miercuri, 31 decembrie 2008

Mos Craciunul triștilor

Domnilor, Iepurasu-i unul, dar Mosii-s mai multi; nu se poate sa se gate anul fara sa va zic si de Mos Craciun!

Spre deosebire de alalant Mos, cu asta n-am nimic, ca a venit si la mine an de an – ma rog, cu exceptia ultimilor 15 ani, da’ astia nu se pun. Anul asta, insa, Mosul s-a mai modernizat si el: din “Mos Craciun”, banal, fara nimic deosebit, a devenit “Mos Craciun cu reactie reciproca”, ceea ce-i altceva! Poate ca n-o fi chiar diferenta dintre o Dacia 1100 si un Hummer, da’ nici nu-i departe.

Care-i diferenta?! Pai diferenta este dupa cum urmeaza: Mos Craciun traditional este o entitate barboasa, care aduce daruri la copii. Interesant, dar demodat: 1) de ce numai copiilor, de ce nu si adultilor?! 2) ca fost (si actual) copil, pot spune cu mana pe inima ca Mosul asta nu e foarte atent: tu-i ceri minge de fotbal, sa zicem, si el iti aduce culegerea de algebra “Nita – Nastasescu”! Foarte slaba prestatie. Last but not least, c) nu e interactiv! El iti da ceva, iar tu trebuie sa spui o poezie sau sa canti un cantecel. Nu e corect! Cinstit ar fi ca Mosul sa-ti aduca ceva, iar tu sa-i dai altceva la schimb, nu sa muncesti ca un sclav la invatat de poezii! Bunaoara, eu unul imi facusem planul inca de mic: Mosul sa-mi aduca toata editia Jules Verne, aia cartonata, o stiti, iar eu urma sa-i dau (cu dedicatie, chiar!) cateva carti, preferabil manuale scolare (eventual si culegeri, treaca de la mine). Dintr-un motiv ramas enigmatic, Mosul a refuzat mereu oferta mea dezinteresata, desi i-o reiteram an de an in scrisoarea regulamentara.

Ei bine, probabil ca el citeste mai lent, pentru ca in 2008, in sfarsit, a pus in aplicare ceea ce-i sugerasem eu in 1978: el imi da ceva, eu ii dau altceva, si toata lumea-i fericita! M-am bucurat foarte mult ca i-a venit mintea la cap, si am asteptat sa vad exact cum se va proceda. Iata mecanismul:

Numele fiecarui betelist din agentie a fost scris pe-o bucata de hartie. Apoi fiecare a tras la sorti (pe cineva) si a fost tras la sorti (de altcineva). Chestia e ca stiai pe cine ai tras tu, dar habar n-aveai cine te-a tras pe tine.

Acuma, evident ca momentul “schimbului de daruri” trebuia sa aiba loc intr-un cadru festiv – adica la carciuma (nu cunosc un cadru mai festiv decat asta). Asa ca betelistii s-a strans intr-un underground fitos, si-au aprins papiroasele, au turnat factorul cirotic in pahare, si-au dat daruri si s-au pupat, dupa care s-au pus pe tambalau.

Pai si ce treaba are Mos Craciun in afacerea asta?! Pai are, ca de unde credeti c-au avut oamenii bani sa-si cumpere daruri unii altora? De la Mos Craciun! Vedeti ce inseamna progresul, si de ce sustin eu ca recursul la traditie este pagubos?
 

Nu ma intrebati cum a decurs tambalaul si la cat s-a terminat.

Mos Neculae

Printre alte minunate insusiri ale lui Mos Neculae (Saint Nicholas) e si aceea ca pe mine unul m-a sarit toata viata. Motivele Mosului erau simple: taica-miu era stahanovist din fire, si cand avea ceva de facut, prima si prima data “verifica bibliografia disponibila” (cum s-ar zice azi, “da un search pe google”). Si verificand el bibliografia asta, a aflat ca Saint Nicholas, ala originalul (are si-o statuie la Venetia, undeva mai la dos), obisnuia sa “inzestreze” fete sarace, care nu se puteau marita. Si ca facea treaba asta incognito, adica le trimitea o punga cu bani, el ramanand “expeditor necunoscut”. Asa ca respectiva gagica, avand acum zestre (banii aia din punga), punea frumos mana si se marita. Pe ce punea mana dumneaei, nu e treaba noastra…

Bun, afland alde taica-miu aceste informatii pretioase, an de an Mosul (asta) venea doar la sor-mea, pe motiv ca ea e “fata saraca”, nu eu! Nu-i aducea pungi cu bani, ii aducea dulciuri ca la toti copiii, da’ va dati seama in ce hal de frustrare eram eu, care nu primeam nimic! Bine, de mancat tot mancam dulciuri, ca sor-mea impartea cu mine (daca nu de bunavoie, atunci cu sila! Dar tot impartea…), numai ca am ramas de-atunci cu o imensa boala pe Mos Neculae asta.

