vineri, 19 octombrie 2018

Scriitori de poveste

Povestea a început bunînțeles cu Florin Lăzărescu, adică c-un telefon: „Mihăiță, nu vrei tu să scrii o carte?”. „Păi deja scriu o carte, Florine”. „Las-o dracu’ de carte și scrie altă carte, așa cum te-nvăț eu; că eu mereu te-nvăț de bine!”. Poți să-l refuzi pe Florin? Nu poți. Mi-a zis că cică să scriu de Vasile Pogor. Ce să scriu de Vasile Pogor, întreb eu. Ce vrei, zice Florin. „Auzi, măi”, îl întreb eu, „dar Pogor ăsta nu era cârciumar?”. El, de colo, că de unde ai mai scos-o și p-asta, Mihăiță tată, eu îi zic că am băut la Casa Pogor din Iași de unde am dedus că era cârciumar, c-așa sunt ăștia: ce, la Brașov n-am băut la „Casa Tudor”? Florin a râs într-un dinte și mi-a zis că n-a fost niciun fel de cârciumar, că să pun burta pe carte și să-i dau manuscrisul în trei luni, că are mare zor: „Nici eu nu sunt de capul meu, măi Mihăiță! Te rog foarte mult să mă-nțelegi!”. Adică tot Buzea era ăla hapsânul, cum ar veni. 

M-am dus la Bibnat, m-am dus la BCU, m-am dus la Biblioteca Academiei (da, aia unde citește Cristoiu, zice-se; eu n-am văzut niciun Cristoiu pe-acolo. Erau numai oameni serioși, veniți cu treabă, nu să se joace!), am scos material destul de gras (credeam eu, dar de fapt era doar grăsuț), am scris cartea, i-am trimis-o lui Florin, mi-a trimis-o înapoi pe motiv că era prea schiloadă, prea slăbănoagă, lăsa descoperite niște bucăți esențiale din viața lui Pogor al meu („Să pui mâna și s-o scrii la loc”). Am pus, am rescris-o, i-a plăcut („Vezi că se poate, Mihăiță?”), mi-a explicat că o să fie una dintre cele 11 biografii ale scriitorilor ieșeni cu care Iașiul se fălește. Era să mă scap în pantaloni: „Florine, vrei să mai scriu încă zece cărți de-astea?!”. M-a asigurat că nu și m-a rugat să nu fiu tâmpit, că celelalte zece au fost scrise de crema scriitorilor din generația mea. M-am scăpat în pantaloni. Ce știam eu de generația mea literară?! Nimic. Iar de crema ei, ce să mai vorbim. Mi-a tremurat carbonul de numa-numa până să pun mâna pe cele zece biografii „concurente” și să le iau la citit. Abia dup-aia am respirat ușurat: nu mă făcusem de râs. La mustață scăpasem, la mustață!

Să te compari cu morții e ușor, să te compari cu vii e greu: păi ce mare șmecherie e să scrii mai bine decât Cichindeal?! Vai de capul lui, săracul; iar despre alții ca el – Mumulean, Beldiman, Pralea, Sihleanu, Donici, Bolliac, Cârlova – nu e nimic de zis în afară de: pardon? Poate aveți treabă și eu vă rețin! Măi băieți, sunteți niște pigmei: limba română s-a făcut mare, voi ați rămas foarte mici. Nu-s prea convins că pe vremea voastră erați altceva decât „foarte mici”, dar enfin, poate că n-aveați termen de comparație; azi, însă, locul vostru e-n doctoratele șoarecilor de bibliotecă, nu-n librărie. Iar de bătut, eu mă bat cu ăi din librărie, nu cu voi, prăpădiților.

Ăi din librărie au ceva în comun, cel puțin ăștia zece: coaie. Nici unul n-a fost căcăcios, nici unul nu s-a pus în patru labe ca să-l pupe-n cur pe scriitorul său „de poveste”: Andrei Crăciun n-are nicio greață să mi ți-l dezbrace pe Creangă de legendă și să dea în fapt toată calicia de care omul Creangă era capabil (citiți cartea, sunt pasaje fabuloase); Tudor Ganea îl pune la punct pe Sadoveanu fără milă și fără discuție – colaborator comunist, favorizat al regimului, grandoman cu acte – iar nick-ul „Contele din Ciorogârla” va rămâne tinicheaua cea mai tinichea dintre toate tinichelele atârnate de coada maestrului; Costache Negruzzi ni l-a dat pe „Alexandru Lăpușneanul”, da, și pentru asta orice românofon are o datorie de onoare la Conu’ Costachi – nu însă și Bogdan Răileanu, care-mi dezvăluie sursa lui Negruzzi: pe Arkadi Arkadievici, der doppelgänger. Nu citiți noaptea cartea lui Răileanu, că vă cauzează; e-un sfat prietenesc. Dan Coman merge tiptiliș pe urmele lui Mihai Codreanu și află de unde avea maestrul bani de mers la bordel: îi cerea maică-sii. Când biata femeie a trecut la cele veșnice, maestrul Codreanu a găsit inspirație pentru sonete tot la bordel, dar bani cerea de-acuma de la nevastă-sa. Nicu Gane, prietenul de-o viață al lui Pogor al meu, a căzut în mâinile lui Iulian Ciocan și-a ieșit de-acolo nemuritor, da, dar șifonat rău de tot: nu poți să nu te bășici de râs la pasajul cu Nicu pictor, al cărui model – un cerșetor, un SDF-ist, un Obdachloser care puțea de cădea tencuiala de pe pereții atelierului 
 îl tapa de bani la greu pe domnul „pictor”, dar mai bine vă las să citiți singuri, că prea e savuros. Alex Tocilescu încearcă să fie băiat bun cu Topîrceanu al lui, dar nu-l protejează de the dark side of the Force: ieșeanul George Topîrceanu s-a făcut ieșean pe bani, nu pe semințe, că la București crăpa de foame. Otilia Cazimir, zice Simona Antonescu, era fată bună, dar cu lipsuri: n-o chema nici Otilia, nici Cazimir, nici sexy nu era, nici de măritat n-a reușit să se mărite, nici copii n-a avut, nici de-mbogățit nu s-a-mbogățit din scris (ca Sadoveanu, bunăoară), nici fericită n-a fost decât prea puțin timp (aici sunt pasaje dure, dar emoționante, chiar și eu m-am înmuiat oleacă: dragostea ei cu Top – George Topîrceanu – a fost pe bune și va rămâne pe bune, cel puțin cât va trăi româna ca limbă vie). Florina Ilis s-a furișat cu răutate în mintea arsă de nebunie a lui Eminescu și și-a scris cartea de-acolo, scuipându-l pe Maiorescu venit în vizită și nepregătindu-se de moarte, cum ar fi făcut orice om normal (dar cum să te pregătești de moarte când ești nebun?!); când zic „coaie” vorbesc serios, că eu unul n-aș fi avut sânge-n pompiță să fac ce-a făcut Florina Ilis, da’ recunosc cinstit că eu sunt mai fricos decât cei mai mulți oameni, ceea ce nu înseamnă mare lucru, că oricum scriitorii sunt oameni fricoși, prin natura profesiei. Bine, nu și Adela Greceanu, care-i dă voie lui Alecsandri în curtea școlii, ca să se producă și el în fața gagicilor cu următoarele versuri: „Ah, doamnă, ești belă ca roza ce crește / Și fruntea-ți divină treptat se belește! / Ah! lasă-mă a-ți spune cât sum fericit, / Văzând dulcea-ți față c-astfel s-a belit!”. În ce-l privește pe Cristi Fulaș, ăsta-i negru-n cerul gurii, e pitbull pregătit să ucidă: îl ia pe bietul mitropolit Dosoftei și-l bagă direct în pușcărie, în Polonia la Zolkiew care acum se cheamă Șovka și e-n Ucraina (sic transit gloria mundi). Fiind om bun Fulaș ăsta al nostru, suflet cald de creștin, îl ține pe Dosoftei în pușcărie până moare, ca Dumas-père pe l'abbé Faria. Eu v-am zis de la-nceput. Scriitori? Caveat! 

În materie de bătaie, n-au eu treabă cu nouă din ăștia zece, că nu mânc aceeași pită cu niciunul dintre ei; drumurile lor nu sunt și drumul meu. În ceea ce-l privește pe Cristi Fulaș, însă, lucrurile ar fi putut sta foarte rău dacă știam mai demult de el, dar cum n-am știut, e o șansă bunișoară să nu ne ciocnim vreodată: el și-a terminat trilogia, eu încă nu; el și-a dat preaplinul măsurii de traducător, eu încă nu; a fost tradus el însuși într-o grămadă de limbi, eu încă... hai, gata, închei aici comparația că mă enervez! Fulaș și cu Buzea au o genă comună, genă „stradală”, dar el aleargă deocamdată pe-un culoar paralel, unde-i și doresc s-ajungă la potou, că eu am alte treburi. Pe culoarul meu nu alergă nimeni și așa vreau să rămână situația, că n-am chef de concurență tocmai acum, când am prins și eu oleacă de cheag. Cum ziceam: caveat!

În poză sunt cu Paul Cernat (criticul, cel care e-așezat lângă mine), cu doamna Bianca Burța-Cernat și cu Iulian Ciocan (cel de lângă ea). Doamna mi l-a citit pe Pogor și i-a plăcut, m-a lăudat în public (nu mi s-a mai întâmplat mie asta de la ora de istorie din clasa a cincea, ia să vedem, anno domini 1982), a zis că bravo Buzea, ai făcut treabă bună (m-am ciupit ca să mă potolesc, că mă umflasem în pene ca un curcan, gata-gata să plesnesc!), a citit și un mic pasaj din cărticică, ce să mai vorbim, m-a făcut om. Iulian a zis și el de-ale lui, l-a mai spălat pe Nicu Gane de păcate (nu că-n carte îl făcuse albie de porci, dar orișicât, tot îl bubuise oleacă), iar Paul a venit cu următoarea idee, care m-a umplut instantaneu de pricinoșenie: cum, domnule, de n-am avut eu ideea asta înaintea lui?! Cum?!

Bref: dacă Iașiul a adunat fără mare efort 11 biografii ale scriitorilor „ieșeni”, celelalte orașe culturale de ce n-ar face-o? Nu c-ar fi nevoie de mari scriitori, de mari și nemuritori autori de opere inefabile etc, e nevoie de mari biografii ale artiștilor cu vieți „dense”, chiar dacă-n urma lor n-a rămas mare operă literară (ce, în urma lui Pogor a rămas?!). De ce să nu-și prindă Oradea eroii ei într-o colecție asemănătoare, de pildă? Brașovul, Bacăul, Constanța? Clujul, Craiova, Brăila? Sibiul, Timișoara, Suceava? Bucureștiul?! Câte biografii fabuloase au „în adormire” bucureștenii? Păi numai un tur mic, de vară, prin Bellu poate da pe puțin 20-30 de posibile biografii mai tari ca orice roman! Mai mult decât atât, sunt orașe mici care se pot „agăța” fără nicio problemă de-o biografie mare, ca Oneștiul de Nadia Comăneci, Sighișoara de Sándor Petőfi (apropo, știți care e varianta maghiară a zicătoarei românești „Ai dispărut ca măgaru-n ceață”? Pe ungurește vine „Eltűnt mint Petőfi a ködben” - și la chestii mărunte ne fac ungurii, poftim! Noi cu măgarii, ei cu poetul național!), Jimbolia de Lenau etc, se pot găsi biografii magnifice oriunde, numai să vrei să le cauți!

