Paradoxul român

A venit vremea să admit: sunt prost ca noaptea. M-am crezut deştept, dar, ca de obicei, iar n-am înţeles nimic!

Despre ce este vorba: în 9 decembrie 2009 am postat două texte, În contra d-lui Costiklă şi În contra Horicsonului, în care îmi exprimam câteva păreri în privinţa alegerilor prezidenţiale (era vorba de rezultatele turului 2). Principala părere de atunci (”La aceste alegeri nu s-au aflat faţă în faţă cele două Românii”), mi se pare şi acum exactă şi mi-o menţin; în schimb, cea de-a doua ”părere” – de fapt, o imensă uimire – şi anume, cum se poate ca electoratul de dreapta să voteze cu candidatul de stânga, din ură faţă de propriul candidat de dreapta, ei bine, această ”părere”a mea de atunci, îmi probează ignoranţa abisală. Dacă-s bou, normal că-s ignorant!

(În treacăt fie spus, argumentul de atunci al d-lui Costiklă este evident specios: domnia sa a propus o paralelă cu turul 2 al alegerilor din 2000, când electoratul de dreapta a votat un candidat de stânga. Aşa este. Numai că atunci opţiunea era între un candidat de stânga şi unul de extremă stânga, aşa că electoratul de dreapta a procedat inteligibil, alegând răul cel mai mic. Acum însă, opţiunea era între centru-stânga (Geoană) şi centru-dreapta (Băsescu), aşa că votul unei mari părţi din electoratul de dreapta pare iraţional).

Ei bine, citind cartea profesorului Sorin Alexandrescu, ”Paradoxul român”, mi s-o făcut lumină-n cap, vorba ardeleanului, şi-am înţeles despre ce-a fost vorba. Nici poveste de ”vot negativ”, de ”dictatura incipientă”, de ”Băse mardeiaşul”, de ”a vândut flota”, de ”Nuţi de la Cotroceni”, etc. E vorba de paradoxul român.

Profesorul Alexandrescu crede în psihologia abisală, trebuie spus de la bun început, mai exact într-un specific naţional al Zeitgeist-ului. Eu nu prea cred, dar dacă zice el, aşa o fi, că-i mai bătrân şi mai înţelept, nu degeaba îl pusese Ceauşescu pe lista neagră a ”duşmanilor regimului”. El zice că poporul român, inclusiv elitele, suferă de un ”paradox”: fuga înainte simultan cu fuga înapoi.

Până aici, evident, nu se înţelege nimic. Bob zăbavă, că desluşim imediat!

Românii, spune Alexandrescu, sunt extraordinar de obsedaţi de rămânerea lor în urmă (faţă de marile modele vest-europene şi nord-americane), şi de aici o disperată ”fugă înainte” de a recupera întârzierea civilizaţională (”să fim şi noi ca ei”). Însă în acelaşi timp, românii îşi iubesc fanatic propriul trecut (sau ceea ce cred ei că este trecutul lor: când nu-l au, îl inventează, ca în istorie de exemplu) şi propriul mod de viaţă (respectarea tradiţiilor moştenite, percepţia temporală, reacţia la agresiune, etc), de aici ”fuga înapoi”. Mai simplu spus, românii vor să se schimbe dar nu vor să se schimbe!

De aici apare stilul românesc de evoluţie: sincronizarea în salturi. Perioade lungi de încremenire urmate de acţiune febrilă: să schimbăm totul… să reclădim pe alte baze… s-o luăm de la început… să facem tabula rasa din ce-a fost pân-acum… bref, să distrugem vechiul şi să construim noul.

Distrucţie totală urmată de construcţie totală.

(Paranteză: cine-a lucrat într-o agenţie de publicitate a văzut paradoxul român exact în forma asta radicală! Când vine un client nou la agenţie, managerul vrea să vadă ce i-a lucrat până acum agenţia precedentă. Invariabil, îşi dă o palmă peste faţă şi zice: ”Nimic nu e bun, trebuie să renunţaţi la tot şi s-o luăm de la zero!”).

