduc mărturie. Eu, treaz bec, el, ușor mahmur (foarte puțin, l-am văzut eu în niște stări cu totul neverosimile). Cerem cazare la Pietrele, tanti ne întreabă câți suntem, eu îi zic că doi, ea întinde mâna și ne dă o cheie: „Vila Stânișoara, camera trei”. Iau cheia și dau să plec, dar Dottore de colo: „Mai dați-ne o cameră”. Eu mă uit la tanti, tanti se uită la mine: „Camerele sunt cu două paturi”, zice ea, dar nu știa cu cine are de-a face: „Mai dați-ne o cameră, tot de-asta cu două paturi. Plătim!” (voia să spună că plătea el, ceea ce nu face parte din firul epic). Tanti se uită bolând la Dottore, care se simte dator să explice: „Din cauza lu’ ăsta” (eu, adică). „Sforăie!”. Tanti se uită foarte urât la el, dar îi dă și-a doua cheie, iar de-aici începe fantasticul.
„Unde e vila Stânișoara?”, întreb eu. „Cum ieșiți în stânga și pe urmă încă o dată la stânga, pe după tractor”. Îmi ridic rucsacul, dau să plec, iar Dottore de colo: „Ia-l și pe-al meu, că mai stau puțin pe-aici” (voia să fumeze). M-am uitat și eu urât la el, m-am încărcat ca măgarul de aur și m-am dus. Mi-am ales camera mai bună (ce?!), am lăsat rucsacul lui în cealaltă cameră, am făcut un duș că se impunea, după atâtea zile, m-am schimbat în ceva mai lejer și-am bătut la ușa camerei celeilalte, să văd ce face colegul. 
Nu era acolo. Rucsacul în aceeași poziție în care-l pusesem eu, de Dottore niciun semn. Mă duc în sala de mese, mă uit după el („Poate-o fi trecut pe bere...”), nu era. Ies în fața cabanei, mă fac că mă plimb pe-acolo – doi pași înainte, doi pași înapoi, cât spațiu credeți că-i în față la Pietrele?! – dau cu șutul în niște gunoaie, îl sun, nimic (nu e semnal). Dup-o oră de așteptare mi-am călcat pe mândrie și m-am dus la tanti s-o întreb dacă nu l-a văzut pe colegul cu care venisem; desigur că s-a uitat la mine ca la un picat din lună. I-am explicat că nu-l găsesc, mi-a zis că poate e-n pădure, unde există semnal de mobil, m-am dus acolo (știam că avea telefonul la el), multă lume care vorbea cu cei de-acasă, Dottore nicăieri. Trecuseră aproape două ore, începeam să intru la idei. Avea pe el un tricou, șort, parazăpezi și bocanci, nici măcar șapcă; unde putea să fi dispărut? Bine, portofelul lui era la mine, dar oricum. 

A apărut lac de apă, cu ochii scoși din cap de oboseală: n-a înțeles unde trebuia să facă „înc-odată stânga pe după tractor” și alergase pân’ la Cârnic și-napoi. Și cine credeți că era de vină?! „Trebuia să mă cauți, prostu’ pământului!”.

***
Am plecat de la Pietrele într-o stare de perplexitate pe deplin comparabilă cu cea a lui Gelu Voican-Voiculescu: eu mă grăbeam, Dottore nu. Inexact: eu trăgeam s-ajungem cât mai repede, el se scremea să mergem cât mai încet (n-am văzut așa ceva!). Îl rugam, pledam, peroram, nimic: putoarea abia-și târșâia picioarele. Toată lumea știe că de la Poiana Cârnic pleacă două microbuze pe zi spre Ohaba de sub Piatră, așa că orice om se zorește să-l prindă pe primul; dacă totuși îl ratează are back-up, microbuzul numărul doi, și tot nu rămâne fiul ploii. Sună logic ce spun? Sună! Cu toate astea, Dottore voia în mod explicit să pierdem primul microbuz, altă explicație nu exista pentru viteza lui de deplasare („Mai încet, Dottore, că te ia radaru’!”); am încercat și șaga, dar tot nimic. Zero! Ajungem la Cârnic. Mut, am rămas mut. Mai fusesem acolo în 2003, într-un an foarte nenorocit pentru mine (murise maică-mea, mă părăsise iubita etc) și-mi amintesc perfect că nu era decât un canton silvic (da, aveau și de mâncare, niște virșli, parcă), în fața căruia trăgea microbuzul. Atât. Acum am numărat cabanele: Lolaia, Codrin, Cârnic, Popas Cârnic (!), încă una al cărei nume l-am uitat și Cabana Cascada. Cât căscam eu gura pe acolo, Dottore iar dispare ca măgaru-n ceață; mă uit mai bine, era instalat ca boierii în cerdacul înalt de la Cascada, cu berea pe masă, scrumiera lângă, plus o chelneriță tinerică ce se sprintenea pe lângă el: „Ce faci, mă, nebunule?”. El scrumează tacticos: „Stai calm, micule. Ia loc, dă comanda, simte-te bine. Am totul sub control”. Iar aveam senzația că joc într-un film prost: „Păi, microbuzul? Crezi că stă după noi, să bere și să astea?” (dialogul era pur mungian, el sus, pe terasă, eu jos, pe drum, ferindu-mă de mașinile care treceau ca-n Piața Presei). El suflă fumul cu voluptate: „Ți-am zis că am totul sub control. Care parte n-ai înțeles-o?”. 
Bref: c-o zi înainte, când alerga ca o găină cu capul tăiat, Dottore ajunsese până la Poiana Cârnic și-și făcuse un plan machiavelic, despre existența căruia fusese destul de inteligent ca să nu mă informeze. Microbuzul a venit și-a plecat, noi am dormit la Cabana Cascada (oleacă fiță pentru gustul meu barbar) după ce-am băut și-am mâncat ca porcii negri. A doua zi, gipul lui Dottore a tras în fața cabanei, marele montagnard a coborât pe scări (eu căram bagajele), s-a instalat pe locul mortului și i-a zis șoferului (un zdrahon pe nume Călinmice): „Calc-o! Mergem la Nea Tomiță, la Arxavia. Am vorbit, ne-așteaptă cu beri”.

articole publicate în numerele 37, 38, 40, 41, 42 ale revistei Cațavencii

vineri, 19 octombrie 2018

Scriitori de poveste

Povestea a început bunînțeles cu Florin Lăzărescu, adică c-un telefon: „Mihăiță, nu vrei tu să scrii o carte?”. „Păi deja scriu o carte, Florine”. „Las-o dracu’ de carte și scrie altă carte, așa cum te-nvăț eu; că eu mereu te-nvăț de bine!”. Poți să-l refuzi pe Florin? Nu poți. Mi-a zis că cică să scriu de Vasile Pogor. Ce să scriu de Vasile Pogor, întreb eu. Ce vrei, zice Florin. „Auzi, măi”, îl întreb eu, „dar Pogor ăsta nu era cârciumar?”. El, de colo, că de unde ai mai scos-o și p-asta, Mihăiță tată, eu îi zic că am băut la Casa Pogor din Iași de unde am dedus că era cârciumar, c-așa sunt ăștia: ce, la Brașov n-am băut la „Casa Tudor”? Florin a râs într-un dinte și mi-a zis că n-a fost niciun fel de cârciumar, că să pun burta pe carte și să-i dau manuscrisul în trei luni, că are mare zor: „Nici eu nu sunt de capul meu, măi Mihăiță! Te rog foarte mult să mă-nțelegi!”. Adică tot Buzea era ăla hapsânul, cum ar veni. 

M-am dus la Bibnat, m-am dus la BCU, m-am dus la Biblioteca Academiei (da, aia unde citește Cristoiu, zice-se; eu n-am văzut niciun Cristoiu pe-acolo. Erau numai oameni serioși, veniți cu treabă, nu să se joace!), am scos material destul de gras (credeam eu, dar de fapt era doar grăsuț), am scris cartea, i-am trimis-o lui Florin, mi-a trimis-o înapoi pe motiv că era prea schiloadă, prea slăbănoagă, lăsa descoperite niște bucăți esențiale din viața lui Pogor al meu („Să pui mâna și s-o scrii la loc”). Am pus, am rescris-o, i-a plăcut („Vezi că se poate, Mihăiță?”), mi-a explicat că o să fie una dintre cele 11 biografii ale scriitorilor ieșeni cu care Iașiul se fălește. Era să mă scap în pantaloni: „Florine, vrei să mai scriu încă zece cărți de-astea?!”. M-a asigurat că nu și m-a rugat să nu fiu tâmpit, că celelalte zece au fost scrise de crema scriitorilor din generația mea. M-am scăpat în pantaloni. Ce știam eu de generația mea literară?! Nimic. Iar de crema ei, ce să mai vorbim. Mi-a tremurat carbonul de numa-numa până să pun mâna pe cele zece biografii „concurente” și să le iau la citit. Abia dup-aia am respirat ușurat: nu mă făcusem de râs. La mustață scăpasem, la mustață!

