duminică, 3 ianuarie 2021

Croația (II)

Elephant: am fost la Bruges, am stat la hotelul Ter Brughe de pe canalul Speelmansrei și am scuipat pe geam direct în apă, ceea ce mi-am dorit de când mă știu; dar asta nu interesează pe nimeni. Nici chiar pe mine, că altul este subiectul: ne-a plouat cu dușmănie după plimbare, la întoarcerea spre hotel, am ajuns ciuciulete, fiică-mea și nevastă-mea au urcat de urgență sus în cameră să se schimbe, să se încălzească la un duș etc. Eu am rămas la barul hotelului, că avusesem pe mine pelerina de munte, ploaia mă necăjise strict la vârfurile bocancilor, așa „Mami, eu rămân aici la un ceiuț fierbinte” s-a transformat în trei Brugge Tripel și-o palavră cu Ania.

Simțisem încă de la cazare că accentul recepționerei e colțuros și-n engleză și-n franceză, deci m-am gândit că tipa trebuia să fie polonă, lituaniancă sau slovacă. În după-amiaza cu ploaia n-avea clienți la recepție, a făcut pe barmanița și a stat cu mine oleacă la sfat, cât timp și-a făcut o cafeluță pentru sufletul ei. Țeapă: era din Croația. Aș fi putut jura că e de neam slav dar în niciun caz sud-slav, că slavii de sud nu arată ca ea: față rotundă, păr blond-cânepiu, ochi albaștri ușor asiatici (în Republica Moldova vezi frecvent genul ăsta de chip). Mi-a zis că e din nordul Croației, dintr-un oraș care se cheamă Varazdin.

Nu mi-a spus nimic numele localității, nu mi-a sunat niciun clopoțel. Varazdin, așa, și? Păi, Varazdin, știi, Mihail, acolo pe Drava, unde avem noi probleme cu ungurii. Zbang! Dă-o dracu’ de bere, din momentul ăla am fost numai ochi și urechi: spune, Ania, povestește, dulceațo! Păi, da, Mihail, știi... pe la noi ungurii au fost mereu oameni buni, așezați, harnici și cinstiți, să fii ungur în Varazdin era, cum să spun, ca o recomandare. Ungurii din Ungaria erau foarte săraci când eram eu mică-mică, la noi o duceau bine, toți o duceam bine, dar apoi au venit vremurile grele, a fost război pe Drava-n jos, la Osiek, mulți oameni s-au refugiat, a fost rău. În timpul ăsta oamenii din Ungaria au avut pace și s-au îmbogățit ca-n basme, au venit la noi și-au început să cumpere. Oameni pricepuți, nimic de zis, eu m-am băgat chelneriță după liceu, la Elephant, un bar foarte la modă, am învățat meserie și limbi străine, mulțumesc lui Dumnezeu. Pe urmă am lucrat la Medina Skrinja, cel mai cel bar din Varazdin, cu patron tot ungur, unde-am rămas însărcinată.

***

Shotgun Shooters: am relatat numărul trecut cum stăteam la bar cu Ania, recepționera de la hotelul Ter Brughe din Bruges și depănam amintiri (ale ei) în timp ce balotam trei beri (ale mele). Atmosfera era, cum să spun, foarte caldă, foarte dulce (afară ploua cu găleata, se întunecase, hotelul era aproape gol, camere goale cu nemiluita, femeia de serviciu plecase și ea acasă), Ania râdea cu toată gura când își amintea cum fusese ea tânără și proastă (rămăsese însărcinată cu patronul, îl iubea de nu mai putea, ăla nici n-a vrut s-audă, a concediat-o fără discuții). Eu i-am pomenit de expresia americănească „Never fuck your payroll”, ea mi-a spus cinstit că n-o înțelege și tocmai ne amuzam încercând s-o traducem cu Google Translate (iese „On ne baise jamais le paie”, nu insistați!), când apare nevastă-mea. Bum! Eu credeam c-am încurcat-o, îmi umflam deja gușa cu explicații, când Ania se repede la fiică-mea și-ncepe s-o giugiulească cu lacrimi în ochi, de n-a mai zis nevastă-mea nimic, a uitat nu numai de mine ci și de berea de pe masă.
Păi, da. Că Ania nu a vrut să renunțe la fătul din uterul ei. A ales să renunțe marea iubire (patronul de la Medina Skrinja din Varazdin), la job, la familie și la orașul ei natal, s-a mutat la o prietenă din Split, a născut acolo și s-a reapucat de muncă după vreo câteva luni de alăptat, că simțea că înnebunește fără lucru. Prietena ei era ceva bossuleață la un hotel de-acolo, șefă de personal (parcă!) i-a găsit repede un job la un restaurant, măcar că Ania lucrase înainte doar la baruri. Dar s-a descurcat, a învățat și meseria de ospătară (diferențe există, dar nu-s așa mari), a fost și cameristă la hoteluri, a mai lucrat și la terase sezoniere de vară – se pare că Split este, sau era, un hotspot pe harta Mediteranei turistice, cel puțin pe partea europeană – iar cel mai mult și mai mult i-a plăcut la Shotgun Shooters, care-i un bar de răi. Sau era, enfin. S-a căsătorit cu un muzician, omul s-a dovedit un tată foarte bun (le și bea, zicea Ania, dar era bun cu ele și la băutură), câștiga însă cam puțin, ea ținea casa. A venit la muncă în Belgia doar din iarnă, dar se gândește să rămână și să-și aducă și fetița, pentru început. Are exact anii fiică-mii.

Croația (I)

Croația: „De unde ai asta?”, îl întreb. „De la un bosniac”, îmi răspunde el, aiurea cu drumul. „Stai drept, nu te mișca, imediat sunt gata”. Am tăcut din gură, urmărindu-l cu coada ochiului cum lucrează. E fantastic de îndemânatic… artist!

Valeri Krucikovski e unul dintre prietenii aceia cu care te alegi în călătorii, cu care legi simpatii inexplicabile și cu care rămâi în legătură ani și ani, deși experiența de viață a unuia nu pare să aibă contact cu nimic din cea a celuilalt. Pur și simplu, Valeri și cu mine ne plăcem reciproc, iar – bonus! – el are și încredere în mine, chiar dacă reciproca, alas, nu-i valabilă. Eu n-am încredere în nimeni.

E artist plastic, portretist (de nevoie) și peisagist (ca aspirație), dar deocamdată nu a dat lovitura, nu s-a impus, n-a avut expoziții etc, așa că mai face un ban umblând prin Europa după cârdurile de turiști. Ne-am cunoscut la Paris și ne mai întâlnim când și când, dar numai vara (iarna stă la cutie și pictează; aia-i munca lui serioasă, ce face verile e așa, pentru câștigare de arginți, nu pune preț pe portretele lui fulgerătoare, pe care eu le consider capodopere), iar vara asta ne-am revăzut în Malines. Avusese o zi proastă – ploua, turiștii grămadă prin cârciumi – i-am dat câteva pachete de țigări, mi-a mai făcut un portret (nevastă-mea zice că m-am și găsit eu, ăla arătosu’), mi-a mai povestit de prin călătorii. Am cerut să văd creionelul lui ciudat (da, fraza sună cam homo – vă asigur că nu este cazul).

Era un fel de teacă de ciot de creion, la un capăt, și un coupe-papier în formă de frunză de salcie, la celălalt capăt. Bronz incizat. Foarte frumos, cu aspect de vechi, de artefact: cică de la un bosniac îl avea, un distrus cu care băuse în Mlinki Kamen din Sisak, undeva prin Croația (nu știu unde anume, eu n-am fost în Croația). Zicea Valeri că bosniacul o-ncasase nasol în război, vai de capul lui, nici nu vreau să mă gândesc (ferească Dumnezeu!). Musulman, ăla: coupe-papier-ul era în familia lui de generații, ca foarte multe alte obiecte (probabil valoroase, nu știu, zic), dar bosniacul căzuse la patima beției, le dădea pe câte o carafă de rachiu. M-am uitat pe net: pare-se că-n Sisak a-nceput, cumva, povestea lui Mihai Viteazul. Ei?

***
 
Beam cu un amic într-un bar din Pesta, acum niște ani, și mă văicăream ca o muiere că nimeni nu îi „înțelege” pe români, care au făcut și-au dres; vorba lui Ion Barbu, „eram mult mai prost pe-atunci”. Amicul meu, om cu carte grea, a zâmbit, a muiat un deget în paharul lui de vin (eu beam bere neagră slovacă, el vin tare, unguresc) și mi-a desenat repede o harta a Estului: „Mihăiță, fii atent”, a zis și a întors fața de masă din hârtie invers, ca să văd clar desenul hărții, în timp ce el îmi explica cu încetuțul. „Există o narativă a românilor, bulgarilor, albanezilor, grecilor, armenilor, georgienilor, sârbilor, ucrainienilor și-a altor mărunței: «Noi ne-am bătut cu turcii». Există însă și o narativă a polonezilor, maghiarilor, croaților și austriecilor: «Noi ne-am bătut cu turcii. Voi nu v-ați bătut cu turcii, voi sunteți turcii». Există, desigur, și narativa rusă: «Marș, mă!». Dar cea mai complexă și mai greu de înțeles – atenție! – de mine și de tine, de către noi doi în același timp, este narativa turcă: «Da’ de Pax Ottomanica n-ați auzit, fursecarilor?»”.

Pe 9 octombrie am fost cu nevastă-mea în Olive Tree din Bruges ca să bem pentru cei șase ani de căsnicie („Cam mulți”, zicea ea, „la anu-mi iau unul mai tânăr!”) și am bârfit-o pe Ania, recepționera croată de la hotelul nostru, care avea păreri extrem de asemănătoare cu amicul din Pesta. Este ciudată această mândrie croată, despre care se știe destul de puțin în România (mă rog, poate sunt eu mai ignorant), dar care e-absolut reală, pot să jur pe cruce. Să fi fost eu croat, m-aș fi dat mare cu echipa de fotbal, cu litoralul, și poate – poate! – cu foarte rapida recuperare a decalajului față de UE. Dar în mințile croaților rulează alt film. Bărbații lor sunt cei mai viteji, femeile lor sunt cele mai frumoase, vinurile lor sunt cele mai bune iar istoria europeană s-a făcut și s-a desfăcut numai în Croația. Păi? Romeo și Julieta, bunăoară, au fost croați! Nu știam, dar ne-a povestit Ania.

Mi-am amintit avertismentul amicului din Pesta: „Dacă vrei să te duci în concediu în Croația, ai mare grijă că tu ești rău de gură. Te bagi în seamă cu oamenii, faci pe prietenosul și de obicei îți iese, nu zic. Dar ai văzut ce era să pățești la Belgrad, cu gura ta slobodă; vezi că sârbii sunt direcți, îți scapă imediat un pumn între ochi, dar croații sunt mai ai dracului, mai perfizi; dă tu aiurea din gură, spune-le ce nu vor s-audă și-o să vezi cum te-aranjează ei, de nu-ți mai trebuie”.

Paris (III)

Rue de Choiseul: Florin Iaru! Ce caracter: maestrul meu venerat, da’ nu este ușor să-i fii ucenic, nu-nu! M-am milogit de dânsul: „Florine, fă-mi și mie o listă de lecturi! Da’ mai scurtuță, așa, mai ușurică, mai pentru puturoși, mai pentru lasă-mă să te las: învăț de zor franceza ăstora, doar că mi-ar trebui și-un băgăjel literar, cât de cât... zi că la un moment dat am de vorbit c-un om de cultură; atunci ce fac?!”. Florin Inimă-Mare mi-a dat o listă pe care era și grasul de Gustave: „Madame Bovary”, „Bouvard et Pécuchet” (p-astea le bifasem) precum și „L’Éducation sentimentale” (de care mă ferisem ca de Ucigă-l Toaca, din cauza titlului). Ce era să fac? M-am înhămat la lectură. Boring, boring, boring: acum 151 de ani se scria altfel decât acum (auzi-auzi: „nori trandafirii”!), dar mai ales se citea altfel, mai pe îndelete, mai în tihnă, mai fără multitasking. Oamenii ceia păreau că n-aveau prea multe de făcut pe lume, ca să fiu cinstit: Frédéric, de profesiune rentier (?!) se ține de prostii în loc să-i facă o curte energică și targetată doamnei Arnoux și să se bucure amândoi de sex (de sexul de foarte bună calitate dintre o doamnă de 30+ și-un tânăr de 20+). În schimb, el „visează” și sparge banii pe mici cadouri dubioase, gen „umbreluță cu mâner de fildeș” (WTF? Păi și elefanții, săracii?! Că doar nu exista fildeș artificial pe vremea aia!).