Bun, in 2008 a venit si la mine Mosul! In mod democratic, a venit la toata firma (taica-miu e demult in America, dar tot stahanovist a ramas). Mosul ne-a insirat niste ciorapi la usa patronului, si fiecare a scris ce vrea de la Mos si a bagat biletelul in ciorapul propriu. Acum holul ala arata intr-un fel, ziceai ca e “zi de curatat efectele” in armata, cu toata ciorapimea aia insirata!

Citez cateva din dorintele onorabililor mei colegi: “Pestisorul de Aur”; “Un insotitor mulatru”; “Mercedes ML 280”; “O nevasta betelista”; “Telescop”; “Imi doresc sa ies la pensie de la Prospero, maine, cu o pensie modica de 4000 euro/luna”; “Expeditie pe Matterhorn”; “O saptamana cu Pamela Anderson si daca nu se poate ma multumesc si cu un volan pe partea dreapta”, etc. Imaginatie debordanta, dupa cum vedeti – totusi nu a urmat nici o concediere!

Ba mai mult, dupa vreo doua zile suntem chemati sa ne luam ciorapii de-acolo, si ce sa vezi, in fiecare ciorap era o steluta de argint! Toti s-au bucurat la argintarie, afara de mine, care-o cerusem pe Steluta (asta e cea mai piesa dintre toate promoteritele cu care colaboreaza agentia). N-am fost totusi prea dezamagit, mi-am zis ca “s-a spart gheata!”, din moment ce e prima oara de cand ma stiu de-mi da si mie Mos Neculae ceva.

Dar stiu pe unul dezamagit: pe ala care ceruse “telescop”. El chiar credea c-o sa primeasca telecop, si cand l-am intrebat, in prostia mea, ce avea de gand sa faca cu el, mi-a raspuns: “Cum ce, ma, cum ce?! Sa ma uit la ciori, cand se-ntorc de la pascut!”.

sâmbătă, 27 decembrie 2008

Dacia Preistorica

"Sunt nascut de ziua mea", zice Pavel Stratan. Ce coincidenta: si eu la fel! Incredibil, neh?

Ei bine, odata nascut, a trebuit sa si traiesc, iar odata pe an sa-mi amintesc de aceasta zi si s-o sarbatoresc (desi, zau, nu stiu de ce!). O sarbatoresc si eu cum pot: comunistii sarbatoreau prin munca, eu sarbatoresc prin bere (fiecare dupa facultati). Sarbatorind alaturi de cativa prieteni, m-am pomenit cu niste cadouri, unele serioase (cagula, goretex, geanta de acte), altele utile (vin rosu), altele pe concept (carti). Printre aceste carti, atent alese special pentru mine ("Valoarea sufletului", de Ilie Cleopa, "Parintele Arsenie Papacioc", de Benedict Stancu, "Despre pacatul injuraturilor" si "Fugiti de sarpele betiei", de Nicodim Mandita), se numara si opul "Dacia Preistorica" de Nicolae Densusianu. Despre aceasta scriu azi.

Nu pretind ca sunt vreun calm. Nici vorba. Ca fire sunt mai degraba isteric, nevricos, repezit in decizii, judecati si exprimare - degraba supus erorii, deci. De prea putine ori am reusit sa "stau stramb si sa cuget drept", cum se spune. Rasfoind aceasta carte, insa, m-am depasit pe mine insumi in materie de furie necontrolata si de "facut spume". Deosebirea e ca de data asta sunt absolut sigur ca nu gresesc!

Despre ce este vorba? Nicolae Densusianu, un om cinstit dar un patriot exaltat si lipsit de simtul masurii, a scris un manuscris pe care mostenitorii l-au publicat in 1913 (dupa moartea lui! Are deci circumstante atenuante), sub numele Dacia Preistorica. Cartea nu a fost luata in serios in epoca, dar a fost "redescoperita" de trei ori: o data de legionari, in ultimii ani interbelici; o data de national-comunisti, in ultimii 15 ani ai regimului Ceausescu; si a treia oara incepand cu anii 1999-2000, de national-securistii grupati in jurul lui Iosif Constatin Dragan.

Ce scrie Densusianu in cartea lui? Pur si simplu, el adapteaza pentru uzul romanilor o miscare de idei care a inceput in Europa de Vest in secolele 17 si 18 (unde a culminat in Suedia!), si a ajuns in Europa de Est in secolul 19, unde a culminat in Ungaria. Ca brav transilvanean, Densusianu a vrut sa-i combata pe unguri cu propriile lor arme, si asa s-a nascut Dacia Preistorica.

Ce era aceasta "miscare de idei"? Ei bine, vest-europenii se simteau complexati de faptul ca istoria Europei se facuse timp de milenii "in afara lor" (adica in Grecia si in Imperiul Roman) si au puricat textele preclasice grecesti pana au gasit referiri (Pindar, Homer, Hesiod, Strabon, etc) la o tara numita "Hiperboreea", unde oamenii sunt inalti, intelepti, sanatosi, fericiti si traiesc o mie de ani. Bun, a inceput cursa! Pe rand, englezii, danezii, rusii, germanii, polonezii si suedezii au sustinut ca de fapt Hiperboreea era propria lor tara (care nici nu exista la vremea aia, dar ce conteaza!). Argumentele lor erau pur infantile, dar extrem de pasionale. Singurul care a avut bun-simt in chestiunea asta a fost Nietzsche, saracul: "E adevarat, suntem hiperborei. Suntem la mama dracului". Voia sa spuna ca ei (germanii) n-au avut nici o legatura cu marea inflorire greaca, baza civilizatiei europene. Vocea ratiunii, dar cine s-o asculte!