Să te compari cu morții e ușor, să te compari cu vii e greu: păi ce mare șmecherie e să scrii mai bine decât Cichindeal?! Vai de capul lui, săracul; iar despre alții ca el – Mumulean, Beldiman, Pralea, Sihleanu, Donici, Bolliac, Cârlova – nu e nimic de zis în afară de: pardon? Poate aveți treabă și eu vă rețin! Măi băieți, sunteți niște pigmei: limba română s-a făcut mare, voi ați rămas foarte mici. Nu-s prea convins că pe vremea voastră erați altceva decât „foarte mici”, dar enfin, poate că n-aveați termen de comparație; azi, însă, locul vostru e-n doctoratele șoarecilor de bibliotecă, nu-n librărie. Iar de bătut, eu mă bat cu ăi din librărie, nu cu voi, prăpădiților.

Ăi din librărie au ceva în comun, cel puțin ăștia zece: coaie. Nici unul n-a fost căcăcios, nici unul nu s-a pus în patru labe ca să-l pupe-n cur pe scriitorul său „de poveste”: Andrei Crăciun n-are nicio greață să mi ți-l dezbrace pe Creangă de legendă și să dea în fapt toată calicia de care omul Creangă era capabil (citiți cartea, sunt pasaje fabuloase); Tudor Ganea îl pune la punct pe Sadoveanu fără milă și fără discuție – colaborator comunist, favorizat al regimului, grandoman cu acte – iar nick-ul „Contele din Ciorogârla” va rămâne tinicheaua cea mai tinichea dintre toate tinichelele atârnate de coada maestrului; Costache Negruzzi ni l-a dat pe „Alexandru Lăpușneanul”, da, și pentru asta orice românofon are o datorie de onoare la Conu’ Costachi – nu însă și Bogdan Răileanu, care-mi dezvăluie sursa lui Negruzzi: pe Arkadi Arkadievici, der doppelgänger. Nu citiți noaptea cartea lui Răileanu, că vă cauzează; e-un sfat prietenesc. Dan Coman merge tiptiliș pe urmele lui Mihai Codreanu și află de unde avea maestrul bani de mers la bordel: îi cerea maică-sii. Când biata femeie a trecut la cele veșnice, maestrul Codreanu a găsit inspirație pentru sonete tot la bordel, dar bani cerea de-acuma de la nevastă-sa. Nicu Gane, prietenul de-o viață al lui Pogor al meu, a căzut în mâinile lui Iulian Ciocan și-a ieșit de-acolo nemuritor, da, dar șifonat rău de tot: nu poți să nu te bășici de râs la pasajul cu Nicu pictor, al cărui model – un cerșetor, un SDF-ist, un Obdachloser care puțea de cădea tencuiala de pe pereții atelierului 
 îl tapa de bani la greu pe domnul „pictor”, dar mai bine vă las să citiți singuri, că prea e savuros. Alex Tocilescu încearcă să fie băiat bun cu Topîrceanu al lui, dar nu-l protejează de the dark side of the Force: ieșeanul George Topîrceanu s-a făcut ieșean pe bani, nu pe semințe, că la București crăpa de foame. Otilia Cazimir, zice Simona Antonescu, era fată bună, dar cu lipsuri: n-o chema nici Otilia, nici Cazimir, nici sexy nu era, nici de măritat n-a reușit să se mărite, nici copii n-a avut, nici de-mbogățit nu s-a-mbogățit din scris (ca Sadoveanu, bunăoară), nici fericită n-a fost decât prea puțin timp (aici sunt pasaje dure, dar emoționante, chiar și eu m-am înmuiat oleacă: dragostea ei cu Top – George Topîrceanu – a fost pe bune și va rămâne pe bune, cel puțin cât va trăi româna ca limbă vie). Florina Ilis s-a furișat cu răutate în mintea arsă de nebunie a lui Eminescu și și-a scris cartea de-acolo, scuipându-l pe Maiorescu venit în vizită și nepregătindu-se de moarte, cum ar fi făcut orice om normal (dar cum să te pregătești de moarte când ești nebun?!); când zic „coaie” vorbesc serios, că eu unul n-aș fi avut sânge-n pompiță să fac ce-a făcut Florina Ilis, da’ recunosc cinstit că eu sunt mai fricos decât cei mai mulți oameni, ceea ce nu înseamnă mare lucru, că oricum scriitorii sunt oameni fricoși, prin natura profesiei. Bine, nu și Adela Greceanu, care-i dă voie lui Alecsandri în curtea școlii, ca să se producă și el în fața gagicilor cu următoarele versuri: „Ah, doamnă, ești belă ca roza ce crește / Și fruntea-ți divină treptat se belește! / Ah! lasă-mă a-ți spune cât sum fericit, / Văzând dulcea-ți față c-astfel s-a belit!”. În ce-l privește pe Cristi Fulaș, ăsta-i negru-n cerul gurii, e pitbull pregătit să ucidă: îl ia pe bietul mitropolit Dosoftei și-l bagă direct în pușcărie, în Polonia la Zolkiew care acum se cheamă Șovka și e-n Ucraina (sic transit gloria mundi). Fiind om bun Fulaș ăsta al nostru, suflet cald de creștin, îl ține pe Dosoftei în pușcărie până moare, ca Dumas-père pe l'abbé Faria. Eu v-am zis de la-nceput. Scriitori? Caveat! 

În materie de bătaie, n-au eu treabă cu nouă din ăștia zece, că nu mânc aceeași pită cu niciunul dintre ei; drumurile lor nu sunt și drumul meu. În ceea ce-l privește pe Cristi Fulaș, însă, lucrurile ar fi putut sta foarte rău dacă știam mai demult de el, dar cum n-am știut, e o șansă bunișoară să nu ne ciocnim vreodată: el și-a terminat trilogia, eu încă nu; el și-a dat preaplinul măsurii de traducător, eu încă nu; a fost tradus el însuși într-o grămadă de limbi, eu încă... hai, gata, închei aici comparația că mă enervez! Fulaș și cu Buzea au o genă comună, genă „stradală”, dar el aleargă deocamdată pe-un culoar paralel, unde-i și doresc s-ajungă la potou, că eu am alte treburi. Pe culoarul meu nu alergă nimeni și așa vreau să rămână situația, că n-am chef de concurență tocmai acum, când am prins și eu oleacă de cheag. Cum ziceam: caveat!

În poză sunt cu Paul Cernat (criticul, cel care e-așezat lângă mine), cu doamna Bianca Burța-Cernat și cu Iulian Ciocan (cel de lângă ea). Doamna mi l-a citit pe Pogor și i-a plăcut, m-a lăudat în public (nu mi s-a mai întâmplat mie asta de la ora de istorie din clasa a cincea, ia să vedem, anno domini 1982), a zis că bravo Buzea, ai făcut treabă bună (m-am ciupit ca să mă potolesc, că mă umflasem în pene ca un curcan, gata-gata să plesnesc!), a citit și un mic pasaj din cărticică, ce să mai vorbim, m-a făcut om. Iulian a zis și el de-ale lui, l-a mai spălat pe Nicu Gane de păcate (nu că-n carte îl făcuse albie de porci, dar orișicât, tot îl bubuise oleacă), iar Paul a venit cu următoarea idee, care m-a umplut instantaneu de pricinoșenie: cum, domnule, de n-am avut eu ideea asta înaintea lui?! Cum?!

Bref: dacă Iașiul a adunat fără mare efort 11 biografii ale scriitorilor „ieșeni”, celelalte orașe culturale de ce n-ar face-o? Nu c-ar fi nevoie de mari scriitori, de mari și nemuritori autori de opere inefabile etc, e nevoie de mari biografii ale artiștilor cu vieți „dense”, chiar dacă-n urma lor n-a rămas mare operă literară (ce, în urma lui Pogor a rămas?!). De ce să nu-și prindă Oradea eroii ei într-o colecție asemănătoare, de pildă? Brașovul, Bacăul, Constanța? Clujul, Craiova, Brăila? Sibiul, Timișoara, Suceava? Bucureștiul?! Câte biografii fabuloase au „în adormire” bucureștenii? Păi numai un tur mic, de vară, prin Bellu poate da pe puțin 20-30 de posibile biografii mai tari ca orice roman! Mai mult decât atât, sunt orașe mici care se pot „agăța” fără nicio problemă de-o biografie mare, ca Oneștiul de Nadia Comăneci, Sighișoara de Sándor Petőfi (apropo, știți care e varianta maghiară a zicătoarei românești „Ai dispărut ca măgaru-n ceață”? Pe ungurește vine „Eltűnt mint Petőfi a ködben” - și la chestii mărunte ne fac ungurii, poftim! Noi cu măgarii, ei cu poetul național!), Jimbolia de Lenau etc, se pot găsi biografii magnifice oriunde, numai să vrei să le cauți!