Dar tot citind, asudând și blestemându-l pe Florin Iaru, am ajuns să mă gândesc numai la strada Choiseul, la această Rue de Choiseul unde locuiește frumoasa Marie Arnoux și țopârlanul ei de bărbat (negustor!). Acțiunea are loc pe la 1840, așa c-am intrat pe google maps, să văd dacă strada mai este (și mai este!). Am vrut să scriu la rubrică de-o cârciumioară de pe Choiseul unde să fiu băut și eu cândva... dar n-am găsit material. Există baruri pe Choiseul, numai că, oricând mi-am scremut memoria și mi-am forțat imaginația, n-a ieșit nimic. N-am fost acolo.

Mă cheamă Șerban pe la el, îi spun ce necaz am și-mi zice: „Pe Choiseul? Păi aveam un depozit acolo, mă rog, patronul avea. A-leo, ce șprițuri trăgeam după muncă, cu băieții!”. Eu am rămas mut ca piramidele. El a reluat ideea când mă conducea, la plecare, după beri-beri-beri: „E orașul meu, băbăiatule”.

***

Café Anglais: ziceam data trecută cum mă strofoc eu degeaba, ca peștii pe uscat: Parisul, Parisul, Parisul! Păi da, Parisul, dar care Paris? Că unul e Parisul visat din Bercsényi în iarna 1984 – 1985 (fimbul, pentru bătrâneii care-au apucat-o), și altul e Parisul în care tre’ să supraviețuiești cumva, ca mine după 2007. Cu totul altceva! Am cam strâns din cur, recunosc, n-a fost Parisul ăla la care visam, dar a fost totuși o chestie. Am ieșit și eu din cartier, păi ce maica mă-sii! Și mai sunt și alte Parisuri, ca de pildă ăl de-anu’ trecut, din 2019, burghezel și fără riscuri… un Paris de cuminciori, de unde-i-pui-acolo-stau. Nimic de povestit. Ceea ce era de povestit, am povestit: cu ceiuț, cu Disneyland, cu bavetă, cu supică etc. Dar nu am terminat, nu-nu! Mai e înc-un Paris: cel din cărți. Bam! Direct! Bam-bam! Da, domnule!

Florin Iaru m-a obligat, cum am zis deja, să citesc Flaubert (un gras, un trist, un frânt, mi-e milă, ți-e milă, csf, ncsf), iar acolo în Flaubert ăsta, cam pe la sfârșitul părții a doua a romanului („Educația sentimentală”, evident) apare și Café Anglais. Loc foarte fin, zice-se, unde lumea cu posibilități își bea mințile, iar lumea fără posibilități își storcea nasu’ de geam, ca Fetița cu Chibrituri și ca mine – dar tot noi am râs până la urmă, că locanda nu mai există de nu știu când, în locul ei e-un bloc d-ăsta de birouri, în care tu, bogatule, prietene, cititorule, îți câștigi banii grei.

Treaba ta. Eu știam că e ceva la Café Anglais care mă râcâie: știam, știam, știam! M-am uitat ca disperatul, am spart netul, n-am găsit nimic. Rien! Cârciuma a fost demolată și gata, pa și pusi – zice-se c-ar fi fost pe Boulevard des Italiens, 13. Am stat, am stat... băi, nene, simțeam eu că e ceva! M-am sucit, m-am învârtit, mi s-a aprins beculețul, mi-am accesat arhiva de poze: păi, da! M-a lăsat nevastă-mea cu aia mică o juma’ de oră, vara trecută, cât a dat ea fuga să se vadă c-o prietenă de-a ei din facultate, iar eu am intrat cu fetița-n cârcă în Passage des Princes și ne-am fâțâit pe-acolo, că era cald afară și noi obosiți. Băi, nene! Fir-ar al dracu’ de pasaj! Plin cu magazine de jucării – vreau să zic, plin doar cu magazine de jucării! Eu n-aveam bani la mine (ca să nu-i dau pe băutură), iar când ne-am revăzut cu mami, fetița mea era umflată de plâns fiindcă nu „vrusese” tati să-i cumpere nimic.

Paris (II)

Pharamond: am intrat la ei pe site și-am dat peste: „Le Petit Bouillon Pharamond, pour Chantal et Marinette, pour les diablesses et les Cosettes, pour le gratin et la flibuste, pour les amoureux, les enchantés, les malheureux, les déprimés, pour les hauts et pour les bas, les fins palais et les ogresses, les apprentis, les arpenteurs, pour les cours des miracles et les coureurs de fond. Allons voir...”. Ați înțeles ceva? Nici eu.
Vară, cald, sete; 26 iunie 2019, orele 18:23 – deci, dragii moșului, ascultați cum era pe lumea asta înainte de pandemie: ne ducem la fata aia, îi zicem că suntem doi și-un copil și că n-avem rezervare, ea ne conduce la o canapea cu masă-n față și ne aduce meniuri, o carafă cu apă și pahare, apoi ne lasă a cugeta. Vine înapoi, cerem de mâncare și o juma’ de vin, apoi fiică-mea a descoperit că vecinii de restaurant (de fapt, de canapea; pereții aveau oglinzi d-alea mari, iar sub ele era o canapea extra-lungă care înconjura aproape toată sala, minus barul) aveau și ei un copilaș. S-a dus să vadă ce-i cu el. Era un băiețel ceva mai mic decât ea, încă se muncea cu suzeta (a mea tocmai renunțase, era foarte mândră), așa că tânăra Buzea l-a adoptat imediat. Au început amândoi joaca de-a suitul pe canapea și „căzutul în picioare”, ceea ce i-a făcut foarte fericiți și chițăitori. Hi-hi, tati, uite ce facem noi!
A trebuit să socializăm cu părinții băiețelului, na. Că așa este frumos, dar întâmplarea a făcut că ne-am înțeles binișor: ei erau ruși din Novorosiisk, el medic, ea navlositoare (mă rog, așa ceva). Elena vorbea franceza, bărbatu-său, nu (nu-mi pot aminti numele lui nici picat cu ceară!); ne-a povestit că ea era de origine grecească și soțul ei avea bunici gruzini (de fapt, el arăta a toscan din Siena). Erau foarte emoționați că ajunseseră să viziteze Parisul – visul lor de-o viață, că Rusia e-o țară bună dar că Moscova nu e Rusia (?!), că prețurile pariziene li se păreau mari dar că economisiseră de ani buni, așa că excursia le pria din plin...
Atunci am auzit voci românești la masa din spate: „Cu lopata, Manolache, cu lopata. Și-a luat peste spinare cu coada dă lopată, da’ scăpa omul, n-avea treabă, dacă la urmă țiganu’ nu-i futea și-o cărămidă-n cap, pupa-ț’-aș pârțu’ tău”.

***

Parisis Lounge Bar: există o chichiță! Dacă ții prea multă vreme o rubrică într-o revistă, te tâmpești la cap (salvați pentru mai târziu gluma aia telefonată cu „Buzea, nu te mai stresa, tu oricum nu riști nimic”). Omul pe care l-am blestemat ani de zile – șase ani, mai exact – pentru c-a refuzat să-mi dea o rubrică permanentă în revista lui mi-a făcut, de fapt, cel mai mare bine; profit de ocazie ca să vă cer scuze, maestre M.V.! Să-mi fi dat dumneavoastră rubrica aia atunci, aș fi scris în ea ca disperatul și n-aș mai fi apucat să scot vreo carte în veci de veci, mi-aș fi consumat toată muniția în salve săptămânale și pentru mine n-ar fi rămas nimic. Așa, însă, a ieșit bine pentru toată lumea. Săru-mâna! Data viitoare când mai vin la dumneavoastră cu miloaga să îmi dați și-un șut în cur. După cum prea bine se știe, ajută!

Păi nu eram la Paris anul trecut? Fâțâială, oboseală, Disneyland, cârâială conjugală („Iar bei?”), aia mică voia în brațe, am cărat-o de mi-am rupt șalele, de-aia merg acuma cocoșat; peste toate, întâlniri cu alte familii de români. Îi știți pe români: sprinteni la vorbe, moace la fapte! Îți dai întâlnire cu ei într-un loc? Fie nu vin, fie apar după 54 de minute, fie te sună c-au ajuns în cu totul alt loc. Să-ți vie nebunie! Noi eram cazați undeva prin Grenelle și, ca să nu fie discuții cu ultima familie cu care trebuia să ne vedem, am zis că venim la ei la hotel, să-i luăm de-acolo și să mergem la masă – mă gândeam în sinea mea: „Ce s-ar mai putea întâmpla și de data asta? Imposibil să am iar parte de vreo nefăcută!”. Ei stăteau la Parisis, ne-am dus și i-am așteptat să coboare din cameră; au fost paroliști, n-au întârziat decât un sfert de oră: „Bă, Mihăiță, ce dracul să mai hălăduim aiurea... stăm acilișa la bar, bem ceva și pe urmă ne băgăm direct în restaurant! Mâncăm, povestim, ne simțim bine...”. La bar am luat whiskey, ne-am pilit urgent, apoi amicul îmi spune oful lui: „Bă, Mihăiță... trece viața asta, pișa-m-aș pă ea... am avut și io visuri, coaie... mă uitam la casete video când eram mic și visam, mă, să beau și eu ca-n filme... așa, știi, la marele fix... undeva, c-o fată frumoasă, în barul unui mare hotel... pă fițe, pă alea... nu știu dacă mă-nțelegi pă undeva...”. L-a auzit nevastă-sa și-a zbierat: „Na, că bei c-o fată frumoasă, fir-ai al dracului să fii!”. Într-adevăr, fiică-sa era cățărată la el pe cap. A mea, pe-al meu. Patru, respectiv trei anișori. Frumoase foc amândouă, ce pot să zic.

Paris (I)

Am și eu blocaje, ca tot omul. Atunci pun mâna pe telefon și-l sun pe Grig Bute: „Nu am ce povesti! Nu mi s-a mai întâmplat nimic nou!”. Răspunsul lui Grig e invariabil același: „Bagă Parisul, Mișule! Hai, spor maxxim, că am treabă”.

Are dreptate. La ce bun să-mi bat capul? Mai bine deschid folderele cu poze, că-s aranjate pe ani, și umblu prin ăl bun până dau de-o poză isteață (cu mine bând, adică), și - hop! Gata textul! Nu e mare șmecherie, bine că am pozele-astea.

Am umblat în sus și-n jos până am dat de folderul „Eclectic, 2019”. Ce Eclectic, frate?! În iunie 2019 eram la Paris, tăiam norii, călăream dragonii! Frunzăream, mă uitam ca boul, nu mă dumiream: când am fost eu la Eclectic?!

Nu e ceea ce credeți, nu; nici drogat nu eram, nici în acea (plăcută) stare de ebrietate numită în popor „clanță” (sau „clește”). În mână țin o ceșcuță, iar la Properties scrie că poza e făcută pe 23.06.2019, orele 10:08:13 AM. Zbang! AM?! Ante Meridian? Adică dimineața?! Cine se duce la cârciumă pe malul Senei duminică dimineața... ca să bea o ceșcuță de... o ceșcuță de ce?! N-am avut de ales, am întrebat-o pe nevastă-mea și m-am ales, ca de obicei, cu un „Nesimțitule!”: se pare că fusese ziua ei de naștere (nu chiar atunci, ci cu câteva zile în urmă) și că-n dimineața respectivă ne plimbaserăm pe Île aux Cygnes și-o apucase pofta să fiu eu romantic. Din câte spune ea, mi-ar fi zis „Fii și tu romantic!”, la care eu, adâncit în gânduri (reflectam la niște gagici din tinerețe, la cât de prost fusesem că nu le luasem tare la momentul potrivit), aș fi răspuns: „Romantic? Cum, romantic? Da’ ce să fac?”, la care ea ar fi recurs la niște țipete de-a speriat copilul: „Să mă inviți la un ceai, măi, nesimțitule!”. Și așa ne-am fi dat jos de pe pod, de pe Pont de Grenelle, și ne-am fi băgat în cârciuma asta despre care nu-mi amintesc nimic.