Dupa ce le-a trecut vesticilor, mingea a fost preluata de unguri. Astia au marit miza: Hiperboreea e de fapt Siberia, de unde au venit ei! Ce sa mai zici?!
Densusianu al nostru a preluat si el de la unguri, venind cu o contributie proprie: Hiperboreea e de fapt Dacia, dar numele poporului care o locuia nu e "hiperborei", ci pelasgi! Asta da, gaselnita. In textele preclasice grecesti exista referiri la pelasgi, ca fiind poporul ce locuia in Grecia inainte de venirea grecilor. Ca "pelasgoi" inseamna "poporul marii" (cea mai probabila traducere) nu l-a deranjat pe Densusianu: el a potrivit cele doua "piese" si i-a iesit socoteala: grecii preclasici vorbesc de un popor stravechi (pelasgii), dar nu precizeaza unde locuia acest popor; pe de alta parte, ei vorbesc de o tara de la nord (Hiperboreea), unde oamenii sunt asa si pe dincolo, dar nu spun cum ii cheama; ergo, pelasgii erau din Hiperboreea, iar Hiperboreea era Dacia, la nord de greci! q.e.d.

Asta e esenta "stiintifica" a cartii. Dupa o insiruire de "dovezi" care ar face si curcile sa moara de ras, urmeaza "istoria imperiului pelasg" care e evident inspirat din imperiul efemer al lui Alexandru, cu mica diferenta ca singurele "probe" oferite de autor sunt "basmele populare romanesti", sau mai exact interpretarea lor de catre Densusianu personal. Irefutabil!

O alta isprava a pelasgilor e ca o parte au intemeiat Roma (unde s-au corupt), altii au ramas pe loc, puri (dacii). Nu mai continui ca iar ma enervez. Oricum, cartea e imensa, peste 1100 de pagini, dar sursele sunt reduse (cam tot ce se stia in anii 1900 despre istorie, totul trecut prin "filtrul" convingerii autorului). Bref, protocronism pur, intr-una din cele mai naive forme.

Cum de mai are priza? Sau mai exact spus: de ce la romani inca mai are priza asa ceva, in timp ce alte popoare europene au abandonat demult astfel de copilarii? De ce suntem iar in urma ungurilor in plan intelectual, desi le-am luat-o inainte in plan economic?!

N-am un raspuns clar, dar cred intarzierea noastra datoreaza enorm regimului Ceausescu. Si ca factor be mic, vremurilor de relativa prosperitate: observati ca teoriile abracadabrante despre propria istorie (Dacia Preistorica, exemplul viu) tind sa revina cand romanii o duc ceva mai bine. E ca si cum ar vrea sa spuna, subconstient, "consum mai mult, pentru ca merit! Uite cine sunt eu, sunt Intemeietorul nerecunoscut a toata Europa!".

Eu cred ca trei lucruri spune succesul cartii Dacia Preistorica:
- complex de inferioritate (1)
- lasitate (2)
- lene (3)

1: toate popoarele trec printr-o faza de complex de inferioritate, la un moment dat. Daca au succes, acest complex devine de superioritate (cazul americanilor fata de englezi sau francezi). Daca nu, devine ura (cazul rusilor fata de europeni). Noi trecem acum prin prima faza. Mai ramane s-avem si succes!

2: matusa mea, care are 2 clase primare (si alea "facute cu mielul"!) este o mare adoratoare a lui Iliescu, cu replica (neschimbata de 20 de ani): "Om cu doua facultati! Vorbeste trei limbi straine". Orice argument ii aduc e respins cu ajutorul unei comparatii: "Tu cate facultati ai? Tu vorbesti trei limbi straine?". Evident, pierd de fiecare data. La fel, un roman se ascunde in spatele lui Densusianu: "Stia greaca si latina! Si germana si franceza! Cum sa n-am incredere in el, cand tu, care-l contrazici, nu poti spune decat Moa jio sui la revolusion rumen, done moa sanc franc...?!". Sa te ascunzi in spatele autoritatii maestrului e una dintre cele mai vechi forme de lasitate intelectuala - o descopera acum si romanii.

3: de ce sa citesc eu ceea ce nu-mi convine, cand pot sa aud de la televizor ceea ce-mi convine? Daca la televizor apare un "profesor universitar" si zice "Noi nu suntem urmasii Romei!", de ce sa ma deranjez eu sa verific, cand de fapt mie-mi convine?!

Mda. Acum, intrebarea mea este: ce fac cu cartoiul? O data ca n-am loc in biblioteca, si doi, chiar daca as avea, nu ma compromit total tinand asa ceva printre cartile mele...?! Pai, zi ca-mi intra un intelectual in casa!