Eu zic c-aici e-o pâinică de mâncat și pentru Ministerul Culturii, și pentru ICR, și pentru primarii de oriunde, și pentru Consiliile Județene, și pentru publicul cititor, și pentru profesorii de toate gradele din preuniversitar. Păi una e să predai un „maestru” după manual și alta e să-l predai dup-o cărticică din „Scriitori de poveste”, heya?

joi, 11 octombrie 2018

Baruri pre-europene (III): Casata, Lămâița, Dunărea

Casata: victime colaterale ale Brexitului suntem și noi, băieții de la pagina 20, aflați în pericolul de a ne pierde, parțial, obiectul muncii: cum să mai scriem de baruri „europene” când bem la Londra?! Cu impostura nu ne-avem bine, așa c-am căutat o soluție, pe care-am și găsit-o chiar dacă (admitem cinstit) este imperfectă. Iat-o: bem la Dublin? Scriem „Baruri europene”! Bem la Belfast? „Baruri NATO”! Bem la Geneva, Reykjavik, Vaduz, Trondheim? „Baruri Schengen”! Bem la Tbilisi, Minsk, Baku, Odessa, Bălți, Erevan? „Baruri EaP”! Bem la Sarajevo, Tirana, Skopje sau Belgrad? „Baruri balcanice”! Uite așa.

Dar nu-i destul, din cel puțin două motive. Primul: cititorii noștri, cei care-s mai inteligenți decât ai lor, au îmbătrânit odată cu revista și încep să se cam lase de băutură, ceea ce este foarte trist (iar pe noi ne lasă fără pâine); al doilea, că cei serioși, care chiar beau, nu au nici timpul, nici cheful, nici banii și nici interesul de-a se flendura de colo-colo doar pentr-un păhărel de ceva, pe care oricine (chiar și eu) preferă uneori să-l bea pe îndelete, la el acasă. Ca să nu-i plictisim pe acești (tot mai mulți) cititori, plusăm cu încă un subtip de rubrică, și anume „Baruri pre-europene”, adică baruri care au fost în timpul și spațiul Pactului de la Varșovia și care nu mai sunt. Pentru astăzi am ales Casata.

Da, era cofetărie, nu bar propriu-zis, dar acolo puteai consuma alcool (aveau coniac și lichior), puteai fuma cât pofteai și, cel mai important între toate, puteai merge la toaletă! Civilizație, nenică. Bine, Casata provenea din interbelic, dar nu despre asta-i vorba acum, ci despre una dintre funcțiile oricărui bar din lume (sunt mai multe funcții, vreo cinci, o să le luăm pe rând), cea de facilitare. Cum s-ar spune și scuzați barbarismul, Casata era o facilitatoare: femeia și bărbatul intrau acolo separați și ieșeau împreună („La tine sau la mine?”). Bunînțeles că eu unul n-am intrat vreodată acolo, ca să nu mai zic de ieșit, pentru că atunci când Casata a murit, la 4 martie 1977, cu toți clienții dinăuntru, aveam cinci ani.

Unde anume era? Aici e-aici, că nimeni nu mai știe. Se pare că locul cofetăriei (zisă „Tasata” după cutremur) era unde-i acum stradela Tache Ionescu, între McDonald’s Romană și Café Milano. Dar asta-i, că nu sunt sigur.

***

Lămâița: stăm în Piața Universității, da? În spate-dreapta avem Teatrul Național, în spate-stânga avem spitalul Colțea (de fapt, scuarul unde a fost Turnul Colțea), deci în față ni se deschide bulevardul Elisabeta. Pâș-pâș, mergem pe axul drumului că nu-s mașini (suntem în imaginație, ne permitem), trecem de marea intersecție cu Calea Victoriei, pâș-pâș înainte, trecem și de intersecția cu Brezoianu, pâș-pâș pe lângă Cișmigiu, am ajuns în intersecția cu Schitu Măgureanu, stop. Aici e.

În stânga avem un bloc de apartamente, la parterul căruia sunt magazine („Tata & fiul”, „Librarul”, „Izvor Kebab”, „Libra Bank”), în drepta avem liceul Lazăr, în față-stânga avem un triunghiular bloc interbelic destul de jumulit („De închiriat”), iar în față-dreapta avem unul asemănător, tot triunghiular, tot interbelic, tot jumulit, la parterul căruia se află un Mega Image... dar la etajul căruia nu știm ce se află. Și ce n-am da să știm!

La acest din urmă parter era faimoasa cofetărie Lămâița, din care n-a rămas nimic, dar care a îmbogățit limba română c-o expresie, ceea ce și-ar dori orice scriitor, dar din păcate majorității nu-i iese (iar „Lămâița” nici măcar nu-și propusese așa ceva!); dar s-o luăm cu începutul. Dac-am fi în 1938, să zicem, intersecția ar arăta la fel, numai că-n locul blocului cu apartamente era grădina de vară „Cireșica”, în cele două blocuri triunghiulare erau bordeluri, iar liceul Lazăr era și el mai tinerel, avea doar 78 de anișori, nu 158 ca acum. Dar ia să facem un salt în timp, din 1938 în 1988: nu mai avem bordeluri, avem însă cofetăria Lămâița la parterul unuia dintre blocuri. Intrăm, cerem un suc, o prăjitură, plătim și plecăm cum am intrat – dacă nu știm parola. Dar dac-o știm, urcăm pe-o scară discretă din cofetărie până la etaj, unde avem parte de desfătări trupești în compania unor domnișoare. Sigur, este un păcat ce facem, dar ce ne face nouă guvernul Constantin Dăscălescu nu tot păcat este?!

Bordelul clandestin de deasupra cofetăriei Lămâița a funcționat timp de decenii în plin comunism și nimeni n-a avut nimic de zis (clienții erau străini care plăteau în valută), totul era condus din umbră de securiști, dar buba s-a spart când un mare mahăr a descoperit că prea-răsfățata lui fiică, elevă la liceul Lazăr, era și prostituată la „Lămâița”. Vă imaginați ce scandal a ieșit! Dar nu e treaba noastră. Noi am rămas cu expresia. „A pune botul la savarină”. Frumos!

***

Dunărea: nu-mi amintesc cine știe ce despre cofetăria Dunărea, la drept vorbind. Colegii mei se duceau des acolo, n-am prea înțeles de ce, era o cofetărie ca orice cofetărie, doar c-aveau plăcintă dobrogeană (vorbim de 1988, când în tot orașul nu mai era nimic de mâncare), era și-o mică terasă unde puteai să te așezi și să tragi de timp mâncând un pateu, o plăcintă sau o tartă atunci când aveai de așteptat pe cineva în zonă; cum nu erau mobile pe vremea aia, era destul de jenant să-ți dai întâlnire „la fântână” și să stai ca prostul zeci de minute în șir, pe când în jurul tău oamenii veneau, se pupau și plecau îmbrățișați, de mână sau la distanța aia exotică, de „plimbare amoroasă” cum zicea săracul Mihail Sebastian despre Lenny a lui. Poate că ăsta era rostul sau/și farmecul „Dunării”? Habar n-am, nu le-aveam eu cu amorul pe vremea aia.

Sigur că se dădeau și țepe, ca peste tot. Comandai, mâncai și fugeai până să-ți aducă nota de plată, doar că era trist dacă te invita o fată la „Dunărea” după figura asta și tu dădeai din colț în colț, că râlă, că să vezi, și n-aveai curaj să-i spui că tănticile de-acolo aveau memorie de elefant. Dar altceva am de zis.

Acum câțiva ani am intrat în localul fostei cofetării, aveam necazuri cu telefonul (acum e-acolo un Orange Shop). Pe mine mă știți. Ghinionist, ghinionist, dar cu lipici: am nimerit la o domnișoară consultantă de vânzări care m-a consultat foarte profesionist, că era frumoasă ca o finlandeză, m-a amețit de tot. Știți cum e. Simți nevoia să te cocoșești. Cum ea era tinerică foarte, m-apuc să fac pe Radu Anton Roman (versiunea pitică) și să-i explic istoria orașului (ea era din Pașcani, venise la studii): păi, dragă domnișoară, știi tu ce era aici înainte? Nu, ce? Ehehe, păi ascultă-l pe Moș Mihăiță, c-aici unde ai tu priveliște pe fereastră și-i vezi p-ăia care se pupă cu alea la fântână, a fost cândva biserica Ienei, căzută patriotic la datorie, în Ceaușimă! E?

Lasă că fata n-a înțeles nimic („Ce e aia «Ceaușimă»?”), dar după o vreme mi-am dat seama cât căcat mâncasem, involuntar: biserica Ienei NU fusese acolo, ci mai sus pe bulevard (cu foarte puțin mai sus, dar oricum). Iar de aici au eclozat următoarele întrebări: dacă eu, bucureștean din 1975, nu știam unde fusese biserica și nici când fusese călcată cu buldozerele (30 aprilie 1977, mult înainte de Ceaușimă!), atunci cine mai știe? Dar, mult mai important: ce relevanță mai are „știința” asta, a ceea-ce-a-fost-înainte-aici? Da, știu că s-a distrus enorm și se mai distruge încă (ce impersonal nevinovat: „se” distruge!), dar de nenumărate ori m-a izbit de acest adevăr: orașele sunt pentru oameni vii. Oamenii vii dărâmă ce-au construit oamenii morți și construiesc la loc, altfel. Iar știința celor care se cred păstrători e mereu prea mică: ce era pe locul Intercontinentalului?!

articole publicate în numerele 24, 30 și 40 ale revistei Cațavencii
foto: Mihai Alexe

luni, 3 septembrie 2018

Baruri pre-europene (II): La Trei Ochi Sub Plapumă, Mandravela, Bumbești

La Trei Ochi Sub Plapumă: „Umblă Mihăiță să se lase de băut” – na, c-am trăit s-o aud și p-asta! Iubitori ai paginii 20 (să nu fiu obraznic și să zic „ai revistei”), vă garantez că e-o legendă lansată de dușmani, clocită în cine știe laboratoare secrete ale serviciilor, sau poate chiar în strada Savușkina 55, la fabrica de troli; după cum se știe, Putin altă grijă n-are, decât să mă las eu de băut.

Ei bine, nu! Am trecut la serialul de baruri pre-europene din alte motive, nu că m-ar bântui piaza rea a abstinenței. Parte din motive țin de dorința de-a ieși din cușca prezentului, în care unii dintre voi se simt bine, iar unii dintre noi, nu; grosul ține de incorectitudinea mea politică, din cauza căreia de peste tot sunt ușuit, în afară de pagina asta, ține-o-ar Dumnezeu întreagă și sănătoasă.

Dar mai întâi, povestea: cândva, nu se știe când (1840 – 1890, oricând în jumătatea aia de secol), peste un negustor au intrat bandiții-n casă. L-au „muncit”, cum se spunea în româna veche la tortură, ca să spună unde și-a ascuns banii (să le dea pin-ul, cum ar veni), și omul deja mărturisise, când – hop! – din patul conjugal a sărit nevastă-sa, c-un făcăleț, și zbang, l-a căpăcit pe unul din bandiți cu atâta simț de răspundere, de l-a lăsat lat. Celălalt i-a băgat cuțitu-n ochi, i l-a scurs pe obraz, dar și-a luat și el un făcăleț peste cap, două, trei, patru, cinci, pân-a ales să fugă englezește, să-și scape pielea. În urma acestui jaf ratat, negustorul s-a lăsat de negustorie și s-a făcut cârciumar, iar la un pictor (rămas anonim) și-a comandat un tablou pe care l-a expus în sala mare a cârciumii. Tabloul, probabil naiv lucrat, îi înfățișa pe cei doi soțiori în pat („sub plapumă”) la momentul începutului atacului; evident, în acel moment doamna avea ambii ochi în cap, dar bucureștenii au făcut acest spirit miticist („trei ochi sub plapumă”), care a prins atât de bine, încât cârciumarul și-a schimbat accordingly numele stabilimentului. Nu știu dacă povestea-i adevărată. Se non e vèro, e bèn trovato.

