marți, 12 iunie 2018

Pușca și cureaua lată, reportér am fost odată...

Nu pot fi chiar obiectiv, că minerii mi-au spart capul atunci în iunie; totuși încerc să fiu, dacă mă gândesc că mie doar mi-au spart capul, față de ce-au pățit alții, și nu puțini.

Duminică, 13 iunie 2010, Piața Universității. Comemorarea „evenimentelor” din 13-15 iunie 1990, urmată de un marș către casa lui Iliescu, undeva prin Primăverii. Ajung pe la 12 fără un sfert și găsesc aproape pe nimeni: câțiva reporteri TV (Realitatea, Antena 3), câțiva organizatori (Asociația 21 Decembrie, Asociația Victimelor Mineriadelor, Noii Golani), plus inevitabilii băieți de la Noua Dreaptă, care n-au hodină dacă nu se bagă oriunde ar putea fi filmați. Lume toropită de caniculă, entuziasm foarte scăzut, ca să nu zic zero. Trecători puțini, majoritatea complet indiferenți. Jandarmi și mai puțini, dar ăștia sunt singurii care par că știu ce fac. Per total, atmosfera e de tipul „hai s-o facem și p-asta și pe urmă plecăm acasă”.

M-așez pe o bancă, undeva la umbră, și am noroc de o trupă de moșuleți care se adună în câteva minute, la aceeași umbră. Discută strigat ca oltenii-n tren: „Regele Mihai e un criminal, că l-a arestat pe Antonescu!” (moșulete 1). „Vorbești prostii, regele este Monarhia, singura speranță care-a mai rămas!” (moșulete 2). „Suntem un popor de lași, domnule: păi cecenii îi împușcau p-ăștia ca pe câini, ascultă ce-ți spun eu!”. Apare un grup de tineri de la Noua Dreaptă, în tricouri negre; moșuleții sar în picioare și-i salută: „Țara, Căpitanul și arhanghelii din cer!”. Tinerii zâmbesc timid și dau mâna cu fiecare.

Mă duc mai spre organizatori, în plin soare (aveam șapca pe cap, dar tot mă lovea căldura de mă-nnebunea). Acolo începuse ceva acțiune, că venise un nene c-o mașină de Dâmbovița, c-un sicriu pe capotă. Vorbește tare, îi apostrofează pe jandarmi, îl scoate la vedere pe fiul (sau nepotul) său de câțiva anișori, cu o cască model britanic pe cap: „Pe cine păziți voi, mă? P-ăștia cu pensii și salarii de sute de milioane?! Rușine să vă fie, să vină oamenii să vă scuipe, nemernicilor!”. Un polițist de la circulație îl roagă să tragă mașina de-acolo, că încurcă traficul. „Și tu ești cu Iliescu, huo, criminalilor!”. Bagă totuși mașina în parcare și se duce la cortul organizatorilor.

Vorbesc cu doi-trei privitori: „Unde erați când ne-au terorizat minerii, unde, asta să-mi spui! Toată presa a mințit acum 20 de ani, ziceați că minerii restabilesc ordinea! Atunci erați slugi la comuniști, acum sunteți la bogătașii ăștia, la nenorociții ăștia, care-s de fapt tot ăia!” (doamna Diana, pensionară). „Fii atent că e țeapă, că marșul ăla spre Primăverii a plecat deja. Fraierii de-aici n-or să mai facă nimic, stau aiurea și se uită unii la alții. Vii încolo, poate prindem marșul din urmă?” (Roces, blogger). „Ăștia micii habar n-au, sunt complet pe dinafară. L-am întrebat pe unul de la Noua Dreaptă ce și cum, și mi-a zis că el nu știe, c-avea doi ani la mineriade” (Maria, ziaristă).

Topit de dogoare, intru în pasaj, unde sunt expuse fotografii luate atunci în iunie 1990 (mineriada a treia, cum s-a spus). Mă agață domnișoara Mirela, cu strania întrebare „Tu pentru cine scrii?”. Adică pentru care mogul, cum ar veni. Dumneaei se recomandă „psiholog” și mă toacă cu-ntrebări, la care eu răspund făcând pe prostul, cum e bine și sănătos. Sătul de întrebările ei psihologice, arat spre o fotografie cu mineri bătând studenți și-o-ntreb la rândul meu, inocent: „Oare de ce îi urăsc cei care muncesc cu mâinile pe cei care muncesc cu mintea?”. Psiholoaga se blochează, apoi dă din ea: „Totu-i manipulare”.



articol scris în 2010 pentru revista Cațavencii dar nepublicat

miercuri, 6 iunie 2018

Correspondances

Aterizezi pe „Avram Iancu” vineri dimineața, începi să-ți bați capul cu ce-ajungi în centru, iată că nu mai este nevoie, Șerban și Cătălin te înhață cu tot cu bagaj și te lasă la primărie, pe Moților, de unde te preia Fane, care te lasă pe malul Someșului, pe Muzicescu, unde are el treabă cu Alex, cățărătorul, la care urmează să locuiești (Alex e băimărean, a lucrat mult „pe Londra”, aveți imediat vorbe în comun). Îi lași în treaba lor (inspectează copacii de pe Splai și din parcul Bărnuțiu) și bagi un periplu dement de vreo șase ore, pe Parcul Rozelor – Canalul Morii – Plopilor – Primăverii – Izlaz – Câmpului – Făgetului – Ionesco – Lunii – Pădurii, unde-i ogeacul lui Alex, care, evident, nu-i acasă. Te întorci extenuat pe Frunzișului, la yard (aproximativ: „atelier în aer liber”) unde Alex stă de povești c-un italian și c-un sas de-al nostru, unul Loți, care lucrează „pe Luxemburg”; îți dă cheile, scuzându-se cu râsete, și iar o iei iar cu pasul la deal, ajungând la ogeac pe Observatorului și Rapsodiei (acum ai învățat locurile). Zaci un sfert de ceas, cât să te enervezi că soarele îți bate fix în cap și jaluzele nu-s, apoi cobori pe Lunii, Meteor, Republicii, până-n Grădina Botanică, că și asta trebuie văzută odată și-odată (de fiecare dată ai sărit-o, că era altceva mai urgent). Pleci de-aici spre seară, cobori iar, Republicii, Șincai, Isac, Fulicea, Chinezu, Clemenceau. Aici e. Enfin!

Băieții te primesc cu reținere, dar cu ușurare, că acum masa-i echilibrată: doi unguri și doi români. Echilibrată pe dracul: Victor vorbește o maghiară fără cusur, dar din politețe nu ești lăsat pe dinafară, nici de ei, nici de fata care aduce berile (nemțoaică, de felul ei). Ești căpiat de foame, iei un burger „Klausen” (sau el foarte bun, sau foamea foarte cavernicolă), apoi iei seama la ce se discută: Victor îi explică lui Miklós diferențele de vocabular dintre estonă și finlandeză, deși admite cinstit că structura gramaticală e aproape aceeași („Pot face comparația cu româna și spaniola”, zice el. Ca om speriat de telenovele ca de dracul, comparația ți se pare ușor tembelă). După ce vinul și berea își fac treaba, se trece bunînțeles pe politică, iar tu asculți în română argumente pasionale pro și contra Viktor Orbán, fără să te bagi, că nu-i politica ta. Victor citește pe net și traduce din estonă un articol despre alegerile din 8 aprilie. Ăsta-i Clujul (
Klausen Pub, prima seară)

***

Nu merge nici dracul la Bistro Olimp de pe strada Observatorului, și pe bună dreptate: ce să caute turiștii în Zorilor? Da, aceeași întrebare o poate pune un clujean despre Berceniul meu scump, și-ar fi la fel de încuietoare; cartierele-dormitor îs bune ca să dormi în ele, atât. De vizitat, nu le vizitează nimeni. Acuma, să nu credeți că eu sunt un fel Gică-contra, un snob de-a-ndoaselea, și fac turism în zone unde nu merge nimeni: în Zorilor aveam cazarea.

Acolo m-am văzut cu Moș și cu nevastă-sa, englezoaica (am mai scris de ea, tot așa, rar, că-i sensibilicoasă), la un cartof prăjit și-o bere. Berea a fost bună, proaspătă, la halbă (n-am scăpat de eternul „Ne scuzați dar a trebuit să schimbăm butoiul”), iar cartofii adevărați, din cartofi nu din praf, prăjiți în ulei nou și tăvăliți prin paprică și sare; totul a intrat foarte bine, n-am nimic de cârâit, se vede că oamenii de-acolo au făcut ceva eforturi cu noi.

Ce să vorbim, ce să vorbim, Moș e cam taciturn, engleza mea e rău ruginită de nefolosire, hai să-i povestim doamnei de „iarna lui Ceaușescu”, 1984 – 1985. Și zi-i, și zi-i, despre ce-au pătărănit cei din cartierele de blocuri (Zorilor, Berceni etc): cum au rămas întâi fără curent electric, apoi fără gaze, apoi fără încălzire centrală, apoi fără apă caldă menajeră, apoi fără apă deloc, apoi fără servicii de salubritate (nu-mi amintesc exact ordinea, nici nu contează). Cum și-au umplut oamenii căzile de baie cu zăpadă, ca să nu fie nevoiți să se cace printre blocuri. Cum au redescoperit virtuțiile traiului țărănesc: culcarea devreme, toți într-o singură cameră și într-un singur par, să-și țină de cald cu răsuflarea, ca oile-n saivan. Cum au mâncat eco, doar alimente care puteau fi gătite pe primus (atunci au avut vânzări-record magazinele cu articole de camping). Tot lucruri de astea, cu care speram s-o uimesc pe englezoaică, dar nu mi-a mers, c-avea și ea povești dintr-un trecut prea greu de crezut astăzi: „Meehi, tu știi că atunci când maică-mea era gravidă cu mine, toți londonezii fumau în metrou?”.

Îmi pusese capac. N-aveam ce zice. Ca să nu rămân prost, i-am dat ghes lui Moș, să zică și el ceva. Moș: „A fost cea mai frumoasă iarnă din toată viața mea”. Mda, uitasem că Moș copilărise la țară. Sat necooperativizat. (
Bistro Olimp, a doua seară

***

Să zicem că te întâlnești, din cea mai pură întâmplare-ntâmplătoare, cu cineva în Piața Unirii din Cluj; ce mai e de spus? Ce mai e de spus după 22 de ani? Eu credeam că la o fază ca asta nu mai e nimic de spus, dar uite că m-am înșelat.