În politică au procedat la fel românii noştri, conform meşterului Manole: în 1848 au ars în piaţă, simbolic, Regulamentul Organic (deşi fusese prima constituţie din istoria lor) pe care-l aclamaseră în 1832… în 1866 l-au izgonit pe Cuza, după ce-l aclamaseră în 1859… în 1914 l-au băgat în mormânt pe Carol I, după ce-l aclamaseră în 1888… după care urmează ceea ce ştiţi: Alexandru Averescu, Ionel Brătianu, Nicolae Iorga, Iuliu Maniu, Carol II, Ion Antonescu, Mihai I, Petru Groza, Gheorghiu Dej, Nicolae Ceauşescu, Ion Iliescu, Emil Constantinescu… toţi au trecut prin aceeaşi curbă de percepţie: aclamaţi ca ”salvatori” la început, huiduiţi ca ”trădători” la sfârşit. Nu discut calitatea prestaţiilor acestor lideri, ci doar percepţia asupra lor: ”Vino, Salvatorule, pleacă, Trădătorule!”.

Ei bine, de la ultimul ”salvator” izgonit (Constantinescu) trecuseră aproximativ zece ani (”ciclul normal”), aşa că Băsescu era numai copt de izgonire (din punct de vedere al paradoxului român, al psihologiei abisale). Aşa se explică fanatismul antibăsescienilor, convingerea lor absolută (în contrapondere, băsescienii erau mai degrabă ironici şi deschişi la discuţii), precum şi uimitoarea viteză cu care treceau la injurii şi acuze aduse preopinenţilor, fie de ”ticăloşie” (”V-a cumpărat!”), fie de ”prostie” (”Mai informează-te şi pe urmă să vorbeşti cu mine!”).

N-aş fi îndrăznit să deschid pliscul, dacă n-aş fi trăit pe pielea mea chestia asta: în 1989 şi în 1996. Cum erau antibăsescienii în 2009, aşa eram şi eu în anii aia, ba chiar mai rău. Dar m-am vindecat.

Sper să mai citească şi alţii cartea profesorului Alexandrescu, poate se vindecă şi ei. Pe urmă facem un club şi mergem la bere. Heya?

Jean Claude Van Damme

Dacă vă zic c-am văzut un film pe care-l recomand cu toată inima, ba chiar mai mult, voi o să mă credeţi. Dacă însă vă zic că filmul acesta e cu Jean Claude Van Damme, o să mă luaţi pe ţigăneşte (ceea ce e foarte urât pentru nişte oameni de cultură, v-am mai zis). Totuşi, eu, Mihai Buzea aka ”Gika” (care e atât poreclă, cât şi nom de plume, plus nume de personaj al Berilor de Aur, da?), vin şi vă recomand un film cu Jean Claude Van Damme. Un film extraordinar: nu garantez c-o să vă placă (eu unul nici acum n-aş putea spune dacă mi-a plăcut sau nu), dar în mod sigur vi se va părea ”ciudat”. Genul de film despre care poţi discuta în contradictoriu. Pe care-l ţii minte, chiar şi ca pe o ”porcărie” – dar de uitat nu-l uiţi!

Pentru că dacă-l vezi şi-l uiţi… atunci eşti un bou şi-ţi pierzi degeaba timpul pe blogul meu. Mai bine du-te şi împerechează-ţi ciorapii, că ieşi mai câştigat.

p.s. a, da, uitam: filmul se numeşte JCVD. Scenariul: Mabrouk el Mechri. Regia: Mabrouk el Mechri. Nu ca alea ale noastre, cu Sergiu Nicolaescu!

Experiment cimpanzeu

De zeci de ani (literalmente: 30 şi ceva de ani pot fi numiţi ”zeci de ani” fără nici o exagerare, corect?) m-a uimit urmatoarea treabă: de ce părerea mea este sistematic ignorată, deşi am în mod clar dreptate? Lucru care este evident fie chiar atunci, fie se arată mai târziu?