Cic-am băut ceiuț, cafeluță, „căcăuță cu lăptic” (fiică-mea) și am fi mâncat prăjiturele, plăcințele și tartine „extraordinar de bune”. Eu, zice nevastă-mea, am băut și patru pahare cu apă („Erai mahmur, chelnerița te-a citit imediat, mi-a fost o rușine de nu-ți pot spune”). Degeaba. Creieru-mi, servitorul credincios, dragul meu Jean Passepartout, a dat demult Delete acestei amintiri. Ceiuț?! Come on...

***

Amelot Boukhara: isteață sculă e metroul! E ca periuța de dinți: când omul n-are de mic periuță de dinți, zice că nici n-are nevoie – dar când se obișnuiește cu spălatul pe dinți, nu mai poate fără. Așa și cu metroul. „Ce nevoie am eu?!”, îi mai auzi pe câte unii, mai ales prin Cluj sau Iași, în timp ce stau în trafic cu jumătățile de oră, înjurându-i pe ceilalți șoferi („Unde-or umbla ăștia brambura, toată ziua, bună ziua, de nu se mai poate circula de răul lor?!”); dar ia să le facă primăria metrou, c-am auzit c-ar avea de gând, să vezi cum se vor umfla în pene peste cinci sau zece ani: „Era necesar, domnule! Eu demult am spus...”. Fac ce fac și iar mă enervez când mi-amintesc de Victor Viorel drăguțul, cum tăia el finanțarea de la magistrala din Drumul Taberei și cum explica de zor prostimii (adică mie!) că nu este nevoie de metrou în lungul DN1, până la Otopeni, pentru că „nu e suficient trafic ca să justifice investiția”! Care, care-mi dai o bardă? Of, of... Victore, Victore...

Așa și la Paris. Fără metrou ești mort și îngropat, poa’ să-ți cânte popa la căpătâi, că de mișcat nu mai miști. Adică nu te mai miști din pătrățica ta de cartier, dacă n-ai pe-aproape o gură de metrou – dar eu aveam, anul trecut când am stat în Grenelle: stația de la Motte-Picquet, pe linia 8 (bine, e-o stație mare, mai multe linii se încrucișau acolo). Țac, pac! În dooj’ de minute am coborât la Chemin Vert, chiar înainte de Bastille. Patru copii, două mămici, Amar și cu mine (setiță!).

Amar ăsta e-un bosniac, amic de-al meu, băiat isteț: fix când eu îmi luam bătaie și la Mineriada a Patra, Amar s-a prins că treaba urmează să se-mpută și s-a cărat din Sarajevo, direct în Franța, la „studii”. A avut dreptate. În mai puțin de-un an, toți prietenii lui din copilărie erau deja cu glonț pe țeavă, s-au omorât unii pe alții cu mare-mare hărnicie; el a scăpat, s-a reinventat ca francez, bravo lui.

Dar totul până la păpică! „Hai”, zice Amar, „că vă duc eu într-un loc! Mâncare bună, cu gust de mâncare, nu de-asta de francezi!”. Eram en froid cu nevastă-mea, a dat el o masă la Amelot Boukhara ca să ne împace, undeva prin Saint Ambroise, la un minut de mers de la metrou. Iar a avut dreptate: mâncare omenească, doar carnea din tocană era de batal în loc de porc. Vin georgian, ne-am făcut frați.

marți, 15 septembrie 2020

Nerecomandări

San Gennaro din Miercurea Ciuc. Din Csíkszereda, ar trebui să scriu, da’ ce să scriu, că mai bine nu scriu. Să vedeți: în 2018 s-a-ntâmplat. Vară, cald, Bucureștiul sub dogoare, fie că te băgai în țestul de pâine, fie că ieșeai pe Calea Victoriei, tot aia era. Eu, beri – beri – beri și nu-mi mai păsa de nimic, dar ceilalți? Gâfâiau cu limba scoasă ca malamuții, mi-era și milă să-i văd, am dat „La vechiul loc, adunarea!”, i-am aburcat în mașini și roiul!, spre răcoare, spre verdeață, spre Secuime. A fost frumos, chiar a fost, am scăpat de vipie, am făcut și oleacă de cultură (muzee, cetăți, biserici fortificate – voi reveni), plus câteva trasee mai ușurele, mai potolite, mai pentru vârsta socrilor (sunt ei încă în putere, dar orișicum!), și mai ales am mâncat și am băut. Ohoho!

E un chichirez: cum ieși din București, cum prețurile o iau în jos. Bine, dacă ești inconștient și te repezi ca flețul spre Cluj, Iași sau Timișoara, tot acolo ieși la bani (aș zice chiar că cei din Cluj te ard la buzunar mai temeinic decât bucureștenii înșiși!). Or mai fi și alte locuri scumpe – Constanța, Brașovul, Mamaia – dar de ferit să se ferească fiecare de ele pe cont propriu, eu cu alea mai nefițoase am treabă, iar Secuimea este foarte potrivită pentru asemenea scop; acolo oamenii nu câștigă salarii enorme, sunt foarte atenți cu banii lor, așa că nici cârciumarii nu se pot întinde prea mult. De obicei e câte unul singur cu obrazul gros (unul în fiecare oraș, adică), iar dacă te-ai ferit de ăla, ai scăpat. Îl recunoști destul de ușor, la el se strâng ciotcă beizadelele locale, copii de politicieni, interlopi și sinecuriști. Restul oamenilor merg în locuri normale, cu prețuri normale.

Dar se mai întâmplă și minuni, cum să le spun, miracole negative. Am intrat cu tot familionul în San Gennaro, în centrul orașul, pe pietonală. Era prea cald pentru copii să fi stat afară pe terasă, așa că ne-am băgat în interior, la răcoare. Eram singuri – ba nu, mint, la bar era un nenică, un fel de prieten de-al patronului, poate paznic sau watchdog, nu știu, că tot timpul stătea cu gura pe chelnerițe. Am cerut toți de mâncare, socru-meu și cu mine am cerut și de băut (bere locală la draft, un deliciu! Dacă nu mă oprea nevastă-mea, pitpalac mă făceam!). Mâncarea tuturor a fost foarte bună, cu excepția păstrăvului meu. Nu am văzut niciodată așa ceva. Ars până la oase; ad litterram. Deep fried la mișto. Nu am nicio explicație. 

***

Black & White din Reghin. Vreau să spun că recomand Reghinul, că loc de vizitat, nu că recomand Black & White! Știu, știu, vreți s-o iau cu începutul. Bob zăbavă să-mi adun gândurile!

Eram cu Văru, cu Văru eram. Frumos la Văru ăsta e că nu bea rău și că nu e văr cu nimeni (de aici și porecla), dar toată lumea îl cunoaște și el cunoaște pe toată lumea, deși nimeni nu știe propriu-zis de unde să-l ia: „A, Vere, ai venit și tu? Cu cine ești? A, ai venit așa? Hai noroc, mă! Mai vorbim, ne mai vedem p-aici”. Poate fi o Vamă, poate fi un parastas la strămătușa Frusina, poate fi petrecerea de bacalaureat a fiicei celui mai bun prieten al tău, poate fi o băută „pe genunchi” după fotbalul de vineri seara, poate fi un grătar de casă nouă, poate fi petrecerea burlacilor sau balul bobocilor – nu contează, Văru e-acolo, zâmbind prietenos tuturor, ciocnind cu tot poporul și șoptindu-ți tainic, dacă te vede mai slab de caracter: „Frăție, n-ai și tu o țigaretă? Foc am eu, mânca-ți-aș pula ta”.

Când Văru și cu mine ne-am pomenit la același eveniment, a ieșit frumos. El însetat, eu însetat... la o nuntă s-a-ntâmplat, nu, mint, la o cununie. Adică chestia aia de la primărie, nu știu cum se numește exact, când semnezi într-un registru că îți dai de bună voie burlăcia la rațe; noi, în curte, pe lângă sacoșele unei mămăi de-a mirelui, care venise direct de la Reghin (de fapt, de la gară) de-abia cărând pet-urile cu palincă. Am sărit într-ajutor, am scos un pet din desăgi, am făcut rost de pahare de plastic (din alea pentru șampanie), le-am împărțit celor care așteptau să iasă tânăra pereche de la dat cu subsemnatul, și cum era cam frig (noiembrie!), s-a băut palinca ca-n filmele Noului Val. S-a trecut la al doilea pet (Văru și cu mine eram încă pe picioare, serveam), și când au ieșit mirii, curtea primăriei era plină de nuntași superfericiți. Al treilea pet a fost desfăcut atunci dar nu s-a mai băut, iar cu peturile patru și cinci am plecat acasă, Văru și cu mine. Fiecare la casa lui.

Când am ajuns la Reghin, în vâjâială, am vrut să retrăiesc momentul, dar ți-ai găsit! La Black & White, unde am încercat să mănânc un gulaș, era o fată adormită care n-avea de băut nimic altceva în afară de-un vin jenant de acru.

***

Fiord RockStillery din Târgoviște: de trei ori mi-au călcat picioarele prin Târgoviște: două nunți și-un botez. De tustrele dățile am ajuns în oraș ciupit, am adăstat beat și-am plecat mort. De mă întreabă cineva ce-mi amintesc, iată: eram cu unii și băgam bani într-o mașinărie din aia „de box”, o minge în care să dai cu pumnul (bagi fisa, coboară mingea, pălești, obții un scor, se ridică), râdeam ca apucații și ne-nghesuiam să dăm într-ânsa, de-am ajuns la nuntă cu încheieturile (knuckles, că româna n-are cuvânt potrivit) julite și umflate, de ne-a fost greu la primele pahare (iar pe urmă n-a mai contat). O a doua amintire e din alt an, când fugeam disperați sub o ploaie de pietre cu care ne fugăreau niște țigani, de ziceai că nimeriserăm în plină Intifadă. Cam atât despre Târgoviște. A, da: mai știu c-a fost a treia capitală a unui principat medieval, că există un oraș identic în Bulgaria (dar mai mic) și că județul Dâmbovița, pe care-l păstoresc târgoviștenii, e unul dintre cele mai sărace județe ale țării. Așa că, după 2014, toată lumea a plecat la muncă.

Acum, zice-se, orașul s-a schimbat în bine (cu banii din remitențe, adică), dar nu pot confirma personal. N-am mai fost de ani și ani (treceam cu mașina în drum spre Leaota, dar nu opream în Târgoviște pentru cumpărături, ci la benzinăria de la ieșire), că n-am avut motiv; orașul habar n-are să se vândă, n-are nicio strategie, niciun USP (unique selling proposition), niciun chichirez, nimic. Dar azi sunt milos. Îi voi învăța pe târgovișteni – moca! – cum să se poziționeze pe harta turismului planetar; e simplu. Fiordul la înaintare, asta-i toată combinația. Știu că pare un fel de ou al lui Columb, dar de-aia se și numește „al lui Columb”, că nimeni nu s-a gândit la el înainte de Columb. V-o mai amintiți pe proasta de la Ministerul Turismului, aia cu „Explore the Carpathian Garden”? Bullshit. N-a venit nimeni; cum să pui botul la asemenea tâmpenie, cum s-o ții minte?! În timpul ăsta, USP-ul bulgăresc („Bulgaria Is Love”) a adus țării lor milioane de turiști și sute de milioane de euro. Ergo: „Târgoviște. Fuți în budă!”. Nu garantez că absolut orice om care bea bere la Fiord o să și facă sex în budă, dar eu am dat peste unii care făceau. Am preferat să mă piș pe mine. Doar știți că sunt sfios.