Am fost să caut locul. La intersecția Căii Moșilor cu Bulevardul Carol, așa scrie în istoriile orașului. Azi, acolo nu este nimic, doar o intersecție aglomerată. Și-atunci? Au conservaționiștii dreptate? „Hai să păstrăm tot ce e vechi, că vechiul e valoare, orice vechi e valoare” – chiar orice? Țin minte cât s-a bătut Nicușor Dan (om foarte simpatic) pentru Hala Matache, și repet întrebarea: merita?
*** 


Mandravela: ca orice bucureștean, îmi urăsc și eu orașul, profund, visceral, pasional, cum văd că se urăște în această câmpie plată, banală și săracă, în care-a aterizat Bucureștiul, nu se știe cum, ca o farfurie zburătoare (nu se potrivește deloc cu ce-i jur împrejur).

Dar mă răsucesc, cum ne-a-nvățat profesorul Vlăduțescu (traducător din Boetius, un băiat, nu-l știți), și zic: dar eu ce-i i-am dat orașului meu? Pentru că-i al meu, măcar că nu e, adică tocmai de-aia. Când am venit aici de la țărănoaia, în 1975, eram un copilaș credul, care și-o lua de la toți; orașul m-a făcut adultul de azi, caracter jegos, da, dar apt pentru supraviețuire. Sătucul meu din pădurile Hârtibaciului, care n-a avut niciodată mai mult de 80 de case, m-ar fi pregătit la fel de bine pentru mileniul trei? Întreb.



Ai mei au nimerit în cartierul Berceni, despre care bucureștenii nici nu știau că există, într-un bloc cu patru etaje, frumos foc (zugrăvit în verde). Bunînțeles că, orașul fiind împărțit în sectoare, nu în cartiere, a trebuit să aflăm că stăm în Berceni de la alții, noi neștiind acest lucru; adică alții din alte zone ne spuneau că stăm în Berceni, pe când vechii localnici, nativii căsuțelor scăpate de buldozere, spuneau că stăm în Mandravela. Eu ce să mai înțeleg, copil de grădiniță?!

Povestea unu: pe locul unde se află acum sinistrul „mall” Big Berceni a existat în interbelic faimoasa cârciumă a lui Costică Mandravela (aromân de-al nostru). Faimoasă, pentru că dincolo de Șoseaua Olteniței se afla Mânăstirea Văcărești, plus pușcăria cu-același nume, iar când cineva se „libera” din pușcărie, toată floarea cea moțată a interlopilor bucureșteni se aduna peste drum, la cârciuma lui Costică, să-l ajute pe „liberat” să se reintegreze în societate. Sigur că de multe ori se lăsa cu plăgi tăiate, înjunghiate, împușcate și altele asemenea, ca și-acum; cimitirul din spate, Cărămidarii de Jos, completa odiseea (pușcărie – cârciumă – cimitir) „liberării”. Dincolo de cimitir se întindeau câmpurile cu porumb, viile și livezile oamenilor, plus grădinile de zarzavat risipite printre ele, cu căsuțele aferente. N-a rămas nimic. În locul Mânăstirii Văcărești este azi Sun Plaza Mall, în locul cârciumii este Big („Băcănie Industrială Gospodina”) Berceni, în locul porumbiștilor e pădurea de blocuri, numai cimitirul rezistă. Povestea doi, însă, rămâne pe altă dată!

*** 

Bumbești: mă cheamă Marius pe la el („Hai, bă, să-ți dau banii ăia”). Mă duc, nu-l găsesc – Marius lucrează la Locanta Jariștea – sun să-l cert că de ce mă pune pe drumuri dacă nu este la muncă, îmi zice că-i vis-a-vis, în depozit, transpiră peste un teanc de facturi. Caut, dau peste o clădire ponosită pe colț, la parterul căreia aflu ulterior că fusese legendarul „restaurant” Bumbești.

Legendar pe dracul. De fapt, „grădina zahana Bumbești” era altceva decât un așa-zis restaurant comunist de la parter, din care am văzut cu zecile în sinistrul deceniu ’80 – ’90 (toate la fel: încăperi prost luminate, pline cu ratați care beau în picioare, în nori de fum puturos de țigară, cu câte o tanti îmbrăcată în halal alb foarte jegos, grasă, agresivă și hoață, pe post de manager); se pare că Bumbești fusese locu-n care prosperase proletariatul dejist, cel ce construia comunismul „obsedantului deceniu” (1948 – 1958), în timp ce țara murea la Sighet, la canal, la Aiud, la Pitești, la Periprava și-n câte alte locuri. Ce le păsa mahalagiilor Bucureștiului? Ei furau de la abator (unde lucrau mai toți capii infractorilor; eu însumi l-am cunoscut pe Nașu, pot depune mărturie) ce puteau - și puteau, că de-aia învățaseră meserie-n pușcării - iar la Bumbești întindeau grătare fără număr și fără sfârșit, pe care frigeau de toate: ficăței, mușchiuleți, rinichi, inimi, măduvioare, fleici, dar mai ales momițe.

Și acum ajungem la sensul acestui remember matein: ce erau momițele? Lasă că azi sunt uitate complet ca fel de mâncare, dar li s-a uitat până și înțelesul numelui, mă rog, cel puțin în clasa pe care cu onor o reprezint, aceea a intelectualilor de week-end (și de concediu): eram și eu convins, ca toată lumea, că „momițe” sunt testiculele de taur și de berbec, preparate într-un anumit fel, ca să-și piardă mirosul specific (și foarte puternic). Cu alte cuvinte, eram convins că „momițe” și „fudulii” sunt perfect sinonime; nimic mai fals. Momițe erau, zice-se (și poate că încă sunt, pentru cine se pricepe), ganglionii limfatici din gâtul vacii, care, nu știu de ce, la specia asta (Bos taurus) cresc neobișnuit de mari. Și de gustoși, zice-se, pârpăliți pe grătar, dar nici asta n-am de unde să știu. A, da: cică la Bumbești nu erau grătare, erau „table”. De băut, habar n-am ce se bea într-un mediu infracțional ca acela. Carcalete, bănuiesc. Toți oamenii de tip „pușcărie” preferă să se îmbete cât mai repede, nu să piardă timpul degustând și discutând. De tăiat cu șuriurile când ne mai tăiem?!

articole publicate în numerele 25, 29, 34 ale revistei Cațavencii 

luni, 27 august 2018

Baruri pre-europene (I): Cireșica, Dorobanți, Grădinița

Poza e de pe strada Șelari, nu de pe bulevardul Elisabeta, am pus-o aici pentru culoarea locală (comunism, București etc); chestia e că sunt dator cu acest text, măcar că mi se face pur și simplu scârbă numai când înșir, în minte, aceste patru silabe: Ci-re-și-ca. Puah! Da, am fost dat afară de acolo, nu fac un secret din asta, cândva între 1990 și 1996 (nu mai știu exact când, subconștientul a șters acel fișier din memorie, probabil ca să mă protejeze): nu, nu eram beat, nu făceam scandal, nu mă legasem de femeia vreunui interlop, nimic din toate asta. Pur și simplu, un chelner m-a înhățat de cot imediat ce intrasem, m-a pilotat spre ușă și m-a scos în stradă, catadicsind doar să spună: „N-ai tu față de «Cireșica»”. Avea dreptate.

Pentru că, de ce? Pentru că era o cloacă de securiști, de-aia. În afară de „Nicorești” (cel de pe Toamnei, îl știe toată lumea), nu exista un local în București mai infestat decât „Cireșica” – iar asta ar trebui să limpezească, după mulți, mulți ani, de ce glumele din revista noastră, despre un fost prim-ministru și despre un fost președinte (cum c-ar bea acolo până la ultimul leuț), erau într-adevăr atât de dureroase pentru aceștia; noi știam și ei știau că a bea la Cireșica însemna altceva decât a bea, însemna a aparține cuiva, a fi sclavul cuiva, altcuiva decât alcoolului. Așa cum, de pildă, Starbucks e un brand, Cireșica era un stigmat. Scriu „era”, deși spațiul mai există, fizic, dar e-nchis. Și probabil că închis o să rămână: nimeni nu-i nebun să-și bage banii-ntr-un cal mort.

Totuși, de ce „Cireșica”? De ce le-a cășunat securiștilor tocmai pe acel loc anume, și nu pe altul? Nu știu, nu cred că știe cineva, dar eu măcar am o teorie. Se numește „Teoria Mihai Buzea” și iată de ce: bănuiesc că proto-securiștii au pățit, demult, ceea ce am pățit și eu, adică au fost dați afară de la vechea terasă „Cireșica”, cândva în deceniul al patrulea din secolul trecut, iar atunci când au ajuns ei la putere, s-au răzbunat cu asupra de măsură: au demolat terasa (unde cântase Zavaidoc, unde se simțiseră bine „burghejii” iar comuniștii fuseseră nimeni), au furat numele și l-au transferat bodegii lor murdare, murdar-slinoasă cu pretenții, așa cum le plăcea lor, cum își imaginau ei luxul, rafinamentul, opulența (cu mochetă de culoarea căcatului!). O singură dată am văzut ceva similar: localul Old Monarchia, din Budapesta, perla kadarismului, acum un jeg decrepit (dar care, spre deosebire de Cireșica, încă există). Iar pentru tineri: a bea la Cireșica (ieri) era ca și cum ai purta papuci cu blană (azi).


***

Nevastă-mea susține până-n ziua de azi că prima dată m-ar fi prezentat prietenelor ei la o ieșire „cu fetele” la Pizza Hut, acolo peste drum de ASE, la parterul hotelului Sheraton. Așa o fi. Problema e că nu-mi amintesc absolut nimic: „Erai cu Săndel și cu încă un băiat, eu ți-am zis că puteți sta la masa noastră, dacă vreți, tu ai zis da-da, bine-bine, v-ați așezat, ați băut bere și n-ați zis nimica, m-ați scos din minți. Fetele nici n-au înțeles care dintre ei erai tu. Stăteai cu ochii-n gol ca și-acuma... mă, tu auzi ce-ți spun?”.

În 1985 eram elev de-a șaptea, în gimnaziu, și n-aveam nicio posibilitate de-a câștiga un ban al meu, stăteam la mila lui taică-meu, să-mi dea „de buzunar”, dar nu m-ajungeam niciodată. Ce era să fac? Am zis „da” când nemernicul de unchiu-meu, securistul pensionat, m-a întrebat dacă vreau să spăl mașini la ambasada Tunisiei (acum, acolo e Tucano), unde lucra el ca „om de serviciu” (i-auzi!). 200 de lei, o zi pe săptămână, duminica. „Și nu e muncă multă”.

Nu era, într-adevăr: nu-mi amintesc să fi spălat mai mult de două mașini pe zi. Unchiu-meu stătea pe-un scăunel, burtos, descins la haina lui de piele, își sugea dintele de aur și îmi dădea ordine răstite, cu voce mare, să audă doamna ambasador ce bine mă strunește. Curând m-am împrietenit cu Hamid, șoferul, și cu cei doi copii: cu băiețelul jucam „pase-pase”, iar fetiței îi desenam animale fantastice cu creta, pe asfaltul ud, ca să le ghicească (și le ghicea, era foarte isteață: „le griffon!”, „le sphinx!”, „la sirène!”), până se băga nemernicul: „Fă-i, bă, și-un porc copilului, ce-l tot chinui atât!”. „Păi ei sunt musulmani...”, spuneam, iar el m-amenința cu bătaia („Vezi că io nu știu multe”). 