Păi în ceaţă eram şi acum, dacă nu vedem pe Animal Planet experimentul ăla cu cimpanzeii. Din păcate, nărod fiind, am uitat numele (orice experiment poartă un nume, de obicei al celui care l-a imaginat şi l-a pus prima dată în practică). Un cimpanzeu mic în grad (adică pe o treaptă ierarhică inferioară, în cadrul grupului), e luat deoparte şi învăţat să extragă banane dintr-un dispozitiv, apăsând într-o anumită succesiune câteva butoane colorate. După învăţare, cimpanzeul mic e reintrodus, cu tot cu dispozitiv, înapoi in perimetrul grupului său.

Evident, micul cimpanzeu nu aşteaptă ca prostul orele fixe de masă, ci se îmbuibă după pofta inimii cu bananele din maşinărie, pe care numai el ştie să le scoată. Ceilalţi cimpanzei nici gând să se uite cum face, ca să scoată şi ei banane! Nu, domnule, mai bine rabdă de foame, decât să înveţe de la ăla micu’! Păi, cum?! Încearcă cel mult să-l fugărească şi să-i ia bananele, dar nicidecum să observe cum face!

Când experimentul a fost repetat, folosindu-se de data asta un cimpanzeu alfa (cu statut social superior), rezultatele au fost exact contrarii: toţi s-au adunat în jurul lui să vadă cum face să scoată banane, şi în mai puţin de jumatate de oră tot grupul învăţase algoritmul şi a golit dispozitivul.

În concluzie, mi-am zis, băgându-mi de ruşine capu-ntre urechi: nu contează ce spui, contează cine eşti, când spui ceva. Degeaba ai dreptate, dacă n-ai statut social superior, în cadrul grupului respectiv!

Exemplificare (tristă): de Revelion m-am luat la harţă cu mai vechiul nostru prieten Grecku (aka ”Stele”, după numele de personaj din Berile de Aur şi din Nea Nae). Care o fi, ne întrebam noi, titlul original al nuvelei lui Steinbeck, ”Oameni şi şoareci”?! Of Mice and Men, am spus eu, cu autoritatea filologului (dar cu statut social inferior în grup); Of Men and Mice, a spus Stele, cu autoritatea ignorantului (dar cu statut social superior). Evident, pariurile erau 100 la 1 în favoarea lui (numai gagică-mea credea în mine, da’ ce era să facă ea singură împotriva atâtor beţivi?!).

Vedeţi? Ăsta e necazul, şi fac pariu că v-aţi lovit de el de mii şi zeci de mii de ori până acum: funcţia bate gradul (în formularea domnului plutonier Potârniche, UM 02525 Breaza). Degeaba ştii, dacă nu eşti (formularea mea). Iar când, în sfârşit, ajungi să fii… atunci nu mai ştii nimic (formularea lui Laurence J. Peter).

Despre intelect

În caz că vă întrebaţi ce mai citesc, răspund cinstit: jurnalul intim al lui Jeni Acterian. Ciudat, nu? Mie nu-mi place să citesc jurnale (nici să le scriu, dealtfel); nu-mi place nici să citesc lucruri scrise de femei (scrisul feminin e pur şi simplu sufocat de romanţiozităţi deplasate); nici lucruri scrise de cei cu păreri politice de stânga (nu mai dau motive), nici de cei prea tineri (excesiv de preocupaţi de propria persoană), nici de fanii lui Marcel Proust (asemeni).

Totuşi, această carte mă fascinează. Fata avea un talent înnăscut pentru cuvântul scris, dar nu de asta-i vorba acum; citind, m-am întrebat aşa deodată: cum eram eu la 17 ani (vârsta de început a Jurnalului)?!

Un răspuns sincer e că nu-mi prea aduc aminte. Dar din ceea ce-mi aduc aminte, pot spune că eram un animal. O haimana oarecare. Un fanfaron fricos, leneş, mincinos şi obsedat sexual. Pe scurt, bucureşteanul standard, în versiunea ”puţoi şmecheraş”. Deşi eu nu mă percepeam aşa, eram pur şi simplu la fel ca cei din jur: un puber nenorocit dintr-o mahala săracă şi ţigănească a unui oraş comunist, probabil cel mai hidos oraş comunist al Europei (geografice!).