Rack short stories

„Hai, Mihaie, la Săvârșin, că fără tine nu se poate!”, și hă-hă-hă, și hi-hi-hi. Cam așa erau toate convocările mele la muncă, la lucrări: mă chemau în ultima clipă (asta nu era foarte dureros – de obicei lipsea cineva care se îmbătase foarte tare) și mai ales mă chemau de milă („Ca să mai faci și tu un ban grămadă” – asta era chiar dureros!). Aveam nevoie de bani. M-am dus: 8 iunie 2016, parc-a fost ieri. Lung drumul până-n Arad, dar din gară au venit și m-au luat cu mașina, iar până la castel m-au pus la curent cu jobul: niște stejari seculari de pe vremea conților Nádasdy, care trebuiau lucrați cu mare grijă, că erau scorburoși, fragili și plini de cuiburi de viespi („bonzari” le ziceau băieții, deși nu există cuvântul ăsta în română. Niște dihănii uriașe, în orice caz, mai mari ca orice viespe). „Ciudat”, mi-am zis în gând, încă de-atunci, „pentru atâta lucru mă cheamă pe mine de la București?!”.

Ei, aș. Problema nu erau nici stejarii nici bonzarii, problema era domnu’ inginer (fost tovarășu’ inginer), un idiot, un securist uitat de Dumnezeu și de șefi, lăsat acolo că era prea prost. Omul „se pricepea” și la arboristică, la munca noastră; de ce-l suportau actualii proprietari ai castelului, nu știu. Și muncește, Mihaie: băieții în copaci, eu la sol, apărea Moș Bășină și începea să dea indicații: tu ăla grasul vezi că n-ai tăiat destul, tu ăla slabul vezi că ai tăiat prea mult și tot așa. Atunci îmi intram în rol: „Să trăiți, domnu’ inginer-șef! Să trăiți, să trăiți! Ce să știe băieții ăștia,
dom’ inginer, nimica nu știe, că e tineri și minte n-are! Așa, așa, frecați-le ridichea, că dacă nu de la dumneavoastră să mai învețe și ei meserie, atunci de la cine?!” și-l țineam de vorbă pe ipochimen și-ai mei oameni să poată lucra nefutuți la cap, să-și facă treaba ca la carte, să ne luăm banii și să fim fericiți. Panarama vorbea-vorbea, îmi povestea viața lui, îmi explica el care-i mersul, când ajungea la „Chinejii, păi chinejii, domnule...” se făcea ora de masă și coborau băieții în rapel. Seara am băut niște beri la Birtul Mare și-ar fi fost perfect, dacă nu ne-ar fi văzut moșul și nu ne-ar fi chemat în castel, să ne dea de băut pe gratis. Până la miezul nopții a trebuit să-i suportăm elucubrațiile... eu la Birtul Mare tot mă mai duc odată și-odată, ca să termin berile alea așa bine începute într-o seară faină de iunie.

***

Între Cisnădioara și Cisnădie există o frumoasă pistă de biciclete; să zic că noi am făcut-o? Aș minți. În Cisnădie există „La Chioșc” - o bodegă ieftină, de săraci, de pensionari, de terchea-berchea; să zic că noi am băut acolo? N-aș minți. În locul pistei de bicle a existat un șirag de plopi scorburoși, cu înrădăcinare superficială, foarte periculoși; să zic că noi i-am doborât, că a fost o lucrare grea, pe bani buni? N-aș minți.

Tehnici de manipulare sunt nenumărate, azi ne oprim la una singură: „noi”. Extrem de eficientă pentru că pare nevinovată, e predată printre primele la respectiva materie, eu am învățat-o ca pe apă, la examen am luat notă maximă (bine, am și talent, recunosc). E simplu: îți înglobezi interlocutorul într-un „noi” care nu există. Iată un exemplu: „Ce facem cu învățământul preuniversitar?”. Funcționează de fiecare dată. Adică eu, Mihai Buzea, șomer, bețiv, burlac, fără copii, fără gagică plătită de Ministerul Educației (orice! Profesoară, învățătoare, educatoare, conducătoare de doctorate, consilieră, formatoare de formatori etc), nu mai pot de grija curriculumului școlar! Iar tu, fraiere, pui botul imediat: „Se duce țara de râpă, copiii sunt spălați pe creier, profesorii nu-și dau interesul” etc, în timp ce eu îți iau o țigară din pachetul de pe masă, mă servesc de bricheta ta și îi fac semn fetei să mai aducă o tură de beri, pe banii tăi. A fost greu? Nope. „Noi”. Atât.

Lucrarea de la Cisnădie au făcut-o băieții, eu am venit la spartul târgului, am muncit fix două zile din trei săptămâni (cât au muncit ei), și oricum n-am doborât niciun plop, doar am tocat craca. De băut, am băut La Chioșc o singură dată, în rest luam bere de la magazin și beam la cazare (arboriștii beau aproape la fel de mult ca arheologii! Meserie grea, consum nervos...). Cu voce machită mă lăudam la telefon ce greu și ce periculos lucrez eu la Cisnădie, până l-am enervat pe Rack: „Mihaie, mincinosu’ pizdii! Ce periculos lucrezi tu? Păi știi că în prima săptămână, când lucram la plopii ceia din șanț, au sărit la mine țiganii cu săbiile?!”. Am vrut să scriu povestea, dar trebuia să formulez „persoane interlope purtătoare de arme albe” și i-am cerut sfatul lui Rack, care mi-a zis cu dispreț: „Ești prost. «Albe»?! N-o să-ți publice nimeni articolul”.

***

„La Cetate” e chiar lângă piața centrală, lângă Piața Gozelinus cum scrie în parcare. Lași mașina, urci, vizitezi, cobori, te tragi iuțel sub una din umbrelele terasei, la o masă, iei oleacă de beri și dai comanda pentru grătar (mititei, cefe, cârnăciori, ce-o fi). Eu am băut patru, socru-meu una; teoretic n-avea voie să bea, dar mașina era parcată definitiv, era parcată pentru noapte, așa că ne-am făcut de cap (bine, cinci, recunosc!). Nevastă-mea și soacră-mea erau în Cisnădie, la niște cumpărături), doi noi am dezbătut. El, regionalist: „Ai văzut, domnu’ Mihai, frumusețe de cetate?”. Da, am văzut (e vorba de biserica Sfântul Mihail de pe deal, Michelsberg cum ar veni). Păi, și? Păi, și ce? Păi unde vezi așa ceva în Vechiul Regat? Aud?

Acuma, eu nu mă pricep, dar am încredere în Radu Oltean (dacă nici omul ăsta nu se pricepe la fortificații medievale, atunci nu știu cine s-o pricepe!), care zice așa: au fost, dar s-au stricat. Cam până prin secolul XVI, și principatele extracarpatice aveau fel și fel de cetăți, cetățui, locuri întărite și alte structuri defensive, dar dup-aia turcii au fost mai isteți. Le-au zis ceva de genul: băbăieți, uite cum facem! Sau ni le cedați nouă să punem acolo câte-o garnizoană profesionistă, sau vi le dărâmați singuri. Liderii principatelor, patrioți pe cont propriu, au bătut din călcâie: să trăiți, șefu’! Luați dumneavoastră crema și demolăm noi restul... moloz le facem! Și le-au făcut. A luat sultanul câteva, pe rudă pe sămânță (Akkerman, Bender, Hotin, Brăila, Giurgiu, Turnu), restul – la târnacop. A fost frumos. Din piatra și cărămida furată și-au făcut țăranii cocini, că era fomița mare. Tunelurile au rămas, zice-se.

„Mai în sânge, mai făcuți?”. „Mai în sânge pentru mine, mai făcuți pentru dumnealui”, i-am zis grataragiului (fomița era într-adevăr mare, iar mirosul ăla ne-nebunea, mai cu seamă pe mine – după cinci beri, cântam ca Madonna), și-am așteptat replica lui socru-meu: „Păi și ăstora de-aici nu le-au zis turcii la fel?”. „Ba da, dar ăștia au zis «Da-da, bine-bine», și de dărâmat n-au dărâmat nimic. Ce, erau proști? Fără locuri de refugiu, erau la mâna crâmlenilor. Au demolat doar cetatea de pe Tâmpa... la drept vorbind, pe aia Hunyadi a dat-o jos. Tatăl, nu fiul”.

Nu m-a crezut.

vineri, 11 septembrie 2020

Ukhodi!

Iunie 1985. Taică-meu primește în sfârșit un răspuns final de la tovarășul director Aurel Burlan (școala 129 din Berceni, actualmente „Elena Farago”): nu se poate. Deci soră-mea și cu mine mergem la țară, în timp ce Șerban își însoțește părinții într-o excursie prin Budapesta, Bratislava, Praga și Berlinul de Est. Lui i-a dat Burlan ausweis, mie nu. Ai mei și ai lui Șerban s-au distrat făcând turism socialist, dar săracul Șerban s-a plictisit (el și soră-mea se cam aveau bine).

Iunie 1987. Situația se repetă, patru părinți și un Șerban vizitează Moscova, Leningradul, Minskul și Kievul, în timp ce Mihai și soră-sa fac agricultură la Ghijasa de Sus (undeva pe Valea Hârtibaciului). Tovarășului Burlan îi este promisă o bătaie soră cu moartea (care nu i-a fost dată până la urmă – regret și-acum).

Iunie 1990. După fotbalul de seară, Șerban și Mihai își cumpără bere la kil și se așază pe bordură ca să pună țara la cale. Fiind de față și unii mai mari ca noi, care ne-ar fi caftit dacă luam cuvântul, tăcem până se sparge gașca și rămânem la o ultimă gură de bere. „Bă Mihăiță”, zice Șerban cu vocea lui de matoleală, „să mor io dacă înțeleg ce nu le-a convenit la ăia”. Râgâi și-l întreb: „La care, mă?”. „Păi”, zice el, „la ăia care-au făcut și ei revoluție, așa ca să se afle-n treabă”. Eu n-am zis nimic, doar am râgâit iar. „La noi, hai, a fost clar. Trebuia să-l omorâm pe Nea Nicu, că ne futuse grupa mare, altă cale nu mai era; da’ la ăia? Ce căcat le lipsea? Aveau de toate, doar am văzut cu ochii mei, ce dracu’! Mâncare, băutură, țoale, discoteci, muzici, trupe, concerte, gagici pă anticoncepționale... viață! Boierie, Mihăiță, io-ți zic ce-am văzut, nu aberez, ce dracu’! Dacă și ăla era comunism, de l-am văzut io, atunci la noi ce gâții mă-sii-a fost?!”. Eu tăceam, că-mi venea să-l iau la poceală: după ce că făcuse turism de super-fiță, încă mai și vorbea?!

Septembrie 2020: mă uit la știri și-mi amintesc de discuția de pe bordură. Avea și el dreptatea lui. La revoluție nu e doar burta goală, mai este și altceva. Nu știu ce altceva îți dă curaj să te bați cu OMON-ul (la mine a fost doar foamea, și oricum USLA nu era OMON). Dar când altceva-ul s-a aprins în sute de mii de oameni, poți să-ți bagi OMON-ul în cur și să-l scoți sub formă de veveriță.

***

Cinstit vorbind, tot nu am reușit să înțeleg de unde vine acronimul GUM! Unii zic c-ar fi „Gheneralni Universalnîi Magazin”, alții c-ar fi „Glavni Universalnîi Magazin”, iar ultimii marșează pe „Gosudarstveni Universalnîi Magazin” – nu mă întrebați ce înseamnă astea că nu știu, chit c-am crescut în Berceni, în umbra magazinului BIG („Băcănie Industrială Gospodina”). Și cu asta am spus tot. Efectiv, restul textului e de umplutură, este ca să-mi iau și eu salariul: când peștele pute, atunci pute și gata. Nu mai e nimic de făcut cu dânsul. Îl arunci și te duci să prinzi pește proaspăt, punctum. Asta știe toată specia umană, din paleolitic până azi, doar că aici mă-ncurc: dacă proștii nu pricep ceva atât de simplu, înseamnă că ei nu fac parte din specia umană...?!