Bine ca mai am vinul ala. Il bag pe intelectual in bucatarie si-l indop cu vin, care e de belea, sa nu-mi fie de deochi!

vineri, 19 decembrie 2008

Blogosfera feminina, studiu de caz. Azi, Silvia Parvu

Incheiem triumfator micul excurs prin “blogosfera feminina” cu o blogarita serioasa, care n-a mai postat nimic de nu stiu cand; da, ea e, cea din poza! V-am zis io ca-i serioasa…
Printre alte calitati deosebite ale acestei a treia si ultime blogarite (afara de calitatea din poza), se numara faptul ca-i expata, ca vorbeste doua limbi straine (nu una, ca tot romanul), si ca nu crede in aselenizarea lui Apollo 11 (pentru detalii dati click aici). Dupa ce ne-am ocupat de ea sa ne ocupam si de blogul ei, heya?
Silvia tine un blog numit “Dezvoltatori de vise interactive”. Pe mine titlul asta m-a perplexat de la inceput: care “dezvoltatori” ca ea isi tine blogul singura, fara ajutor de la nimeni; stiu si eu ce-s alea “vise”, dar “vise interactive”?! Adica, ma scarpinam eu in cap, ma trezesc dimineata si-ti povestesc visul meu, iar tu p-al tau? Si ce-i cu asta?
Nici vorba de asa ceva. “Vise interactive” inseamna pur si simplu “progres tehnologic”, indeosebi cel din domeniul IT (calculatoare si internet, in caz ca nu stiti ce-i aia!). Cu alte cuvinte, Silvia noastra freaca netul si pune pe blog tot ce gaseste interesant p-acolo. Si gaseste o gramada! Sau, ma rog, gasea…
Ergo: am zis io bine, sau n-am zis? Care “blogosfera feminina”, ce “blogosfera feminina”, draci copti! Cand o sa ne intre si noua in capetele astea in curs de chelire ca femeile sunt la fel de diferite intre ele cum suntem si noi diferiti unul de altul?! O sa intelegem asta vreodata, sau e nevoie sa imbatranim si sa ne moara “armamentul” ca sa bagam la cap?
Si daca ar fi asta singura “luare la gramada”! Dar sunt zeci, sute, si traim ca prostii creditandu-le, desi locul lor e in pivnita cu vechituri, la fel ca alte chestii din copilaria omenirii. Alte exemple de “luare la gramada”, chit ca n-or fi astea cele mai bune: “romanii sunt murdari” (zicatoare maghiara); “americanii sunt ignorati” (convingere planetara); “chinezii sunt harnici” (si eu credeam asta, dar a fost Florin in China si m-a lamurit!); “femeile frumoase nu-s bune la pat” (asta e scos-o insusi Marquez); “blondele sunt proaste” (nu mai e cazul sa dau sursa!); “polonezele sunt curve” (convingere teutonica); “tiganii fura” (bine, aici m-am cam incurcat!). Da’ ati inteles ce vreau sa spun.
Revenind la Silvia, cred ca e cazul s-o zgaltaim un pic si sa-si reia postarile pe blog. Sunt 20 de milioane de “renuntarnici” in lume, nu e cazul sa le ingroase numarul si Silvia!
Pe ea!

joi, 18 decembrie 2008

Blogosfera feminina, studiu de caz. Azi, Marie Jeanne Chiriac

Mi-e rusine sa zic vorba aia de oameni simpli, “Vedeti c-am avut dreptate?!”, asa ca n-o zic. O gandesc si cu asta basta, tin gura-nchisa.
Adicatelea, expresia asta cu “blogosfera feminina” e asa, o “spusa”, o vorba de duh, ca aia cu “sentimentul romanesc al fiintei”. Nu exista nimic specific intr-un blog tinut de o femeie fata de unul scris de un barbat, poate cu exceptia culorilor. Pur si simplu, o blogarita scrie despre lucrurile care o intereseaza, exact la fel cum face si-un bloger – nici o diferenta. Ca femeile sunt in general mai interesate de propria lor viata si mai putin de “teorii”, pe cand barbatii tind sa faca invers, asta nu e o diferenta semnificativa, cel putin in contextul asta. De ce anume se apuca oamenii sa scrie bloguri, asta e alta discutie – toate la timpul lor!
Bun, sa ne intoarcem la Marie Jeanne. Scrie de-o gramada de timp pe blog, asa ca arhiva e impresionanta, iti prinzi urechile daca te apuci s-o frunzaresti (cum am facut eu). Deasemeni, paleta subiectelor care o intereseaza e grozav de larga, deci ca nu ma apuc sa le insir aici, o sa aleg si eu ce-mi convine. Iar mie imi convine subiectul “pisici”!
Incep prin a va spune ca Marie Jeanne e o mare iubitoare de animale, si chiar se pronunta ferm in directia “drepturile animalelor” (aici e o mica mare diferenta de opinii intre ea si mine, pentru ca eu fac scandal cand e vorba de animale salbatice, iar ea cand e vorba de cele domestice). Daca am inteles bine, iubitoarea de animale Marie Jeanne are 3 (trei) pisici, pe care tinde sa le rasfete. Nimic rau pana aici. Raul incepe din momentul in care pisicile ei imi aduc aminte de “domnul Nelson”.
WTF is Nelson?!, o sa ziceti. Ei bine, Nelson este pisoiul unui foarte bun amic de-al meu, altfel om destept. Pisoiul e simpatic, amicul la fel – dar cand sunt amandoi la un loc, catastrofa!
Catastrofa vine nu de la Nelson, ci de la amic. Ma duc (sa zicem!) la el in vizita, inarmat in mod simbolic c-o damigeana, si cand colo, ce-mi aud urechile? In loc sa vorbim si noi, ca baietii, de gagici, fotbal si alte sporturi de seama, amicul nu mai pridideste cu “atragerea atentiei” (mele): “Uite, ba, ce face Nelson! Uite cum casca Nelson! Uite cum isi tine Nelson coada! Uite cum merge Nelson! Uite cum se-ntinde Nelson! Uite cum stranuta Nelson! Uite cum miroase Nelson papucii!”, etc, pana simt ca ma ia cu vertij. Buninteles ca amicului nu-i pasa de vertijul meu, pentru ca-i ocupat sa-l filmeze pe Nelson cu telefonul.
Aoleo, ca iar ma enervez si-mi urca tensiunea. Uite ce patesti cand explorezi “blogosfera feminina”!