La 17 ani (în 1934), Jeni Acterian cunoştea perfect franceza şi germana, studia engleza şi italiana, îşi dădea examenele în particular (!), lua bacalaureatul şi se înscria la Facultatea de Filozofie, pe care o termina la 23 de ani, cu teza ”Raţionamentul prin recurenţă”, sub conducerea profesorului Nae Ionescu (nea Nae!). Între timp scrisese zeci de caiete de Jurnal.

Hm… sunt unele comparaţii pe care-mi displace să le fac. De exemplu, comparaţia între intelectul meu şi cel al lui Jeni Acterian.

De caracter nu mai vorbesc. Iar de talent nici atât!

Ce-i trebuie chelului, dacă nu scut antirachetă?

Vă deranjez cu impresiile mele despre scutul antirachetă cu care se umflă-n pene Băsescu.

Iată o ştire HotNews din 2007:

US won’t install anti rocket shield in Romania
de HotNews.ro
Vineri, 23 februarie 2007

Romania and Bulgaria will not host US made anti rocket shield facilities, even though Russia would rather have the defense systems in Poland and the Czech Republic relocated in the Southern Europe.

The American officials excluded the possibility to install in Romania the anti rocked shield, part of a defense program launched in 2004 as countermeasure against Iran and North Korea.

The United States claim that there are no enlargement plans for the program, except for those already negotiated in Warsaw and Prague.

In the same context, Washington officials responded the several accuses coming from Moscow: "Russia is not a target and the Russians know it", said the deputy secretary on European Affairs, Daniel Fried.

“The United States salute Russia's return as a positive force in the world, in case this return means that Russia will play a constructive role in the nuclear ambitions of the North Korea, Iran, in Kosovo, in the war against terrorism", said Fried.


Iată acum o ştire HotNews din 2010:

Romanian PM on the missile shield: It means the guarantee of democracy's stability for a long time
de HotNews.ro
Joi, 4 februarie 2010

Romanian PM Emil Boc declared in an interview for HotNews.ro - RFI that inviting Romania in the missile shield programme is "a political, diplomatic, military and strategic success". PM adds that the CSAT decision, namely the approval of the invitation made by Barak Obama, needs to be ratified by the Parliament. "The costs are minimum, the benefits are maximum", Emil Boc added, stating that the Romanian state will make a location available and that other additional costs "are to be negotiated".

Voi ce înţelegeţi, mă, de-aici?! Că politicienii români (adică Boc şi Băsescu) i-au ”făcut” p-ăia americani (Joe Biden şi Barack Obama)?! Că Rusia şi-a luat-o peste bot în numai doi ani şi ceva? Că cei doi cretini, Robert Gates şi Michael Mullen (secretarul de la Apărare şi şeful de Stat Major) au înţeles în sfârşit ce tâmpenie au reuşit renunţând la scutul antirachetă din Polonia şi Cehia?

Sau, mai simplu şi mai sigur, e vorba iar de Marea Neagră?! Nu cumva mutarea proiectului din Polonia şi Cehia spre România şi Bulgaria (ţări cu largă ieşire la această mare, singurele ţări ale Uniunii Europene limitrofe Mării Negre) are legătură cu ceva bănişori?

Situaţie win-win, domnilor: Rusia se poate lăuda că i-a oprit pe americani în Europa Centrală; America economiseşte parale, că românii şi bulgarii sunt mult mai săraci decât polonii şi cehii; Uniunea Europeană e sigură acum că NATO pune osul pentru proiectul Nabucco; Turcia e iar lăsată pe dinafară (”Vedeţi, turcilor, ce păţiţi dacă nu respectaţi drepturile omului?!”); Ucraina şi Georgia prind iar curaj şi reîncep să orăcăie (”Luaţi-ne şi pe noi!”); guvernele Boc şi Borisov au acum pretext să nu bage bani în marina militară, adică exact ce şi-au dorit: de unde bani, pe praful ăsta?!