Eu zic c-aici e-o pâinică de mâncat și pentru Ministerul Culturii, și pentru ICR, și pentru primarii de oriunde, și pentru Consiliile Județene, și pentru publicul cititor, și pentru profesorii de toate gradele din preuniversitar. Păi una e să predai un „maestru” după manual și alta e să-l predai dup-o cărticică din „Scriitori de poveste”, heya?

joi, 11 octombrie 2018

Baruri pre-europene (III): Casata, Lămâița, Dunărea

Casata: victime colaterale ale Brexitului suntem și noi, băieții de la pagina 20, aflați în pericolul de a ne pierde, parțial, obiectul muncii: cum să mai scriem de baruri „europene” când bem la Londra?! Cu impostura nu ne-avem bine, așa c-am căutat o soluție, pe care-am și găsit-o chiar dacă (admitem cinstit) este imperfectă. Iat-o: bem la Dublin? Scriem „Baruri europene”! Bem la Belfast? „Baruri NATO”! Bem la Geneva, Reykjavik, Vaduz, Trondheim? „Baruri Schengen”! Bem la Tbilisi, Minsk, Baku, Odessa, Bălți, Erevan? „Baruri EaP”! Bem la Sarajevo, Tirana, Skopje sau Belgrad? „Baruri balcanice”! Uite așa.

Dar nu-i destul, din cel puțin două motive. Primul: cititorii noștri, cei care-s mai inteligenți decât ai lor, au îmbătrânit odată cu revista și încep să se cam lase de băutură, ceea ce este foarte trist (iar pe noi ne lasă fără pâine); al doilea, că cei serioși, care chiar beau, nu au nici timpul, nici cheful, nici banii și nici interesul de-a se flendura de colo-colo doar pentr-un păhărel de ceva, pe care oricine (chiar și eu) preferă uneori să-l bea pe îndelete, la el acasă. Ca să nu-i plictisim pe acești (tot mai mulți) cititori, plusăm cu încă un subtip de rubrică, și anume „Baruri pre-europene”, adică baruri care au fost în timpul și spațiul Pactului de la Varșovia și care nu mai sunt. Pentru astăzi am ales Casata.

Da, era cofetărie, nu bar propriu-zis, dar acolo puteai consuma alcool (aveau coniac și lichior), puteai fuma cât pofteai și, cel mai important între toate, puteai merge la toaletă! Civilizație, nenică. Bine, Casata provenea din interbelic, dar nu despre asta-i vorba acum, ci despre una dintre funcțiile oricărui bar din lume (sunt mai multe funcții, vreo cinci, o să le luăm pe rând), cea de facilitare. Cum s-ar spune și scuzați barbarismul, Casata era o facilitatoare: femeia și bărbatul intrau acolo separați și ieșeau împreună („La tine sau la mine?”). Bunînțeles că eu unul n-am intrat vreodată acolo, ca să nu mai zic de ieșit, pentru că atunci când Casata a murit, la 4 martie 1977, cu toți clienții dinăuntru, aveam cinci ani.

Unde anume era? Aici e-aici, că nimeni nu mai știe. Se pare că locul cofetăriei (zisă „Tasata” după cutremur) era unde-i acum stradela Tache Ionescu, între McDonald’s Romană și Café Milano. Dar asta-i, că nu sunt sigur.

***

Lămâița: stăm în Piața Universității, da? În spate-dreapta avem Teatrul Național, în spate-stânga avem spitalul Colțea (de fapt, scuarul unde a fost Turnul Colțea), deci în față ni se deschide bulevardul Elisabeta. Pâș-pâș, mergem pe axul drumului că nu-s mașini (suntem în imaginație, ne permitem), trecem de marea intersecție cu Calea Victoriei, pâș-pâș înainte, trecem și de intersecția cu Brezoianu, pâș-pâș pe lângă Cișmigiu, am ajuns în intersecția cu Schitu Măgureanu, stop. Aici e.

În stânga avem un bloc de apartamente, la parterul căruia sunt magazine („Tata & fiul”, „Librarul”, „Izvor Kebab”, „Libra Bank”), în drepta avem liceul Lazăr, în față-stânga avem un triunghiular bloc interbelic destul de jumulit („De închiriat”), iar în față-dreapta avem unul asemănător, tot triunghiular, tot interbelic, tot jumulit, la parterul căruia se află un Mega Image... dar la etajul căruia nu știm ce se află. Și ce n-am da să știm!

La acest din urmă parter era faimoasa cofetărie Lămâița, din care n-a rămas nimic, dar care a îmbogățit limba română c-o expresie, ceea ce și-ar dori orice scriitor, dar din păcate majorității nu-i iese (iar „Lămâița” nici măcar nu-și propusese așa ceva!); dar s-o luăm cu începutul. Dac-am fi în 1938, să zicem, intersecția ar arăta la fel, numai că-n locul blocului cu apartamente era grădina de vară „Cireșica”, în cele două blocuri triunghiulare erau bordeluri, iar liceul Lazăr era și el mai tinerel, avea doar 78 de anișori, nu 158 ca acum. Dar ia să facem un salt în timp, din 1938 în 1988: nu mai avem bordeluri, avem însă cofetăria Lămâița la parterul unuia dintre blocuri. Intrăm, cerem un suc, o prăjitură, plătim și plecăm cum am intrat – dacă nu știm parola. Dar dac-o știm, urcăm pe-o scară discretă din cofetărie până la etaj, unde avem parte de desfătări trupești în compania unor domnișoare. Sigur, este un păcat ce facem, dar ce ne face nouă guvernul Constantin Dăscălescu nu tot păcat este?!

Bordelul clandestin de deasupra cofetăriei Lămâița a funcționat timp de decenii în plin comunism și nimeni n-a avut nimic de zis (clienții erau străini care plăteau în valută), totul era condus din umbră de securiști, dar buba s-a spart când un mare mahăr a descoperit că prea-răsfățata lui fiică, elevă la liceul Lazăr, era și prostituată la „Lămâița”. Vă imaginați ce scandal a ieșit! Dar nu e treaba noastră. Noi am rămas cu expresia. „A pune botul la savarină”. Frumos!

***

Dunărea: nu-mi amintesc cine știe ce despre cofetăria Dunărea, la drept vorbind. Colegii mei se duceau des acolo, n-am prea înțeles de ce, era o cofetărie ca orice cofetărie, doar c-aveau plăcintă dobrogeană (vorbim de 1988, când în tot orașul nu mai era nimic de mâncare), era și-o mică terasă unde puteai să te așezi și să tragi de timp mâncând un pateu, o plăcintă sau o tartă atunci când aveai de așteptat pe cineva în zonă; cum nu erau mobile pe vremea aia, era destul de jenant să-ți dai întâlnire „la fântână” și să stai ca prostul zeci de minute în șir, pe când în jurul tău oamenii veneau, se pupau și plecau îmbrățișați, de mână sau la distanța aia exotică, de „plimbare amoroasă” cum zicea săracul Mihail Sebastian despre Lenny a lui. Poate că ăsta era rostul sau/și farmecul „Dunării”? Habar n-am, nu le-aveam eu cu amorul pe vremea aia.

Sigur că se dădeau și țepe, ca peste tot. Comandai, mâncai și fugeai până să-ți aducă nota de plată, doar că era trist dacă te invita o fată la „Dunărea” după figura asta și tu dădeai din colț în colț, că râlă, că să vezi, și n-aveai curaj să-i spui că tănticile de-acolo aveau memorie de elefant. Dar altceva am de zis.

Acum câțiva ani am intrat în localul fostei cofetării, aveam necazuri cu telefonul (acum e-acolo un Orange Shop). Pe mine mă știți. Ghinionist, ghinionist, dar cu lipici: am nimerit la o domnișoară consultantă de vânzări care m-a consultat foarte profesionist, că era frumoasă ca o finlandeză, m-a amețit de tot. Știți cum e. Simți nevoia să te cocoșești. Cum ea era tinerică foarte, m-apuc să fac pe Radu Anton Roman (versiunea pitică) și să-i explic istoria orașului (ea era din Pașcani, venise la studii): păi, dragă domnișoară, știi tu ce era aici înainte? Nu, ce? Ehehe, păi ascultă-l pe Moș Mihăiță, c-aici unde ai tu priveliște pe fereastră și-i vezi p-ăia care se pupă cu alea la fântână, a fost cândva biserica Ienei, căzută patriotic la datorie, în Ceaușimă! E?