Pe vremea mea (acum vreo 13 – 14 ani) nu exista încă turismul la mișto (sau „de hipsteri”, cum i se mai spune); turismul era o treabă serioasă, adică strângeai bani tot anul, puneai leu peste leu din salariul tău de căcat (mă rog, al meu) și vara o luai la picior să vezi ce și cum, că vara era scurtă și suma era mică. Nu te duceai „la mișto” în Transnistria, Belarus, Dușanbe, Dürres sau Sarajevo; te duceai la Paris și făceai poze, ca să ai cu ce dovedi, că altfel nu te credea nimeni.

La săraci mă duceam eu, țicnit de pe atunci; lasă că era foarte ieftin în comparație cu Parisul, dar puteam să fac pe originalul (să povestesc ce nu povestea nimeni). Numai că, sincer, era o maximă tristețe. În cofetăria de la GUM am băut un nenorocit de ceai și m-am uitat la oameni; vai de zilele și de zilișoarele lor! Atunci, in that very moment, am avut revelația (să-i spunem, modest, Legea lui Buzea): în fiecare țară locuiesc două popoare. În fiecare oraș locuiesc două specii umane. În fiecare capitală vezi oameni-apă și oameni-ulei – și mai vezi cum straturile astea două nu se amestecă aproape niciodată. Așa era în GUM: tăntici extraordinar de mulțumite de ofertă (metraje! Perdele! Papuci! Umbrele! Prăjituri „cu cremă”!) și adolescenții care le cărau sacoșele (fii? Nepoți? Elevi?) care s-ar fi pișat pe GUM și i-ar fi dat foc fără nicio clipă de ezitare, dac-ar fi putut. Voiau Parisul, voiau Sziget Fesztivál, voiau piața San Marco, voiau Ibiza, voiau Oktoberfest și aveau parte de GUM. Da’ acum asta-i faza, că adolescenții ăia s-au făcut mari. Punctum.

***

Să fii cel mai bun. Să fii singurul. Să fii primul. Mai știi și altă cale spre succesul profesional, tinere reporter de teren, coleg al meu încă fără nume? Eu, nu. Probabil că nici există o a patra cale, sau nu există deocamdată – ceea ce este altceva; dar acum, anno domini 2020, p-astea le-avem, cu astea defilăm. Ergo: ești cel mai bun? Ești tu, la cei 19, 20, 21 sau 22 de ani ai tăi, mai bun decât Viorel Ilișoi, decât Eugen Istodor, decât Filip Brunea-Fox, decât Remus Radu sau chiar decât Ryszard Kapuściński? A, bine... dacă ești, nu citi mai departe. Îți pierzi timpul. 

Ești singurul? Mă îndoiesc. Mai sunt și alții... mulți, flămânzi, chitroși, gata la orice pentr-o exclusivitate; fiare, fiare! Csf, ncsf, așa e meseria. Că e posibil să fii ultimul, nu zic; poate că, într-adevăr, meșteșugul e pe moarte și ție nu-ți va rămâne decât exclusivitatea de a-i cânta prohodul. Dar până atunci mai e, cel puțin eu așa cred; infosfera are încă nevoie de noi. E proastă și nu-și dă seama, dar are – orice sistem decuplat de la rețea se uzează moral în doi timpi și trei mișcări. 

Fii, deci, primul. Suie-te în tren și ai răbdare. Citește tot ce poți despre subiect, nu-ți lua cu tine reportofoane, camere și alte fleacuri (astea te pot băga-n belea), doar un carnet și-un pix, plus telefonul mobil, bunînțeles (de mobil n-ai voie să te desparți nici mort! Nu uita încărcătorul); ai grijă să ai cash, nu te baza doar pe carduri că dă fomița peste tine în mijlocul orașului și-ncepi să plângi că vrei la mama – nu, domnule! Cumperi ruble BLR din România, din Republica Moldova sau din Ucraina, ca om înțelept ce ești. Nu uiți euro și dolarii; bancnotele de 20 sunt cele mai bune, dar nici alea de 10 nu-s rele (de cele mari te ferești, da?). Te dai jos la Pasažyrski, c-acolo ajung astea internaționalele, și traversezi tot orașul cu un taxi până la Bahdanoviča, la mama dracului, tocmai lângă Înfrățirea Între Popoare (ăsta-i un parc), dar n-am ce-ți face, c-acolo-i acțiunea. Bine, dac-aș fi în locul tău, n-aș lua niciun taxi ci aș merge cu metroul, de la Lienina până la Jakuba Kolasa și de-acolo pe jos, pe Kulman și dup-aia la dreapta pe bulevard, pe Bahdanoviča, pâș-pâș până la numărul 102, tot pe dreapta, unde-i cârciuma; dar eu nu-s în locul tău. Am copil de crescut, unde dracul să mă duc? Du-te tu, că ești tânăr. Să iasă un reportaj bun, hein? Vreau să fiu mândru de tine.

miercuri, 1 iulie 2020

Singapore

Alina! Ce vorbești: ochi verzi, păr blond foarte închis, corp șerpesc, sâni... gata, mă opresc, că poate intră nevastă-mea. Să fi fost 1990, cel mult 1991; eu, tăune. În loc să intru direct în problemă am invitat-o la un suc, la Peștera, ca să mă dau mare (ea era berceneză, nu le prea avea cu orașul). Știi unde-i Peștera, unde era, enfin: Lascăr cu Dianei, cumva în piața Rosetti, nu chiar-chiar la vedere. Topită, Alina: topită după un coleg de-al meu (contabil!) dar s-a măritat până la urmă c-un dealer de mașini, ca să-mi dea peste nas c-o plimbasem cu metroul. Am stricat banii degeaba pe sucul ei, bani și sentimente, cum e la 19 ani, amar și vai, ai în stomac numai fluturi, nu ciorbă ca la 50. 

Pe mine mă știe toată lumea: pervers! Am rugat-o pe-o prietenă de-a mea (nu făceam sex, eram prieteni așa, pe bagabonțeală) să se ducă la cununia religioasă a Alinei și să-i facă poze. Le am și acum salvate într-un folder secret, la caz că va fi nevoie să-mi demonstrez afirmațiile (și va fi! Nu știu când, dar va fi), iar dacă nu se înțelege cum de am fotografii digitale de la o nuntă din mileniul trecut, iată: am cerut filmul fotografic de la amica mea și l-am dus la printshop să-mi scoată meșterul de-acolo imagini digitale dintr-însul (ea ar fi preferat să facem sex, dar eu am fost de neînduplecat: cash, și punctum. Cash-ul nu te expune follow-up-urilor!). Alina n-a ieșit bine-n poze. Dacă stai s-o judeci după cum arăta îmbrăcată în alea de mireasă, ai zice că era o sorcovă – ceea ce ea nu era, nici pe departe. Era o viperă ca de Cenaclu; eu... passons.

E clar unde vreau s-ajung, hein? Anii. Vârsta! Timpul. Cum zice un amic de-al meu din capitala Americii, băiat bun, m-ajută când apelez (dar nu prea apelez, îl păstrez virgin pentru chestii grele): „Mihaie, când treci de 45 ți se ia de fun. Vrei meaning, omule!”. Are dreptate. Păi cât are revista asta? Aud? Eram puțoi la Revoluție? Eram! Ne-am pârguit odată cu revista? Ne-am! Vrem să se afle c-am trecut și noi prin lumea asta, să știe copiii că nu-s ei primii care-au descoperit America? Vrem! Avem deci de lăsat mărturie! Avem!

Unde a fost pe vremea mea restaurantul „Peștera” a fost și mai înainte barul „Singapore” unde beau Pâcă și Pucă.


***

Pâcă și Pucă au fost două legende, unul mai legendă ca altul, nu i-am apucat, s-au dus de tineri – asta-i foaita celor iubiți de zei. Ei beau la Singapore, pe Lascăr colț cu Dianei, unde-a fost dup-aia restaurant „Peștera”. Întrebare: de ce este important (sau măcar interesant) că Pâcă și Pucă beau la Singapore? Reîntrebare: de ce sunt importante legendele? Re-reîntrebare: avem nevoie de trecut? Că dacă nu, povestea mea n-are rost, cureți niște cartofi în timpul ăsta și-i atunci în tigaie, că tot ieși mai câștigat. Păi?! Tu nu-ți vezi capul de treabă și vine Buzea cu alde Pâcă și Pucă ai lui?!

„Florin Pucă (n. 24 aprilie 1932 – d. 23 februarie 1990) a fost un artist plastic, poet și actor român”, scrie wikipedia (râdă cine-o vrea de wiki; e bună! Ajută. Decât nimic?!), și n-am niciun motiv s-o contrazic: mă rog, o fi fost. 


Pe de altă parte, „Teodor Pâcă (n. 1 ianuarie 1928 – d. 16 iunie 1978) a fost un poet, traducător și actor român”. Trec peste insistența cu care ăștia doi sunt insistent „români”, sar și peste gluma aia telefonată cu „Sunt zugrav de case român” ca să revin la esențial: Pâcă și Pucă beau la Singapore. Așa, și?

Și ei doi au fost tații lui Țuțea Petre, care l-a născut pe Noica Dinu, care l-a născut pe filozoful nostru național, care tocmai a scos o carte fără să-mi ceară mie voie (aș fi permis apariția opului, doar nu-s Popescu Dumnezeu), iar de aici, drama: tot ce este mai înălțător, mai universal, mai sempitern în cultura noastră s-a născut din doi bețivi. Indirect, dar orișicât! Repede că nu e timp: în 1964, Nea Ghiță le dă drumul „politicilor” din pârnaie, din gulagul nostru românesc cu care prea puțin ne mândrim și rău facem; unii au fost recuperați și băgați pe treabă după o vreme, ca Șerban Cioculescu (mai cunoscutul frate al lui Radu, primul nostru traducător din Proust). Alții, ca Țuțea, au fost ținuți în lesa scurtă: sărăcie, percheziții, infiltrarea cercului social. Unde s-au refugiat aceștia? În lumea lui Pâcă & Pucă. Timp de vreo 15 ani, cârciumile Bucureștiului au fost Academia Română. 


Când tinerii se întreabă de ce generația mea este încă fascinată de cultură, răspunsul e că noi n-am avut nimic de învățat de la școală, dar am avut totul de învățat de prin cârciumi. Nu de la Pucă & Pâcă, care erau demult oale și ulcele, ci de la urmașii urmașilor lor, în vecii vecilor, amin!

Ibn Battuta Mall Hotel, Dubai

Nu știu ce să zic. Nu știu ce să zic de chestia asta cu delegațiile. Nevasta pleacă, fetița și cu mine rămânem să studiem limba franceză: ea la grădiniță (maternelle, pe limba locului), eu la școala primară „Jacques Brel”, la cursurile de seară pentru bătuții de soartă (casnice musulmane, femme au foyer pe belgiană, muncitori în construcții din Republica Moldova, marocani fără meserie, pedichiuriste albaneze, femei de serviciu ecuadoriene, fel și fel de lume săracă, sarea pământului cum ar spune un teolog, oameni care dibuie, își caută un rost). Nu e greu, când delegațiile sunt scurte; dar asta din Dubai a fost de două săptămâni, am lipsit de la școală, a trebuit să studiez acasă – ceea ce pentru unul ca mine e crimă și pedeapsă, plus că m-a certat Carole, profesoara (28 de anișori, blondă, ochelari. Celibatară).

Și ce mare șmecherie e Dubaiul ăsta? Se înghesuie toți ca berbecii să se ducă în Dubai, de parc-a dat strechea-n ei, și cu ce folos? Adică, e vreo chestie pe-acolo, sau e numai reclama de el? Bine, nu cer imposibilul, nu vreau trasee, nu pretind să simt piatra sfântă a muntelui tocmai în Dubai, dar orișicât; e ceva acolo, sau nu?