Singurii care par să piardă ceva sunt cehii şi polonii; dar pe cât punem pariu că au negociat chestia asta din vreme, şi că acum o să se-aleagă cu investiţii grupa mare?!

Iar noi cu ce rămânem, neicuşorule? Cu bricul Mircea, cu ăla rămânem!

În container

A luat Dănel bilete la teatru, la Odeon, aşa că ne-am dus. Apropo, încă nu i le-am plătit, dar să n-aibă el grijă, că la mine e ca la o bancă elveţiană: discreţie absolută şi dobândă şapte la sută. Adică n-o să mai audă în veci de banii ăia…

Piesa este beton. Pentru a-i citi desfăşurătorul, apăsaţi aici (cronica este semnată de Oana Stoica, pe care n-o cunosc, dar o respect: scrie bine, nu-şi bate joc de meserie). Actorii sunt foarte buni. Toţi. N-aş putea să remarc pe cineva anume, se vede că sunt o echipă şi-şi fac treaba excelent; totuşi, rolul cel mai dificil l-a avut Marius Damian, după umila mea părere. Regia a făcut-o Constantin Ban, foarte bună şi asta, nimic de cârâit.

Dar marea mea surpriză a constituit-o textul, scris de Constantin Cheianu. Nu auzisem niciodată de el, ceea ce nu e de mirare: omul e din Chişinău, nu din Bucureşti (oricum eu unul nu ştiu nici de vreun dramaturg din Bucureşti, afară de Adrian Lustig, şi de ăla ştiu din proză, nu din teatru!). Aflu acum de pe net cum că ”Constantin Cheianu s-a născut în 1959, Republica Moldova. A studiat filologia la Universitatea de Stat din Chişinău. A obţinut Premiul pentru Dramaturgie al Uniunii Scriitorilor din Moldova (1998) pentru volumul Luministul, Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din Moldova (1999) pentru volumul Totul despre mine!, precum şi Marele Premiu la Festivalul de Dramaturgie Naţională organizat de Teatrul "Satiricus" (2008) pentru piesa Luna la Monkberry.”, atât şi nimic mai mult.

Ce am de zis: coane Costică, nu ştiu cum or fi alte lucruri scrise de mata, dar În container e foarte foarte bun. Aş fi vrut să-l fi scris io. Materialul era cam ăla pe care l-ai avut şi tu la dispoziţie; dar mie mi-au lipsit atât talentul, cât şi harnicia ta. La mai mare şi de bine s-auzim!


p.s. Am venit acasă şi-am plâns ca o viţică, după ce-am văzut piesa asta. Dănel a râs de s-a spart. După cum vedeţi, câte capete, atâtea păreri!

La Mulţi Ani, spurcăciune!

Cu ocazia zilei de ieri, am scris şi eu ceva, da’ uite că n-am avut chef să postez. Îl pun azi, pe principiul ”mai bine amână pe mâine, poate atunci nu mai este nevoie”…

Adicătelea, viu şi fac întrebări, apoi răspund tot io la ele (democratic!), sperând c-am să vă provoc suficient cât să băgaţi de comentarii, nu ca-n ultima vreme:

1. A fost Ceauşescu un lider bun? În comparaţie cu ceilalţi lideri ai României din secolul XX, cum se situează el?
2. A fost Ceauşescu un comunist bun? În comparaţie cu ceilalţi lideri comunişti ai secolului XX, cum se situează el?
3. Ar fi fost diferit parcursul României, dacă ţara ar fi fost condusă de un alt lider (tot comunist, evident)?
4. Ar fi fost diferit parcursul României, dacă Ceauşescu păstra puterea în 1989?
5. Care este acum imaginea lui, în ochii românilor? Dar în ochii altora (europeni sau nu)?
6. Care va fi imaginea lui în ochii posterităţii? Ce se va spune despre el în, să zicem, 2070, când va fi murit demult şi ultimul său contemporan?