Lasă că fata n-a înțeles nimic („Ce e aia «Ceaușimă»?”), dar după o vreme mi-am dat seama cât căcat mâncasem, involuntar: biserica Ienei NU fusese acolo, ci mai sus pe bulevard (cu foarte puțin mai sus, dar oricum). Iar de aici au eclozat următoarele întrebări: dacă eu, bucureștean din 1975, nu știam unde fusese biserica și nici când fusese călcată cu buldozerele (30 aprilie 1977, mult înainte de Ceaușimă!), atunci cine mai știe? Dar, mult mai important: ce relevanță mai are „știința” asta, a ceea-ce-a-fost-înainte-aici? Da, știu că s-a distrus enorm și se mai distruge încă (ce impersonal nevinovat: „se” distruge!), dar de nenumărate ori m-a izbit de acest adevăr: orașele sunt pentru oameni vii. Oamenii vii dărâmă ce-au construit oamenii morți și construiesc la loc, altfel. Iar știința celor care se cred păstrători e mereu prea mică: ce era pe locul Intercontinentalului?!

articole publicate în numerele 24, 30 și 40 ale revistei Cațavencii
foto: Mihai Alexe

luni, 3 septembrie 2018

Baruri pre-europene (II): La Trei Ochi Sub Plapumă, Mandravela, Bumbești

La Trei Ochi Sub Plapumă: „Umblă Mihăiță să se lase de băut” – na, c-am trăit s-o aud și p-asta! Iubitori ai paginii 20 (să nu fiu obraznic și să zic „ai revistei”), vă garantez că e-o legendă lansată de dușmani, clocită în cine știe laboratoare secrete ale serviciilor, sau poate chiar în strada Savușkina 55, la fabrica de troli; după cum se știe, Putin altă grijă n-are, decât să mă las eu de băut.

Ei bine, nu! Am trecut la serialul de baruri pre-europene din alte motive, nu că m-ar bântui piaza rea a abstinenței. Parte din motive țin de dorința de-a ieși din cușca prezentului, în care unii dintre voi se simt bine, iar unii dintre noi, nu; grosul ține de incorectitudinea mea politică, din cauza căreia de peste tot sunt ușuit, în afară de pagina asta, ține-o-ar Dumnezeu întreagă și sănătoasă.

Dar mai întâi, povestea: cândva, nu se știe când (1840 – 1890, oricând în jumătatea aia de secol), peste un negustor au intrat bandiții-n casă. L-au „muncit”, cum se spunea în româna veche la tortură, ca să spună unde și-a ascuns banii (să le dea pin-ul, cum ar veni), și omul deja mărturisise, când – hop! – din patul conjugal a sărit nevastă-sa, c-un făcăleț, și zbang, l-a căpăcit pe unul din bandiți cu atâta simț de răspundere, de l-a lăsat lat. Celălalt i-a băgat cuțitu-n ochi, i l-a scurs pe obraz, dar și-a luat și el un făcăleț peste cap, două, trei, patru, cinci, pân-a ales să fugă englezește, să-și scape pielea. În urma acestui jaf ratat, negustorul s-a lăsat de negustorie și s-a făcut cârciumar, iar la un pictor (rămas anonim) și-a comandat un tablou pe care l-a expus în sala mare a cârciumii. Tabloul, probabil naiv lucrat, îi înfățișa pe cei doi soțiori în pat („sub plapumă”) la momentul începutului atacului; evident, în acel moment doamna avea ambii ochi în cap, dar bucureștenii au făcut acest spirit miticist („trei ochi sub plapumă”), care a prins atât de bine, încât cârciumarul și-a schimbat accordingly numele stabilimentului. Nu știu dacă povestea-i adevărată. Se non e vèro, e bèn trovato.

Am fost să caut locul. La intersecția Căii Moșilor cu Bulevardul Carol, așa scrie în istoriile orașului. Azi, acolo nu este nimic, doar o intersecție aglomerată. Și-atunci? Au conservaționiștii dreptate? „Hai să păstrăm tot ce e vechi, că vechiul e valoare, orice vechi e valoare” – chiar orice? Țin minte cât s-a bătut Nicușor Dan (om foarte simpatic) pentru Hala Matache, și repet întrebarea: merita?
*** 


Mandravela: ca orice bucureștean, îmi urăsc și eu orașul, profund, visceral, pasional, cum văd că se urăște în această câmpie plată, banală și săracă, în care-a aterizat Bucureștiul, nu se știe cum, ca o farfurie zburătoare (nu se potrivește deloc cu ce-i jur împrejur).

Dar mă răsucesc, cum ne-a-nvățat profesorul Vlăduțescu (traducător din Boetius, un băiat, nu-l știți), și zic: dar eu ce-i i-am dat orașului meu? Pentru că-i al meu, măcar că nu e, adică tocmai de-aia. Când am venit aici de la țărănoaia, în 1975, eram un copilaș credul, care și-o lua de la toți; orașul m-a făcut adultul de azi, caracter jegos, da, dar apt pentru supraviețuire. Sătucul meu din pădurile Hârtibaciului, care n-a avut niciodată mai mult de 80 de case, m-ar fi pregătit la fel de bine pentru mileniul trei? Întreb.



Ai mei au nimerit în cartierul Berceni, despre care bucureștenii nici nu știau că există, într-un bloc cu patru etaje, frumos foc (zugrăvit în verde). Bunînțeles că, orașul fiind împărțit în sectoare, nu în cartiere, a trebuit să aflăm că stăm în Berceni de la alții, noi neștiind acest lucru; adică alții din alte zone ne spuneau că stăm în Berceni, pe când vechii localnici, nativii căsuțelor scăpate de buldozere, spuneau că stăm în Mandravela. Eu ce să mai înțeleg, copil de grădiniță?!

Povestea unu: pe locul unde se află acum sinistrul „mall” Big Berceni a existat în interbelic faimoasa cârciumă a lui Costică Mandravela (aromân de-al nostru). Faimoasă, pentru că dincolo de Șoseaua Olteniței se afla Mânăstirea Văcărești, plus pușcăria cu-același nume, iar când cineva se „libera” din pușcărie, toată floarea cea moțată a interlopilor bucureșteni se aduna peste drum, la cârciuma lui Costică, să-l ajute pe „liberat” să se reintegreze în societate. Sigur că de multe ori se lăsa cu plăgi tăiate, înjunghiate, împușcate și altele asemenea, ca și-acum; cimitirul din spate, Cărămidarii de Jos, completa odiseea (pușcărie – cârciumă – cimitir) „liberării”. Dincolo de cimitir se întindeau câmpurile cu porumb, viile și livezile oamenilor, plus grădinile de zarzavat risipite printre ele, cu căsuțele aferente. N-a rămas nimic. În locul Mânăstirii Văcărești este azi Sun Plaza Mall, în locul cârciumii este Big („Băcănie Industrială Gospodina”) Berceni, în locul porumbiștilor e pădurea de blocuri, numai cimitirul rezistă. Povestea doi, însă, rămâne pe altă dată!

*** 

Bumbești: mă cheamă Marius pe la el („Hai, bă, să-ți dau banii ăia”). Mă duc, nu-l găsesc – Marius lucrează la Locanta Jariștea – sun să-l cert că de ce mă pune pe drumuri dacă nu este la muncă, îmi zice că-i vis-a-vis, în depozit, transpiră peste un teanc de facturi. Caut, dau peste o clădire ponosită pe colț, la parterul căreia aflu ulterior că fusese legendarul „restaurant” Bumbești.
Legendar pe dracul. De fapt, „grădina zahana Bumbești” era altceva decât un așa-zis restaurant comunist de la parter, din care am văzut cu zecile în sinistrul deceniu ’80 – ’90 (toate la fel: încăperi prost luminate, pline cu ratați care beau în picioare, în nori de fum puturos de țigară, cu câte o tanti îmbrăcată în halal alb foarte jegos, grasă, agresivă și hoață, pe post de manager); se pare că Bumbești fusese locu-n care prosperase proletariatul dejist, cel ce construia comunismul „obsedantului deceniu” (1948 – 1958), în timp ce țara murea la Sighet, la canal, la Aiud, la Pitești, la Periprava și-n câte alte locuri. Ce le păsa mahalagiilor Bucureștiului? Ei furau de la abator (unde lucrau mai toți capii infractorilor; eu însumi l-am cunoscut pe Nașu, pot depune mărturie) ce puteau - și puteau, că de-aia învățaseră meserie-n pușcării - iar la Bumbești întindeau grătare fără număr și fără sfârșit, pe care frigeau de toate: ficăței, mușchiuleți, rinichi, inimi, măduvioare, fleici, dar mai ales momițe.