Să-i dăm cuvântul neveste-mii: „Măi, Bizou, nu prea știu ce să îți răspund. Așa, foarte pe scurt, aș zice: destinație de gagici. Cu asta am spus totul, dar văd că tu nu înțelegi, ca de obicei, așa că, uite: totul e în interior. Nu ieși afară, la aer, la lumină naturală. Ai totul la nas, nu trebuie să faci efort, doar să spargi bani, atât. Hotelul nu e în centru, e lângă mall, conectat la mall și la metrou cu tunel din ăla, cu bandă transportoare de persoane, nu e nevoie să dai din picioare ca să mergi. Camera mea e basic, nu foarte mare dar nici înghesuită ca cele din Europa; mic dejun bun, dar nu foarte bun. Lucrare de proastă calitate la izolația clădirii, stau la etajul 9 dar toată noaptea aud mașinile. La barul hotelului se poate bea o bere – spre deosebire de restul orașului! Au și bar, și restaurant, și cafenea Costa’s. Mâncarea? Bună. Luni seara e rezervată gagicilor: „Ladies night”. Dacă e ceva aici, atunci metroul e acel ceva: 95 de kilometri de metrou suspendat pe piloni, cu vagon de clasa I (Gold) și unul rezervat femeilor și copiilor. Știi cum e, dacă vrea femeia să iasă din casă de una singură” . Crystal clear: Disneyland pentru adulți.

Athens Diamond Plus

Pe mine mă știți: când îmi intră ceva-n cap, nu-mi mai iese nici cu dinamită. Cu atât mai mult dacă mă faci „prost”! De ce să fiu eu prost, mă, de ce?! Că n-am și eu o sinecură, cum are toată lumea – de-aia sunt eu „prost”, mă?

Năpădise criza, acum vreo zece ani, nenorocire pe capul meu, zburasem printre primii din agenția de publicitate unde lucram, băteam străzile în căutare de subiecte pentru reportaje (noroc cu revista asta, că altfel nu știu ce făceam! Bogdaprosti, redacție!), mâncam din sufertaș, mă lăsasem de băutură și m-apucasem de merdenele, ce să mai vorbim, a fost greu. Și, în vremea asta? Cineva, să-l numim codificat Amicul, tolocănea din gură: „Eu nu cred în criză!”. Ați prins mișcarea. Lumea fusese deja împărțită în proști și deștepți: deștepții ca el (care nu credeau în criză), și proștii ca mine, care nu mai aveau de muncă și se hrăneau cu merdenele. Ce era să fac? Tăceam din gură, îmi înghițeam scuipatul, mai împrumutam bani de la Amic, că el nu era om rău, era doar necredincios. Își plătise omul concediul, achitase integral cazarea și transportul, când – zbang! – i-au tăiat leafa cu 25%. Spume ce făcea Amicul, spume! În concediu tot s-a dus, că banii-i dăduse. Și a venit victorios din
Halkidiki: „Mihăiță, pe greci îi doare la bască!”.

De atunci o ține gaia-mațu. Că numai la noi a fost criză, nicăieri altundeva pe lumea asta și nicidecum în Grecia, unde-a văzut el cu ochii lui cum pe greci „îi durea la bască”; cu astfel de oameni degeaba discuți, e ca și cum te-ai da cu capul de Zidul Plângerii. Am renunțat. Am refuzat să mai ascult și agera lui opinie cum că „n-a fost criză, au tăiat ăștia salariile la oameni ca să aibă ei ce să fure”, am închis subiectul, dar pe greci tot i-am pedepsit. Nu m-am mai dus la ei.

Dar a trimis-o firma pe nevastă-mea, în delegație, și n-a avut ce face. M-a lăsat pe mine cu fetița acasă, iar ea s-a cazat în hotelul din capitala țării fără criză, din care mi-a scris următoarele (iau copy-paste din mail, pentru autencitate): „Hotelul bine situat in centru dar camera mica si micul dejun prost. Farfurii murdare... 2 sau 3 zile nu am mancat acolo micul dejun. Camera cu mobila din aia cu brizbrizuri, incarcata”. Păi cum să nu mi se facă dor de greci?!

Hotel Ambasador, Łódź

Dacă e să fim cinstiți-cinstiți, toponimul ăsta se scrie „Łódź” și se pronunță „Uci”, dar am preferat varianta simplă, de frică să nu pățim vreo boroboață la tipografie, că se mai întâmplă. Să nu aibă fonturile respective și să apară cine știe ce zgaibe în pagină... lasă, mai bine așa. Oricum, nu știe nimeni de orașul ăsta!

Nici chiar eu, și asta e partea mișto; cât am călcat eu Polonia în lung și-n lat, de Lodz m-am ferit totdeauna, c-avea o reputație nașpa – oraș monoindustrial, bazat pe ceva textile în comunism, în moarte clinică după ’89, cu potop de șomeri în anii mei de bișniță, adică la-nceputul ultimului deceniu din mileniul trecut (hai, c-am dat greaua cu formularea asta! Frate… zici că-s Master Yoda. Păcat că nu știu vorbi invers). Bine, să mă bag în Silezia polonă m-a dus capul, iar acolo era cu și mai rău ca la Lodz, că Silezia era pe minerit, siderurgie și pe mașini grele, nu pe textile. Că, na. Mai furi o textilă din fabrică, o mai vinzi, mai cumperi un sălămior, mai mănâncă și gura ta o fasolică. Dar din furnalele sileziene ce să fure oamenii?!

A trimis-o firma pe nevastă-mea în delegație, a muncit de i-au ieșit ochii (a fost o delegație scurtă, dar densă, plus c-a avut o pauză de câteva zile, pauză de vizitat familia, pauză pe care n-am ratat-o: cât avea nevastă-mea grijă de fiică-mea, eu m-am îmbătat criță. Puzderie m-am făcut! Nu mi-a zis nimic, c-avea nevoie de mine valid și nebotos, pentru sfârșitul de week-end, când ea s-a-ntors la Lodz și eu la responsabilitate), și mi-a povestit: „Ești depășit. Ai informații de pe vremea lui Pazvante Chioru și le dai de bune, deși nu prea înțeleg cine stă să se uite în gura ta. Lodz? E un oraș vibrant. Nu e nici Cracovia, nici Varșovia, nici chiar Wroclaw, dar e cool… e nou. Dar nu nou de cocalari, ca Atlantic City, e nou din ăsta, european: au lăsat în picioare clădirile vechi, fabrici și uzine, și le-au lucrat pe dinăuntru. Hoteluri, mall-uri, clădiri de birouri, hub-uri de creație. Hotelul? Hotel de business: conferințe și oameni de afaceri. Camerele uriașe, micul dejun extraordinar, restaurantul cu preparate foarte gustoase și ieftine. Am mâncat friptură de vițel, paste cu sepia... aveau și piscine și spa. Am fost și la masaj”.

O-ntreb dacă România se apropie de Polonia: „Nu. Distanța crește”, zice ea.

Bruges

Am plecat din Bruxelles spre Bruges, cu trenul. „Hai”, zice nevastă-mea, „că avem tren direct! O plăcere, să tot călătorești în țara asta”, și într-adevăr: nu doar că trenul nu era direct, nu doar că a trebuit să schimbăm de 2 (două) ori, dar din al treilea tren ne-au și dat jos într-o haltă, pe motiv că s-a anunțat o grevă spontană și mecanicii au decis să i se alăture „în semn de solidaritate” etc. Deci, tehnic vorbind, am mers cu 4 (patru) trenuri de la Bruxelles la Bruges, pe o distanță de 90 de kilometri (57 de minute fără trafic, zice google maps. Da, dacă ai mașină! Dacă n-ai... bagă, Buzea, patru trenuri!). Să mai zic că am avut întârziere încă de la plecarea din gara mică Bruxelles? Nu mai zic. Iar mă luați de văicăreț!
După ce ne-am cazat la Academie Hotel, pe Wijngaardstraat, am coborât să mâncăm ceva și apoi fiică-mea n-a mai putut, la cei trei anișori ai ei: a căzut lată. Îi ajunsese! Au rămas amândouă la somn și eu am primit liber la program, la bănănăit pe străzi după pofta inimii („Dar ia și niște apă plată la întoarcere, s-avem în cameră, vezi că e un Carrefour Express aici aproape, pe Katelijnestraat. Să ai telefoanele pe tare, pa-pa”). Am plecat, a mea era lumea!

M-am frichinit pe străzile și stradelele din „oul” brugez, am aflat ce este aia o beguinage (acum, la bătrânețe!), m-am certat pe țigănește c-o româncă pe treabă (cerșea cu puradelul, i-am zis să acopere copilul că răcește – era sugar – m-a pizduit, mi-a sugerat să-mi mănânc fecalele și să fac amor anal cu maică-mea, am renunțat, am plecat de-acolo, în fond nu era copilul meu), m-am dus până la podul de peste Canal, m-am plimbat pe Bargeweg, apoi m-am tras la terasă, la bere, că obosisem (20 de minute de mers, nu mai sunt nici eu tânăr); Brasserie Soeur Sourire îi zicea stabilimentului. 


La masa de alături se așează o gagică. Tânără, da’ tânără: între 17 și 21, cam așa. Frumoasă cadră și cu privirea rea; rea, adică rea, frustrată, arogantă, masculinizată, de șmecher prost, de om nesigur, agresiv. Și numai ce-o văd că cere șampanie! Un pahar de șampanie, la orele 11, dimineața! Scoate țigăra, o aprinde cu gesturi de divă proastă, începe să fete colaci de fum; eu, numai ochi („Ce-i cu asta, domnule?”). Puf-puf, mai comandă un pahar de șampanie! Stați, că poanta abia urmează: cu cine era ea acolo? Cu mă-sa, domnule! Din interior iese o tăntică iar diva îi spune „maman”! M-a sufocat de râs, mi-a bufnit berea pe nas. 



***

„Gratis”. Ați reflectat vreodată asupra uluitoarei dulcețe (dulceți?!) a acestui cuvânt, „gratis”? Mi se pare ceva ex-cep-ți-o-nal! Și când mă gândesc cu ce și-au pierdut timpul ăia măreții... Heidegger l-a tot frecat pe „dasein”, Noica pe „întru”, Hegel pe „geist”... numai prostii. Cuvântul cuvintelor ăsta este: gratis! Sau, dacă preferați neoromâna, „moca”. Numai ce-l spui și simți că-ncepi să trăiești!

Nu știu și nici nu vreau să știu ce învârteli a făcut cine-a făcut, dar m-am pomenit c-o noapte de cazare gratis la hotelul Academie din Bruges. Am rupt din portofel! Am rupt, adică, niște bănișori pentru tren (15 euro), niște bănuloi pentru plimbare cu trăsura (50 de euro plus 10 euro pouboire), bănuți ușori pentru mâncarea fetelor mele (cea mică e aur curat, nu vrea decât orez fiert, fără nimic; nevastă-mea-i mai scumpicică, vrea cartofi prăjiți) și bănuți grei pentru băutura mea (beri – beri – beri, c-așa-i în Belgia! Mă adaptez...), și cam astea au fost costurile. Bine, seara m-am lăbărțat, m-am răsfățat, m-am ciocoit, ca omul plecat de-acasă, vrea să se simtă și el bine: s-au culcat ele în patul matrimonial din mijlocul camerei, iar eu m-am retras strategic în patul de lângă geam. Aveam? Aveam! Un pack de 6 beri poloneze (Dębowe, că esticul, tot estic), lumină de citit dintr-un led special și romanul „Avalon”, de care nu m-am despărțit toată expediția, prietenii știu de ce. A fost di granda. Mi-a plăcut chiar și finalul!

La micul dejun (inclus și ăsta în gratis-ul ăla – păi cum?) nu ce m-aud întrebat: „Dumneavoastră sunteți români?”. Da, români. Dar pe tine cum te cheamă? „Alina mă chemă, eu sunt de pe lângă Târgu Neamț, adică moldoveancă, dar tot româncă, n-aveți frică dumneavoastră!” (?!). „Ce dulce-i cea micuță, cum te cheamă pe tine, prințesă?” (Alina nu vorbea chiar așa cum scriu eu, „e”-urile finale deveneau „i”-uri, iar „ă”-urile deveneau „î”-uri); fiică-mea n-a răspuns, și-a băgat capu-n fundul meu, cum fac copiii de la țară (ea nu-i de la țară, dar gena de la mine-o are). Din vorbă-n vorbă, aflu că Alina muncește de șapte ani la Bruges, strânge bani să se mărite. „Omul” ei e-n țară, n-a venit niciodată s-o vadă, se duce ea când poate: „I om bun, clădești la casî”. 