Îndrăsnesc, iacătă, neşte răspunsuri pline de tupeu:

1. Execrabil. Singurii mai răi ca el au fost Ana Pauker, Carol II şi Gheorghiu Dej. Mai buni decât Ceauşescu au fost Ion Antonescu, Ion Iliescu şi Emil Constantinescu. Cu mult mai buni au fost Ferdinand, Carol I, Mihai de Hohenzollern şi Regina Maria (care n-a fost lider oficial nici o clipă, dar a avut o vreme puterea efectivă).
2. A fost un comunist bun, chiar foarte bun. A aplicat teoria comunistă în litera şi spiritul ei, cu o singură imensă excepţie: naţionalismul. Singurii care l-au depăşit au fost Kim Il Sung, Mao Zedong, Vladimir Ilici Lenin şi Iosif Stalin.
3. Da, ar fi fost diferit, dar nu foarte diferit. Ar fi urmat traiectoria obişnuită a ţărilor comuniste din Estul Europei, deşi cu alt lider am fi semănat (poate!) mai mult cu Ungaria, decât cu Albania, aşa cum s-a întâmplat în realitate.
4. Da, categoric. Şi asta se putea întâmpla foarte uşor. Azi am fi fost cu adevărat ultimii oameni ai continentului şi-am fi dus o viaţă incomparabil mai rea decât cei din Belarus.
5. Bătrânii îl regretă, adulţii îl înjură (încă!), tinerii şi străinii îl ignoră complet. Evident, asta este o împărţire schematică, dar în esenţă corectă. Eu aşa cred.
6. Presupun că Ceauşescu nu va fi uitat de specialiştii în istorie şi de psihologi. Va fi mereu studiat în anumite medii, ca un deosebit de interesant studiu de caz. Să nu uităm, a fost singurul lider comunist care s-a încoronat singur preşedinte, cu un sceptru regal în mână!

Mulţumesc pentru atenţie, voi reveni. Andreea, ai legătura.

Ungurii şi Europa

Budapest, ce soir je t’enlève!

Legenda Marelui Inchizitor

Păi n-am fost, mă, la teatru? Să-l văz, carevasăzică, pe alde Rebengiuc în ”Legenda Marelui Inchizitor”, la Naţional, la Sala Atelier (cea mai naşpa sală a Naţionalului din Bucureşti). Ce să vă zic, Rebengiuc e mare, dramatizarea e faină (Radu Penciulescu a făcut-o), textul de bază e Dostoievski (“Fraţii Karamazov”). Adică rusesc. Adică un text puternic, impresionant, dar în esenţă complet depăşit.

Scriu postul ăsta nu ca să mă dau mare c-am fost la teatru (că de-acolo m-am băgat direct în cârciumă, la bere, n-aveţi voi frică!), ci pentru că a mia şi a j’de mia oară mă izbeşte asemănarea teribilă din români şi ruşi. Asemănare teribilă şi groaznică, din punctul meu de vedere.

Mai exact, asemănarea dintre “sentimentul românesc al fiinţei”, cum spunea nătângul de Noica, şi “sentimentul rusesc al fiinţei”, de care intelectualii ruşi sunt obsedaţi de la Petru cel Mare încoace (adică, moşule, de mai mult de 300 de anişori! Asta obsesie!). Formulat sumar, “sentimentul” ăsta e cam aşa: “Prin ce morţii mă-sii ne deosebim noi (ruşi, români, etc. – nota mea) de europenii din Vest?”.

Ar fi, cred eu, câteva răspunsuri, fiecare legitim în felul său:

1. Prin nimic. Suntem la fel de proşti ca vesticii.
2. Prin religie. Varianta noastră de creştinism (ortodoxismul) e cea mai apropiată de învăţăturile Părinţilor Bisericii, şi deci cea mai bună.
3. Prin religie. Vestul catolic a cunoscut Reforma, Estul ortodox n-a cunoscut nici o reformă (ortodoxia a rămas o formă de religiozitate “închisă”, impermeabilă la nou). Deci cea mai proastă variantă de creştinism ne aparţine.
4. Prin raportarea la Naţiunea-Stat. Esticul îşi iubeşte ţara aşa cum un băieţel retardat îşi iubeşte mama (cu teamă, adoraţie şi obedienţă absolută), iar Vesticul şi-o iubeşte aşa cum un bărbat îşi iubeşte nevasta (criticând-o şi luând-o la mişto, dar muncind pentru ea).