Și acum ajungem la sensul acestui remember matein: ce erau momițele? Lasă că azi sunt uitate complet ca fel de mâncare, dar li s-a uitat până și înțelesul numelui, mă rog, cel puțin în clasa pe care cu onor o reprezint, aceea a intelectualilor de week-end (și de concediu): eram și eu convins, ca toată lumea, că „momițe” sunt testiculele de taur și de berbec, preparate într-un anumit fel, ca să-și piardă mirosul specific (și foarte puternic). Cu alte cuvinte, eram convins că „momițe” și „fudulii” sunt perfect sinonime; nimic mai fals. Momițe erau, zice-se (și poate că încă sunt, pentru cine se pricepe), ganglionii limfatici din gâtul vacii, care, nu știu de ce, la specia asta (Bos taurus) cresc neobișnuit de mari. Și de gustoși, zice-se, pârpăliți pe grătar, dar nici asta n-am de unde să știu. A, da: cică la Bumbești nu erau grătare, erau „table”. De băut, habar n-am ce se bea într-un mediu infracțional ca acela. Carcalete, bănuiesc. Toți oamenii de tip „pușcărie” preferă să se îmbete cât mai repede, nu să piardă timpul degustând și discutând. De tăiat cu șuriurile când ne mai tăiem?!

articole publicate în numerele 25, 29, 34 ale revistei Cațavencii 

luni, 27 august 2018

Baruri pre-europene (I): Cireșica, Dorobanți, Grădinița

Poza e de pe strada Șelari, nu de pe bulevardul Elisabeta, am pus-o aici pentru culoarea locală (comunism, București etc); chestia e că sunt dator cu acest text, măcar că mi se face pur și simplu scârbă numai când înșir, în minte, aceste patru silabe: Ci-re-și-ca. Puah! Da, am fost dat afară de acolo, nu fac un secret din asta, cândva între 1990 și 1996 (nu mai știu exact când, subconștientul a șters acel fișier din memorie, probabil ca să mă protejeze): nu, nu eram beat, nu făceam scandal, nu mă legasem de femeia vreunui interlop, nimic din toate asta. Pur și simplu, un chelner m-a înhățat de cot imediat ce intrasem, m-a pilotat spre ușă și m-a scos în stradă, catadicsind doar să spună: „N-ai tu față de «Cireșica»”. Avea dreptate.

Pentru că, de ce? Pentru că era o cloacă de securiști, de-aia. În afară de „Nicorești” (cel de pe Toamnei, îl știe toată lumea), nu exista un local în București mai infestat decât „Cireșica” – iar asta ar trebui să limpezească, după mulți, mulți ani, de ce glumele din revista noastră, despre un fost prim-ministru și despre un fost președinte (cum c-ar bea acolo până la ultimul leuț), erau într-adevăr atât de dureroase pentru aceștia; noi știam și ei știau că a bea la Cireșica însemna altceva decât a bea, însemna a aparține cuiva, a fi sclavul cuiva, altcuiva decât alcoolului. Așa cum, de pildă, Starbucks e un brand, Cireșica era un stigmat. Scriu „era”, deși spațiul mai există, fizic, dar e-nchis. Și probabil că închis o să rămână: nimeni nu-i nebun să-și bage banii-ntr-un cal mort.

Totuși, de ce „Cireșica”? De ce le-a cășunat securiștilor tocmai pe acel loc anume, și nu pe altul? Nu știu, nu cred că știe cineva, dar eu măcar am o teorie. Se numește „Teoria Mihai Buzea” și iată de ce: bănuiesc că proto-securiștii au pățit, demult, ceea ce am pățit și eu, adică au fost dați afară de la vechea terasă „Cireșica”, cândva în deceniul al patrulea din secolul trecut, iar atunci când au ajuns ei la putere, s-au răzbunat cu asupra de măsură: au demolat terasa (unde cântase Zavaidoc, unde se simțiseră bine „burghejii” iar comuniștii fuseseră nimeni), au furat numele și l-au transferat bodegii lor murdare, murdar-slinoasă cu pretenții, așa cum le plăcea lor, cum își imaginau ei luxul, rafinamentul, opulența (cu mochetă de culoarea căcatului!). O singură dată am văzut ceva similar: localul Old Monarchia, din Budapesta, perla kadarismului, acum un jeg decrepit (dar care, spre deosebire de Cireșica, încă există). Iar pentru tineri: a bea la Cireșica (ieri) era ca și cum ai purta papuci cu blană (azi).


***

Nevastă-mea susține până-n ziua de azi că prima dată m-ar fi prezentat prietenelor ei la o ieșire „cu fetele” la Pizza Hut, acolo peste drum de ASE, la parterul hotelului Sheraton. Așa o fi. Problema e că nu-mi amintesc absolut nimic: „Erai cu Săndel și cu încă un băiat, eu ți-am zis că puteți sta la masa noastră, dacă vreți, tu ai zis da-da, bine-bine, v-ați așezat, ați băut bere și n-ați zis nimica, m-ați scos din minți. Fetele nici n-au înțeles care dintre ei erai tu. Stăteai cu ochii-n gol ca și-acuma... mă, tu auzi ce-ți spun?”.

În 1985 eram elev de-a șaptea, în gimnaziu, și n-aveam nicio posibilitate de-a câștiga un ban al meu, stăteam la mila lui taică-meu, să-mi dea „de buzunar”, dar nu m-ajungeam niciodată. Ce era să fac? Am zis „da” când nemernicul de unchiu-meu, securistul pensionat, m-a întrebat dacă vreau să spăl mașini la ambasada Tunisiei (acum, acolo e Tucano), unde lucra el ca „om de serviciu” (i-auzi!). 200 de lei, o zi pe săptămână, duminica. „Și nu e muncă multă”.

Nu era, într-adevăr: nu-mi amintesc să fi spălat mai mult de două mașini pe zi. Unchiu-meu stătea pe-un scăunel, burtos, descins la haina lui de piele, își sugea dintele de aur și îmi dădea ordine răstite, cu voce mare, să audă doamna ambasador ce bine mă strunește. Curând m-am împrietenit cu Hamid, șoferul, și cu cei doi copii: cu băiețelul jucam „pase-pase”, iar fetiței îi desenam animale fantastice cu creta, pe asfaltul ud, ca să le ghicească (și le ghicea, era foarte isteață: „le griffon!”, „le sphinx!”, „la sirène!”), până se băga nemernicul: „Fă-i, bă, și-un porc copilului, ce-l tot chinui atât!”. „Păi ei sunt musulmani...”, spuneam, iar el m-amenința cu bătaia („Vezi că io nu știu multe”). 


Ultima dată, după muncă, Hamid ne-a luat cu el, la Autoservirea Dorobanți, în care se găsea mâncare (oribilă, infectă, dar mâncare, pentru că acolo era centru; în cartiere nu se găsea nimic), și m-a-ntrebat ce-o să-mi cumpăr cu cei 200 de lei din ziua aia. „Une joli casquette”, am zis, și jap, nemernicul m-a plesnit cu palma peste față, acolo la masa din mijlocul autoservirii. Că de ce vorbește gura fără mine. Că dacă am ceva de zis, îi zic lui și-i spune el lui Hamid (unchiu-meu neștiind boabă de franceză). Mda... de ce stau cu ochii-n gol la Pizza Hut. 

***

Când s-a-nchis Grădinița (chiar, când? În ce an?) nu am simțit nici urmă de tristețe, spre deosebire de generație mea de roacheri; nu-mi plăcuse niciodată locul ăla. O jale comunistă, o mizerie, o mânjeală. Halbe jegoase, vânzători urduroși cu aere de stăpâni, bere apoasă (cu detergent, ca să facă spumă), totdeauna coadă, totdeauna lupte pentru mese de tablă proastă, ruginite și șchioape. Când, în sfârșit, vânzătorul anunța că bagă bere la vânzare, roacări de la toate mesele se buluceau disperați să facă o coadă în fața punctului imaginar în care urma să fie adus butoiul (uneori era adus, alteori, nu). Ceartă, țigănie, se mai lăsa și cu câte-un cap în gură – și asta când eram între noi! Când teritoriul sfânt al Grădiniței era călcat de picior păgân (vreun depeșar, vreun folkist), lucrurile degenerau de la început, adică încă-nainte de-a veni butoiul. 