Ultima dată, după muncă, Hamid ne-a luat cu el, la Autoservirea Dorobanți, în care se găsea mâncare (oribilă, infectă, dar mâncare, pentru că acolo era centru; în cartiere nu se găsea nimic), și m-a-ntrebat ce-o să-mi cumpăr cu cei 200 de lei din ziua aia. „Une joli casquette”, am zis, și jap, nemernicul m-a plesnit cu palma peste față, acolo la masa din mijlocul autoservirii. Că de ce vorbește gura fără mine. Că dacă am ceva de zis, îi zic lui și-i spune el lui Hamid (unchiu-meu neștiind boabă de franceză). Mda... de ce stau cu ochii-n gol la Pizza Hut. 

***

Când s-a-nchis Grădinița (chiar, când? În ce an?) nu am simțit nici urmă de tristețe, spre deosebire de generație mea de roacheri; nu-mi plăcuse niciodată locul ăla. O jale comunistă, o mizerie, o mânjeală. Halbe jegoase, vânzători urduroși cu aere de stăpâni, bere apoasă (cu detergent, ca să facă spumă), totdeauna coadă, totdeauna lupte pentru mese de tablă proastă, ruginite și șchioape. Când, în sfârșit, vânzătorul anunța că bagă bere la vânzare, roacări de la toate mesele se buluceau disperați să facă o coadă în fața punctului imaginar în care urma să fie adus butoiul (uneori era adus, alteori, nu). Ceartă, țigănie, se mai lăsa și cu câte-un cap în gură – și asta când eram între noi! Când teritoriul sfânt al Grădiniței era călcat de picior păgân (vreun depeșar, vreun folkist), lucrurile degenerau de la început, adică încă-nainte de-a veni butoiul. 

Iar după ce „trimișii” la coadă se-ntorceau la masă, cu brațele pline de halbe, începea ritualul flegmelor. Fiecare își bea însetat prima halbă, apoi și le cântărea din ochi pe cele două sau trei rămase, proclamând: „Bă, astea-s ale mele! Uite-aci!” și scuipa în fiecare, cât mai scârbos cu putință, astfel încât să nu-i treacă cuiva prin cap să-i ceară bere. Celui care nu rezista cu vezica plină și pleca aiurea la toaletă i se turna în halbă fie vodcă, fie scrum, fie scuipat. Pe înserat, când toată lumea era mai mult sau mai puțin foarte beată, începeau înjurăturile, mai întâi in house (la aceeași masă), apoi între mese, iar când se-nnopta se lăsa, în mod obișnuit, cu bătaie. Zice-se c-ar fi existat și „înnoptări” neobișnuite, în care nu s-a bătut nimeni cu nimeni. Se poate. Nu le-am prins, dar nici eu nu eram acolo mereu.

Peste nici patru ani, m-am regăsit cu localul, gata să nu ne recunoaștem; eu eram student, el se numea acum „Restaurant Elegant” și era cunoscut în tot orașul ca „Efes Pub”, că era ținut de niște turci, care vindeau halba cu cinci mii de lei, cam a șasea parte dintr-un salariu mediu. Era plin! Numai interlopi, numai târfe, numai basarabeni, numai traficanți de mașini, numai nemți roși de pofte. Acolo mi-am făcut ucenicia de picol și de chelner, acolo am văzut dedesubturile „afacerii cu bețivi” care este orice cârciumă, acolo am învățat cum se fură de la bogat (turistul străin) și se dă la săraci (polițistul și interlopul). Nici nu visam c-o să-mi folosească. Am vrut să-mi câștig viața ca intelectual, dar n-a fost să fie. În locul Grădiniței e acum McDonald’s. Da.


texte publicate în numerele 26, 32, 33 ale revistei Cațavencii 

marți, 7 august 2018

Despre Parâng, numai de bine

Nu campează nimeni la Mândra, și pe bună dreptate: e prea aproape. Nici m-apuci să te-ncălzești oleacă pe traseul de creastă, că gata, ai ajuns, hai cu coborâșul în căldarea glaciară; păi cine are atâta concediu, ca să-și bată joc de el, cu trasee de două ore în Parâng?!

Eu, cine. Cobor în faptul dimineții din trenul de noapte, în gara din Petroșani, de-acolo iau un taxi până la telescaun (plătesc cinstit două bilete – eu un bilet, rucsacul un bilet – altfel cum aș putea să urc cu telescaunul?!), mă dau jos pe platou, trec ca un demon pe lângă ispitele crescute acolo ca ciupercile după ploaie în ultimii 30 de ani (hoteluri, cabane, pensiuni, cârciumioare, grătărele, pă’ă’ele, fete ochioase care se plictisesc vizibil, fete topless care fac plajă și se prefac că nu se plictisesc – dar se știe că acolo la momeală) și bag pas pe traseul de creastă, dungă roșie, până ajung deasupra căldării Mândra. Uneori nu cobor, alteori da. Pun cortul, zac, fac poze, fac baie, cuget ce nasol e să fii ziarist și să n-ai bani, pe urmă-mi zic că banii au prostul obicei de-a te obliga să muncești pentru ei, nu să umbli brambura cu cortu-n spate fără să te pițigăie niciun șef la melodie („Buzea, aștept rezultate!”), și-n tot timpul ăsta îmi savurez pe-ndelete presimțirea c-o să se-ntâmple ceva.
Într-un an s-a întâmplat. Nu eram singur, eram cu unii (niște pricinoși, cum s-a dovedit). Un țap tânăr a coborât din creastă, sfios, dar hotărât: venea drept spre corturi. Încet, dar drept. A ajuns pe fundul căldării, pe aceeași parte a lacului pe care eram și noi, a înaintat până la vreo 20 de metri de corturi, apoi s-a oprit. Ne privea cumva ciudat, parcă pe sub sprâncene („Ce căutați voi aici?”, poate? Nu știu), ne-a adulmecat pe îndelete de la distanța aleasă de el, mult mai mică decât distanța de siguranță a speciei sale, apoi a început să danseze. Nu există alt cuvânt. A dansat pentru public. Sărituri în loc, răsuciri, tăvăliri, box cu umbra (lovea cu coarnele), cabrări, kick-uri cu copitele din spate, tot. Un spectacol unic, ceva de care ai noroc o dată-n viață. După vreo cinci minute (mie mi-au părut o eternitate), a plecat gâtul pentru audiență, ca un actor, a brăhnit vesel și-a plecat agale spre creastă. Întrebați, bătrânii muntelui ne-au spus c-am asistat la ceva rasisim; dar cum a rămas povestea asta în memoria colectivă? „Când istericul de Mihăiță a-nceput să țipe și-a speriat țapul care dansa”. Eu, isteric?!

***

Lacul Roșiile: acolo era să mor. Nu topârcenizez! „De urât și de-ntristare / Beat de soare / Și pârlit îngrozitor!” – nici vorbă de așa ceva! „A muri de urât” este doar o vorbă goală, un mod romanțios de-a spune că te plictisești fără tabletă și fără conexiune de zeci de mega pe secundă (cine visa la ea acum douăzeci de ani?), dar eu vreau să spun că era să mor la propriu, nu de plictiseală, ci de munte. Da-da. Se poate muri „de munte” foarte ușor. E destul să-ți iei ochii de pe munte câteva minute și gata, el deja s-a apucat să-ți fiarbă grâul de colivă.
În cazul meu personal, asta s-a-ntâmplat din cauza unui pariu deosebit de idiot, ceva caracteristic tinereții, mai ales tinereții viermuind de hormoni: spre deosebire de ceilalți, unul din băieți își adusese prietena cu el, prietenă care avea chef de stat la soare, nu de mers. El avea ce face, c-o ungea cu alifie să nu se ardă (plus că din când în când se retrăgeau în cort, să verifice bagajele), dar noi, restul, ce era să facem?! Bălăceală, dat cu pietre, citit, mima, șeptic - ți se ia de toate, la un moment dat. Hai să facem pariuri. Pe cât că nu urci în opt minute până sus în creastă (eram în căldarea glaciară, campaserăm pe iarba grasă de lângă lac: la coborâre ne luase mai mult de o jumătate de oră ca s-ajungem din creastă până jos, la lac)? Cine să ridice mănușa, dacă nu Mihăiță...
Aveam pe mine un chilot „bermuda” și-un un maieuț, iar în picioare teniși „drăgășani”; am rupt-o la fugă pieptiș, sărind din piatră-n piatră, mai-mai să-mi frâng gâtul la fiecare pas, dar am ajuns până sus în șase minute, nu în opt! Cei de jos îmi făceau semn c-am câștigat, să cobor, dar eu știam mai bine. Am luat-o agale pe drumul de creastă, scăldat în transpirație, doar puțin, să mă răcoresc.

Din dreapta, din sud, urca ceața. Nor negru, compact: am văzut-o prea târziu. În câteva secunde eram total pierdut în negura înghețată a norului, clănțănind din dinți, căutam disperat vreo urmă a potecii pe care urcasem; am găsit-o, am coborât cum puteam prin semibezna aia umedă, dar când am ajuns la lac n-am mai găsit corturile. Și nici lacul. Coborâsem într-o altă căldare glaciară.

De scăpat, am scăpat viu după trei ore de rătăcit prin cețuri, cu muci și lacrimi, dar nu pot să explic prin ce minune. Când am ajuns, am mâncat un borcan de dulceață, m-am băgat în sac, am adormit și l-am luat în brațe pe colegul de cort (dormea și el), care m-a trezit c-un cot în cap: „Du-te dracu’ de poponar”.

***

Lacul Câlcescu este unul dintre cele mai cunoscute (și îndrăgite!) locuri de campare din toți munții României, așa că n-am ce face, trebuie să sparg corul lăudătorilor și să spun oleacă de adevăruri neplăcute despre lacul Câlcescu. În primul rând, trebuie spus că „lăudătorii” nu-s doar lăudători, îs maniaci, fanatici, câlcescodependenți, văzători de iele (câlceștiene, evident): seamănă cumva cu vamaioții de acum treizeci de ani, pentru care Vama nu era doar un loc magic, dar – atenție! – era și secret; să nu cumva să fi dus vreun neofit pe-acolo, că nu era bine. Așa și câlceștenii. Să nu cumva să pomenești și altora de raiul lor pământean, că fac urât! Ceea ce comit eu acum este erezie, este câlcescocid, bine că n-am identitate socială că mi-o luam grav. E bun și anonimatul la ceva!
În al doilea rând, lacul Câlcescu nu și-a câștigat faima prin faptul c-ar avea ceva special. Da, e un lac glaciar frumos, da, e-un lac glaciar foarte frumos, într-un peisaj remarcabil, dar așa-s și altele; numai în Parâng am pus eu cortul la Roșiile sau la Mândra, lacuri tot așa de frumoase, aici e vorba de altceva. N-am știut la început, degeaba vorbeam cu oamenii, toți îmi spuneau același lucru, dar eu nu vedeam adevărul de nas, măcar că era sub nasul meu (la propriu). Pentru că ori de câte ori am ajuns la Câlcescu, am ajuns de sus, din creastă, la fel ca la celelalte lacuri, dar aficionados nu ajung la el de sus în jos, ci de jos în sus. Mai exact, pasionații se suie în mașinile proprietate personală, șofează cu discreție până la Obârșia Lotrului, urcă în serpentine pe Transalpina, undeva înainte de Cabana Aviatorilor ies în dreapta, pe drumul forestier care urcă pe lângă râu, pe lângă Lotru, până-ntr-o poiană unde parchează, descarcă mașinile și urcă gâfâind până sus la lac, unde se pun pe băutură, pe grătar și pe chef. Pentru că nu oricine poate face drumul ăsta, ei se cred foarte mari munțomani și păstrează un colțișor cald în inimă cuibușorului lor de nebunii. Să nu cumva să zici ceva de Câlcescu, că se face primejdie!
Punctul meu de vedere e ușor diferit. Adică eu cobor din telescaun, fac nouă ore pe drumul de creastă al Parângului și când cobor în căldarea Câlcescului, ce găsesc?! Cele mai bune locuri de cort ocupate, aerul înfricoșat de mirosul micilor și pe tine beat mort, măi câlcescofilule auto-moto.