Am şi eu un răspuns: prin întârziere. Şi românii şi ruşii, intelectuali sau nu, sunt întârziaţi faţă de omologii lor din Vest. În primul rând prin “obsesia identitară” (au avut-o şi cei din Vest, dar demult), în al doilea rând prin întârziere, pur şi simplu: în 1880, Dostoievski termina “Fraţii Karamazov”, iar Edison inventa tramvaiul electric.
În 1859 Darwin publica “Originea speciilor”; în 1865 Mendel descoperea legile eredităţii.

De aia ”Legenda Marelui Inchizitor”, cu sau fără Rebengiuc, are încă succes în România. De aia prostovani ca Dan Puric sau Cornel Dinu par oameni deştepţi (lideri de opinie!): pentru că suntem încă înapoiaţi, şi o filozofeală despre Dumnezeu (sau despre fi-su, ca în piesa asta) e mult mai interesantă decât o descoperire ştiinţifică. Pentru că asta e ”Legenda Marelui Inchizitor”: bărbiereală.

Cum zicea maestrul Petre Ţuţea? “O babă murdară pe picioare, care stă în faţa icoanei Maicii Domnului în biserică, faţă de un laureat al premiului Nobel ateu – baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta moare aşa, dihor”.

Îhî.

Principiul lui Peter

Pentru că marţea trecută (pe 12) s-au împlinit două decenii de la moartea lui Laurence Johnston Peter, am zis că e bine şi frumos să-l pomenim, că mare om a fost. Ideal era să postez acest tardiv omagiu acum opt zile, dar din motive independente de voinţa mea (lene, puturoşenie, trândăvie, etc), îl pun abia azi. Better later than never sau Better never than this late?!

Principiul formulat de el îl ştim cu toţii, unii dintre noi (eu, bunăoară) încă înainte de Revoluţie, când a fost publicat în Almanahul Urzica (îşi mai aduce aminte cineva?!): ”Într-o ierarhie, fiecare salariat tinde să urce până la nivelul lui de incompetenţă”. Mă rog, nu asta vreau să discut aici (au discutat deja destul alţii mai deştepţi decât mine, şi din 1968 încoace tot discută, ba au mai scos încă o lege: Principiul lui Dilbert!), ci de ce anume a fost publicat Principiul lui Peter tocmai în Almanahul Urzica, în anul de graţie 1988?!

Păi simplu: atunci a dat Elena Ceauşescu celebra ei directivă ”Scriitorilor, gata cu critica, de acum înainte vă veţi cânta eroii! Gata cu personajele negative!”. Evident, reacţia scriitorimii a fost uriaşă, deşi nu a existat opoziţie deschisă. Dar cei mai mulţi au luat atitudine, publicând texte cu cheie. Printre altele, atunci a fost tradus prima dată în română Principiul lui Peter, iar de auzit, a auzit cine a avut urechi să audă.

Evident, bietul taică-miu n-a auzit nimic. A auzit fi-su, adică eu, care la vremea aia eram un puţoi de 16-17 ani. Urechile, însă, le-am avut totdeauna deschise, chiar dacă deocamdată asta nu mi-a folosit la nimic concret.

Dar mai am timp. Şi ştiţi de ce?

Pentru că nu mi-am atins încă nivelul de incompetenţă, de-aia!

Viaţa şi opera lui Anton Holban

Precizez de la bun început, ca să n-avem vorbe: Anton Holban este un scriitor incredibil de plictisitor, ale cărui cărţi nu merită citite (poate doar ”Parada dascălilor”, dar p-asta n-am citit-o eu. Încă). Am luat însă Jurnalul Naţional într-o zi, şi cu ziarul mi-au dat şi un volum de-al lui, care includea trei romane (zice-se, cele mai bune lucruri din câte a scris el): ”O moarte care nu dovedeşte nimic”, ”Ioana” şi ”Jocurile Daniei”. Azi am terminat de citit tot.