miercuri, 17 decembrie 2008

Blogosfera feminina, studiu de caz. Azi, Simona Tache

Constat cu profunda neplacere, ca sa nu zic indignare, ca ati sarit ca hienele pe mine cu acuza absurda cum c-as fi “inamorat” (!) de o blogarita, si ca de aia am fost “bleg” in ultimul post. Citez din memorie: “Cum, ba, tu portdrapelul misoginilor, sa te flescai in halul asta si sa te guduri ca un ciuoaua pe langa vreo blogarita oarecare?!”. Dati-mi voie sa va zic ca vorbiti tampenii.
Singurul lucru adevarat e ca am scris acel post la sugestia unei blogarite. Din pacate, adevarurile voastre se opresc aici, restul sunt doar bazaconii. Dar pentru ca voi sunteti maniaci ai cititului “in diagonala” si nu pricepeti nimic fara exemplificari, azi discutam pe concret: blogarita Simona Tache.
Simona tine un ditamai blogul, cu o gramada de categorii (17! Ba, este imens, io n-am decat una si d-abia o duc si p-aia), si scrie acolo ce are ea chef sa scrie. Afara de rozul violent, blogul ei n-are nimic efeminat, cum ziceam eu randul trecut, “lumea cum ar trebui sa fie”. Lucrurile pe care le vede in jurul ei le trece in scris, uneori cu haz, alteori cu nervi; rareori propune “solutii”, dar cand le propune te strici de ras. Bunaoara anul asta a propus “Sa fim rai de Craciun!”, ceea ce ar avea un sens, macar ca nu-l prinzi din prima. Eu, mai esoteric, am inteles ce vrea ea sa spuna, ca adica sa nu-i mai trimita lumea SMS-uri cu orice pretext. Dar ideea imi place, ca si-asa caut orice ocazie sa fiu rau, si Craciunul mi se pare numai bun pentru asta, ca si Pastele, Sfanta Marie Mica, 23 August sau Ziua Femeii. Oricum, a fi rau e una din putinele optiuni care le-au mai ramas barbatilor, intr-o lume dominata de femei. Nu ca femeile ar avea vreun avantaj din asta, ca n-au; da’ asa e cand e pace si noncomunism: toata lumea face ce fac femeile, adica nunti, cumparaturi si rate la masina de spalat. Of, viata mea.
Ergo: imi sustin teza de data trecuta, si fara sa ma “gudur ca un ciuoaua” pe langa o blogarita (Simona, in cazul asta). Adica m-am convins ca nu exista nimic specific feminin in “blogosfera feminina”, atunci cand e talent la scris. Si umor. Da, bun, am citit si eu bloguri tembele, d-alea cu dileme feminine de genul “Giani sau Relu? Care o fi El?”, dar asemenea bloguri sunt ca babele alea nebune care vorbesc singure prin parcuri. Sau cum a zis Simona undeva: “Barfeam si noi ca fetele, de bluzite, cosmetice si barbati”, dar daca o blogerita ramane cantonata in subiecte de genul asta, ramane si fara cititori. Pai daca sunt in jur de 100 de milioane de bloguri active pe planeta asta, iti dai seama ca tre’ sa bagi si ceva carnita in ciorba ta, nu doar zeama lunga de bluzite & barbati! Pai daca scria despre bluzite, o mai luam eu acum pe Simona ca studiu de caz?!
Asa cum a zis Stephen Peacock despre literatura (si fictiune in general): “Ceea ce cauta publicul este rautatea (wickedness)”. Corect. Iar ca fabricant de fictiune, un blogar sa puna mana si sa fie rau - nu ne batem joc de meserie!
Apropo, stiti de ce e Mos Craciun mereu fericit? Pentru ca stie exact unde stau fetitele rele…!