Ce-aș fi spus eu, dac-aș fi apucat să deschid gura: nu ne-am despărțit pentru că tu erai unguroaică și eu român, ci pentru amândoi fuseserăm educați s-avem dreptate. Când ești tânăr și „ai dreptate”, nu iese bine. Mai ții minte prima ceartă, în trenul Mangalia – Cluj? Da, exact. Tu m-ai întrebat ce adâncime are Canalul, că tocmai treceam pe lângă el, și tot tu ai adăugat că ești „sigură” că n-are cum să fie adânc, „maxim pân’ la genunchi, ca Someșul”. Eu ți-am zis că brațul principal are șapte metri, iar cel secundar, cinci, iar tu te-ai revoltat cu toată forța maghiarității din tine: „Imposibil să fi făcut românii așa ceva!”. Eu am vrut să-ți explic că majoritatea muncitorilor erau militari de la „diribau”, adică minoritari etnici și confesionali, dar ai refuzat să m-asculți, pe motiv că „ce e aia diribau, nu există-așa ceva”. Nu, nu mai exista, atunci în 1996, dar existase bine-mersi până-n 1989 și reușise să nenorocească zeci de mii de oameni (paranteză pentru cititorii revistei: „diribau” nu este un acronim, ci un termen păstrat în limbă din timpul războiului, când o firmă germană „de construcții” – der Bau - angajase oameni din toată România pentru diverse lucrări: faimoasele cazemate din Vama Veche, Doi Mai, Popasul Pescarilor, Trei Papuci și din multe alte locuri, de acești primi „diribau” au fost făcute).

Sper că e clar că-n alea de la două ore petrecute la terasa L’Alchimiste n-am apucat să spun o silabă, da? Am ascultat tot felul de „noutăți” ce datau de-un deceniu, maxim două (că ea a divorțat; că și Larisa a divorțat – wtf is Larisa?!, m-am mirat, a, da, o blondă creață din Vama Veche; că Dézsi a lucrat câțiva ani la Budapesta, dar n-a căutat-o niciodată, ce porc cu „P” mare – altă noutate, Dézsi cu mine 
lucrase, iar de căutat n-a căutat-o pentru că i-am spus eu să n-o caute; că Ernő și-a deschis un dojo al lui – aflasem, tot facebookul aflase; că mătușă-sa a murit și i-a lăsat casa; că…). 

M-am ridicat și-am plecat. Nu mai puteam, înnebuneam. Am plătit la bar pentru ambele consumații și-am luat-o urgent la trap. După care m-am întors, prelins pe lângă ziduri, să-mi recuperez telefonul uitat la încărcat. (
L’Alchimiste, a treia seară)

***

Mare masă mare la berărie, la Klausenburger, sâmbătă seara, la care am ajuns foarte târziu, practic la spartul târgului, dar era să n-ajung deloc! Să vedeți: nu, că după examen să ieșim la masă, toți colegii, să sărbătorim succesul (mă rog, asta cu succesul… am unele dubii… am văzut eu multe examene luate cu brio, mai ales examene auto, care au avut ulterior consecințe, cum să spun, nu chiar fericite). Bine, mă, să ieșim. Ați făcut rezervare? A, nu, Mihăiță, ce rezervare, imposibil să nu găsim! M-am îngălbenit la telefon: băi, voi sunteți în mintea voastră? Azi e derby, joacă Universitatea cu Sănătatea (s-a terminat 2-1, da’ primul gol a fost din penalty discutabil – nota mea), unde găsiți o masă liberă de 15 persoane, seara?! Taci, Mihăiță, că găsim. Am plâns, m-am lamentat, mi-am pus poalele-n cap, am profețit („jeremiad” se cheamă asta-n engleză, de unde să știe ei, săracii?), dar în final i-am convins: au rezervat la Klausenburger.

Aș fi ajuns, n-aveam grețuri, dar în Piață, cum traversam, am dat nas în nas c-o localnică, mi-a sărit de gât, ne-am așezat oleacă la depănat amintiri: ce mai faci, Mihăiță, ce-ai mai făcut, care este viața ta, da’ chiar, de când nu ne-am mai văzut?! Am făcut un calcul rapid în minte: 2018 minus 1996 egal 22. De ani. Taci că-i bine. Am deschis gura să zic și eu ceva, n-am apucat: știi, Mihăiță, eu am divorțat acum zece ani, era un nemernic etc. De-abia am scăpat.

De-acum era noapte, iar eu trebuia să rog 15 bucureșteni piliți să-mi explice unde-i berăria. Un clujean mi-ar fi spus „E-n Iulius Mall, la ultimul etaj”, dar nu s-a născut bucureșteanul capabil de-o asemenea frază simplă; în schimb, am fost ghidonat să urmez „linia tramvaiului care cade-n Someș”, ceea ce m-a derutat total, printre altele și fiindcă habar n-aveam că Boc își îneacă tramvaiele-n Someș, probabil cu călători cu tot, să știe-o treabă. Tot localnicii m-au ajutat, am urcat în sfârșit (pe scări!), m-am așezat modest într-un colț și-am deschis larg ambele pavilioane auriculare. Râdem, glumim, da’ meseria-i meserie!

Incredibil câte prostii spun oamenii la bere. Am tras ce-am tras cu urechea, am înțeles că nu scot nimic util de la ei și-am trecut și eu pe halbe de-un litru, m-am înveselit. La plată, Andreea reflectează cu voce tare: „Incredibil câte prostii spui la bere, Mihăiță”. (
Klausenburger, a treia seară)

articole publicate în numerele 17, 19, 20 și 23/2018 ale revistei Cațavencii

joi, 31 mai 2018

Scriitor!


Sunt laș. Hai că n-a fost așa de greu! Dac-am recunoscut-o p-asta, o să pot spune și restul, vorba lui Jean-Jacques Rousseau (undeva în Les Confessions); zice el acolo cum a descoperit că-i place să fie bătut la cur și că de-atunci așa a rămas, dar n-a avut curaj să recunoască (decât la bătrânețe). Așa și eu. Mereu am știut că mor de frică să admit the dark side of the business, dar acum dacă m-apropii de 50 de ani pot s-o zic pe-a dreaptă. 

Sună Georgică: „Hai, că e rost de bani buni!”. Eu am crezut că mă roagă să stau cu copiii lui, să fac iar pe baby-sitterul, dar: „Nu, mă. Îi luăm și p-ăștia micii în excursie, să mai respire și ei, că prea multă Românie dăunează grav sănătății! Plecăm și cu ei, și cu niște colegi de-ai lor de la grădi”. Eu tot nu-nțelegeam de unde ies banii ăia buni: „Păi vine cu noi și mami a lu’ copiii ăștia, mă; singură, că ea n-are bărbat”, aici Georgică a făcut o pauză, am știut că-și caută cuvintele, am intuit că nu-i a bună, „și n-are cu cine lăsa câinii”.

Punctum. Când ai aproape juma’ de secol în cârcă, dintre care vreo treizeci și ceva de ani de muncă, dar nu-ți permiți să refuzi un astfel de contract (vorba vine, contract; au fost bani negri toată ziua), nu-i a bună. Trebuie să mă uit în ochii mei și să admit cinstit că ceva nu-i în regulă cu viața mea; râdem, glumim, da’ uneori parcă-mi vine să mă dau înapoi, cum aș da un ceas mecanic, și s-o iau pe altă cale, nu pe asta cu scrisul. E bine când scriu, nu zic, îmi place, dar parcă... nu știu, nu știu. Poate-ar fi trebuit să m-apuc de altceva, atunci demult, atunci la început.

Oleacă vinovat, oleacă se simțea Georgică: mi-a trimis o grămadă de informații de pe unde-a fost de data asta, nu cum face el de obicei, și m-a ferit de stăpâna câinilor, că dacă era după ea m-ar fi sunat de dooj’ de ori pe zi să-i dau raportul despre cum mănâncă animalele, cum dorm și cum se ling. Pechinezi, ce să zici, m-au detestat din prima secundă, dar și eu pe ei – detalii săptămâna viitoare. În ceea ce-i privește pe expediționari, s-au cazat într-un loc modest, în centrul capitalei malaeze, la patru stele, la doi pași de marea atracție: turnul Menara, zis KL Tower, cu restaurantul lui rotitor, la 335 de metri de pământ. De fapt, hotelul este plasat între două parcuri superbe, KL Forest Eco Park (ăsta cu turnul) și KLCC Park, cel cu acvariul. Pentru copii a fost magnific. Ce-i drept e drept, pentru că ce-i drept nu-i strâmb.

***

Pechinezii Monichii sunt detestabili ca orice pechinezi, dar nu e vina lor: așa au fost programați. Ia să vedem: chinezii patrioți spun că istoria lor începe cu dinastia Xia, cam acum 4088 de ani (mulți înainte!), dar chinezii corecți – arheologii, adică – spun că dovezi n-au decât de la dinastia Shang încoace, de-acum 3618 ani (lasă că e bine și-așa!). Asta ce-nseamnă? Păi, dinastii înseamnă împărați, împărați înseamnă împărătese, iar împărătese înseamnă câini de companie; în atâta amar de timp, asupra câinilor ăstora a fost aplică selecția dirijată, și dirijată spre acest scop anume, adică un caracter detestabil: mofturoși, răzgâiați și plini de toane. Împărătesele au creat o rasă după chipul și asemănarea lor de femei fără treabă, închise-n gineceu, preocupate să placă (altora) și să se deteste (între ele). Când m-au văzut, câinii au reacționat corect.

Din punctul lor de vedere, eu eram o femelă inferioară ierarhic Monichii: au înțeles tonul cu care mi-a vorbit, au sesizat că n-are de gând să se culce cu mine, așa că m-au lătrat imediat cu ură; de ochii lumii, m-am făcut că nu văd urâciunea cu care mă tratau, dar le-am promis-o. După ce-am primit confirmarea de la Georgică („Am aterizat la Bangkok”. „Monica e cu voi?”, am întrebat, să fiu sigur), am băgat javrele-n ședință. Pentru început, nimic de mâncare, doar apă plată bună rece. Punctul be: culcuș amenajat din prosoape vechi în debara, încuiat ușa cu cheia. Punctul ce: pâine veche muiată-n apă. Cine vrea, bine; cine nu, iar bine! Eu banii mi-i luasem în avans, iar barul Monichii era la discreția mea, așa cum fusese înțelegerea (Georgică o negociase); barul ăsta fusese aprovizionat de fostul ei soț, înainte de divorț, și-i revenise ei la partaj, dracul știe cum – nu m-a interesat detaliul. Aveam alte priorități... 