Domnule, maculatură! Incredibil!

Bref: în toate trei romanele apare un personaj pe nume Sandu, de departe cel mai miorlăit personaj masculin din toată literatura română. De măreţul Sandu se îndrăgostesc, pe rând, Irina (”O moarte care nu dovedeşte nimic”), Ioana, (evident, ”Ioana”!) şi Dania (”Jocurile Daniei”). Cele trei personaje feminine, gagicile lui Sandu, sunt oarecum mai de Doamne-ajută (Dania are chiar sclipiri de personaj memorabil; Irina şi Ioana sunt mai toante, dar totuşi nu-s ratate ca personaje literare, le ”vezi”), în schimb Sandu este catastrofă. Genul de personaj care îţi trezeşte un singur sentiment: dorinţa irepresibilă de a-l lua la poceală. Când afli apoi din postfaţă că de fapt Sandu este Anton Holban (100%!), că n-a inventat nimic, aproape că-ţi dau lacrimile de furie că autorul a murit în 1937 şi c-a scăpat în felul ăsta de binemeritata răsplată care-l aştepta, dacă mai trăia încă un deceniu: aveau comuniştii grijă de pielea lui de efeminat.

De stil nici nu mai vorbesc: rar citeşti în română ceva atât de fals şi chinuit. De ce se apucă de scris asemenea oameni?! Iar cuvintele sunt măscărite şi ele, în moda epocii, probabil: ”minută” în loc de minut, ”piano” în loc de pian, ”mauve” în loc de mov, ”a imola” în loc de a sacrifica, şi tot aşa, că iar îmi vin spumele. Altă tâmpenie: pentru el, când o gagică se pupă este ”profanare”, când face sex e ”sacrilegiu”, iar când se ceartă este ”grozăvie” (cine dracu’ mai foloseşte azi aşa termeni?!).

Desigur însă că nu astea sunt cele mai frecvente cuvinte: onoarea revine binomului ”ridicol – umilinţă”, în cele mai variate combinaţii, de ţi se strepezesc dinţii. Bunînţeles, cel ”umilit” este Sandu, şi tot el suferă de ”ridicol”!

Anton Holban, odihneşte-te în pace: nimeni nu-ţi mai citeşte cărţile. Poate, cine ştie, vreun homosexual visător, sau vreo studentă de la Litere, viitoare profesoară (vai de viaţa ei!).

Şi cu mine, dar eu sunt o greşeală.

Amintiri şi poveşti mai deocheate

Vă semnalez o nouă apariţie Neagu Djuvara, la editura Humanitas ca de obicei: ”Amintiri şi poveşti mai deocheate”. Nici o surpriză pentru cei care cunosc marele talent literar al maestrului (93 de ani! Bravo lui! Să vă văd pe voi cum vă ţineţi, şmecherilor, la jumătate din anii lui…), poate doar subiectul buruenos (cum zicea Ion Creangă în Povestea Pulei) e uşor neaşteptat. Iar pentru cei care n-au citit nici o carte de-a lui până acum, asta ar fi foarte bună pentru a începe un ”excurs Djuvara”, care, după modesta mea parere, se cam impune: câţi ca el mai are România?!

Ca să vă stimulez, iată un mic teaser: în îndepărtata lor adolescenţă, Răzvan (fratele autorului) şi prietenii lui făceau concursuri falice. De aici încolo il las pe Neagu Djuvara să povestească:

”Între altele, îşi măsurau „chestia” cu un centimetru fin de croitoreasă, în cele două ipostaze: pleoştită şi semeaţă (lungimea, circumferinţa). Aşa am aflat că Radu Pleşia o avea pe cea mai lungă (cică, cu mult), Răzvan, pe cea mai barosană (model măciucă) şi Gheorghe Ghika, pe cea mai pirpirie, de-l şi botezaseră Puţă, pe când Radu era Gogu şi Răzvan, Ştoi”.

Lectură plăcută!