marți, 16 decembrie 2008

Blogosfera feminina

Intrerupem pentru moment campania anti-dacologi (o reluam curand, nici o grija) si ne aplecam plini de curiozitate asupra fenomenului “blogosfera feminina”.
Admit de la inceput, plin de cainta, ca n-am stiut de existenta lui (a fenomenului). Iar acum cand am aflat, nu prea cred in el (in fenomen). Si iata de ce: daca “blogosfera” e totalitatea blogurilor de pe net, atunci ce rost are sa desprinzi un segment din ea? Indiferent de criteriu! De ce sa nu aplici un criteriu de limba (“blogosfera albaneza”), sau de religie (“blogosfera penticostala”), sau de sport (“blogosfera sahista”), sau de mama ma-sii (“blogosfera cheliosilor”, “blogosfera femeilor proaspat divortate”, “blogosfera controlorilor RATB”)…?! Totdeauna, de cand e lumea, criteriile astea de separatie n-au facut decat sa inraiasca lumea, facandu-i pe natarai sa se creada mai cu mot nu pentru ca FAC ceva deosebit, ci pentru ca SUNT ceva deosebit. “I’m not only perfect, I’m Serb too”, scria pe un zid undeva in Kosovo, prin 1998 (am vazut eu la TV!). Ce-a iesit, stim cu totii…
Pe de alta parte, daca prin “blogosfera feminina” se intelege totalitatea blogurilor tinute de femei si scrise intr-un anumit ton, atunci da, denumirea se justifica (desi mai corect era “blogosfera feminista”). Ca sa nu vorbesc cu pacat, am pus mana si am citit cateva posturi din “Top 50 bloguri feminine”.
Si am constatat ca m-am inselat. Mingea e undeva la mijloc.
Bloggeritele nu sunt feministe cu toatele. Unele sunt, altele nu. Acest criteriu cade, deci. Nici “anumit ton” n-am gasit: fiecare scrie in legea ei, in stilul ei, despre subiectele ei de interes, despre preocuparile proprii. Nici vorba de unitate sau de “front comun” feminin!
Totusi, parca-parca vad o mica, foarte mica diferenta intre felul femeilor de a scrie pe blog si cel al barbatilor (s-ar putea sa ma insel): nu stiu exact cum sa formulez, dar mi se pare ca barbatii scriu despre “lumea care este”, iar femeile despre “lumea care ar trebui sa fie”. Cam vag, nu? Incerc sa spun ca barbatii sunt mai preocupati de notarea “faptelor”, pe cand femeile merg mai mult pe “fapte + starile sufletesti pe care le declanseaza aceste fapte”. Hai la concret, ca ne pierdem.
“Azi dimineata m-am trezit si ploua, baga-mi-as. Mi-am luat umbrela si-am plecat la munca”, ar scrie un barbat (exemplul meu e imaginar, dar sper ca intelegeti ce vreau sa spun). “Azi dimineata m-am trezit si ploua. Am privit ploaia si m-am gandit la Giani. Apoi mi-am cautat umbrela si am plecat spre birou”, ar scrie o femeie.
Bai, nu mai radeti! Stiu si eu ca sunt niste exemple complet idioate, dar altele nu mi-au trecut prin cap, ce!
In fond, un blog nu e decat “un punct de vedere”. Nu stai pe el ca sa afli informatii – pentru asta te duci pe un site. Blogul e urmasul reuniunilor sociale (carciumii, mai concret), in care stateai la povesti cu amicii. Acum nu mai ai timp de “stat la povesti”, asa ca scrii pe blog. Cum zicea Camil Petrescu, oamenii “isi spun si ei parerea lor, cu incapatanarea oarba cu care larvele isi tes gogosi” – corect! Iar blogul e chiar mai bun decat socializarea reala, ca-ti permite sa aberezi cat cuprinde, fara sa-ti pese daca te asculta cineva.
Cum fac eu acum…
Ergo: e foarte bine ca exista blogosfera feminina. Ar fi si mai bine daca barbatii ar avea rabdare sa citeasca si ei ce scriu femeile acolo, c-am impresia ca bloggeritele se citesc mai mult intre ele. Iar pentru cele care scriu cu adevarat foarte interesant, am si eu un sfat: fetelor, nu e intelept sa va dezvaluiti inteligenta in fata barbatilor! Noi toti ne temem de femei prea destepte, desi n-am recunoaste asta nici morti. Nu uitati de soarta Hypatiei, biata, ca doar d-aia am pus-o-n poza!

joi, 11 decembrie 2008

Balul Catavencu (4): Mancarea si bautura

Cu asta ar fi trebuit sa incep, nu-i asa, fursecarilor? Pai eram sigur ca daca va spuneam din prima ce s-a dat la “poate ultimul bal cu mancare”, nu v-ar mai fi interesat nimic. Pai eu nu fac la fel?!