Până la urmă, n-a fost așa rău. Casa aia de vis era pe mâna mea, pechinezii au lătrat pân-au obosit, mă uitam la TV și-i înjuram pe bogați, bându-le coniacul. În timpul ăsta, bietul Georgică se muncea cu patru copii și două femei (că doar nevastă-sa nu era să nu se certe cu Monica, ce credeți), la drăcovenia asta de Centara Grand Beach Resort & Villas Krabi, care-i „o sărăcie” în descrierea lui, bine măcar că-i aproape de plajă. „Am slăbit, mă, fir-ar-a dracu’ de excursie”, a povestit dup-aia. „N-am băut măcar o bere, alergând după ăștia micii prin apă și ungându-mi nevasta pe spate. Haram de tine, măi băiatule!”.


articole publicate în numerele 21/2018 și 22/2018 ale revistei Cațavencii

marți, 22 mai 2018

Moise Ilea a murit în zadar

În politică, acesta este sindromul „Băieții noștri nu au murit în zadar”. În 1915, Italia a intrat în Primul Război Mondial de partea puterilor Antantei. Obiectivul declarat al Italiei era să „elibereze” Trento și Trieste – două teritorii „italiene” pe care Imperiul Austro-Ungar le stăpânea „pe nedrept”. Politicienii italieni au ținut discursuri pătimașe în parlament, jurând că această eroare istorică va fi remediată și promițând o revenire la gloria Romei Antice. Sute de mii de recruți au plecat pe front strigând: „Pentru Trento și Trieste!”. Credeau că va fi o victorie ușoară.

Nu a fost nicidecum așa. Armata austro-ungară avea o puternică linie de apărare de-a lungul fluviului Isonzo. Italienii au atacat-o în 11 bătălii sângeroase, câștigând cel mult câțiva kilometri și nereușind să o străpungă. În prima bătălie au pierdut 15.000 de soldați. În cea de-a doua au pierdut 40.000 de oameni. În a treia confruntare au pierdut 60.000. Luptele au continuat astfel vreme de mai bine de doi ani îngrozitori, până la cea de-a 11-a ciocnire. Atunci austriecii au contraatacat în cele din urmă, iar în cea de-a 12-a luptă, mai bine cunoscută drept Bătălia de la Caporetto, i-au învins categoric pe italieni și i-au împins înapoi până aproape de porțile Veneției. Glorioasa aventură a devenit o baie de sânge. Până la sfârșitul războiului, aproape 700.000 de soldați italieni au fost uciși și peste un milion au fost răniți.

După ce au pierdut prima bătălie de la Isonzo, politicienii italieni aveau două opțiuni. Ar fi putut să-și recunoască greșeala și să propună semnarea unui tratat de pace. Austro-Ungaria nu avea revendicări în privința Italiei și s-ar fi bucurat să instaureze pacea, fiindcă lupta pentru supraviețuire cu rușii mult mai puternici. Totuși, cum puteau politicienii să meargă la părinții, soțiile și copiii celor 15.000 de soldați italieni morți și să le spună: „Ne pare rău, a fost o greșeală. Sperăm să nu suferiți prea mult, dar Giovanni al vostru a murit în zadar, la fel și Marco”? Alternativa ar fi fost să spună: „Giovanni și Marco au fost eroi! Au murit pentru ca Trieste să aparțină Italiei și vom avea grijă ca moartea lor să nu fie în zadar. Vom continua să luptăm până când victoria va fi a noastră!”. Nu e de mirare că politicienii au preferat cea de-a doua variantă. Așa că au mai purtat o bătălie și au mai pierdut 40.000 de oameni. Politicienii au hotărât din nou că ar fi mai bine să continue lupta, căci „băieții noștri nu au murit în zadar”.

Însă nu putem da vina doar pe politicieni. Și masele au susținut în continuare războiul. Iar după război, când Italia nu a obținut toate teritoriile pe care le-a cerut, democrația italiană i-a adus la conducere pe Benito Mussolini și pe fasciștii lui, care au promis că vor obține despăgubirile cuvenite pentru toate sacrificiile pe care le făcuseră italienii. Deși unui politician îi este greu să le spună părinților că fiul lor a murit în zadar, este mult mai dureros ca părinții să-și spună lor acest lucru – iar victimelor le este și mai greu. Un soldat infirm care și-a pierdut picioarele ar prefera să-și spună mai curând „M-am sacrificat pentru gloria națiunii italiene veșnice!” decât „Mi-am pierdut picioarele fiindcă am fost îndeajuns de prost încât să-i cred pe politicienii care-și urmăresc propriile interese”. E mult mai ușor să trăiești în iluzie, fiindcă iluzia conferă un sens suferinței.

Preoții au descoperit acest principiu cu mii de ani în urmă. El stă la baza mai multor porunci și ceremonii religioase. Dacă vrei să-i determini pe oameni să creadă în entități imaginare precum zeii și națiunile, trebuie să-i faci să sacrifice ceva de preț. Cu cât sacrificiul este mai dureros, cu atât vor fi mai convinși de existența beneficiarului imaginar. Un biet țăran care își sacrifică un taur valoros pentru Jupiter va deveni convins că Jupiter există cu adevărat – altfel, cum să-și justifice prostia? Țăranul va mai sacrifica un taur, apoi altul și altul și altul, doar ca să nu fie nevoit să admită că toți taurii de dinainte au fost o risipă. Din exact același motiv, dacă am sacrificat un copil pentru gloria națiunii italiene sau mi-am sacrificat picioarele pentru revoluția comunistă, de obicei asta e suficient ca să mă transforme într-un naționalist italian plin de zel sau într-un comunist entuziast. Căci, dacă miturile naționale italiene sau propaganda comunistă sunt doar o minciună voi fi nevoit să recunosc că moartea copilului meu sau propria mea infirmitate au fost cu totul în zadar. Puțini oameni au tăria să recunoască un asemenea lucru.

(citat de la paginile 264-266 din cartea „Homo Deus, A Brief History of Tomorrow”, de Yuval Noah Harari, traducere de Lucia Popovici, editura Polirom, 2018, ISBN 978-973-46-7199-1)

Comentez:

Unu: străbunicul meu Moise Ilea luptat la Caporetto și a murit chiar în zadar. Zice Harari ce-o zice, dar italienii tot au căpătat Trento și Trieste după război, pe când patria lui Moise Ilea a dispărut ca fumul (atenție, „patria” lui era Imperiul Austro-Ungar, după numele lui oficial „Die im Reichsrat vertretenen Königreiche und Länder und die Länder der Heiligen Ungarischen Stephanskrone”, nu România, nu Ungaria, nu Europa, nu altceva! Ca om al timpul său, Moise Ilea avea și el o patrie, căreia îi plătea impozitele și pentru care făcea armata, iar patria lui era exact asta). Nu se pune problema ca morții din războiul ăla să fi câștigat vreunul ceva, indiferent de care parte au luptat, dar pentru supraviețuitori a fost mai rău dac-au fost dintre cei care-au luat bătaie, decât dintre cei care-au bătut. Văduvei și copiilor lui Moise Ilea (bunica mea maternă a fost cea mai mare dintre copii) nu le-a plătit nimeni pensie, mureau de foame dacă rămâneau în sat fără niciun sprijin, au plecat la oraș și-au muncit ca slugi, până când văduva lui Moise Ilea a murit în epidemia de gripă spaniolă și-a lăsat trei copii orfani, fără nimeni pe lumea asta. Asta înseamnă o moarte în zadar, nu pentru mort, ci pentru cei rămași în urmă. 


Doi: există beneficiari total neprevăzuți ale deciziilor politice greșite. Ernest Hemingway și Erwin Rommel au fost și ei la Caporetto, în tabere diferite, și experiența de acolo a stat la baza succesului în viață a fiecăruia dintre ei, e adevărat că pe căi complet opuse. 

Trei: am impresia că această carte va deveni o biblie pentru tineri, fiindcă le spune cam ce vor s-audă. În cazul ăsta, de cine vor fi purtate următoarele războaie?! Mă-ntreb, adică: când neîncrederea în politicieni este maximă (și este), cum ar putea fi convins cineva de cântecelele ca „Du-te la oștire, pentru țară mori”... ?!

Patru: dacă sindromul BNNAMIZ, descris de Harari, este corect (și eu cred că este), atunci toate eforturile politicienilor non-PSD de a-i disloca pe votanții PSD din convingerile lor sunt moarte din fașă. Cum zice autorul, „mai ușor să trăiești în iluzie, fiindcă iluzia conferă un sens suferinței”, iar viața electoratului PSD nu a fost altceva decât suferință, în comparație cu viața generațiilor născute după Revoluție. În consecință, schimbarea de mentalitate la care ne așteptăm („Vrem o țară ca afară”) nu va avea loc decât după ce toți oamenii născuți înainte de 1950 vor muri.

Cinci: noi toți, dar absolut toți, îi ținem pe loc pe cei care vin din urmă, pentru că fiecare dintre noi este blocat într-un proiect început într-un trecut oarecare, mai îndepărtat sau mai apropiat, proiect care între timp a devenit desuet, nu mai spune nimic, nu mai are niciun sens, darămite un rost. Dar sindromul „Nu, n-a fost în zadar” (variantă: „Nem, nem, soha”) împiedică pe oricine să tranșeze problema în stilul securistului Tudor Postelnicu („Am fost un dobitoc”), indiferent care e natura problemei: job, profesiune, căsnicie, hobby, viciu, angajament politic, credință religioasă, opțiuni geopolitice… bloguri. În 2007, când m-am apucat să scriu pe Berile de Aur, am fost convins că, pentru ceea ce scriu eu, vor exista cititori. N-au existat. Neuronii mei au murit în zadar.

miercuri, 16 mai 2018

La aniversară

Karl Marx [05.05.1818-14.03.1883 – nota mea] a făcut câteva observații economice strălucite. Pe baza acestor constatări, a prezis un conflict tot mai violent între proletari și capitaliști, încheiat cu victoria inevitabilă a primilor și cu prăbușirea sistemului capitalist. Marx era sigur că Revoluția [comunistă – nota mea] avea să înceapă în țările aflate în fruntea Revoluției industriale - precum Marea Britanie, Franța și Statele Unite - și să se răspândească apoi în tot restul lumii.

Marx a uitat însă un lucru: capitaliștii știu să citească. La început, doar câțiva discipoli l-au luat în serios pe Marx și i-au citit lucrările. Dar, pe măsură ce acești agitatori socialiști au dobândit adepți și putere, capitaliștii s-au alarmat. Au citit și ei cu atenție Das Kapital, adoptând multe dintre intrumentele și perspectivele analizei marxiste. În secolul XX, toată lumea, de la copiii străzii la președinți, îmbrățișa abordarea marxistă a economiei și istoriei. Până și capitaliștii înrăiți care combăteau cu vehemență prognosticul marxist foloseau diagnosticul marxist. În anii 1960, când CIA a analizat situația din Vietnam sau Chile, a împărțit societatea în clase. Când Nixon sau Thatcher priveau globul, se întrebau cine controlează mijloacele de producție esențiale. Din 1989 până în 1991, George Bush a supervizat dezmembrarea Imperiului Comunist al Răului, dar a fost învins în alegerile din 1992 de Bill Clinton. Strategia de campanie câștigătoare a lui Clinton a fost rezumată astfel: It’s the economy, stupid. Marx nu ar fi putut spune-o mai bine.