articole publicate în numerele 29, 30, 31/2018 are revistei Cațavencii

miercuri, 18 iulie 2018

Drag-al neichii Făgăraș, mi-e dor de tine

Gropile Boarcășului: „Ferește-te de Gropi!”. „Ferește-te de Gropi!”. „Ferește-te de Gropi!”. Trei oameni ai muntelui mi-au spus același lucru, cu aceleași cuvinte, dar bunînțeles că eu am știut mai bine: am coborât de pe Vârful Roșu și-am campat direct în Gropi: o frumusețe! Mici ochiuri de apă cu pajiști lângă ele, trupuri de jnepeniș (multe, multe), pârâiașul care susura printre ele, într-un cuvânt, raiul, paradisul, jannah, cum se zice la noi la Bruxelles, în cartierul Molenbeek. Am dat rucsacii jos din cârcă, Dottore și cu mine, am scos sticlele de vodcă și-am băgat mare.
Ajunseserăm devreme, cald, frumos, vodca ni s-a scurs direct în creiere, hai să băgăm și-o scaldă, să ne răcorim. Am ales un lăcușor mai peruziu, așa (nu știu, există cuvântul ăsta? Florin Iaru, opinie?), ne-am bălăcit ca purceii, ne-am bătut cu noroi scos de pe fundul apei, a fost foarte frumos. Am ieșit, am dat să ne ștergem cu prosoapele, hop că apusese soarele; de pe vale urca frigul, printre jnepeni. N-am avut termometru, dar cred că temperatura a scăzut cu douăzeci de grade într-o jumătate de oră, nu-mi amintesc să fi pățit vreodată pe munte așa ceva. Cu degetele înțepenite, învinețiți, clănțănind ca malaricii, am întins cortul cu chiu și vai; ne-a luat de trei ori mai mult timp decât în mod normal. Ce să mai faci supa, ne-am băgat direct în sacii de dormit, am ronțăit niște salam de biscuiți, am tremurat până ne-am încălzit cât de cât, am reușit în cele din urmă să adormim cu glugile trase peste căpățâni, numai câte-o nară am lăsat afară din sac, că era urgie. Distracția a continuat în timpul nopții, că vodca este diuretică, trebuia să ieșim afară să facem pipi, că doar nu era să facem în cort. Da, noaptea este frig pe munte, asta-i regulă, dar nici în halul ăla! Nu are voie o noapte de august să fie în asemenea hal de canceroasă, așa ceva ar trebui interzis prin lege! „Și ție ți-au curs lacrimi din ochi azi-noapte, la pipi?”, m-a-ntrebat el dimineață. „Lacrimi? Alea nu erau lacrimi, erau boabe de grindină, ce mi se scurgea mie din ochi!”. „Și mie la fel. Fir-ar ale dracului de Gropi!”.
Abia pe la 11 a ajuns soarele și deasupra cortului nostru, de-am reușit să începem echiparea; în câteva minute muream de cald, ne sufocam, parcă eram două broaște fierte într-un pahar Berzelius. Am strâns, am vrut să plecăm; pleacă dacă poți! În Gropi e ușor să intri, dar este aproape imposibil să ieși înapoi în creastă, că nu se vede nimic de jnepenișurile alea. Bătrânii ne spuseseră că există o potecă, am căutat-o, am găsit-o, am ieșit. După 80 de minute.

***

Lacul Sărății: pe de-o parte, trebuie precizat că Lacul Sărății este unul dintre cele mai frumoase locuri de campare din toți munții noștri, probabil intră în top trei; pe de altă parte, iar trebuie precizat că Lacul Sărății nu există. Adică nu e lac. E-o pajiște perfectă, netedă ca masa, înierbată de zici că Dumnezeu personal are de gând să tragă un pui de somn acolo, cu apă la îndemnă (pârâul Sărății) și nu prea cunoscut de turiști (mă rog, până la textul ăsta, ierte-mă bătrânii muntelui pentru ce fac acum). Acolo a fost un lac, alimentat de pârâu și drenat tot de pârâu, dar s-a tot colmatat de-a lungul timpului, până s-a umplut de tot cu sedimente cărate de apă din Custura Sărății, iar peste el a crescut stratul ăla de iarbă grasă de care ziceam mai sus. De ce nu-l știu turiștii? Habar n-am. Ce, eu îl știam până anul trecut? Iar ca mine mai sunt și alții, mulți, majoritatea.
Ceea ce vreau eu de fapt nu este să vă-nvăț de-un spațiu perfect de pus cortul, ci să mă laud ca neamul prost: să pleci (la prima oră, admit) de la cabana Podragu și să campezi seara sub Custură este o ispravă extraordinară, care îmi ridică nasul foarte, foarte sus (și-așa-s oleacă umflat în pene din fabricație, iar din 2017 încoace nici nu se mai poate discuta cu mine pe tema „Cel mai lung traseu parcurs într-o singură zi”). Orice om normal – adică orice oameni normali, că nu eram singur, eram cu Dottore – merge de la Podragu la Capra (traseu de-o zi), de la Capra la Călțun (traseu de-o zi), și de la Călțun la Avrig (Lacul Avrig, nu orașul Avrig, fost „Freck”, pe vremea când strămoșii președintelui nu plecaseră cu cățel, cu purcel în Germania). Custura este aproximativ la jumătatea distanței dintre Călțun și Avrig, așa că ceea ce-am parcurs noi, Dottore și cu mine, într-o singură zi, este un traseu de două zile jumătate; poate c-avem oarecum dreptul să ne dăm rotunzi ca mingea de baschet, heya?
Adevăru-adevărat este că eu mă ofilisem. De la Lacul Capra am propus să coborâm la cabană, la Bâlea (bere, mici etc), dar Dottore nu și nu. De la Călțun – la care am ajuns mânat de la spate ca oaia Bisisica – n-am vrut să mă urnesc nici mort, i-am zis să se ducă învârtindu-se, că eu acolo rămân, în refugiu, nici cortul nu voiam să-l întind, așa de obosit eram, dar Dottore nu și nu. A încercat tot felul de fițe ca să mă convingă, i-am zis să nu mai dea din gură că face curent, dar el de colo: „Nu ziceai că ai nevoie să-ți dau niște bani cu împrumut?”. M-am ridicat de jos cu lacrimi în ochi și-am mers mai departe.

articole publicate în numerele 24 și 25 pe 2018 ale revistei Cațavencii

Căliman reloaded

Șaua Voivodesei: nu este absolut nicio șmecherie, niciun catch, nimic. Traseul de creastă începe din satul Păltiniș, trece prin fânețele oamenilor (ei, ca proprietari, le zic „curți”; eu, ca turist, le zic „fânețe”. Da, există o tensiune între localnici și munțomani, dar cu vorba bună se poate rezolva orice diferend. Oamenii nu-s bătuți în cap, ceea ce, vai, nu pot spune și despre turiști...) și urcă niște pante foarte blajine, care parcă nu se mai termină, întrerupte de la un timp de mici trupuri de pădure. Nu e deloc provocator. Mergi ca boul toată ziua prin soare, mult, nu știu cât, mult: 20 de kilometri, poate 25, ceva de genul ăsta. Dacă mai ești și mahmur, îți blestemi atât zilele, cât și textul ăsta, care te-a pus pe drumuri. 
Când noi trei (San, Dottore și cu mine) am ajuns în Șaua Voivodesei, am decis că mai departe nu facem niciun pas, că locul era „minunat pentru campare”. Dar nu e minunat deloc: șaua e deschisă, n-ai unde te refugia în caz de furtună, iarba-i plină de golomoațe și Călimanul e plin de dihănii (alte specii nu ne interesează, dar mistreții și urșii nu sunt chiar prietenii camperilor). Colac peste pupăză, nu e apă – deși pe hartă scrie că e. Atunci a început circul. 
Eu mai fusesem în Căliman cu vreo 12 ani înainte, într-o traversare solitară, din Toplița până în Vatra Dornei (aventură riscantă, idioată, tipic adolescentină), lucru de care eram foarte mândru; cei doi pitpalaci, însă, contestau vehement realitatea acestei traversări: „Taci, bă, că n-ai fost! Minți ca porcii, n-ai făcut niciun fel de traversare! Că dac-ai fi făcut, aveai poze! Așa, mersi...” (într-adevăr, pe vremea aia eram atât de sărac, că n-avusesem bani de-un aparat foto. N-aveam nicio dovadă din isprava vieții mele!). Eu o țineam pe-a mea („Ba am fost! Sunteți doi proști” etc), ei, langa pe-a lor („Pinocchio, Neznaika, Buratino, Munchausen!”), până m-au supărat de-a binelea și i-am pedepsit în cel mai crud mod cu putință: am intrat în greva tăcerii. Mocofanii au încercat fel și fel de lingușeli, de agereli, dar nu le-a mers: s-au dus singuri să caute izvorul. Nu l-au găsit, bunînțeles. S-au mai dus o dată, când au văzut că eu chiar îi ignor, de data asta desfășurați în „pieptene”, doar-doar l-or găsi, dar s-au întors mofluzi. I-am obligat să-și ceară scuze, m-am urnit personal, am căutat sub creasta nordică, l-am găsit în mai puțin de-o oră, am adus apă, dar doar ca s-aud: „Uite, bă, c-a găsit izvorul! Bravo, bă! Da’ tot nu te credem, măi Păcală”.

***
Lacul Rețițiș: nimeni nu prea întinde cortul la lac, la Rețițiș, ceea ce-i păcat (locul este foarte frumos), dar mai toată lumea preferă să urce până la stația meteo, să rămână acolo peste noapte. Mister? Nicidecum. Cămăruțele oribile de la Stație sunt mai atractive decât cerul înstelat de la lac pentru simplul motiv că de-acolo poți să cumperi băutură, pe când pe tăpșanul de lângă lac trebuie să bei ce-ai cărat cu spinarea, și mulți sunt mult mai lacomi de-atât. În ceea ce ne privește, am ales varianta „lac” fără să ezităm: aveam alcool  de cereale, d-ăla de 96 de grade. Subțiat cu apă din lac și cu dres cu zeama de la dulceața de nuci verzi, era numai bun. „Cocktail Rețițiș”, a se consuma cu măsură.