***

Bruges! Orașul celor 71 de magazine de ciocolată, locul (zice-se) de naștere al turismului modern, de când briții plini de parale (după ce-l bătuseră pe Napoleon și aveau în față un secol de „Rule Britannia!”) au descoperit că pe continent se pot îmbăta și merge la curve mai ieftin ca pe Insule; fița cu muzeele ar fi venit, zice-se, dup-aia. Eu n-am de unde să știu dacă a fost așa sau nu. Zic ce mi s-a spus.

Am prins o vreme de să-ți bați câinele cu trotineta: vânt dinspre mare, zloată înghețată la pachet cu ploaie. Ce era să fac? Am rupt 50 de euro din portofel ca să-mi plimb fetele cu trăsura, că ideea cu Bruges a mea fusese („Să vedeți ce-o să ne distrăm!”). Nevastă-mea, fiartă („Să vezi ce-ți iei dacă-mi răcește asta mică”), fiică-mea, la fel („Tati, m-am plictisit! Când mergem să vedem caii?”), era complet aiurea să le trambalez până în piața centrală, la Jan Breydel, și să nu le urc într-una din trăsurile de-acolo. Pe mine mă știți: mai ușor obții apă din Kalahari decât vreun ban din buzunarele mele, dar de data asta mi-am călcat pe caracter, am ales cel mai sexy vizitiu din toată parcarea, am făcut small talk, le-am suit pe fete pe bancheta din spate, le-am învelit cu două pături, m-am așezat în fața lor și am dat bici. Nu eu am dat, Cygnia a dat, c-așa o chema pe vizitie. Calul? Felix.

Tranca-fleaca, mere acre. Fetele mele vorbeau între ele, eu vorbeam cu Cygnia, peste umăr, că ea și cu mine stăteam spate-n spate, cum ar veni; dar plimbarea cu trăsura include o pauză de-un sfert de oră, la Begijnhof colț cu Wijngaardplein, unde Felix a primit apă și ovăz, Cygnia a fumat o țigară, iar eu am ținut-o de vorbă, în timp ce-l frecam pe Felix pe coamă și-l trăgeam de urechi: „Ești de la țară?”.

Da, Cygnia, sunt de la țară. Intuiția îmi spune că și tu. Restul plimbării l-am făcut pe capră, lângă ea, și iată ce-am aflat: este foarte supărată. Foarte! Idioatele de turiste americance i-au făcut viața grea, au lăsat-o fără pâine (are doi copii de crescut), a trebuit tot sindicatul să se bată pentru ea și pentru Felix, au pus și patronii coaiele pe masă, în cele din urmă, iar Cygnia s-a putut întoarce la muncă, cu tot cu Felix. Ce se întâmplase? Idioatele s-au gândit ele cu mințile alea corecte ale lor că Felix este „exploatat” și s-au apucat să-l „apere” împotriva capitalistei setoasă de sângele proletariatului cabalin (asta fiind Cygnia). Concret, s-au dus la primărie și au obținut ordin ca Felix să fie scos din schemă datorită vârstei (ce-i drept,
are 19 ani; pentr-un om ar însemna cam 60), așa că primăria a trimis animalul la grajdurile „de reformă”, iar pe Cygnia direct în șomaj.
Pentru că: toată afacerea cu trăsurile este a trei familii din Bruges, care o controlează de generații. Tradiția impune o legătură extrem de strânsă între cal și vizitiu, adică fiecare vizitiu are trăsura „sa” și calul „său”, patronii nu se bagă, pe cât de bine se îngrijește de atelaj, pe atât de bine câștigă – patronii pretind o sumă fixă și decontează cheltuielile de întreținere, în rest e treaba omului, să muncească cum vrea și să câștige cât poate. Evident, fiecare vizitiu are grijă de calul „său” ca de ochii din cap, că o trăsură se mai repară, dar calul e-un animal sensibil, are nevoie de atenție și de igienă, nu e un șobolan sau un Buzea, să supraviețuiască oricum.
Felix aproape că înnebunise stând degeaba în grajdul ăla „de reformă”, de unde mai avea un singur drum de făcut: spre fabrica de salam. L-a salvat Cygnia, a convins alte exaltate să meargă la primărie, să se bată pentru dreptul lui Felix la muncă (și la viață, implicit), și în final a reușit.

Concluzie: Marx zicea că n-avem de pierdut decât lanțurile. Uite că acum s-a umplut lumea (și America, prima) de-o grămadă de mărcsițe, care vor să ne facă bine cu sila. Că să nu mai muncim, că, gata, am muncit destul. Dar că nu știm să facem altceva, la asta v-ați gândit, corectelor?!

Bucegi forever

Refugiul Valea Albă, masivul Bucegi

Poveștile muntelui sunt ca poveștile pescărești sau miturile antice: pleacă ele de la ceva, de la un miez! Schliemann i-a dat de rușine pe toți tocmai pentru c-a luat miezul în serios; Du Chaillu i-a luat în serios pe localnicii care-i povesteau despre „oameni-tigri” și le-a adus europenilor gorile conservate-n țuică, că omul până nu vede nu crede (pân-atunci numai savanții știau de gorile, din reconstrucția unor oase, și pe vremea aceea nu-i lua nimeni în serios – nu ca azi, când stăm după ei cu gurile căscate, doar-doar ne-or dibăci vaccinul); la 31 de primăveri, Courtenay-Latimer a scris istorie în ciuda tuturor consacraților, care-i spuneau pe toate vocile „Copilă, celacanții nu EXISTĂ!”, și numai corectitudinea politică i-a oprit s-o facă „mincinoasă” în față și s-o trimită la cratiță.

Când m-am apucat eu de Valea Albă, să tot fie niște anișori de-atunci (nu mai puțini de 20, dar nu mai mult de 25), refugiul nu mai exista. Tot ce-am fost în stare să amușin a fost locul unde fusese, după urmele de stâlpi de lemn încă-nfipți în sol (putred, lemnul, dar mi-am putut face o idee). Distrugerea era totală, adică nu se putea sta acolo să răsufli, să fumezi o țigară, să mânânci un senviș etc; terenul plat fusese năpădit de buruieni, urzici și rugi de zmeură, a trebuit să fac pe Colombo și să mă urzic și-n albul ochilor ca să-mi dau seama despre cum trebuie să fi fost refugiul, cândva. Deci „praf și pulbere” nu-i vorbă goală...

De la un bătrân al muntelui am aflat următoarea poveste, care nu știu dacă-i adevărată (n-am putut-o confirma din altă sursă): „Nu aveai voie, asta-i explicația. Toate văile de torent pe care vă cățărați voi acum, ca gândacii de bucătărie, erau închise. Se făcea alpinism, da, dar numai cu autorizație de sus; acolo se antrenau și alpiniștii militari, și vânătorii de munte, cel puțin pentru supraviețuire în bivuac și alte chestii; dar nu de-aia erau închise, ci pentru că duceau sus, foarte aproape de releu, de Coștila. Și ăla fusese sabotat de câteva ori de partizani, când era în faza de construcție, iar acum îl păzeau ca pe ochii din cap, preventiv, măcar că pe partizani îi terminaseră demult. Dar a venit Revoluția și s-a dat liber la ascensiuni pe văile de torent. Și ați venit voi, cu fițe, cu beții, cu murdărie, cu chiștoace. Voi ați distrus Refugiul”. 



***
Cabana Poiana Izvoarelor, masivul Bucegi

Presa! Să mai crezi presa! Domnule, presa minte de bubuie, minte așa cum respiră, minte de-ngheață agheasma! Mă tot întreb de ce. Bine, sărăcia, înțeleg: ziariștii sunt săraci. Dar sărăcia asta chiar scuză orice? Sunt sărac, deci mint? Sunt sărac, deci fur? Sunt sărac, deci beau pe datorie? Sunt sărac, deci Greta?!

Prost, eu; că, vorba ceea, nu-i prost cine cere, e prost cine dă. Am găsit o listă cu cabane dezafectate din scumpa noastră patrie și-am pus botul imediat („Vai-vai, se duce totul dracului, era mai bine înainte” etc, ca orice boșoroagă leninistă), în loc să pun mâna și să verific personal, cum se cuvine și cum se face. Noroc că mi-a dat Dumnezeu gândul cel bun, la sfârșit ce e drept, și-am pus mâna pe telefon: „Alo, cabana Poiana Izvoarelor? Domnu’ Sebi? E adevărat, domnu’, c-ați dat faliment, că s-a ales praful de tot, că n-a mai rămas piatră peste piatră, c-au venit țiganii și-au furat și molozu’? Nu?! Da’ care-i adevărul?”.

Adevărul e că la Poiana Izvoarelor totul e-n regulă, ăsta-i adevărul, chiar dac-au scăzut puțin încasările (dar ce, asta-i perioadă în care să NU scadă încasările?!). Oamenii își văd de-ale lor, să treacă cu bine peste iarnă, să fie odihniți, să se pregătească temeinic de sezon, că de la 1 Mai încolo nu-și văd capul de treabă.

Asta a fost o veste bună, și iată de ce. Am o relație mai specială cu cabana asta. Știți, mie pe vremuri mi-au plăcut, cum să vă spun, gagicile; tare mult mi-au plăcut! Bine, și-acum m-aș înghesui spre dânsele, cu toate bătrânețile mele, dar nu mă lasă nevastă-mea (nu plângeți, fetelor, pregătesc câțiva ucenici!). Și cum nu prea aveam bani, aveam scheme: „Hai”, îi spuneam câte uneia, „că te duc eu pe unde n-ai mai fost!” – pe munte, adică, doar nu mă pricepeam la altceva în afară de munte. „Aberezi”, se mâțâia domnișoara, „n-ai pe unde să mă duci, c-am fost peste tot!”. Eu, artist: „Serios, pisi? Pe Valea Albă ai urcat? Până sus pe platou?”. Nici una nu rezista la figura asta. Toate voiau pe Valea Albă, „până sus pe platou” (ehe...). Buzea, la datorie: băga text pe guriță de la gară până la Cămin Alpin și de la Cămin Alpin până la piciorul Văii. Dacă nu prindea textul, urcam Valea. Dacă prindea, țineam poteca până la Poiana Izvoarelor și luam cazare acolo. Tinerețe! 


***
Cantonul Schiel, masivul Bucegi

S-a-ntâmplat în vara lui 1987, după treapta a doua (pe care o luaserăm toți, c-așa era sistemul: examenul de la mijlocul anilor de liceu era eliminatoriu, dar de fapt îl lua toată lumea. Bine, am eu un amic care a fost picat la treapta asta a doua, l-au trântit pe motive politice – avea „gura mare” – chit că știa carte. O mizerie, o lucrătură tipică pentru profesorii Epocii de Aur: găinari, nevertebrați, piloși, lichele, șpăgari, slabi pe meserie. Profii de acum sunt genii ale catedrei față de nenorociții ăia – vorbesc, desigur, de profii de la orașe. La țară este exact invers, din cauza repartițiilor obligatorii ale lui Nea Nicu): nu, că noi mergem pe munte. „Noi”, adică cinci proști de la C. În afară de mine mai erau alți doi dobitoci, Usă și Pepe, și două gagici istețe, despre care habar n-am cum de s-au lăsat prostite în asemenea hal: auzi, să meargă pe munte cu noi! Problema de fond era acest „noi”, care nu exista. Fiecare dintre „noi” avea micro-gașca lui de munte, indisponibilă tocmai la pont: Usă îl avea pe Cealapa, Pepe îl avea pe Porcu, eu îl aveam pe Neámădă, numai fetele se aveau una pe alta. Ergo: ele au funcționat bine, „noi” am funcționat ca racul, broasca și o știucă. Erau trei trenuri spre Bușteni, la ore diferite: fiecare a vrut cu alt tren (deci în tren au fost doi botoși). De la Silva spre Padina se putea ajunge cu telecabina (pe la Babele), pe Valea Jepilor (tot pe la Babele, dar pe jos) sau pe Drumul lui Schiel (mai mult de mers, dar mai puțin riscant) – deci pe traseu au fost alți doi botoși.
Am mers pe Schiel de ni s-a urât, am crezut că nu se mai termină, eram gata să cedăm psihic când am zărit (de jos în sus, nu ca-n poza asta) Cantonul: thálatta, thálatta! Am ajuns mai mult morți, dar am luat țeapă: atunci ca și acum, Cantonul e canton, nu refugiu. Eram dezorientați rău, ne-am apucat să aprindem focul (?!) acolo, bine că n-am reușit, am mers mai departe, am ajuns pe pajiștea de la Padina, am pus corturile și ne-am dus la cabană după băutură. Când a ajuns Știucă (om normal, venise cu alt tren și cu telecabina), eram deja foarte beți: Pepe se sprijinea de un brad și mă ruga s-aduc toporul, să tai bradul care-i stă în drum și de-aia nu poa’ s-ajungă el la cort. Știucă era treaz bec, nu s-a băgat, și-a făcut treaba, e căsătorit de 20 de ani cu una dintre fetele noastre, au și-un copil, să le trăiască, să se facă mare și voinic. 