Odată ce oamenii au adoptat diagnosticul marxist, și-au schimbat în mod corespunzător comportamentul. Capitaliști din țări precum Marea Britanie și Franța s-au străduit să îmbunătățească viața muncitorilor, să le consolideze conștiința națională și să-i integreze în sistemul politic. Ca urmare, atunci când muncitorii au început să voteze în alegeri, deși laburiștii au ajuns la putere în nenumărate țări, capitaliștii au continuat să doarmă liniștiți în paturile lor. Astfel, predicțiile lui Marx nu au avut niciun efect. Principalele puteri industriale, precum Marea Britanie, Franța și Statele Unite nu au căzut niciodată pradă revoluțiilor comuniste, iar dictatura proletariatului a ajuns la coșul de gunoi al istoriei.

(citat de la pagina 56 din cartea „Homo Deus, A Brief History of Tomorrow”, de Yuval Noah Harari, traducere de Lucia Popovici, editura Polirom, 2018, ISBN 978-973-46-7199-1)

Africa de Sud

M-am săturat de Europa, de criză și de văicăreala despre lipsa banilor, așa că propun o evadare. La cârciumă, desigur. Dar, cum nimeni nu poate fugi de umbra lui, evadarea va fi în trecut (mișto formulare!), că prezentul e cum e, ne-am lămurit. Așa că vă invit să servim un Label ice cold în Lion Park Café.

Unde: La ieșirea din Soweto, pe drumul de la Pretoria (capitala țării) spre Bloemfontein (capitala numărul doi). De fapt, Soweto este un oraș-satelit al Johannesburg-ului, nu al Pretoriei, dar am ales să scriu așa ca să iasă poanta cu capitalele. Care poantă?! Păi, poanta că voi o să ziceți acum „Hă-hă, te-am prins, capitala lor e la Capetown!”. Da, este. Capitala numărul trei. „Hă-hă”?!

De ce: În mod curios, nu pofta de bere ne-a oprit la Lion Park, ci pofta de micțiune. Mai exact, nu mai puteam să ne ținem, dar așa e când bei toată noaptea, corect?

Cât: Nu știu. Habar n-am cât costă o bere, că n-am plătit absolut nimic în Africa de Sud, nici măcar nu știu cum arată ranzii lor, n-am avut curiozități de-astea. Atâta timp cât „firma plătește”, pentru ce era să-mi bat capul cu toate fleacurile? 

Ce: Bere locală, Carling Black Label pe numele ei oficial, mai cunoscută ca „Label” printre barmani și „zamalek” printre consumatori. De fapt, chestia e un pic mai complicată, că berii îi zici Label dacă ești alb și zamalek dacă ești negru, altfel se uită lumea ciudat la tine (iar Africa de Sud nu e țara în care să-ți dorești asta). Mai există și un nume de alint, „Soweto Pepsi”, dar e la mișto. Nu-l recomand.

Alte nerecomandări: De fapt, ceea ce vreau să spun e că nu e bine să beți nimic la Lion Park Café, nu e bine să vă opriți la Lion Park Café și-n general nu e bine să mergeți în Soweto, în particular, sau în Africa de Sud, în general. Dacă aveți orice altă alternativă și nu se cheamă Coreea de Nord sau Haiti, alegeți-o p-aia. Serios.

Explicație: Epoca despre care afirm că e „trecut” se numea pre-criză, eu nu eram ziarist, ci agent de vânzări, iar tot balamucul ăsta (București-Amsterdam, Amsterdam-Capetown, Capetown-Johannesburg și retur) fusese o excursie plătită integral de firmă, pentru rezultate bune în vânzări. Trebuie precizat că eram singurul fără „rezultate bune”, dar am prins excursia pentru c-aveam pile. Acum, asta e, mortul de la groapă nu se mai întoarce! Iar când zic că firma a plătit absolut tot, chiar așa-i, că zece zile am dus-o tot într-o băută și n-am scos un cent din buzunar (nu e vorbă, nici n-aveam vreunul). Băuta avea, pe de-o parte, rostul să ne facă să uităm de munca umilitoare din vânzări, iar pe de altă parte să scăpăm de frică. Nicăieri n-am văzut atâta sărăcie, bogăție și violență la un loc ca-n Africa de Sud; prin comparație, Rusia este mici copii, și asta spune multe!



*** 

Începutul: pe 9 octombrie 2013 am publicat aici în revistă articolul despre Lion Park Café, de pe lângă Soweto, pe drumul dintre Pretoria și Bloemfontein. Minciună extrem de porcină, pentru care îmi cer scuze atât cititorilor, cât și redacției (scuze, redacțio!); n-am fost niciodată la bere în Lion Park Café, așa cum n-am călcat în Africa de Sud sau în Africa, în general – n-am fost nici măcar la amărâtele alea de piramide, unde merge tot românul. Am împrumutat pur și simplu vocea lui Săndel și m-am dat drept Săndel, ceea ce, evident, nu sunt (Săndel e foarte bogat, după părerea mea; foarte inteligent și harnic, după părerea lui). Lucrurile au degenerat când a văzut seria de articole despre Asia Centrală, în care n-am mai împrumutat eu nimic, l-am lăsat pe el să vorbească, să spună exact cum a fost; s-a înfuriat, m-a sunat de la Paris, m-a amenințat că-și trimite ucrainienii peste mine etc. Pe urmă s-a gândit mai bine și m-a sunat înapoi, în cu totul altă stare de spirit: „Tu ai putea fi Vocea pe care n-am avut-o eu niciodată, săracule!”, mi-a zis. „Doar să scrii cuvânt cu cuvânt”.

Bref, domnul Săndel, ca (foarte bun) om de vânzări, a decis să mă folosească, cu condiția să-i protejez anonimatul până-n pânzele albe, ceea ce nici nu-i greu, la câte eforturi conștiente a făcut ca să uite România. Convenția e simplă: el îmi povestește, eu scriu (sunt negrul lui, adică), cu singura condiție să-l las să introducă în texte și părerile lui eretice, profund incorecte politic (de fapt, părerile lui sunt cu mult mai mârșave de-atât, doar că încă nu s-a inventat un termen care să le definească; ar fi „fascist”, dar e deja calp). Mi s-a părut un târg echitabil. Win-win. Nu știu redacției cum o să i se pară... 
În 2006, Săndel era șeful diviziei de vânzări al unei firme foarte mari. A negociat luni în șir cu principalul concurent de pe piață, în secret bunînțeles, și în final a bătut palma: a trecut la concurență cu aproape toată echipa (plus bazele de date, că doar nu era prost). Ca răsplată pentru trădare, noii angajatori i-au oferit o excursie (botezată „training de integrare”) în Africa de Sud, lui și oamenilor lui, fidelilor care l-au urmat. Prima cazare a fost la Winchester Mansion Hotel, care este undeva în (sau lângă) Capetown și care este fiță, zice dumnealui. Oamenii i s-au îmbătat muci în prima seară, el s-a prefăcut că bea cu fiecare, ca să-i tragă de limbă: „Așa este în afaceri”.


*** 

După cât de pare (m-am uitat și eu la poze, atât!) Sun City ăsta e un fel de Las Vegas sud-african, numai că nu-i plasat în vreun deșert oarecare, ci într-o zonă de savană cu climă foarte bună, așa, la marele fix, nici prea cald, nici prea frig, eternă primăvară, ce să mai vorbim, paradisul pe pământ. Să tot stai, să petreci, să te bucuri de banii altora. Dar mai întâi, o paranteză.

Eram prin clasa a noua când am învățat despre munți („orogeneză”, cum zicea Moș Pulete, proful de geogra): cică munții se formează, se înalță, cresc ei așa, fie prin „activitate vulcanică”, fie prin „încrețire”, fie prin „prăbușire” (paranteză la paranteză: în urmă lecției, noi, gașca veselă din fundul clasei, i-am dedicat lui Moș Pulete următoarea poezie: „Țara mea cu ape line / Și cu soare la apus / Tu ai munți de încrețire / Îndreptați cu vârfu-n sus”). Ca exemplu de munți de prăbușire au fost dați munții Africii de Sud, formați, zice-se, prin „prăbușire”. Admit că nu eram prea isteț, dar n-am înțeles atunci cum vine asta și nu înțeleg nici acum: m-am prăbușit drept în cap și-am ajuns sus pe bloc! Deși în continuare nu pricep, se pare totuși că acest Sun City, clădit pe-o cîmpie plată ca masa, este la aproape 2000 de metri deasupra nivelului mării. Și ca s-ajungi de la Sun City la mare, ești nevoit să traversezi niște – exact! – munți. De prăbușire. 
Asta, pentru cine e interesat de așa ceva, că eu nu-s. Pe mine mă interesează ce-a făcut Săndel în paradisiacul hotel Cascades, cum s-a distrat, cu ce amintiri inubliabile a rămas în urma acestei șederi, de povestit o viață. Îi dau cuvântul: „I-am umilit pe negri, mă, mi-am bătut p. de ei. Atâta bucurie să am și eu!”. Vi se pare ciudat? Și mie. Tot ce-am reușit să înțeleg (oarecum!) este că-n urma tranziției relativ calme din 1994, când albii au cedat puterea negrilor (fără vărsare de sânge, zic negrii, cu, zic albii), economia țării s-a dereglat; din patru milioane de albi, un milion a emigrat, dar au venit cârduri de refugiați din Zimbabwe, iar consecința contraintuitivă este că negrii nu au de lucru. Șomaju-i enorm, chit că pe vremea apartheidului nu era! Asta-i chiar culmea, acum când au ajuns la putere, au rămas fără muncă, cel puțin din versiunea lui Săndel: „Iar ăla care are-un job, mă, oricât de amărât ar fi, merge ca pe ouă, să nu fie dat afară, că la ușă sunt alți zece mii care se bat pentru același job”.