Când era aproape noapte, lângă noi a ajuns încă o trupă de munțomani, care au venit să ne salute; le-am spus că nu vorbim maghiara, dar că putem să ne exprimăm satisfăcător în română, engleză sau franceză, depinde ce le cade mai bine. Au ales româna, râzând, spre marea mea tristețe (speram să fi fost budapestani, să îmi povestească oleacă despre ce mai face orașul meu), și-am stat puțin de vorbă, până s-au lămurit că suntem serioși, știm ce-ai aia „parc național” și care-s regulile de campare și de purtare, așa în general. Și-au ales locuri de cort, mai puțin bune ca ale noastre (veniserăm primii, luaserăm crema), au mâncat și-au trecut și ei la treabă: palincă de Miercurea Nirajului.
Era o seară bună, se-anunța o noapte caldă (căldarea Rețițiș e destul de ferită dinspre nord, dar niciodată nu poți să știi. Uneori vine câte o pală de aer glacial de oriunde, din orice punct cardinal), numai c-au început să se audă niște sunete ciudate. Am tăcut și noi, și salvamoniștii maghiari. Sunetele veneau din vale, se auzeau tot mai clar, se apropiau. După câteva minute, n-am mai avut nicio îndoială: zgomote de motor diesel, de manele și de bețivi. Au apărut, în cele din urmă: un tractor cu remorcă, încadrat de câteva ATV-uri. Era un party de muncitori forestieri care urcau prin Parcul Național Căliman, off-road, la lumina lunii și-a farurilor (ce romantic!) ca să-și continue petrecerea la stație, unde știau că pot cumpăra vodcă (a lor se terminase, regret obștesc). „Iar m-am luat pe băutură / Să nu-i dau vreo două-n gură / Că degeaba e frumoasă / Dacă-i tare păguboasă” urla Sandu Ciorbă din difuzoare și toți din remorcă făceau play-back. Au trecut pe lângă corturi, s-au dus („Uite, bă, turiști, să moară mama!”). N-am zis nimic, nici noi, nici ungurii. Ne-am uitat unii la alții și-am tăcut.

***
Șaua Terha: ultima haltă dacă te-ai apucat să parcurgi creasta de la est la vest este Șaua Terha, ceea ce-nseamnă că-i prima când ai pornit-o de la vest spre est; considerații oarecum inutile, deoarece Calimanul este „atacat” aproape întotdeauna dinspre nord sau dinspre sud - și e păcat. Dar, vorba ceea: păcat-nepăcat, asta e situația, la Șaua Terha n-ajunge mai nimeni. Concluzie? Câinii de la stână nu-s obișnuiți cu turiștii. Concluzie doi? Ne-au cam băgat în sperieți.
Fac o paranteză ca să explic ceva: dintr-un anumit punct de vedere, Călimanul, Făgărașul și Parângul seamănă foarte mult, adică au creasta principală orientată pe direcția generală vest-est. Călimanul este însă singular din punct de vedere al abordării turiștilor, pentru că cele două atracții principale ale sale (vârful Pietrosu și stâncile Doisprezece Apostoli) sunt foarte ușor de abordat dinspre nord (de la Vatra Dornei la Gura Haitii este un drum de beton, încă practicabil, până și autocarele cehești, poloneze și germane îl parcug, ca să-și verse pantofarii tocmai la șantierul-fantomă de la Luna, de unde se poate începe ascensiunea pe Pietrosu), iar la Lacul Rețițiș (atracția laturii sudice) se poate ajunge cu mașina. Ergo, restul masivului este terra incognita pentru turiști, e lăsat în stăpânirea dihăniilor, ciobanilor și braconierilor: baciul din Șaua Terha nu mai văzuse turiști de anul trecut, ne-a tras de limbă vreo jumătate de oră până să capete încredere în noi. „Apoi, Țiganu” (câinele – nota mea) „nu v-o lătrat în pădure ca să v-alunge, o lătrat ca să sperie oar’ce dihănii or fi fost în drumul vostru, că seara dau târcoale stânii, blăstămații”, ne-a dat baciul deslușiri. Am înțeles mai apoi de la el că dihăniile la care se referea erau lupi, și ne-am liniștit: lupii n-au nimic cu turiștii care înnoptează în corturi. Pentru noi, mistreții-s primejdia, că ies noaptea la râmat și le cam plac pajiștile drepte. Ca și nouă...
Când am auzit că nici de mistreți nu duceau lipsă pădurile Călimanului, ne-am hotărât să ascultăm sfatul baciului și să rămânem în refugiul părăginit din cealaltă parte a Șeii, măcar că ajunsese răpănos rău, săracul (fără turiști care să-l grijească, cum s-arate un refugiu?!). N-am dormit rău, dar nici bine: baciul ne dăduse lapte, iar cum stomacurile noastre se micșoraseră după atâtea zile de efort, am avut arsuri. Eram obișnuiți cu supele chimice de seară, nu cu lapte gras de oaie! Să nu vorbesc cu păcat... la gust a fost bun. Jintița, și mai bună.

articole publicate în numerele 26, 27, 28 din 2018 ale revistei Cațavencii

marți, 12 iunie 2018

Pușca și cureaua lată, reportér am fost odată...

Nu pot fi chiar obiectiv, că minerii mi-au spart capul atunci în iunie; totuși încerc să fiu, dacă mă gândesc că mie doar mi-au spart capul, față de ce-au pățit alții, și nu puțini.

Duminică, 13 iunie 2010, Piața Universității. Comemorarea „evenimentelor” din 13-15 iunie 1990, urmată de un marș către casa lui Iliescu, undeva prin Primăverii. Ajung pe la 12 fără un sfert și găsesc aproape pe nimeni: câțiva reporteri TV (Realitatea, Antena 3), câțiva organizatori (Asociația 21 Decembrie, Asociația Victimelor Mineriadelor, Noii Golani), plus inevitabilii băieți de la Noua Dreaptă, care n-au hodină dacă nu se bagă oriunde ar putea fi filmați. Lume toropită de caniculă, entuziasm foarte scăzut, ca să nu zic zero. Trecători puțini, majoritatea complet indiferenți. Jandarmi și mai puțini, dar ăștia sunt singurii care par că știu ce fac. Per total, atmosfera e de tipul „hai s-o facem și p-asta și pe urmă plecăm acasă”.

M-așez pe o bancă, undeva la umbră, și am noroc de o trupă de moșuleți care se adună în câteva minute, la aceeași umbră. Discută strigat ca oltenii-n tren: „Regele Mihai e un criminal, că l-a arestat pe Antonescu!” (moșulete 1). „Vorbești prostii, regele este Monarhia, singura speranță care-a mai rămas!” (moșulete 2). „Suntem un popor de lași, domnule: păi cecenii îi împușcau p-ăștia ca pe câini, ascultă ce-ți spun eu!”. Apare un grup de tineri de la Noua Dreaptă, în tricouri negre; moșuleții sar în picioare și-i salută: „Țara, Căpitanul și arhanghelii din cer!”. Tinerii zâmbesc timid și dau mâna cu fiecare.

Mă duc mai spre organizatori, în plin soare (aveam șapca pe cap, dar tot mă lovea căldura de mă-nnebunea). Acolo începuse ceva acțiune, că venise un nene c-o mașină de Dâmbovița, c-un sicriu pe capotă. Vorbește tare, îi apostrofează pe jandarmi, îl scoate la vedere pe fiul (sau nepotul) său de câțiva anișori, cu o cască model britanic pe cap: „Pe cine păziți voi, mă? P-ăștia cu pensii și salarii de sute de milioane?! Rușine să vă fie, să vină oamenii să vă scuipe, nemernicilor!”. Un polițist de la circulație îl roagă să tragă mașina de-acolo, că încurcă traficul. „Și tu ești cu Iliescu, huo, criminalilor!”. Bagă totuși mașina în parcare și se duce la cortul organizatorilor.

Vorbesc cu doi-trei privitori: „Unde erați când ne-au terorizat minerii, unde, asta să-mi spui! Toată presa a mințit acum 20 de ani, ziceați că minerii restabilesc ordinea! Atunci erați slugi la comuniști, acum sunteți la bogătașii ăștia, la nenorociții ăștia, care-s de fapt tot ăia!” (doamna Diana, pensionară). „Fii atent că e țeapă, că marșul ăla spre Primăverii a plecat deja. Fraierii de-aici n-or să mai facă nimic, stau aiurea și se uită unii la alții. Vii încolo, poate prindem marșul din urmă?” (Roces, blogger). „Ăștia micii habar n-au, sunt complet pe dinafară. L-am întrebat pe unul de la Noua Dreaptă ce și cum, și mi-a zis că el nu știe, c-avea doi ani la mineriade” (Maria, ziaristă).

Topit de dogoare, intru în pasaj, unde sunt expuse fotografii luate atunci în iunie 1990 (mineriada a treia, cum s-a spus). Mă agață domnișoara Mirela, cu strania întrebare „Tu pentru cine scrii?”. Adică pentru care mogul, cum ar veni. Dumneaei se recomandă „psiholog” și mă toacă cu-ntrebări, la care eu răspund făcând pe prostul, cum e bine și sănătos. Sătul de întrebările ei psihologice, arat spre o fotografie cu mineri bătând studenți și-o-ntreb la rândul meu, inocent: „Oare de ce îi urăsc cei care muncesc cu mâinile pe cei care muncesc cu mintea?”. Psiholoaga se blochează, apoi dă din ea: „Totu-i manipulare”.



articol scris în 2010 pentru revista Cațavencii dar nepublicat

miercuri, 6 iunie 2018

Correspondances

Aterizezi pe „Avram Iancu” vineri dimineața, începi să-ți bați capul cu ce-ajungi în centru, iată că nu mai este nevoie, Șerban și Cătălin te înhață cu tot cu bagaj și te lasă la primărie, pe Moților, de unde te preia Fane, care te lasă pe malul Someșului, pe Muzicescu, unde are el treabă cu Alex, cățărătorul, la care urmează să locuiești (Alex e băimărean, a lucrat mult „pe Londra”, aveți imediat vorbe în comun). Îi lași în treaba lor (inspectează copacii de pe Splai și din parcul Bărnuțiu) și bagi un periplu dement de vreo șase ore, pe Parcul Rozelor – Canalul Morii – Plopilor – Primăverii – Izlaz – Câmpului – Făgetului – Ionesco – Lunii – Pădurii, unde-i ogeacul lui Alex, care, evident, nu-i acasă. Te întorci extenuat pe Frunzișului, la yard (aproximativ: „atelier în aer liber”) unde Alex stă de povești c-un italian și c-un sas de-al nostru, unul Loți, care lucrează „pe Luxemburg”; îți dă cheile, scuzându-se cu râsete, și iar o iei iar cu pasul la deal, ajungând la ogeac pe Observatorului și Rapsodiei (acum ai învățat locurile). Zaci un sfert de ceas, cât să te enervezi că soarele îți bate fix în cap și jaluzele nu-s, apoi cobori pe Lunii, Meteor, Republicii, până-n Grădina Botanică, că și asta trebuie văzută odată și-odată (de fiecare dată ai sărit-o, că era altceva mai urgent). Pleci de-aici spre seară, cobori iar, Republicii, Șincai, Isac, Fulicea, Chinezu, Clemenceau. Aici e. Enfin!

Băieții te primesc cu reținere, dar cu ușurare, că acum masa-i echilibrată: doi unguri și doi români. Echilibrată pe dracul: Victor vorbește o maghiară fără cusur, dar din politețe nu ești lăsat pe dinafară, nici de ei, nici de fata care aduce berile (nemțoaică, de felul ei). Ești căpiat de foame, iei un burger „Klausen” (sau el foarte bun, sau foamea foarte cavernicolă), apoi iei seama la ce se discută: Victor îi explică lui Miklós diferențele de vocabular dintre estonă și finlandeză, deși admite cinstit că structura gramaticală e aproape aceeași („Pot face comparația cu româna și spaniola”, zice el. Ca om speriat de telenovele ca de dracul, comparația ți se pare ușor tembelă). După ce vinul și berea își fac treaba, se trece bunînțeles pe politică, iar tu asculți în română argumente pasionale pro și contra Viktor Orbán, fără să te bagi, că nu-i politica ta. Victor citește pe net și traduce din estonă un articol despre alegerile din 8 aprilie. Ăsta-i Clujul (
Klausen Pub, prima seară)

***

Nu merge nici dracul la Bistro Olimp de pe strada Observatorului, și pe bună dreptate: ce să caute turiștii în Zorilor? Da, aceeași întrebare o poate pune un clujean despre Berceniul meu scump, și-ar fi la fel de încuietoare; cartierele-dormitor îs bune ca să dormi în ele, atât. De vizitat, nu le vizitează nimeni. Acuma, să nu credeți că eu sunt un fel Gică-contra, un snob de-a-ndoaselea, și fac turism în zone unde nu merge nimeni: în Zorilor aveam cazarea.