Iar după ce „trimișii” la coadă se-ntorceau la masă, cu brațele pline de halbe, începea ritualul flegmelor. Fiecare își bea însetat prima halbă, apoi și le cântărea din ochi pe cele două sau trei rămase, proclamând: „Bă, astea-s ale mele! Uite-aci!” și scuipa în fiecare, cât mai scârbos cu putință, astfel încât să nu-i treacă cuiva prin cap să-i ceară bere. Celui care nu rezista cu vezica plină și pleca aiurea la toaletă i se turna în halbă fie vodcă, fie scrum, fie scuipat. Pe înserat, când toată lumea era mai mult sau mai puțin foarte beată, începeau înjurăturile, mai întâi in house (la aceeași masă), apoi între mese, iar când se-nnopta se lăsa, în mod obișnuit, cu bătaie. Zice-se c-ar fi existat și „înnoptări” neobișnuite, în care nu s-a bătut nimeni cu nimeni. Se poate. Nu le-am prins, dar nici eu nu eram acolo mereu.

Peste nici patru ani, m-am regăsit cu localul, gata să nu ne recunoaștem; eu eram student, el se numea acum „Restaurant Elegant” și era cunoscut în tot orașul ca „Efes Pub”, că era ținut de niște turci, care vindeau halba cu cinci mii de lei, cam a șasea parte dintr-un salariu mediu. Era plin! Numai interlopi, numai târfe, numai basarabeni, numai traficanți de mașini, numai nemți roși de pofte. Acolo mi-am făcut ucenicia de picol și de chelner, acolo am văzut dedesubturile „afacerii cu bețivi” care este orice cârciumă, acolo am învățat cum se fură de la bogat (turistul străin) și se dă la săraci (polițistul și interlopul). Nici nu visam c-o să-mi folosească. Am vrut să-mi câștig viața ca intelectual, dar n-a fost să fie. În locul Grădiniței e acum McDonald’s. Da.


texte publicate în numerele 26, 32, 33 ale revistei Cațavencii 

marți, 7 august 2018

Despre Parâng, numai de bine

Nu campează nimeni la Mândra, și pe bună dreptate: e prea aproape. Nici m-apuci să te-ncălzești oleacă pe traseul de creastă, că gata, ai ajuns, hai cu coborâșul în căldarea glaciară; păi cine are atâta concediu, ca să-și bată joc de el, cu trasee de două ore în Parâng?!

Eu, cine. Cobor în faptul dimineții din trenul de noapte, în gara din Petroșani, de-acolo iau un taxi până la telescaun (plătesc cinstit două bilete – eu un bilet, rucsacul un bilet – altfel cum aș putea să urc cu telescaunul?!), mă dau jos pe platou, trec ca un demon pe lângă ispitele crescute acolo ca ciupercile după ploaie în ultimii 30 de ani (hoteluri, cabane, pensiuni, cârciumioare, grătărele, pă’ă’ele, fete ochioase care se plictisesc vizibil, fete topless care fac plajă și se prefac că nu se plictisesc – dar se știe că acolo la momeală) și bag pas pe traseul de creastă, dungă roșie, până ajung deasupra căldării Mândra. Uneori nu cobor, alteori da. Pun cortul, zac, fac poze, fac baie, cuget ce nasol e să fii ziarist și să n-ai bani, pe urmă-mi zic că banii au prostul obicei de-a te obliga să muncești pentru ei, nu să umbli brambura cu cortu-n spate fără să te pițigăie niciun șef la melodie („Buzea, aștept rezultate!”), și-n tot timpul ăsta îmi savurez pe-ndelete presimțirea c-o să se-ntâmple ceva.
Într-un an s-a întâmplat. Nu eram singur, eram cu unii (niște pricinoși, cum s-a dovedit). Un țap tânăr a coborât din creastă, sfios, dar hotărât: venea drept spre corturi. Încet, dar drept. A ajuns pe fundul căldării, pe aceeași parte a lacului pe care eram și noi, a înaintat până la vreo 20 de metri de corturi, apoi s-a oprit. Ne privea cumva ciudat, parcă pe sub sprâncene („Ce căutați voi aici?”, poate? Nu știu), ne-a adulmecat pe îndelete de la distanța aleasă de el, mult mai mică decât distanța de siguranță a speciei sale, apoi a început să danseze. Nu există alt cuvânt. A dansat pentru public. Sărituri în loc, răsuciri, tăvăliri, box cu umbra (lovea cu coarnele), cabrări, kick-uri cu copitele din spate, tot. Un spectacol unic, ceva de care ai noroc o dată-n viață. După vreo cinci minute (mie mi-au părut o eternitate), a plecat gâtul pentru audiență, ca un actor, a brăhnit vesel și-a plecat agale spre creastă. Întrebați, bătrânii muntelui ne-au spus c-am asistat la ceva rasisim; dar cum a rămas povestea asta în memoria colectivă? „Când istericul de Mihăiță a-nceput să țipe și-a speriat țapul care dansa”. Eu, isteric?!

***

Lacul Roșiile: acolo era să mor. Nu topârcenizez! „De urât și de-ntristare / Beat de soare / Și pârlit îngrozitor!” – nici vorbă de așa ceva! „A muri de urât” este doar o vorbă goală, un mod romanțios de-a spune că te plictisești fără tabletă și fără conexiune de zeci de mega pe secundă (cine visa la ea acum douăzeci de ani?), dar eu vreau să spun că era să mor la propriu, nu de plictiseală, ci de munte. Da-da. Se poate muri „de munte” foarte ușor. E destul să-ți iei ochii de pe munte câteva minute și gata, el deja s-a apucat să-ți fiarbă grâul de colivă.
În cazul meu personal, asta s-a-ntâmplat din cauza unui pariu deosebit de idiot, ceva caracteristic tinereții, mai ales tinereții viermuind de hormoni: spre deosebire de ceilalți, unul din băieți își adusese prietena cu el, prietenă care avea chef de stat la soare, nu de mers. El avea ce face, c-o ungea cu alifie să nu se ardă (plus că din când în când se retrăgeau în cort, să verifice bagajele), dar noi, restul, ce era să facem?! Bălăceală, dat cu pietre, citit, mima, șeptic - ți se ia de toate, la un moment dat. Hai să facem pariuri. Pe cât că nu urci în opt minute până sus în creastă (eram în căldarea glaciară, campaserăm pe iarba grasă de lângă lac: la coborâre ne luase mai mult de o jumătate de oră ca s-ajungem din creastă până jos, la lac)? Cine să ridice mănușa, dacă nu Mihăiță...
Aveam pe mine un chilot „bermuda” și-un un maieuț, iar în picioare teniși „drăgășani”; am rupt-o la fugă pieptiș, sărind din piatră-n piatră, mai-mai să-mi frâng gâtul la fiecare pas, dar am ajuns până sus în șase minute, nu în opt! Cei de jos îmi făceau semn c-am câștigat, să cobor, dar eu știam mai bine. Am luat-o agale pe drumul de creastă, scăldat în transpirație, doar puțin, să mă răcoresc.

Din dreapta, din sud, urca ceața. Nor negru, compact: am văzut-o prea târziu. În câteva secunde eram total pierdut în negura înghețată a norului, clănțănind din dinți, căutam disperat vreo urmă a potecii pe care urcasem; am găsit-o, am coborât cum puteam prin semibezna aia umedă, dar când am ajuns la lac n-am mai găsit corturile. Și nici lacul. Coborâsem într-o altă căldare glaciară.

De scăpat, am scăpat viu după trei ore de rătăcit prin cețuri, cu muci și lacrimi, dar nu pot să explic prin ce minune. Când am ajuns, am mâncat un borcan de dulceață, m-am băgat în sac, am adormit și l-am luat în brațe pe colegul de cort (dormea și el), care m-a trezit c-un cot în cap: „Du-te dracu’ de poponar”.