*** 

Se pare că-i adevărat: Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă-n traistă. În vreme ce mă documentam pentru textul ăsta (nu pot să contez doar pe ce-mi povestește Săndel, el are altă agendă. Nu știu care-i aia, dar turistică nu-i!), am aflat lucruri de mirare despre acest munte, Pilanesberg. Se pare că-i o minune a naturii, un vulcan în al cărui con a crescut o pădure pe trei cercuri concentrice; minunea e că nimeni n-a trasat cercurile alea, au apărut ele așa, de capul lor, poate din motive de sol, poate, nu știu. Adică, tu urci pe fostul vulcan, dai de o centură de pădure, după care de una de savană, după aia iar pădure, după care iar savană, iar pădure, iar savană; ultima bucată de savană e un fel de „poiană” rotundă, de mari dimensiuni, în care e plasat complexul turistic de care spun, Game Reserve. Căsuțe de chirpici (adobe, pe englezește, nu știu dacă v-ați prins până acum), acoperite cu stuf, la ca noi în deltă (mă rog, cum era cândva). Totul foarte eco, foarte friendly green, mă rog, cum e moda acum; evident, toată rezervația geme de dihănii pe care le vezi la ele-acasă. 
Să turbeze Săndel! Pe el îl doare fix în cot de eco, de green, de dihănii și de alte buruieni, el vrea lux, lux, lux, că d-aia muncește ca un câine (după propria lui confesiune), și mai vrea personal de serviciu pe care să-l umilească în fel și chip, că d-aia e bogat, alb și pe val: „La ce să ai, mă, poziție socială, dacă nu te bucuri de ea?”. La hotelul din Sun City a făcut fițe până la loc comanda („Cum vedeam un lucrător de-acolo că-și trage sufletul, că vrea să se hodinească oleacă, cum mă duceam la el și-l băgam în viteză! Ai vrut libertate, negrule, săracule? Na, bucură-te de libertate! Vezi pata asta mică de cafea pe care-o fac eu pe alee, vărsând un pic din ceșcuță? Ia fugi de-adu un mop și curăț-o în clipă! Chop-chop!”), dar în rezervație n-a avut pe cine chinui domnul Săndel, că resort-ul era pe concept: ajută-te singur, fă cu mâna ta, hai să gătim, hai să ne facem singuri patul, hai să colaborăm la micile treburi casnice, hai să construim și să întărim relațiile interpersonale etc („Am înnebunit, mă! Cum să mă bat eu pe burtă cu oamenii din subordinea mea? Cum să-i mai țin în mână dup-aia?”). Ceea ce pentru mine ar fi fost un vis, pentru Săndel a fost un coșmar: nu are nici o poză cu vreun animal sălbatic din rezervație, nici măcar una! Viața animală vibra acolo, era ca un Eden înainte de Cădere, dar tot ce-a fotografiat Săndel a fost „Săndel tolănit în piscină”, „Săndel bând bere”, „Săndel privind la TV”.

*** 

Alt loc în care au fost duși, plimbați și periați Săndel & comp a fost și Lesedi „Cultural Village”, undeva pe lângă Johannesburg („Burgul lui Johannes”, hă-hă, ce glume am în mine), pe marele platou înierbat Highveld, altă ciudățenie a naturii, am să revin. Ei, aici, în Village, chiar i-a plăcut lui Săndel! Am înțeles de la el că e vorba de un fel muzeu în aer liber, cu diorame în loc de exponate, și cu oameni vii în diorame; mai exact, niște angajați, cum să zic, un fel de actori (sau „performeri”) le arată vizitatorilor cum era viața oamenilor cu vreo câteva milioane de ani în urmă, după ce ne dăduserăm jos din copaci, dar înainte să părăsim Africa și să începem (ca specie) cucerirea planetei. Lucruri simple, pe care le-am uitat demult: cum se aprinde focul cu bețe; cum se macină grăunțele între două pietre și se obține un rudiment de făină; cum se împletește din ierburi o capcană simplă; cum se fac podoabele și vopselurile de corp din plante și roci, cum se fac otrăvurile din plante și animale, cum se fac arme (ghioagă, cuțit, suliță etc) din lemn, piatră, os, corn și fildeș; cum se dansează când vine ploaia, cum se jelesc morții, cum se clădește o colibă, cum se toarce un fir de lână.
Și multe altele. Mi-a plăcut povestea, am înțeles din ea că acolo era ca un fel de curs de supraviețuire, Bear Grylls, chestii, dar Săndel mi-a râs în nas: „Prost ești, mă. Sărac și prost; nici nu știu dacă ești mai mult sărac sau mai mult prost! Se vede că n-ai fost în Africa. E sărăcie, mă, e jale, e nenorocire! De ce crezi că mor ăia pe capete în Mediterana, în bărci sparte, spre Sicilia? De bine ce le e? Idiotule. Și câți mor pe drum spre Libia, zeci de mii, sute de mii, nu-i știe nici dracul, cine să te știe dacă mori în Africa?! Ăia din Village fac pe sălbaticii de foame ce le e, lor și copiilor! Cine-ar face asta de plăcere, mă cap de vrabie?”.
Are și Săndel dreptatea lui. Stră-stră-bunicul meu Oancea Buzea, de profesiune oier, voiaja de plăcere în fiecare toamnă din munții Covasnei în Balta Brăilei, la iernat. Nu se spăla timp de patru-cinci luni, nici măcar pe mâini sau pe față, nici părul sau barba nu le tăia (unghiile și le scurta cu foarfeca de tuns oile). Când era primăvara în putere și-ajungea înapoi în munte, făcea prima lui baie din anul ăla și se primenea; acum, să zicem c-ai deschide tu un „Covasna Cultural Village” pe la Bicfalău sau Păpăuți, da? Cât de disperat ar trebui să fiu să fac pe Oancea, ca să mă miroasă turiștii și să mă tragă-n poze? Zic, decât.

*** 

Uitasem să vă spun că nu i-a plăcut lui Săndel cazarea din Lesedi Cultural Village, povestită numărul trecut, pe motiv că fusese vorba de-o „colibă” unde, zice dumnealui, l-au „bâzâit insecte”. Mă rog... ia să fi dormit ca mine pe la stâni, în cojoace colcăind de purici, duhnind a slin așa cum orășenii nu își pot imagina măcar... atunci ce-ar mai fi avut de zis? Asta-i partea proastă. Când te obișnuiești cu răsfățul, totu-ți pute. Și cu răsfățul te-nveți al dracu’ de repede...

În Johannesburg, în schimb, Săndel s-a simțit ca un rege: la hotel Balalaika, în buricul târgului, lângă Nelson Mandela Square (mai central nu se poate!), toată lumea l-a gâdilat în fund. Vrei bere, na bere, vrei masaj, na masaj (când i-am dat lui Săndel textul la verificat, a comentat amuzat: „Atât te duce mintea pe tine când e vorba de-un hotel de lux: bere moca!”); mâncarea, mâncare, piscina, piscină, trai pe vătrai. În hotel. Că afară se aventurau numai cu cârdul de bodyguarzi după ei. Înainte de asta, însă, o paranteză: îl verific mereu pe Săndel, de frică să nu mă mintă și să mă fac de râs în fața cititorilor; se pare că există două hoteluri Balalaika, unul pe nume „The Balalaika Hotel and Crown Court”, iar celălalt „Protea Hotel by Marriot Johannesburg Balalaika Sandton”, și chestia e că nu știu la care-a stat Săndel, că-s unul lângă altul. Cred că la primul, dar nu bag mâna-n foc. Altă chestie: localnicii îi spun orașului „Joburg”, nu Johannesburg, iar urieșenia lui e total necunoscută românilor (mie, să spunem): opt milioane de oameni, cu tot cu suburbiile! „Suburbie”, de exemplu, este Soweto („South Western Town”), mare cât Bucureștiul, unde niciun locuitor n-are ce mânca, atâta sărăcie este (sigur, cârciumarii o duc bine, iar mafioții cu taxele de protecție o duc și mai bine). Am încheiat paranteza.
Ei bine, Balalaika este genul ăla de mic paradis foarte bine păzit, unde ai totul, nu și libertate. Dacă ieși din curte, ieși cu păzitorii după tine (niște mase de mușchi, povestea Săndel, nu-ți dorești să-i superi), te plimbi pe două-trei, hai șapte-opt, străzi centrale ale orașului, poate chiar prin magazine (păzite și astea de mici armate particulare), apoi te-ntorci între zidurile hotelului, în siguranță. De ce? Pentru că Gauteng (regiunea, Joburgul și împrejurimile) este azi ce era Moscova în 1991 – 1997. Wild wild west. Libertatea costă.

*** 

Ultimul loc unde-a dormit trupa lui Săndel, dacă excludem noaptea din Capetown de dinaintea zborului de-întors, spre Paris, a fost la vinărie, la Blaauwklippen. Mai exact, au fost cazați în partea turistică a vinăriei, în complexul pentru oaspeți, restaurant – bar – hotel – parc tematic, cu degustările de rigoare (au degustat nenorociții până la loc comanda, gata să dea ortul popii. S-au luat cumva la întrecere, cine-i mai agent de vânzări între agenții de vânzări! Săndel îi învăța, îi învrăjbea, îi stimula: și-a aruncat ceasul lui elvețian într-o bol cu vin și le-a dat o căniță, să bea cu rândul, iar sorbitorul ultimei cănițe urma să fie norocosul nou-posesor al ceasului. Muci s-au făcut!).
I-a plăcut lui Săndel la Blaauwklippen și nu i-a plăcut. Ordine, disciplină, curățenie, eficiență, organizare impecabilă a muncii, vinul bun, vița perfect îngrijită – dar numai albi. Niciun negru. Săndel, frustrat: „Cum să te rățoiești, mă, la un alb?! În Africa de Sud? Bine, în România merge, aici la săraci, dar acolo nu prea, nu prea, nu prea...”. I-am spus de la obraz că nu pricep nimic, să explice. Săndel: „Mă, țara aia e pe picior de război. De război civil, adică. Trei facțiuni: albii care muncesc și au, negrii care fac politică și au, negrii care nu muncesc și n-au. Ăștia-s imensa majoritate. Există și albi care nu muncesc, există și negri care muncesc, dar nu ăștia o să facă război, o să vezi. Șomajul este enorm, mortalitatea la fel, natalitatea la fel, tot poporul pleacă de la câmp și se-nghesuie la orașe, să facă politică, cum au văzut ei la televizor. Îți dai seama că orașele se sufocă de suprapopulare și criminalitate! Bogăția țării ăsteia e pământul - și clima, evident – că pe Highveld-ul ăla al lor poți să cultivi orice, și ce-i sub pământ, că numai din platină fac exportatorii patru miliarde pe an, să nu mai zic de restul, lasă că știi tu. Bani sunt acolo pentru toată lumea, e greu să-ți închipui o țară în așa hal de bogată ca aia”. După care Săndel a trecut la, cum să zic, un fel de aberații, din care putea rezulta că el (!) e aproape socialist, pentru că nu e bine să lași inegalitatea s-ajungă până la cer, ca-n Africa de Sud: e ca și cum ai sta cu curul pe o bombă atomică. Când toți sunt săraci, oamenii mai rabdă cum mai rabdă, dar când unora le mor copiii de foame, rânduri-rânduri, și alții sparg banii aiurea, atunci nu e bine. „Am greșit”, recunoaște Săndel. „Atunci, în noiembrie 2006, am zis că războiul civil le bate la ușă, da’ uite c-au trecut 12 ani și nimic. Da’ vine, mă, vine. O să iasă urât de tot”.

articole publicate în numerele 42/2013 și 13, 14, 15, 16, 18, 19/2018 ale revistei Cațavencii

luni, 7 mai 2018

De Ceaușescu am scăpat...