Poate c-o fi fost ultimul cu mancare, dar mancarea de la bal a fost multa si buna. Acum n-am de unde sa stiu daca a fost “mai mult multa” sau “mai mult buna”, pentru ca mesele au fost permanent re-aprovizionate, asa ca oricand te mai duceai dupa o portie gaseai chauffing-dish-urile pline.

Eu unul m-am orientat spre ala cu creveti, si nu mi-am luat leapsa: au fost cei mai buni creveti pe care i-am mancat eu vreodata, si sunt mare mancau de asa ceva (poate si unde am rar ocazia). Bine patrunsi, cu un sos delicios, sa-ti bati copiii cu basca, nu altceva! O nebunie. Doar ca sa-mi stric gustul, m-am mai regalat si cu cateva felii de piept de curcan (care era fript intreg, mi-am transat eu cat mi-a trebuit), salata de sfecla rosie, ciuperci si ceva purcel, doar asa ca sa ma simt pe de-a-ntregul vicios. Pentru ca intre timp nu statusem cu paharul gol…

Te duceai si-ti luai la liber ce voiai: bere, vin alb, vin rosu, tarii de toate felurile. Totusi, majoritatea oaspetilor au stat fie pe bere, fie pe whiskey (asta ca proba ca “bautura traditionala a romanilor este vinul”). Ca sa pot sa mananc, am stat si eu pe whiskey on the rocks, cu consecinte pe care le gasiti imediat mai jos.

Mi-ar placea sa spun ca n-au fost decat patru pahare, dar va jur cu mana pe inima ca n-au fost mai mult de opt, sa moara dusmanii mei! Serios. Stiti doar ca nu imi arde de saga cand e vorba de lucruri serioase. Asa ca m-am mutat neinvitat la masa lui Alexandru Cristorian si am vorbit intelepciuni. Asa sper.

Asa si trebuie sa fi fost, pentru ca baietii au zis sa mergem in Laptaria lui Enache, ca balul s-a terminat de mult (cand naiba s-o fi terminat?! Ca parca adineauri behaia oaia aia pe scena!). Bine, mergem, daca ziceti voi. Ma sui intr-un taxi cu Grig, d-abia atipisem, cand ma zgaltaie asta: “Hai, ma, c-am ajuns”. Mda, de la Unirea la Universitate n-ar fi mult….

Sus in Laptarie eram aproape numai noi, cei de la bal, ca doar era marti seara. Sau sa fi fost deja miercuri dimineata?! Ce conteaza! Sa bem! O idee foarte buna, intrebarea este insa: ce? Sau si mai exact: cu ce?

Aici a fost mare Cristorian, c-o replica ce n-am mai auzit-o de vreo zece ani: “Fac cinste!”. Cred ca m-am uitat foarte ciudat la el, de parca vorbea ca Yoda (chiar, domnule Catalin Matei: de ce vorbeste Yoda invers?!).

Cinstea lui Cristorian a fost insa un fel de sarut al lui Iuda, pentru ca din momentul ala nu-mi amintesc absolut nimic. Totusi, Grig mi-a zis a doua zi ca n-am adormit cu capul pe masa si nici n-am cerut-o de nevasta pe fata care schimba scrumierele.

Sper.

miercuri, 10 decembrie 2008

Balul Catavencu (3): Catavencii

Special nu v-am zis cum erau imbracati catavencii, ca sa am ce scrie acum. Asa!

Pai erau trasi in niste fracuri (sau smochinguri, ca nu prea le deosebesc p-astea, eu crescand mai mult la tara), cu meloane in cap si cu papion la gat. Catavencele (sunt mai multe fete, dar eu le stiu doar pe Simona si pe Roxana) erau in rochii negre, sobre, parca prea sobre, totusi, pentru un bal. Le veneau bine, dar le faceau inaccesibile, asa ca pe Simona n-am pupat-o nici macar pe mana, pe obraz ce sa mai zic.

In general n-am prea interactionat cu ei, ca stateau sus pe scena, pe doua randuri, unii asezati pe banca si altii in spatele lor, in picioare. Numai Eugen Istodor flana dezinvolt prin sala, ba a luat-o si pe Cezara la dans, doar asa de chichi, ca inca nu-ncepuse dansul. A, si mai era si Stefan Agopian la o masa cu Dragos Musat si Viorel Motoc, vorbea preocupat cu niste intelectuali, pana cand s-a asezat Beni Goace la masa aia si Agopian n-am mai vorbit doar cu intelectuali.

Dupa ce s-a spart gasca de pe scena au coborat si ei in sala, sa-si clateasca gatul cu cate ceva, ca pana la urma era balul lor, heya? Asa am apucat si eu sa-l bat pe spate pe Radu Alexandru (a propus o minune alternativa la icoanele care plang, ca sa “creada” si el: Isus cu doua bidoane de bere si alai de prostituate gratis), sa ciocnesc cu Nic Sarbu (tot nu mi-a explicat ce-s alea “centurile Van Allen”, cica sa trec pe la redactie c-o atentie, o damigeana, ceva, si ma lamureste el). Au mai trecut pe langa noi Alexandru Cristorian (care s-a ras pe cap, o fi de bine?), Doru Buscu (pe care parea sa-l cunoasca toata lumea, ca-l salutau toti - sau poate o fi imprumutat bani de pe la oameni si acum i se aminteste in mod finut?!), Alexandru Dutu, care arata mult mai slab imbracat decat dezbracat (in tricou la fotbal parea numai fibra, acum la bal parea numai oase), Andrei Mantog, la fel de dezinvolt ca pe terenul de fotbal, desi fara motiv, c-a stat pe apa minerala, si in sfarsit Gabi Drogeanu. L-am lasat la sfarsit pentru ca era greu sa vezi ceva dincolo de el, d-aia i-am asezat pe toti in fata si pe el la coada. Daca il lasam ultimul pe Mihai Ionescu, bunaoara, nu-l mai zarea nimeni.