***

Lacul Câlcescu este unul dintre cele mai cunoscute (și îndrăgite!) locuri de campare din toți munții României, așa că n-am ce face, trebuie să sparg corul lăudătorilor și să spun oleacă de adevăruri neplăcute despre lacul Câlcescu. În primul rând, trebuie spus că „lăudătorii” nu-s doar lăudători, îs maniaci, fanatici, câlcescodependenți, văzători de iele (câlceștiene, evident): seamănă cumva cu vamaioții de acum treizeci de ani, pentru care Vama nu era doar un loc magic, dar – atenție! – era și secret; să nu cumva să fi dus vreun neofit pe-acolo, că nu era bine. Așa și câlceștenii. Să nu cumva să pomenești și altora de raiul lor pământean, că fac urât! Ceea ce comit eu acum este erezie, este câlcescocid, bine că n-am identitate socială că mi-o luam grav. E bun și anonimatul la ceva!
În al doilea rând, lacul Câlcescu nu și-a câștigat faima prin faptul c-ar avea ceva special. Da, e un lac glaciar frumos, da, e-un lac glaciar foarte frumos, într-un peisaj remarcabil, dar așa-s și altele; numai în Parâng am pus eu cortul la Roșiile sau la Mândra, lacuri tot așa de frumoase, aici e vorba de altceva. N-am știut la început, degeaba vorbeam cu oamenii, toți îmi spuneau același lucru, dar eu nu vedeam adevărul de nas, măcar că era sub nasul meu (la propriu). Pentru că ori de câte ori am ajuns la Câlcescu, am ajuns de sus, din creastă, la fel ca la celelalte lacuri, dar aficionados nu ajung la el de sus în jos, ci de jos în sus. Mai exact, pasionații se suie în mașinile proprietate personală, șofează cu discreție până la Obârșia Lotrului, urcă în serpentine pe Transalpina, undeva înainte de Cabana Aviatorilor ies în dreapta, pe drumul forestier care urcă pe lângă râu, pe lângă Lotru, până-ntr-o poiană unde parchează, descarcă mașinile și urcă gâfâind până sus la lac, unde se pun pe băutură, pe grătar și pe chef. Pentru că nu oricine poate face drumul ăsta, ei se cred foarte mari munțomani și păstrează un colțișor cald în inimă cuibușorului lor de nebunii. Să nu cumva să zici ceva de Câlcescu, că se face primejdie!
Punctul meu de vedere e ușor diferit. Adică eu cobor din telescaun, fac nouă ore pe drumul de creastă al Parângului și când cobor în căldarea Câlcescului, ce găsesc?! Cele mai bune locuri de cort ocupate, aerul înfricoșat de mirosul micilor și pe tine beat mort, măi câlcescofilule auto-moto.

articole publicate în numerele 29, 30, 31/2018 are revistei Cațavencii

miercuri, 18 iulie 2018

Drag-al neichii Făgăraș, mi-e dor de tine

Gropile Boarcășului: „Ferește-te de Gropi!”. „Ferește-te de Gropi!”. „Ferește-te de Gropi!”. Trei oameni ai muntelui mi-au spus același lucru, cu aceleași cuvinte, dar bunînțeles că eu am știut mai bine: am coborât de pe Vârful Roșu și-am campat direct în Gropi: o frumusețe! Mici ochiuri de apă cu pajiști lângă ele, trupuri de jnepeniș (multe, multe), pârâiașul care susura printre ele, într-un cuvânt, raiul, paradisul, jannah, cum se zice la noi la Bruxelles, în cartierul Molenbeek. Am dat rucsacii jos din cârcă, Dottore și cu mine, am scos sticlele de vodcă și-am băgat mare.
Ajunseserăm devreme, cald, frumos, vodca ni s-a scurs direct în creiere, hai să băgăm și-o scaldă, să ne răcorim. Am ales un lăcușor mai peruziu, așa (nu știu, există cuvântul ăsta? Florin Iaru, opinie?), ne-am bălăcit ca purceii, ne-am bătut cu noroi scos de pe fundul apei, a fost foarte frumos. Am ieșit, am dat să ne ștergem cu prosoapele, hop că apusese soarele; de pe vale urca frigul, printre jnepeni. N-am avut termometru, dar cred că temperatura a scăzut cu douăzeci de grade într-o jumătate de oră, nu-mi amintesc să fi pățit vreodată pe munte așa ceva. Cu degetele înțepenite, învinețiți, clănțănind ca malaricii, am întins cortul cu chiu și vai; ne-a luat de trei ori mai mult timp decât în mod normal. Ce să mai faci supa, ne-am băgat direct în sacii de dormit, am ronțăit niște salam de biscuiți, am tremurat până ne-am încălzit cât de cât, am reușit în cele din urmă să adormim cu glugile trase peste căpățâni, numai câte-o nară am lăsat afară din sac, că era urgie. Distracția a continuat în timpul nopții, că vodca este diuretică, trebuia să ieșim afară să facem pipi, că doar nu era să facem în cort. Da, noaptea este frig pe munte, asta-i regulă, dar nici în halul ăla! Nu are voie o noapte de august să fie în asemenea hal de canceroasă, așa ceva ar trebui interzis prin lege! „Și ție ți-au curs lacrimi din ochi azi-noapte, la pipi?”, m-a-ntrebat el dimineață. „Lacrimi? Alea nu erau lacrimi, erau boabe de grindină, ce mi se scurgea mie din ochi!”. „Și mie la fel. Fir-ar ale dracului de Gropi!”.
Abia pe la 11 a ajuns soarele și deasupra cortului nostru, de-am reușit să începem echiparea; în câteva minute muream de cald, ne sufocam, parcă eram două broaște fierte într-un pahar Berzelius. Am strâns, am vrut să plecăm; pleacă dacă poți! În Gropi e ușor să intri, dar este aproape imposibil să ieși înapoi în creastă, că nu se vede nimic de jnepenișurile alea. Bătrânii ne spuseseră că există o potecă, am căutat-o, am găsit-o, am ieșit. După 80 de minute.

***

Lacul Sărății: pe de-o parte, trebuie precizat că Lacul Sărății este unul dintre cele mai frumoase locuri de campare din toți munții noștri, probabil intră în top trei; pe de altă parte, iar trebuie precizat că Lacul Sărății nu există. Adică nu e lac. E-o pajiște perfectă, netedă ca masa, înierbată de zici că Dumnezeu personal are de gând să tragă un pui de somn acolo, cu apă la îndemnă (pârâul Sărății) și nu prea cunoscut de turiști (mă rog, până la textul ăsta, ierte-mă bătrânii muntelui pentru ce fac acum). Acolo a fost un lac, alimentat de pârâu și drenat tot de pârâu, dar s-a tot colmatat de-a lungul timpului, până s-a umplut de tot cu sedimente cărate de apă din Custura Sărății, iar peste el a crescut stratul ăla de iarbă grasă de care ziceam mai sus. De ce nu-l știu turiștii? Habar n-am. Ce, eu îl știam până anul trecut? Iar ca mine mai sunt și alții, mulți, majoritatea.
Ceea ce vreau eu de fapt nu este să vă-nvăț de-un spațiu perfect de pus cortul, ci să mă laud ca neamul prost: să pleci (la prima oră, admit) de la cabana Podragu și să campezi seara sub Custură este o ispravă extraordinară, care îmi ridică nasul foarte, foarte sus (și-așa-s oleacă umflat în pene din fabricație, iar din 2017 încoace nici nu se mai poate discuta cu mine pe tema „Cel mai lung traseu parcurs într-o singură zi”). Orice om normal – adică orice oameni normali, că nu eram singur, eram cu Dottore – merge de la Podragu la Capra (traseu de-o zi), de la Capra la Călțun (traseu de-o zi), și de la Călțun la Avrig (Lacul Avrig, nu orașul Avrig, fost „Freck”, pe vremea când strămoșii președintelui nu plecaseră cu cățel, cu purcel în Germania). Custura este aproximativ la jumătatea distanței dintre Călțun și Avrig, așa că ceea ce-am parcurs noi, Dottore și cu mine, într-o singură zi, este un traseu de două zile jumătate; poate c-avem oarecum dreptul să ne dăm rotunzi ca mingea de baschet, heya?
Adevăru-adevărat este că eu mă ofilisem. De la Lacul Capra am propus să coborâm la cabană, la Bâlea (bere, mici etc), dar Dottore nu și nu. De la Călțun – la care am ajuns mânat de la spate ca oaia Bisisica – n-am vrut să mă urnesc nici mort, i-am zis să se ducă învârtindu-se, că eu acolo rămân, în refugiu, nici cortul nu voiam să-l întind, așa de obosit eram, dar Dottore nu și nu. A încercat tot felul de fițe ca să mă convingă, i-am zis să nu mai dea din gură că face curent, dar el de colo: „Nu ziceai că ai nevoie să-ți dau niște bani cu împrumut?”. M-am ridicat de jos cu lacrimi în ochi și-am mers mai departe.