... de Gabi Firea n-am scăpat. Farewell, București. Ne știam de 300 de ani, poate mai mult, poate mai puțin, cam de pe vremea Mavrocordaților, așa. Nu știu de ce n-ați încercați să-mi salvați viața, doar eram unul dintre puținele monumentele vii ale bietului vostru oraș, dar dacă asta a fost decizia primăriței voastre, eu o respect. Bine, nu c-aș avea de ales. Sper să vă bucurați din plin de cei câțiva metri pătrați pe care i-am umbrit cât am trăit. 

joi, 5 aprilie 2018

Winterbourne Arms, Salisbury

„No, că l-or omerât pe Serghei Victorovici, ghietul, și ce om bun era! Da’ la ce l-or omerât, tușă? Apoi știe-i dracu’ ruși, că fărăcât numa’ rele au în capul cela-lor, ferească Dumniezău și Maica Domnului! Pile, te văz cruduț, no la tușa: cu ungurul te mai înțelegi, mai cu beutura, mai cu altele ce știu muierile, da’ cu rusu’ nicicacum, pila tușii!”.

Așa ar fi vorbit o babă, orice babă, din deja îndepărtata mea copilărie; apropo, „pilă” nu însemna atunci „connection” sau „guanxi”, cum se zice acum, însemna pur și simplu „copile” – un mod de adresare. Nu știu de ce (adică știu dar aceasta-i un text despre turism) femeile bătrâne de la țară nu obișnuiau să facă diferența în adresare între „tu, băiețelule” și „tu, fetițo”. Dar să trecem la treabă:

zice-se că-n frumoasa localitate (sat? village?) Salisbury locuia retrasul domn Serghei, până n-a mai locuit că s-a mutat. S-a mutat de tot, la cimitir, dar asta nu este câtuși de puțin treaba mea, deși m-am prefăcut c-ar fi: am sunat la băieții mei de la Londra să-i întreb ce și cum. I-am prins la grătar, erau pe spriț, ghinionul meu (duminică!); râdeau, se hlizeau, hai Mihăiță când mai vii la muncă, lăsați-l mă că s-o lenit boierul, d-astea. I-am întrebat de Salisbury, au râs iar de s-au bășicat, păi ai uitat mă bețivule că ai fost și tu acolo?! Lăsați-l, mă, că ăsta moare fără Okocim, dă ortul popii, voi n-auziți ce voce pierită are?, zicea Dracea, întorcând fleicile pe grătar. Nimeni nu-l contrazice pe Dracea, există și acum o ierarhie informală, cum exista și atunci. Românii nu se joacă!

Necazul e că nu-mi amintesc nici picat cu ceară să fi fost eu vreodată prin Salisbury; niente! Bine, nici nu prea știam pe unde merg, că băieții șofau, eu mai mult dormeam, dar parcă nici chiar așa – abia acum mi-am amintit: am fost undeva lângă Salisbury, pe râul Avon (dar nu îmi dau seama dacă în amonte sau în aval), într-un februarie, când erau inundații masive după niște ploi torențiale, tipic atlantice; băieții mei tăiau copacii căzuți în râu, eu frecam menta.

Și, da, în curtea din față de la Winterbourne ne-am oprit, toate echipele, să ne schimbăm în haine uscate și să ne revenim un pic (fusese foarte greu). Îmi amintesc perfect că polițiștii care ne însoțeau au primit un grog fierbinte de la Winterbourne, noi n-am primit nimic. Poate că și Brexitul are rostul său.
articol publicat în numărul 13/2018 al revistei Cațavencii

Hotel Cassells Al Barsha, Dubai

Eu, cu munca, doar mă știți; sună Georgică: „Ce faci?”, el, de colo. „Mersi, bine”, îi zic, „cu munca, doar mă știi”. El râde: „Las-o dracului de muncă, mă, că din muncă nu s-a-mbogățit nimeni, vino încoace și stai la mine vreo două zile, cu copiii, că am treabă în Dubai”. I-am cerut tarif dublu de baby-sitting, așa, ca pentru regim de urgență; mi-a dat fără să clipească, mi-a venit să plâng că nu m-a dus mintea să-i cer triplu. Am stat de vineri până duminică. 

Dumincă seară, la coniacul de după, îl întreb ce zor a avut el să plece în Dubai. Mi-a zis că n-a avut niciun zor, s-a dus să se relaxeze peste week-end; iar mi-a venit să plâng. Când mă relaxez eu peste week-end mă duc la Găești, că mă cheamă viceprimarul să dobor oțetarii de lângă gara mare (Găeștiul are două gări, una foarte mică – aia-i gara mare, și una și mai mică – aia-i gara mică). Cam astea au fost ieșirile mele din București în iarna asta nesfârșită: la drujbăreală prin noroi și zloată – altfel, frumos, că rar afli oraș mai romantic ca Găeștiul. Are și fabrică, are și penitenciar, a avut și școală de corecție. Lux!

Pe de altă parte, Georgică și nevastă-sa au stat la un hotelaș nenorocit de patru stele, Cassells Al Barsha îi spune, undeva lângă stația de metrou Sharaf, zicea el. Și-au luat un întreg apartament la unul dintre ultimele etaje („Ca s-avem unde ne-nvârti, Mihăiță”), de la ferestrele căruia vedeau marea (adică Golful Persic, mai exact), cu Burj al Arab în dreapta, pe insula lui artificială, și complexul de insule The Palm, în stânga (artificiale și astea, desigur; are balta pește!). Au vizitat tot ce-au avut chef să viziteze, dar nu prea mult, ca să le rămână timp și de shopping („Dacă tot zburaserăm pân-acolo, ce rost avea, mă, să nu profităm de ocazie?!”) și de-o plajă scurtă, așa, ca pentru niște români în plină iarnă, albi ca brânzele de capre, că n-avuseseră timp să bage bronz artificial la solar („Tu n-ai văzut, mă, că ăștia micii-s toată ziua pe capul nostru?”). Cel mai mult, zice Georgică, le-a plăcut serviciul: „Zbârnâie, mă, zbârnâie! Indieni, săracii, pakistanezi, nepalezi, ce-or fi, morți de foame, ce să facă? Muncesc, mă, de n-au aer! N-ai treabă cu ei, îi țin arabii numa-n șuturi, care calcă pe bec, pașaportul și acasă! Îi expulzează ca pe muște. Ăștia, săracii, de frică nici nu respiră, când trebuie să servească albi la masă”. De-aia-mi place mie să lucrez cu Georgică. Știe c-am fost picol și c-am „zbârnâit” și eu, dar se face că uită.


articol publicat în numărul 12/2018 al revistei Cațavencii

vineri, 23 martie 2018

Arcadia Tower, Tel Aviv

„Generația spontană” (sau, nu știu de ce, „spontanee”!) se numea teoria care ne-a fost explicată la biologie, printr-a cincea (anul școlar 1982 – 1983, mai exact), de către profa, o comunistă de tip rarissim (care chiar credea în comunism, nu ca alții. Cred că azi i s-ar fi zis „euro-comunistă”!). E, teoria asta cu generația, despre care ea ne spunea că e greșită, zicea că ființele vii apar din materia nevie, așa, de capul lor. Firele de praf devin purici, stârvurile devin viermi etc. Frumos, doar că pe noi ne-nteresa prea puțin (era Cămătaru-n plină glorie, ce vremuri). Dup-aia profa ne-a zis și care-i teoria corectă: abiogeneza, adică puricii & viermii se nasc din aminoacizi, nu din alte prostii. Aici ne-a pierdut definitiv.

Asta l-au întrebat și israelienii pe Georgică, după ce-au văzut că ține la băutură: „De unde-ați mai apărut și voi?!”. La început, Georgică n-a priceput întrebarea, dar s-a dumirit ușor-ușor: de unde vin hoardele astea de turiști români, care – minune! – au cu ce plăti? Prin tradiție, românii care mișunau prin lume erau fie hoți, fie cerșetoare, fie muncitori (în Israel, toată industria construcțiilor stă pe umerii românilor, polonezilor și nigerienilor. Se câștigă bine, dar se și muncește din greu, sau, după vorba oamenilor noștri: „Bani grei, da’ munciți”). Dar de câțiva ani încoace, piața turistică s-a pomenit inundată de românași, ceea ce, din punctul lor de vedere, chiar seamănă c-o „generație spontană”; nu este și punctul nostru de vedere, dar acum vorbim de părerea altora.

Ultimul sezon (adică ultima vară) în care Europa a văzut la față turiști români a fost 1938 – 1939, iar atunci industria turistică nu era nici a mia parte din ce-i azi. După care, pauză. Până-n 2008 – 2009, când iar au apărut românii; bine, doar ca să dispară repede și s-apară iar după aia, rămânând un procent clar (poate 2%, poate 3%) din numărul turiștilor europeni. Nu e mult, dar e ceva. Înainte nu era. A „apărut”, vorba celor din Tel Aviv. De unde-a apărut?! Nu știu să răspund la această întrebare. Mi-o adresez mie, o adresez lui Grig Bute, o adresez tuturor cititorilor acestei pagini. Dacă e un răspuns, îl vom găsi. Până una alta, ce zice nevasta lui Georgică, într-un sms: „Am stat la un hotel cam naspa, in renovare, langa faleza, intr-un tower, la et. 16 cu priveliste frumoasa daca ar fi fost geamurile spalate. Arcadia tower”.

articol publicat în numărul 11/2018 al revistei Cațavencii

La Rózsika néni

Comparația între Budapesta și București s-a făcut și s-a tot făcut, este foarte greu să vin cu noutăți; că Bucureștiul a ieșit, invariabil, jumulit rău în urma comparației, asta știe toată lumea, nu pot să vin cu-așa ceva că se pun oamenii cu bătaia pe mine, să le dau înapoi banii cheltuiți pe revistă, ceea ce ar fi o catastrofă (bătaia, ca bătaia, mai e cum mai e, dar bani de un’ să scot?!). Iată de ce merg pe altă cale, mai nebătătorită, sper eu, mai buruienoasă, așa. Plec de la cele trei evidențe: Bucureștiul n-are Dunăre (1), n-are Gellert (2), n-are climă bună. Lasă că n-are el multe altele, dar astea trei nu-s imputabile oamenilor, au bucureștenii destule păcate și fără; ergo, o comparație ceva mai omenească este cea dintre Pesta și București. Dacă procedez astfel, scorul se mai apropie cât de cât, nu mai vorbim de forfeit (deși termenul nu este chiar exact).