Acolo m-am văzut cu Moș și cu nevastă-sa, englezoaica (am mai scris de ea, tot așa, rar, că-i sensibilicoasă), la un cartof prăjit și-o bere. Berea a fost bună, proaspătă, la halbă (n-am scăpat de eternul „Ne scuzați dar a trebuit să schimbăm butoiul”), iar cartofii adevărați, din cartofi nu din praf, prăjiți în ulei nou și tăvăliți prin paprică și sare; totul a intrat foarte bine, n-am nimic de cârâit, se vede că oamenii de-acolo au făcut ceva eforturi cu noi.

Ce să vorbim, ce să vorbim, Moș e cam taciturn, engleza mea e rău ruginită de nefolosire, hai să-i povestim doamnei de „iarna lui Ceaușescu”, 1984 – 1985. Și zi-i, și zi-i, despre ce-au pătărănit cei din cartierele de blocuri (Zorilor, Berceni etc): cum au rămas întâi fără curent electric, apoi fără gaze, apoi fără încălzire centrală, apoi fără apă caldă menajeră, apoi fără apă deloc, apoi fără servicii de salubritate (nu-mi amintesc exact ordinea, nici nu contează). Cum și-au umplut oamenii căzile de baie cu zăpadă, ca să nu fie nevoiți să se cace printre blocuri. Cum au redescoperit virtuțiile traiului țărănesc: culcarea devreme, toți într-o singură cameră și într-un singur par, să-și țină de cald cu răsuflarea, ca oile-n saivan. Cum au mâncat eco, doar alimente care puteau fi gătite pe primus (atunci au avut vânzări-record magazinele cu articole de camping). Tot lucruri de astea, cu care speram s-o uimesc pe englezoaică, dar nu mi-a mers, c-avea și ea povești dintr-un trecut prea greu de crezut astăzi: „Meehi, tu știi că atunci când maică-mea era gravidă cu mine, toți londonezii fumau în metrou?”.

Îmi pusese capac. N-aveam ce zice. Ca să nu rămân prost, i-am dat ghes lui Moș, să zică și el ceva. Moș: „A fost cea mai frumoasă iarnă din toată viața mea”. Mda, uitasem că Moș copilărise la țară. Sat necooperativizat. (
Bistro Olimp, a doua seară

***

Să zicem că te întâlnești, din cea mai pură întâmplare-ntâmplătoare, cu cineva în Piața Unirii din Cluj; ce mai e de spus? Ce mai e de spus după 22 de ani? Eu credeam că la o fază ca asta nu mai e nimic de spus, dar uite că m-am înșelat.

Ce-aș fi spus eu, dac-aș fi apucat să deschid gura: nu ne-am despărțit pentru că tu erai unguroaică și eu român, ci pentru amândoi fuseserăm educați s-avem dreptate. Când ești tânăr și „ai dreptate”, nu iese bine. Mai ții minte prima ceartă, în trenul Mangalia – Cluj? Da, exact. Tu m-ai întrebat ce adâncime are Canalul, că tocmai treceam pe lângă el, și tot tu ai adăugat că ești „sigură” că n-are cum să fie adânc, „maxim pân’ la genunchi, ca Someșul”. Eu ți-am zis că brațul principal are șapte metri, iar cel secundar, cinci, iar tu te-ai revoltat cu toată forța maghiarității din tine: „Imposibil să fi făcut românii așa ceva!”. Eu am vrut să-ți explic că majoritatea muncitorilor erau militari de la „diribau”, adică minoritari etnici și confesionali, dar ai refuzat să m-asculți, pe motiv că „ce e aia diribau, nu există-așa ceva”. Nu, nu mai exista, atunci în 1996, dar existase bine-mersi până-n 1989 și reușise să nenorocească zeci de mii de oameni (paranteză pentru cititorii revistei: „diribau” nu este un acronim, ci un termen păstrat în limbă din timpul războiului, când o firmă germană „de construcții” – der Bau - angajase oameni din toată România pentru diverse lucrări: faimoasele cazemate din Vama Veche, Doi Mai, Popasul Pescarilor, Trei Papuci și din multe alte locuri, de acești primi „diribau” au fost făcute).

Sper că e clar că-n alea de la două ore petrecute la terasa L’Alchimiste n-am apucat să spun o silabă, da? Am ascultat tot felul de „noutăți” ce datau de-un deceniu, maxim două (că ea a divorțat; că și Larisa a divorțat – wtf is Larisa?!, m-am mirat, a, da, o blondă creață din Vama Veche; că Dézsi a lucrat câțiva ani la Budapesta, dar n-a căutat-o niciodată, ce porc cu „P” mare – altă noutate, Dézsi cu mine 
lucrase, iar de căutat n-a căutat-o pentru că i-am spus eu să n-o caute; că Ernő și-a deschis un dojo al lui – aflasem, tot facebookul aflase; că mătușă-sa a murit și i-a lăsat casa; că…). 

M-am ridicat și-am plecat. Nu mai puteam, înnebuneam. Am plătit la bar pentru ambele consumații și-am luat-o urgent la trap. După care m-am întors, prelins pe lângă ziduri, să-mi recuperez telefonul uitat la încărcat. (
L’Alchimiste, a treia seară)

***

Mare masă mare la berărie, la Klausenburger, sâmbătă seara, la care am ajuns foarte târziu, practic la spartul târgului, dar era să n-ajung deloc! Să vedeți: nu, că după examen să ieșim la masă, toți colegii, să sărbătorim succesul (mă rog, asta cu succesul… am unele dubii… am văzut eu multe examene luate cu brio, mai ales examene auto, care au avut ulterior consecințe, cum să spun, nu chiar fericite). Bine, mă, să ieșim. Ați făcut rezervare? A, nu, Mihăiță, ce rezervare, imposibil să nu găsim! M-am îngălbenit la telefon: băi, voi sunteți în mintea voastră? Azi e derby, joacă Universitatea cu Sănătatea (s-a terminat 2-1, da’ primul gol a fost din penalty discutabil – nota mea), unde găsiți o masă liberă de 15 persoane, seara?! Taci, Mihăiță, că găsim. Am plâns, m-am lamentat, mi-am pus poalele-n cap, am profețit („jeremiad” se cheamă asta-n engleză, de unde să știe ei, săracii?), dar în final i-am convins: au rezervat la Klausenburger.

Aș fi ajuns, n-aveam grețuri, dar în Piață, cum traversam, am dat nas în nas c-o localnică, mi-a sărit de gât, ne-am așezat oleacă la depănat amintiri: ce mai faci, Mihăiță, ce-ai mai făcut, care este viața ta, da’ chiar, de când nu ne-am mai văzut?! Am făcut un calcul rapid în minte: 2018 minus 1996 egal 22. De ani. Taci că-i bine. Am deschis gura să zic și eu ceva, n-am apucat: știi, Mihăiță, eu am divorțat acum zece ani, era un nemernic etc. De-abia am scăpat.

De-acum era noapte, iar eu trebuia să rog 15 bucureșteni piliți să-mi explice unde-i berăria. Un clujean mi-ar fi spus „E-n Iulius Mall, la ultimul etaj”, dar nu s-a născut bucureșteanul capabil de-o asemenea frază simplă; în schimb, am fost ghidonat să urmez „linia tramvaiului care cade-n Someș”, ceea ce m-a derutat total, printre altele și fiindcă habar n-aveam că Boc își îneacă tramvaiele-n Someș, probabil cu călători cu tot, să știe-o treabă. Tot localnicii m-au ajutat, am urcat în sfârșit (pe scări!), m-am așezat modest într-un colț și-am deschis larg ambele pavilioane auriculare. Râdem, glumim, da’ meseria-i meserie!

Incredibil câte prostii spun oamenii la bere. Am tras ce-am tras cu urechea, am înțeles că nu scot nimic util de la ei și-am trecut și eu pe halbe de-un litru, m-am înveselit. La plată, Andreea reflectează cu voce tare: „Incredibil câte prostii spui la bere, Mihăiță”. (
Klausenburger, a treia seară)

articole publicate în numerele 17, 19, 20 și 23/2018 ale revistei Cațavencii

joi, 31 mai 2018

Scriitor!


Sunt laș. Hai că n-a fost așa de greu! Dac-am recunoscut-o p-asta, o să pot spune și restul, vorba lui Jean-Jacques Rousseau (undeva în Les Confessions); zice el acolo cum a descoperit că-i place să fie bătut la cur și că de-atunci așa a rămas, dar n-a avut curaj să recunoască (decât la bătrânețe). Așa și eu. Mereu am știut că mor de frică să admit the dark side of the business, dar acum dacă m-apropii de 50 de ani pot s-o zic pe-a dreaptă. 

Sună Georgică: „Hai, că e rost de bani buni!”. Eu am crezut că mă roagă să stau cu copiii lui, să fac iar pe baby-sitterul, dar: „Nu, mă. Îi luăm și p-ăștia micii în excursie, să mai respire și ei, că prea multă Românie dăunează grav sănătății! Plecăm și cu ei, și cu niște colegi de-ai lor de la grădi”. Eu tot nu-nțelegeam de unde ies banii ăia buni: „Păi vine cu noi și mami a lu’ copiii ăștia, mă; singură, că ea n-are bărbat”, aici Georgică a făcut o pauză, am știut că-și caută cuvintele, am intuit că nu-i a bună, „și n-are cu cine lăsa câinii”.

Punctum. Când ai aproape juma’ de secol în cârcă, dintre care vreo treizeci și ceva de ani de muncă, dar nu-ți permiți să refuzi un astfel de contract (vorba vine, contract; au fost bani negri toată ziua), nu-i a bună. Trebuie să mă uit în ochii mei și să admit cinstit că ceva nu-i în regulă cu viața mea; râdem, glumim, da’ uneori parcă-mi vine să mă dau înapoi, cum aș da un ceas mecanic, și s-o iau pe altă cale, nu pe asta cu scrisul. E bine când scriu, nu zic, îmi place, dar parcă... nu știu, nu știu. Poate-ar fi trebuit să m-apuc de altceva, atunci demult, atunci la început.

Oleacă vinovat, oleacă se simțea Georgică: mi-a trimis o grămadă de informații de pe unde-a fost de data asta, nu cum face el de obicei, și m-a ferit de stăpâna câinilor, că dacă era după ea m-ar fi sunat de dooj’ de ori pe zi să-i dau raportul despre cum mănâncă animalele, cum dorm și cum se ling. Pechinezi, ce să zici, m-au detestat din prima secundă, dar și eu pe ei – detalii săptămâna viitoare. În ceea ce-i privește pe expediționari, s-au cazat într-un loc modest, în centrul capitalei malaeze, la patru stele, la doi pași de marea atracție: turnul Menara, zis KL Tower, cu restaurantul lui rotitor, la 335 de metri de pământ. De fapt, hotelul este plasat între două parcuri superbe, KL Forest Eco Park (ăsta cu turnul) și KLCC Park, cel cu acvariul. Pentru copii a fost magnific. Ce-i drept e drept, pentru că ce-i drept nu-i strâmb.