articole publicate în numerele 24 și 25 pe 2018 ale revistei Cațavencii

Căliman reloaded

Șaua Voivodesei: nu este absolut nicio șmecherie, niciun catch, nimic. Traseul de creastă începe din satul Păltiniș, trece prin fânețele oamenilor (ei, ca proprietari, le zic „curți”; eu, ca turist, le zic „fânețe”. Da, există o tensiune între localnici și munțomani, dar cu vorba bună se poate rezolva orice diferend. Oamenii nu-s bătuți în cap, ceea ce, vai, nu pot spune și despre turiști...) și urcă niște pante foarte blajine, care parcă nu se mai termină, întrerupte de la un timp de mici trupuri de pădure. Nu e deloc provocator. Mergi ca boul toată ziua prin soare, mult, nu știu cât, mult: 20 de kilometri, poate 25, ceva de genul ăsta. Dacă mai ești și mahmur, îți blestemi atât zilele, cât și textul ăsta, care te-a pus pe drumuri. 
Când noi trei (San, Dottore și cu mine) am ajuns în Șaua Voivodesei, am decis că mai departe nu facem niciun pas, că locul era „minunat pentru campare”. Dar nu e minunat deloc: șaua e deschisă, n-ai unde te refugia în caz de furtună, iarba-i plină de golomoațe și Călimanul e plin de dihănii (alte specii nu ne interesează, dar mistreții și urșii nu sunt chiar prietenii camperilor). Colac peste pupăză, nu e apă – deși pe hartă scrie că e. Atunci a început circul. 
Eu mai fusesem în Căliman cu vreo 12 ani înainte, într-o traversare solitară, din Toplița până în Vatra Dornei (aventură riscantă, idioată, tipic adolescentină), lucru de care eram foarte mândru; cei doi pitpalaci, însă, contestau vehement realitatea acestei traversări: „Taci, bă, că n-ai fost! Minți ca porcii, n-ai făcut niciun fel de traversare! Că dac-ai fi făcut, aveai poze! Așa, mersi...” (într-adevăr, pe vremea aia eram atât de sărac, că n-avusesem bani de-un aparat foto. N-aveam nicio dovadă din isprava vieții mele!). Eu o țineam pe-a mea („Ba am fost! Sunteți doi proști” etc), ei, langa pe-a lor („Pinocchio, Neznaika, Buratino, Munchausen!”), până m-au supărat de-a binelea și i-am pedepsit în cel mai crud mod cu putință: am intrat în greva tăcerii. Mocofanii au încercat fel și fel de lingușeli, de agereli, dar nu le-a mers: s-au dus singuri să caute izvorul. Nu l-au găsit, bunînțeles. S-au mai dus o dată, când au văzut că eu chiar îi ignor, de data asta desfășurați în „pieptene”, doar-doar l-or găsi, dar s-au întors mofluzi. I-am obligat să-și ceară scuze, m-am urnit personal, am căutat sub creasta nordică, l-am găsit în mai puțin de-o oră, am adus apă, dar doar ca s-aud: „Uite, bă, c-a găsit izvorul! Bravo, bă! Da’ tot nu te credem, măi Păcală”.

***
Lacul Rețițiș: nimeni nu prea întinde cortul la lac, la Rețițiș, ceea ce-i păcat (locul este foarte frumos), dar mai toată lumea preferă să urce până la stația meteo, să rămână acolo peste noapte. Mister? Nicidecum. Cămăruțele oribile de la Stație sunt mai atractive decât cerul înstelat de la lac pentru simplul motiv că de-acolo poți să cumperi băutură, pe când pe tăpșanul de lângă lac trebuie să bei ce-ai cărat cu spinarea, și mulți sunt mult mai lacomi de-atât. În ceea ce ne privește, am ales varianta „lac” fără să ezităm: aveam alcool  de cereale, d-ăla de 96 de grade. Subțiat cu apă din lac și cu dres cu zeama de la dulceața de nuci verzi, era numai bun. „Cocktail Rețițiș”, a se consuma cu măsură.

Când era aproape noapte, lângă noi a ajuns încă o trupă de munțomani, care au venit să ne salute; le-am spus că nu vorbim maghiara, dar că putem să ne exprimăm satisfăcător în română, engleză sau franceză, depinde ce le cade mai bine. Au ales româna, râzând, spre marea mea tristețe (speram să fi fost budapestani, să îmi povestească oleacă despre ce mai face orașul meu), și-am stat puțin de vorbă, până s-au lămurit că suntem serioși, știm ce-ai aia „parc național” și care-s regulile de campare și de purtare, așa în general. Și-au ales locuri de cort, mai puțin bune ca ale noastre (veniserăm primii, luaserăm crema), au mâncat și-au trecut și ei la treabă: palincă de Miercurea Nirajului.
Era o seară bună, se-anunța o noapte caldă (căldarea Rețițiș e destul de ferită dinspre nord, dar niciodată nu poți să știi. Uneori vine câte o pală de aer glacial de oriunde, din orice punct cardinal), numai c-au început să se audă niște sunete ciudate. Am tăcut și noi, și salvamoniștii maghiari. Sunetele veneau din vale, se auzeau tot mai clar, se apropiau. După câteva minute, n-am mai avut nicio îndoială: zgomote de motor diesel, de manele și de bețivi. Au apărut, în cele din urmă: un tractor cu remorcă, încadrat de câteva ATV-uri. Era un party de muncitori forestieri care urcau prin Parcul Național Căliman, off-road, la lumina lunii și-a farurilor (ce romantic!) ca să-și continue petrecerea la stație, unde știau că pot cumpăra vodcă (a lor se terminase, regret obștesc). „Iar m-am luat pe băutură / Să nu-i dau vreo două-n gură / Că degeaba e frumoasă / Dacă-i tare păguboasă” urla Sandu Ciorbă din difuzoare și toți din remorcă făceau play-back. Au trecut pe lângă corturi, s-au dus („Uite, bă, turiști, să moară mama!”). N-am zis nimic, nici noi, nici ungurii. Ne-am uitat unii la alții și-am tăcut.

***
Șaua Terha: ultima haltă dacă te-ai apucat să parcurgi creasta de la est la vest este Șaua Terha, ceea ce-nseamnă că-i prima când ai pornit-o de la vest spre est; considerații oarecum inutile, deoarece Calimanul este „atacat” aproape întotdeauna dinspre nord sau dinspre sud - și e păcat. Dar, vorba ceea: păcat-nepăcat, asta e situația, la Șaua Terha n-ajunge mai nimeni. Concluzie? Câinii de la stână nu-s obișnuiți cu turiștii. Concluzie doi? Ne-au cam băgat în sperieți.
Fac o paranteză ca să explic ceva: dintr-un anumit punct de vedere, Călimanul, Făgărașul și Parângul seamănă foarte mult, adică au creasta principală orientată pe direcția generală vest-est. Călimanul este însă singular din punct de vedere al abordării turiștilor, pentru că cele două atracții principale ale sale (vârful Pietrosu și stâncile Doisprezece Apostoli) sunt foarte ușor de abordat dinspre nord (de la Vatra Dornei la Gura Haitii este un drum de beton, încă practicabil, până și autocarele cehești, poloneze și germane îl parcug, ca să-și verse pantofarii tocmai la șantierul-fantomă de la Luna, de unde se poate începe ascensiunea pe Pietrosu), iar la Lacul Rețițiș (atracția laturii sudice) se poate ajunge cu mașina. Ergo, restul masivului este terra incognita pentru turiști, e lăsat în stăpânirea dihăniilor, ciobanilor și braconierilor: baciul din Șaua Terha nu mai văzuse turiști de anul trecut, ne-a tras de limbă vreo jumătate de oră până să capete încredere în noi. „Apoi, Țiganu” (câinele – nota mea) „nu v-o lătrat în pădure ca să v-alunge, o lătrat ca să sperie oar’ce dihănii or fi fost în drumul vostru, că seara dau târcoale stânii, blăstămații”, ne-a dat baciul deslușiri. Am înțeles mai apoi de la el că dihăniile la care se referea erau lupi, și ne-am liniștit: lupii n-au nimic cu turiștii care înnoptează în corturi. Pentru noi, mistreții-s primejdia, că ies noaptea la râmat și le cam plac pajiștile drepte. Ca și nouă...
Când am auzit că nici de mistreți nu duceau lipsă pădurile Călimanului, ne-am hotărât să ascultăm sfatul baciului și să rămânem în refugiul părăginit din cealaltă parte a Șeii, măcar că ajunsese răpănos rău, săracul (fără turiști care să-l grijească, cum s-arate un refugiu?!). N-am dormit rău, dar nici bine: baciul ne dăduse lapte, iar cum stomacurile noastre se micșoraseră după atâtea zile de efort, am avut arsuri. Eram obișnuiți cu supele chimice de seară, nu cu lapte gras de oaie! Să nu vorbesc cu păcat... la gust a fost bun. Jintița, și mai bună.

articole publicate în numerele 26, 27, 28 din 2018 ale revistei Cațavencii