Pesta e-un oraș ca o plăcintă, c-un centru „hârtie de muște” pentru turiști și cu periferii uriașe, de blocuri comuniste și de locuințe tip „bérház” (aproximativ „casă de raport”) interbelice, în general prost întreținute, cu lume amestecată: oameni și mai așa, și mai așa, cam ca-n București, „pe cartiere”. Unii se trezesc dimineața și se duc la muncă, alții se instalează pe-n bancă, în fața blocului (sau în curtea interioară), fumează, bârfesc, beau câte ceva, se simt bine, ce să mai vorbim. Bogătașii au migrat din zonele acestea spre alte locuri, în general dincolo de Dunăre și chiar dincolo de Buda, spre Sashegy și încă și mai departe, în zone despre care habar n-am, dar fiți siguri că nici omul de rând, localnicul, nu le știe; ce, bucureștenii au habar despre bogătașii care locuiesc în pădurea Petrești?! În general, locuitorii orașelor mari nu știu prea multe despre zonele elitiste, unde n-ajunge metroul; o dată, că n-au treabă acolo, și-a doua oară, chiar de-ar vrea să se plimbe, cum s-ajungă? Cu taxiul? Păi atunci mai bine-și cumpără un city-break undeva, că tot acolo ies la bani.

Apropo de metrou, și Pesta are tot patru linii (două dintre ele ajung și-n Buda, admit), și tot așa, aglomerate și prost gândite, adică lasă neacoperite mari zone ale orașului; diferența – imensă! – e că aeroportul e legat de Pesta c-un tren suburban, vechi, dar bun. Bine că e! Așa ajungeam eu „acasă”, la Rózsika néni, cu trenul ăla; bine, mai mergeam și pe jos, în Kőbánya, că nu-i departe.

Asta era în 2001 și 2002. S-o mai fi schimbat ceva de-atuncea, cine știe...

articol publicat în numărul 10/2018 al revistei Cațavencii

Redesign Place, Sosnowiec

„Nu poți să compari România cu Polonia”, îmi spune Ramona, o foarte bună prietenă. Eu mă uit la ea ca vițelul la poarta cea nouă: „Ce anume te face să-mi atribui această neputință?”, o-ntreb. Doamna mă ia didactic (înainte să se-apuce de făcut bani, a fost profesoară): „Mihai, nu poți să compari mere cu pere!”. Nu, că deja mă enervez: „Ba pot să compar perfect! Cât de idiot aș fi să compar mere cu mere?! Iată, acesta este un măr, iar acesta este un alt măr; ele sunt la fel. Am reușit să duc comparația la bun sfârșit. Sunt inteligent, ura!”. Jignită, Ramona tace bosumflată, în timp ce bărba-su râde-n hohote, cum râde el: „Ți-am spus să nu te pui cu Mihăiță, că ăsta este rău de gură? Ți-am spus sau nu ți-am spus, uă-hă-hă-hă?”. Eu mă bucur că le-am băgat iar mortu-n casă.

Înțelegeam perfect ce ar fi vrut ea să spună (anume, că Polonia este ceva mai civilizată decât țărișoara asta), dar n-aveam cum să nu sesizez fake-ul: cineva care nu cunoaște nici Polonia, nici România și habar n-are ce-i aia o comparație îmi dă mie lecții despre putință și neputință! Oi fi eu răbduriu („mămăligă”...), da’ totul cu limită! Până una-alta, toți înțelepții ăștia de ocazie ar trebui să știe că o comparație presupune bună-credință (1), relevanță (2) și noutate (3). Bunăoară, dacă m-apuc să compar Shanghaiul cu Făureiul sunt minciună, din moment ce n-am fost nici într-un loc, nici în celălalt. Dacă m-apuc să compar San Francisco cu Buhuși nu-s minciună, ci irelevant ca o flegmă de bețiv. Dacă m-apuc să compar Budapesta cu Bucureștiul sunt relevant, dar banal: comparația a fost făcută de mii și milioane de ori, cu ce vin eu ca noutate nou-nouță?! Paranteză: ha! Chiar am ceva nou de spus! O să scriu data viitoare despre Bu vs. Bu, sper să iasă un text mișto; înapoi la oile noastre, adică la oaia noastră, adică la Agata.

Am călătorit de câteva ori prin Polonia. Avion, tren, autobuz, autostop. În perioade „istorice” foarte diferite. Și ca bișnițar, și ca turist. Și ca burlac, și ca om însurat. Am fost în Przemysl, Rzeszow, Tarnow, Cracovia, Sosnowiec, Katowice, Opole, Wroclaw, Poznan, Szczecin, Gdansk, Varșovia și Kielce. Pot să compar. Am multe de spus. Deocamdată, spun doar că la Sosnowiec am stat la Agata, dibăcită prin airbnb, unde a fost OK. De ce „la mare înălțime”? Pentru că orașul e la un sfert de kilometru de-asupra nivelului mării, de-aia.
articol publicat în numărul 9/2018 al revistei Cațavencii

joi, 1 martie 2018

Asia Centrală

Îl știți pe Săndel, zgârciobul, milionarul în euro, parizianul; a trecut iar prin țară, m-a scos la bere pe banii mei, a povestit (știe că-s nebun după poveștile lui și profită, porcul). Tașkent, de data asta. „Și unde-ai stat?”, întreb, cu gândul la rubrică. „La o fată”, zice el. „Am cunoscut-o pe net, pe un site”.

Concret: Săndel are trei tipuri de delegații, pe care el le tratează foarte diferit pentru că sunt foarte diferite una de alta. Prima e „delegația de semnătură”, când Săndel își mișcă fundul până-n Asia Centrală doar ca să contrasemneze documentul final (ministrul de resort a fost șpăguit, toată lumea și-a primit partea, președintele, serviciile speciale, serviciul vamal, poliția, primarul din localitatea viitoarei investiții etc). A doua este „delegația de discuții” când Săndel e primit ca un prinț, i se asigură tot confortul, cazare, fete de consumație etc, dar muncește „ca sclavul” (după propria lui descriere) să-i convingă pe respectivii aleși ai poporului că propunerea lui e bună, că bugetul țării permite achiziția, că se vor crea locuri de muncă, o să fie bine pentru toată lumea etc (bref, negocierea șpăgii). A treia este cea mai interesantă delegație, când lui Săndel i se plătesc deplasarea și diurna, iar el trebuie să lucreze la firul ierbii, să afle de ce utilaj industrial are nevoie țara aia, cine sunt oamenii de la butoane etc. Greu! Eu n-aș fi în stare. Bine, niciun boss n-ar crede vreo clipă c-aș fi.

Și ce-a făcut Săndel? S-a suit frumos în avion, a luat un taxi din aeroport, s-a lăsat jecmănit fără să crâcnească (trebuia să nu bată la ochi), a coborât în centru și a luat metroul pân-la mahala, unde a căutat-o pe fata „de pe net” la ea acasă, într-un bloc model „Aleea Livezilor”. Acolo și-a stabilit baza, pe canapeaua din dormitor, sub „Răpirea din serai”: laptopul pe măsuță, telefonul lângă, și bagă, băiete! Ziua mișuna prin oraș cu taxiul, seara dădea telefoane. N-a dat nicio șpagă, zice el; la primul contact c-o nișă de piață pe care n-o cunoști, te ferești de ochiul dracului ca de dracul însuși.

„Și pe urmă?”, întreb. „Pe urmă am plecat la Islamabad. Acolo-i altceva, acolo știu pe cine trebuie”. „Da’ fata?”. Săndel a săltat din umeri. 


***

„Ești prost, băiatule,” (Săndel e cu trei ani mai mic decât mine; la Revoluție, eu apăram libertatea cu pieptul gol, în timp ce Săndel se uita la pornache pe video-ul lui taică-său, mare securist); „ești prost și nu mai ai timp să te vindeci. Dictatura e cea mai bună, ascultă-mă pe mine. Dictatura îi face pe oameni fericiți, cuminți și la locul lor; sărăcuți, nu zic, prostuți, da, dar cuminți. Unul nu suflă! Care face pliscul mare, ups, nu mai e de găsit, îl plânge mă-sa degeaba. Apoi toți se-nvață minte și-are țara liniște. Așa este bine pentru afaceri!”.

Spre deosebire de Kabul, unde bietul Săndel nu poate să vândă nimic („E teritoriul americanilor, bătu-i-ar Dumnezeu să-i bată”), de Irak sau Siria („S-a dus dracu’ toată piața, păi ce era Irakul odată... dictatura, băiatule, aia-i soluția!”), de Iran („Îi sufocă americanii cu sancțiunile, cu ce-mi plătească mullahii utilajele, dac-au rămas fără bani?”) sau de Kîrgîstan („Li s-a suit și ăstora democrația la cap... uite democrații unde erau!”), Săndel se simte la Islamabad ca acasă: e luat de la aeroport, e plimbat, e cazat, e pupat în fund, nimeni nu mai e ca el (doar la Așgabat mai e tratat așa princiar, dar acolo nu-i place clima, se sufocă). De data asta l-au dus la un stabiliment de lux în nordul orașului, undeva pe un pinten al Himalayei, la 1604 metri altitudine, într-o zonă protejată (Margallah Hills National Park), unde poate veni oricine, de fapt, cu condiția să nu iasă din parcare (!). „Era plin de localnici, mă”, povestește Săndel, „amărâți d-ăia cu maimuța-n lanț, dădeai doi dolari și ăia o chinuiau cum doreai, ca să-ți facă ție plăcere, să vezi ce față avea nenorocita de maimuță, hă-hă, față de sărac, mă, ca a ta”. Am zâmbit vesel, ca să povestească mai departe: „Era și tineret. Clasa mijlocie, mă! Îndrăgostiți, sânge fierbinte. Veneau cu mașina până acolo sus, la priveliște, și stăteau în mașină să se țină de mână, romantic. Dacă ieșeau din mașină și-i vedea careva, chema poliția și-i bătea ca la Galați. Libertate, mă, da’ cu limite! De la lucru mic începe stricăciunea: azi un ținut de mână, mâine o discuție fără autocenzură, poimâine te trezești în țară cu vreo revoluție! Nu, tăticu’! Ordine și disciplină. Eu cui mai vând utilaje?!”. L-am întrebat despre cazare: „Lux”, zice Săndel. „Acolo stau și delegațiile chineze, așa că-ți dai seama”. 