***

Pechinezii Monichii sunt detestabili ca orice pechinezi, dar nu e vina lor: așa au fost programați. Ia să vedem: chinezii patrioți spun că istoria lor începe cu dinastia Xia, cam acum 4088 de ani (mulți înainte!), dar chinezii corecți – arheologii, adică – spun că dovezi n-au decât de la dinastia Shang încoace, de-acum 3618 ani (lasă că e bine și-așa!). Asta ce-nseamnă? Păi, dinastii înseamnă împărați, împărați înseamnă împărătese, iar împărătese înseamnă câini de companie; în atâta amar de timp, asupra câinilor ăstora a fost aplică selecția dirijată, și dirijată spre acest scop anume, adică un caracter detestabil: mofturoși, răzgâiați și plini de toane. Împărătesele au creat o rasă după chipul și asemănarea lor de femei fără treabă, închise-n gineceu, preocupate să placă (altora) și să se deteste (între ele). Când m-au văzut, câinii au reacționat corect.

Din punctul lor de vedere, eu eram o femelă inferioară ierarhic Monichii: au înțeles tonul cu care mi-a vorbit, au sesizat că n-are de gând să se culce cu mine, așa că m-au lătrat imediat cu ură; de ochii lumii, m-am făcut că nu văd urâciunea cu care mă tratau, dar le-am promis-o. După ce-am primit confirmarea de la Georgică („Am aterizat la Bangkok”. „Monica e cu voi?”, am întrebat, să fiu sigur), am băgat javrele-n ședință. Pentru început, nimic de mâncare, doar apă plată bună rece. Punctul be: culcuș amenajat din prosoape vechi în debara, încuiat ușa cu cheia. Punctul ce: pâine veche muiată-n apă. Cine vrea, bine; cine nu, iar bine! Eu banii mi-i luasem în avans, iar barul Monichii era la discreția mea, așa cum fusese înțelegerea (Georgică o negociase); barul ăsta fusese aprovizionat de fostul ei soț, înainte de divorț, și-i revenise ei la partaj, dracul știe cum – nu m-a interesat detaliul. Aveam alte priorități... 

Până la urmă, n-a fost așa rău. Casa aia de vis era pe mâna mea, pechinezii au lătrat pân-au obosit, mă uitam la TV și-i înjuram pe bogați, bându-le coniacul. În timpul ăsta, bietul Georgică se muncea cu patru copii și două femei (că doar nevastă-sa nu era să nu se certe cu Monica, ce credeți), la drăcovenia asta de Centara Grand Beach Resort & Villas Krabi, care-i „o sărăcie” în descrierea lui, bine măcar că-i aproape de plajă. „Am slăbit, mă, fir-ar-a dracu’ de excursie”, a povestit dup-aia. „N-am băut măcar o bere, alergând după ăștia micii prin apă și ungându-mi nevasta pe spate. Haram de tine, măi băiatule!”.


articole publicate în numerele 21/2018 și 22/2018 ale revistei Cațavencii

marți, 22 mai 2018

Moise Ilea a murit în zadar

În politică, acesta este sindromul „Băieții noștri nu au murit în zadar”. În 1915, Italia a intrat în Primul Război Mondial de partea puterilor Antantei. Obiectivul declarat al Italiei era să „elibereze” Trento și Trieste – două teritorii „italiene” pe care Imperiul Austro-Ungar le stăpânea „pe nedrept”. Politicienii italieni au ținut discursuri pătimașe în parlament, jurând că această eroare istorică va fi remediată și promițând o revenire la gloria Romei Antice. Sute de mii de recruți au plecat pe front strigând: „Pentru Trento și Trieste!”. Credeau că va fi o victorie ușoară.

Nu a fost nicidecum așa. Armata austro-ungară avea o puternică linie de apărare de-a lungul fluviului Isonzo. Italienii au atacat-o în 11 bătălii sângeroase, câștigând cel mult câțiva kilometri și nereușind să o străpungă. În prima bătălie au pierdut 15.000 de soldați. În cea de-a doua au pierdut 40.000 de oameni. În a treia confruntare au pierdut 60.000. Luptele au continuat astfel vreme de mai bine de doi ani îngrozitori, până la cea de-a 11-a ciocnire. Atunci austriecii au contraatacat în cele din urmă, iar în cea de-a 12-a luptă, mai bine cunoscută drept Bătălia de la Caporetto, i-au învins categoric pe italieni și i-au împins înapoi până aproape de porțile Veneției. Glorioasa aventură a devenit o baie de sânge. Până la sfârșitul războiului, aproape 700.000 de soldați italieni au fost uciși și peste un milion au fost răniți.

După ce au pierdut prima bătălie de la Isonzo, politicienii italieni aveau două opțiuni. Ar fi putut să-și recunoască greșeala și să propună semnarea unui tratat de pace. Austro-Ungaria nu avea revendicări în privința Italiei și s-ar fi bucurat să instaureze pacea, fiindcă lupta pentru supraviețuire cu rușii mult mai puternici. Totuși, cum puteau politicienii să meargă la părinții, soțiile și copiii celor 15.000 de soldați italieni morți și să le spună: „Ne pare rău, a fost o greșeală. Sperăm să nu suferiți prea mult, dar Giovanni al vostru a murit în zadar, la fel și Marco”? Alternativa ar fi fost să spună: „Giovanni și Marco au fost eroi! Au murit pentru ca Trieste să aparțină Italiei și vom avea grijă ca moartea lor să nu fie în zadar. Vom continua să luptăm până când victoria va fi a noastră!”. Nu e de mirare că politicienii au preferat cea de-a doua variantă. Așa că au mai purtat o bătălie și au mai pierdut 40.000 de oameni. Politicienii au hotărât din nou că ar fi mai bine să continue lupta, căci „băieții noștri nu au murit în zadar”.

Însă nu putem da vina doar pe politicieni. Și masele au susținut în continuare războiul. Iar după război, când Italia nu a obținut toate teritoriile pe care le-a cerut, democrația italiană i-a adus la conducere pe Benito Mussolini și pe fasciștii lui, care au promis că vor obține despăgubirile cuvenite pentru toate sacrificiile pe care le făcuseră italienii. Deși unui politician îi este greu să le spună părinților că fiul lor a murit în zadar, este mult mai dureros ca părinții să-și spună lor acest lucru – iar victimelor le este și mai greu. Un soldat infirm care și-a pierdut picioarele ar prefera să-și spună mai curând „M-am sacrificat pentru gloria națiunii italiene veșnice!” decât „Mi-am pierdut picioarele fiindcă am fost îndeajuns de prost încât să-i cred pe politicienii care-și urmăresc propriile interese”. E mult mai ușor să trăiești în iluzie, fiindcă iluzia conferă un sens suferinței.

Preoții au descoperit acest principiu cu mii de ani în urmă. El stă la baza mai multor porunci și ceremonii religioase. Dacă vrei să-i determini pe oameni să creadă în entități imaginare precum zeii și națiunile, trebuie să-i faci să sacrifice ceva de preț. Cu cât sacrificiul este mai dureros, cu atât vor fi mai convinși de existența beneficiarului imaginar. Un biet țăran care își sacrifică un taur valoros pentru Jupiter va deveni convins că Jupiter există cu adevărat – altfel, cum să-și justifice prostia? Țăranul va mai sacrifica un taur, apoi altul și altul și altul, doar ca să nu fie nevoit să admită că toți taurii de dinainte au fost o risipă. Din exact același motiv, dacă am sacrificat un copil pentru gloria națiunii italiene sau mi-am sacrificat picioarele pentru revoluția comunistă, de obicei asta e suficient ca să mă transforme într-un naționalist italian plin de zel sau într-un comunist entuziast. Căci, dacă miturile naționale italiene sau propaganda comunistă sunt doar o minciună voi fi nevoit să recunosc că moartea copilului meu sau propria mea infirmitate au fost cu totul în zadar. Puțini oameni au tăria să recunoască un asemenea lucru.

(citat de la paginile 264-266 din cartea „Homo Deus, A Brief History of Tomorrow”, de Yuval Noah Harari, traducere de Lucia Popovici, editura Polirom, 2018, ISBN 978-973-46-7199-1)

Comentez:

Unu: străbunicul meu Moise Ilea luptat la Caporetto și a murit chiar în zadar. Zice Harari ce-o zice, dar italienii tot au căpătat Trento și Trieste după război, pe când patria lui Moise Ilea a dispărut ca fumul (atenție, „patria” lui era Imperiul Austro-Ungar, după numele lui oficial „Die im Reichsrat vertretenen Königreiche und Länder und die Länder der Heiligen Ungarischen Stephanskrone”, nu România, nu Ungaria, nu Europa, nu altceva! Ca om al timpul său, Moise Ilea avea și el o patrie, căreia îi plătea impozitele și pentru care făcea armata, iar patria lui era exact asta). Nu se pune problema ca morții din războiul ăla să fi câștigat vreunul ceva, indiferent de care parte au luptat, dar pentru supraviețuitori a fost mai rău dac-au fost dintre cei care-au luat bătaie, decât dintre cei care-au bătut. Văduvei și copiilor lui Moise Ilea (bunica mea maternă a fost cea mai mare dintre copii) nu le-a plătit nimeni pensie, mureau de foame dacă rămâneau în sat fără niciun sprijin, au plecat la oraș și-au muncit ca slugi, până când văduva lui Moise Ilea a murit în epidemia de gripă spaniolă și-a lăsat trei copii orfani, fără nimeni pe lumea asta. Asta înseamnă o moarte în zadar, nu pentru mort, ci pentru cei rămași în urmă. 


Doi: există beneficiari total neprevăzuți ale deciziilor politice greșite. Ernest Hemingway și Erwin Rommel au fost și ei la Caporetto, în tabere diferite, și experiența de acolo a stat la baza succesului în viață a fiecăruia dintre ei, e adevărat că pe căi complet opuse. 

Trei: am impresia că această carte va deveni o biblie pentru tineri, fiindcă le spune cam ce vor s-audă. În cazul ăsta, de cine vor fi purtate următoarele războaie?! Mă-ntreb, adică: când neîncrederea în politicieni este maximă (și este), cum ar putea fi convins cineva de cântecelele ca „Du-te la oștire, pentru țară mori”... ?!

Patru: dacă sindromul BNNAMIZ, descris de Harari, este corect (și eu cred că este), atunci toate eforturile politicienilor non-PSD de a-i disloca pe votanții PSD din convingerile lor sunt moarte din fașă. Cum zice autorul, „mai ușor să trăiești în iluzie, fiindcă iluzia conferă un sens suferinței”, iar viața electoratului PSD nu a fost altceva decât suferință, în comparație cu viața generațiilor născute după Revoluție. În consecință, schimbarea de mentalitate la care ne așteptăm („Vrem o țară ca afară”) nu va avea loc decât după ce toți oamenii născuți înainte de 1950 vor muri.

Cinci: noi toți, dar absolut toți, îi ținem pe loc pe cei care vin din urmă, pentru că fiecare dintre noi este blocat într-un proiect început într-un trecut oarecare, mai îndepărtat sau mai apropiat, proiect care între timp a devenit desuet, nu mai spune nimic, nu mai are niciun sens, darămite un rost. Dar sindromul „Nu, n-a fost în zadar” (variantă: „Nem, nem, soha”) împiedică pe oricine să tranșeze problema în stilul securistului Tudor Postelnicu („Am fost un dobitoc”), indiferent care e natura problemei: job, profesiune, căsnicie, hobby, viciu, angajament politic, credință religioasă, opțiuni geopolitice… bloguri. În 2007, când m-am apucat să scriu pe Berile de Aur, am fost convins că, pentru ceea ce scriu eu, vor exista cititori. N-au existat. Neuronii mei au murit în zadar.