***
  Cabana Caraiman, masivul Bucegi

Printre alte cabane care au căzut la datorie în ultimii ani (în ultimele două decenii, de fapt, dar am făcut noi pe chiombii și n-am văzut cum s-au închis una după alta), se numără și faimoasa cabană Caraiman. De ce „faimoasă”? De-aia.

Nici nu știu de unde să încep... hai să încep cu toponimul și să las partea grasă pentru la sfârșit: e foarte bine că suntem români și că ne iubim patria (Patria?!), că ne mândrim (de ce?!) cu Crucea de pe Caraiman, că noi suntem pe veci aici stăpâni și alte căcaturi; dar numele nu-i românesc. Și nici măcar turcesc, cum speraserăm (are o ușoară sonoritate altaică), ci este rusesc toată ziua. În rusă, „caraiman” înseamnă pur și simplu „hoț”; dar, în mod ciudat, în română a intrat cu sensul ăsta doar la feminin („caramangioaică”, adică). Deci toponimul „Caraiman” ar putea fi tradus, puțin cam nepatriotic, ca „Muntele hoților”. Mă-ntreb ce rus a rămas numa-n chiloți după ce-a trecut pe-acolo, și mai ales, când...

În al doilea rând, nici cabana propriu-zisă n-avea treabă cu românii, c-a fost făcută de nemți. Da, de cei cu fabrica de hârtie din Bușteni, ei sunt autorii! Bine, că pe urmă românii au dărâmat-o și-au făcut-o la loc, după gustul lor, asta-i altă ciorbă; dar condamnarea la moarte tot românii i-au semnat-o, când au dat drumul la linia de telecabina de la Bușteni la Babele. Cine să se mai oprească la Caraiman?

În al treilea rând, cabana Caraiman e doar vârful aisbergului. Cabanele mor în toată țara, în toți munții, nu numai în Bucegi, iar motivele acestei sinucideri lemingiene sunt mult prea complexe pentr-un articol de-un sfert de pagină, așa că iată ce propun: hai să scrie fiecare aficionado, la redacție, despre cabana în agonie de care se simte cel mai legat. Câți munțomani am mai rămas în România? Zece mii? Cinci? O mie? Și o mie dacă suntem, e prea destul; nu cred că-s mai mult de-o sută de cabane cu totul, vii și moarte, la un loc. Uite, am început eu cu Caraimanul, continuă Grig cu care vrea el, apoi preia ștafeta un băiat din Oradea, să zicem, apoi unul din Vatra Dornei și tot așa. Le dăm gata până de Crăciun, dacă ne punem mintea cu ele!
Ce mă leagă pe mine de Caraiman? Nimic. Nu mi-a plăcut niciodată cabana ceea.

Rodnei cabane

Cabana Farmecul Pădurii, masivul Rodnei

E august 1995, iar echipa se dă jos din tren. Soră-mea, singura fată. Rupți eram, rupți! Și nu de băutură, nu; dar merseserăm toată noaptea, iar de două ori trebuise să schimbăm trenul, așa că nu puseserăm geană pe geană, de frică să nu ratăm gările de tranzit. Ceea ce ar fi trebuit să facem în dimineața aia, pe peronul gării din Lunca Ilvei, era să punem corturile și să dormim pe rupte. În loc de asta, am tocmit o mașină care să ne treacă peste deal, în satul Șanț, de unde pornea traseul spre lacul glaciar, spre Lala Mare. Noi, deștepți: am pornit pe traseu. Ne-am oprit dup-o oră ca să mâncăm – eram rupți și de foame. Apoi, cu burțile pline, am început urcușul spre traseul de creastă, ierte-mă Dumnezeu de prost, că numai eu am fost capul răutăților. A fost o zi de coșmar. Soarele bătea ca în Golful Persic, noi neatrenați, rucsacii grei, bocancii lipsiți de suplețe (bocanci de prima zi! Știți ce înseamnă asta...), soră-mea ezitând între isterie și leșin, a fost frumos.

Nu știu cum am reușit să ajungem până la tău, la Lala Mare, dar îmi amintesc că în ultima clipă, cu ultima geană de lumină, am adunat niște uscături din jnepeniș și-am încropit și-o sărăcie de foc, care ne-a mai săltat inimile. Cel cu chitara a scos instrumentul, cel cu muzicuța – la fel, eu am produs niște semințe (floare!), și seara a fost memorabilă. Ne-a și plouat, dar eram tineri, nu ne-a păsat.

La coborâre, după câteva zile pe creasta masivului Rodnei, eram cu totul alți oameni. Mult mai ușori, mult mai bine dispuși, arși de soare ca niște draci, flămânzi și setoși de bere, așa că ne-am socotit banii (i-am pus la comun, ca erau puțini), am mai privit o dată harta (veche, colecția „Munții noștri”) și-am modificat planul de întoarcere, ca să includă și-o noapte la cabană, la Farmecul Pădurii. Iată meniul: mămăligă cu păstrăvi și cu mujdei, plus bere la sticlă. Și-nc-o dată, și-nc-o dată. Când ne-am sculat de la masă, ca să ne ducem în camere, ne venea la toți să vomităm, atât de mult mâncaserăm; și, după atâtea zile de mâncat pe sponci, din spinare... am dormit ca vai de noi, gemând și icnind.

A doua zi de dimineață, cabanierul: „Voi mi-ați furat păstrăvii?”. Ce păstrăvi, nene?! Peste noapte, hoții goliseră păstrăvăria cabanei, gloria ei, mândria ei. Să fi întârziat o zi, dormeam și noi bine. 



***
Cabana Puzdrele, masivul Rodnei

Românii nu sunt românești. Nu-nu! Nu încerc să fac pe interesantul, pe Cioranul, pe Žižekul, dar așa e: românii nu-s deloc românești. Tu, de exemplu: te scoli la 7, bei o cafea, te sui în autobuz, în metrou sau la tine-n mașină, te duci la serviciu, cumperi Cațavencii că d-aia-i miercuri, tragi opt ore la birou (sau la catedră, sau la cabinet, sau la unitate, sau în trafic), te-ntorci în apartamentul tău, te uiți la un serial pe Netflix și te culci pe la 11. Ce e românesc aici?! Nici măcar hrana ta n-are nimic de-a face cu „ființa națională”: ai sandvișuri la tine, la prânz bagi o porție de paste, seara mănânci ceva încălzit la microunde. Deci? Unde-i mămăliga de mei, unde-i pastrama de oaie, unde-i borșul de tărâțe, unde-i mujdeiul de usturoi? Unde este țuica? Ai tu altă listă a românismelor?

Dacă nu-ți convine să faci analiza românității pe tine, fă-o pe mine, ca să nu ne iasă vorbe: ce-i place lui Buzea, care sunt „alegerile lui conștiente”? Hai că-i ușor, lista este scurtă: să înoate-n mare, să meargă pe munte, să bea bere, să scrie, să biciclească. Nimic românesc! Ce, strămoșii noștri înotau în mare, bicicleau, beau bere, scriau? Sufletul! Zero barat, tradiție românească.

Dar muntele este cu chichiță. Da, de vreo trei milenii, Carpații aceștia sunt călcați de ciobani („Carpații aceștia”, adică inclusiv Tatra, Metaliferii slovaci și Devica sârbească), dar ciobanii nu sunt montaniarzi, asta e ideea textului de față: ca iubitori ai muntelui, românii nu-s maeștrii nimănui, ci sunt ucenicii altora. Mai precis, ai germanofonilor: tirolezi, șvabi, sași, bavarezi și turingieni rămași pe-aici – ei ne-au învățat meserie. Numai că acest lucru se pierde, se uită, uneori datorită ultranaționalismului post-comunist, alteori prin simpla trecere a timpului. Iată: de trei ori am fost în masivul Rodnei, l-am parcurs temeinic, credeam că știu câte ceva despre dânsul, dar am constatat cât sunt de dobitoc când m-a-ntrebat cineva despre cabana Puzdrele. Am căscat gura ca crapii pe uscat: n-auzisem niciodată de ea. Lasă că n-am fost, dar n-auzisem!

A ars în 1990, iar uitarea în care a căzut este atât de completă, încât nici locul nu i se mai știe. Zice-se c-ar fi fost undeva pe sub Vârful Puzdrele, dar unde? Încerc să scot din uitare numele cabanierului Otto Shulcz; mai mult nu pot face. Scrieți-ne la oradeturism, pe gmail sau pe facebook. Orice deslușire este binevenită. Dacă nu salvăm noi memoria muntelui, cine s-o facă? 



***
Cabana Croitor, pasul Rotunda

Nu am ce face: pasul Rotunda este fix la mijloc, între masivele Rodnei și Suhard, așa că oricum aș fi scris (fie „Cabana Croitor, masivul Rodnei”, fie „Cabana Croitor, masivul Suhard”), mințeam. Am zis că mai bine s-o dau la pace și la adevăr. De mințit are cine minți în țara asta, las’ să fie și-un lup mâncat de oaie!

Numai că e totuși o mică problemă. O, cum să spun, problemuță. Eu n-am fost niciodată la cabana Croitor. Nu auzisem niciodată de cabana Croitor. Nu am cunoscut pe nimeni care să fi fost la cabana Croitor sau să fi auzit de cabana Croitor. Ingrată situație, hein? S-a întâmplat așa: tot frecând eu google maps în căutare de „soluții” (?!) pentru intrarea estică în masivul Căliman, am dat aiurea cu cursorul în sus și-am picat peste pasul Rotunda. Am făcut ochii cât cepele: ce cabană, frate? Păi am făcut creasta masivului Rodnei de două ori, cap-coadă, o dată în 1995 și o dată în 2009, dar nici vorbă să fi avut parte de vreo cabană pe-acolo, în afară de „Farmecul pădurii”, care, de cabană ce era, s-a ales praful de dânsa o vreme, apoi a fost relansată pe piață, bunînțeles atunci când n-am mai avut eu drum prin Rodnei. Be mic: de ani și ani, decenii bune, mă tot screm să fac Suhardul, și niciodată nu s-a nimerit. Am lăsat dracului intrarea estică și-am pus mâna pe mobil. A răspuns domnul Liviu, care s-a recomandat ca fiind al treilea proprietar al cabanei Croitor, și care mi-a spus următoarele: este vorba de o fostă cabană a unei întreprinderi socialiste (voi reveni la subiectul ăsta, e foarte interesant), vândută, revândută și disputată după Revoluție, renovată de mai multe ori (cârpită, adică) de primii doi proprietari, care au crezut că dau lovitura dacă se fac cabanieri. Dar vremurile se schimbaseră deja și s-au schimbat din ce în ce mai repede după aceea, așa că afaceriștii-cabanieri au falimentat, iar în 2001 a intrat în scenă domnul Liviu, care a priceput un lucru simplu: căbănitul nu este o profesiune, căbănitul e-o viață. Este un mod de viață. Cabana devina casa ta, căminul tău, castelul tău. Ai oaspeți cu plată, da, dar în restul timpului stai singur. Vara e bine, vin munțomanii ca să își facă numărul, să „bifeze” una dintre creste sau chiar pe amândouă, dar pe urmă, gata. Pustiu. Lupi, urși, jandarmi montani, foarte rar câte o trupă de prieteni pe motociclete de teren, poate și câte un vânător, dar atât. Să fii cabanier e o chemare, pe care o ai sau n-o ai. Mai mult antren e la călugări.