***

„Iranul este altceva”, zice Săndel. Nu că «iranienii nu-s arabi» și alte căcaturi de-astea de copii mici de la coada oii, retardați d-ăia care fac cu mâna la tren; da’ e altceva. În primul rând că ei sunt foarte mulți, și asta contează, în al doilea rând că-s chiar țară, nu ca ăi de prin vecini, care-s adunătură; nu, băiatule! Cu iranienii discuți cu totul altfel decât cu oricine altcineva din Asia Centrală. Nu-s complexați, nu-s agresivi, au răbdare, n-au nicio jenă să te trimită acasă cu mâna goală – nu sunt disperați, asta să-ți intre ție-n cap. Dintre toate locurile pe unde-am trecut de data asta, Teheranul mi-a plăcut cel mai puțin, adică, la drept vorbind, nu mi-a plăcut deloc: nu m-a băgat nimeni în seamă”. 

Se făcuse târziu, începusem să mă satur de aventurile lui Săndel, care oricum îmi băuse deja o grămadă de bani – eu, mereu cu gândul la rubrică, nici nu-mi dădusem seama câte beri băuse pe socoteala mea, îl ascultasem cu gura căscată, dar acum trebuia să achit și să prind metroul: „Dar tu, ca parizian, ca francez, n-ai pile acolo? Adică uși deschise cu oleacă de telefoane politice, recomandări, chestii? ”. Pe Săndel l-a bușit râsul: „Sigur că am, mă, sigur că am. Toți avem. Și ce dac-avem? Nu ți-am zis că ei se țin mândri și discută numai după cum au ei chef? Nu-i place iranianului de mutra ta, hai pa, cântă la altă masă, că afară mai sunt încă o sută de agenți de vânzări, și francezi, și germani, și chinezi, și japonezi, și canadieni și de peste tot, care au cam aceleași lucruri de vânzare, echipamente industriale. D-aia zic. E o piață grea, nu știu dac-o să-mi iasă ceva, până la urmă. Și mai e ceva: ăștia, «noii musulmani», ouați din sovietici, zic ei că nu beau, ca peste tot în Islam, da’ în particular mai rad câte una mică și altfel te-nțelegi cu omul când nu plânge masa. Dar la Teheran, dacă ești funcționar guvernamental și le machești, dacă te prinde, te arde. Direct! Ai pupat gura sticlei? Na, pupă și gura Kalașnikovului!”. „Aha. Și... unde te-ai cazat?”.

Am mai aflat că Săndel își luase cazare la hotelul Morvarid din centru, la câteva minute de-o gură de metrou, că hotelul e „bun, curat” (?!) și c-a avut mic dejun inclus. Atât. A, da: „Și cum zici că se cheamă rubrica aia a ta?”. „Spații de cazare la mare înălțime”. „Hai că se potrivește: de la etajele superioare se vede foarte mișto orașul, mai ales noaptea”. „Ai stat la etajele superioare?”. „Nu, fraiere”, cască Săndel, obosit, „da’ tu așa să scrii”.

articole publicate în numerele 6, 7 și 8 din 2018 ale revistei Cațavencii

marți, 27 februarie 2018

Disco Titanic

La ce e bun Nicolae Iorga?! La multe, din punct de vedere istoric, dar din punct de vedere literar, la un singur lucru: la critică. Omul era un adevărat turnesol, din punctul ăsta de vedere: dacă lăuda el o carte, un roman, vreau să spun („literatură” adică beletristică), erai sigur că-i o porcărie, puteai să te piși pe ea. Dar dacă apărea o carte de mare valoare literară, hop și Iorga s-o înjure! După o vreme, criticii s-au prins ce aveau de făcut: nici nu se mai oboseau să citească romanele nou-apărute, se uitau doar să vadă părerea lui Iorga, după care își scria fiecare rubrica, „în orb”, dar nu greșeau niciodată. Exemplu: românii consideră că cel mai mare roman pe care l-au dat ei literaturii universale este „Craii de Curtea-Veche”, în timp ce literatura universală crede că cel mai bun roman pe care l-a primit de la români este „Pădurea spânzuraților”. N-are importanță, că oricum Iorga le-a înjurat pe amândouă ca la ușa cortului. În schimb, a avut vorbe mari pentru toți pigmeii, pentru o grămadă de triști de care s-a ales praful. Ca dovadă că nici chiar eu nu-i știu!

Ei, dar în prezent nu avem un Iorga, să ne facă treaba mai ușoară, să știm ce carte să luăm din librărie. De ce nu mai avem? Păi, d-aia, c-acum la toți le e frică să înjure. Să nu uităm că unul ca Iorga nu depindea economic de nimeni, avea din ce trăi, pe când criticii noștri sunt săraci, depind de banii statului, într-un fel sau altul: dacă eu, critic, înjur pe-un autor, și pe urmă ăla ajunge „la butoane”? Este că mă zboară de nu mă văd? Și ce fac, mor de foame, mă duc la munca de jos, după ce toată viața am fugit de ea ca dracul de tămâie? Nu, domnule! O strategie cu mult mai bună, pe care văd c-o aplică mai toată suflarea literară, este să nu zic nimic. Nu înțelegeți? Explic: apare o carte. Dacă e proastă, nu zic nimic, n-o trimit spre pizda mă-sii, și în felul ăsta nu risc să-l supăr pe autor, care cine știe, o fi conectat politic pe undeva și mă ține minte, la o adică. Așa, dacă tac ca porcu-n păpușoi, n-are ce să-mi zică. În plus, pentru că an de an apar tot mai multe romane, mă pot scuza foarte credibil, dacă mă ia la-ntrebări: să trăiți, șefu’, nu mi-au căzut ochii pe capodopera dumneavoastră, că dacă-mi cădeau, scriam! Să știți că dacă mi-o trimiteați cu dedicație, era altceva, scriam frumos, zic zău lui Dumnezău!

Cu mult mai interesant, însă, este ce se-ntâmplă când apare o carte bună. De obicei, se-ntâmplă ca în blogosferă, când blogerii fac schimb de linkuri pentru blogroll, la fel și literații: scrii de mine, scriu de tine! Altfel nu mă joc, că am nevoie de bani: famelie grea, renumerație după buget...

Sar peste cazul „întâmpinărilor critice” făcute pe bani. Sunt delicioase, dar s-a scris deja despre ele.

Unde s-a scris? Păi, în „Noapte bună, copii!”, s-a scris, o fi vina mea că sunteți voi puturoși și n-ați citit-o până acum?!

Pentru că de-acum încolo este de citit „partea a doua”, care nu-i a doua deloc și nici „parte” nu e, ci e-un roman independent, cel mai bun roman românesc apărut în 2016 (ceea ce nu-i mare căcat, doar de treizeci de ani încoace apare câte un „cel mai bun” de-ăsta, de care n-aude nimeni și care-i uitat în două săptămâni), care mie mi-a plăcut de nu se poate. Bine, m-am și enervat (că nu l-am scris eu), dar mai mult mi-a plăcut decât m-a enervat.

Din două motive, extraliterare amândouă: explică pe înțelesul poporului de ce românii au tratat cu extraordinară nesimțire (id est „dezinteres”) războaiele din fosta Iugoslavie (1) și de ce independența Banatului este atât de populară în Banat (2). Paranteză: bine, și independența Ardealului este un subiect popular în Ardeal, dar, vorba lui Vlad Jivan despre ardeleni: „Chiar că sunteți grei de cap”.

Ați citit până aici? Bun, acum știți de ce n-ați auzit nimic despre „Disco Titanic”? Da, exact. Nu e scrisă de-un bucureștean. Conspirația tăcerii. Clar?

vineri, 16 februarie 2018

Seni Studium, Budapesta

Mă tot întreabă amicii, sau, mă rog, mai bine să le zic „cunoscuții”, că de amiciția lor m-am dumirit demult: „Bă Mihăiță, de ce scrii tu despre ce nu te pricepi? Ce treabă ai tu cu barurile, ce treabă ai cu turismul în general?! Vezi-ți de gunoaiele tale, taie copaci, fă ce știi, nu ne mai încurca! Ai bani de spart, ai cu ce s-arăți a șmecher? Niciodată n-ai avut și n-o să ai, ești minciună băbăiatule”. Culmea e că au dreptate, din punctul lor de vedere. Eu nu merg pe unde merg turmele de neoromâni care se screm s-arate că au cu ce, n-am habar de Ibiza sau de Antalya, nu pândesc căpiat după „oferte”, iar „destinațiile” pe care le promovează revistele de femei (le găsesc în baie, teanc, lăsate de nevastă-mea pe cântar, lângă WC) mă fac să mă crucesc de-a minunatelea: croazieră prin fiordurile norvegiene? Cu ce vedete te poți întâlni pe plajele din Barbados? Cele mai bune locuri de surfing din Australia?

Există și varianta soft (în general, a gagicilor): „Mihai, nu mai scrie din auzite, că te decredibilizezi! Scrie ce-ai văzut, c-ai văzut destule”. Și ele au dreptate. Am văzut, nu zic, dar necomerciale, și-n plus nu le-am văzut ca turist, ci pentru că nimerisem pe-acolo cu treabă, cu una-alta, că banii-s scumpi și se fac greu, dacă nu ești conectat (iar eu, vai, nu-s!). „Uite, scrie de Budapesta”, îmi susură ele dulce, cum i-a susurat și Eva prostului, „doar e orașul tău, nu?”. Bine, hai.

Primo: Budapesta nu-i orașul meu. Am lucrat acolo cu ani în urmă, dar numai în Pesta, în privința părții vestice a orașului, a Budei („Budin”, cum îi spuneau românii acum 200 de ani, când încă nu erau români), nu știu nimic, sunt inocent ca un nou-născut. Dacă mă duci acolo și mă lași pe-o stradă, m-ai omorât, m-așez pe cur în intersecție și plâng după poliție.

Secundo: Pesta este foarte mare, e-un oraș imens, lăbărțat ca o plăcintă, ce văd turiștii e cam 5%, și încă-s generos! Despre restul, habar n-au; da, am lucrat în branșa gunoaielor, într-un fel, și ce-i cu asta? Orice muncă e cinstită! La barul hotelului Seni Studium am ajuns după ce terminaserăm jobul, ne-a omenit managerul cu niște beri, că făcuserăm treabă bună. N-aș recomanda nimănui să stea-n hotelul ăla sau să bea la bar pe banii lui, dar asta-i altceva.



articol publicat în numărul 5/2018 al revistei Cațavencii