Nu ma intrebati de Catavencii absenti, ca habar n-am unde s-au pitulat. Sau poate cand au aparut ei, eram eu deja avioane – dar despre asta in episodul viitor, ultimul.

marți, 2 decembrie 2008

Balul Catavencu (2): Nominalizatii

Ce spuneam?! Nu conteza, ca si-asa minteam. A, nominalizatii.

Pe scena spuneau poante Toni Grecu de la Divertis si Ioan Morar de la Catavencu, din care am retinut una singura (am retinut-o pentru ca n-am inteles-o! Ca-n amor, “o iubesc pentru ca n-o inteleg!”): cica pe Wall Street trece un broker, cand deodata, de la etajul 100 se arunca unul in gol “aaaaaaaaa….” – buf, se zdrobeste de asfalt langa broker. Asta se uita la mort, apoi reflecteaza: “Oare ce stia el si eu nu stiu inca?!”.

Ziceam sa ma mai duc dupa o serie de whiskey, cand colo – hop! Apare Sabina Antoniu. Cand zic “apare”, voi sa intelegeti ca trecea si ea pe acolo, ca omul cu treaba, iar eu am inceput sa racnesc dupa ea, “Sabina, Sabina, eu is!”. Evident, ea s-a uitat la mine ca la alta minune si mi-a zis cinstit “Ma baiatule, parca te stiu de undeva, dar habar n-am de unde!”. M-am dezumflat, dar ce era sa fac?! Mi-a povestit de ea, ca lucreaza acum la Realitatea, ca una-alta. Eu nu aveam ce sa-i spun: ca scriu texte de mare angajament, “Vino cu trei capace de bere si primesti o sapca cadou”... ?!. Nu i-am spus, ca mi-era ca baga de seama v’o cacofonie, ceva, si-o umfla rasul. M-am dat publicitar si n-am intrat in amanunte.

Dadeam sa duc paharul la gura, cand colo – hop! Apare Marius Comarniceanu, si el tot de la Realitatea. El chiar “a aparut”, adica a stiut din prima cine sunt, ba a avut si ragaz sa stea la pozat. Uitati dovada, vorba Leanii. Ihi, colega noastra intelectuala, aia nascuta Petrescu, maritata Ceausescu, impuscata Voican.

Incep sa fie chemati pe scena nominalizatii. Poate nu stiti, dar catavencii premiaza pe autorii celor mai stralucitoare aberatii produse intr-un an: din politica in general, dar de multe ori din alte domenii, numai declaratii publice sa fie! Nu mi-i amintesc eu pe toti, ca fost multi si majoritatea nu erau prezenti sa-si ridice premiile. Zic si eu cateva nominalizari pe care mi le-amintesc.

Cel mai clar il “vad” pe Victor Ponta, care a ajuns pe scena de doua ori, odata pentru premiul altcuiva (Iliescu?!). Desi tampeniile pentru care erau decernate premiile erau deosebit de penibile, Ponta s-a descurcat absolut onorabil, ba la un moment dat i-a si luat in balon pe catavenci (“Va multumesc, dar acum trebuie sa dau fuga la televiziune. La Realitatea TV”). Bravo lui, nu stiam ca exista si pesedisti cu capul mare, nu numai cu buzunarele largi.

A fost si Varujan Vosganian premiat pentru nu stiu ce, parca totusi nu pentru o aberatie; si el s-a descurcat frumos, macar ca era greu sa fii atent la ce zice cand il vedeai cu barba aia, ceva nemaivazut, ma intreb cum si-o aranjeaza si cat timp ii ia! Mare om. Cica “am ridicat economia romaneasca, acum are de unde cadea!”. Ha, ha.

Pentru toti politicienii absenti, care n-au venit la premiere de lasi ce sunt, a fost angajat actorul Dragos si nu mai stiu cum, cel care a fost la Mondenii inaintea lui Angel Popescu. CV Tudor a fost unul din politicienii interpretati de Dragos, foarte misto facut, daca nu lipsea isteria din voce ar fi fost o parodie perfecta.

La fel de bun, poate si mai bun, a fost Gigi Becali (“facut” tot de Dragos): m-am basicat de ras. Era el oricum extraordinar de veridic, dar cand i-au adus pe scena o oaie legata in lesa - am zis ca crap. N-am crapat, dar nici mult nu mai aveam, cand il vedeam pe “Gigi” cu oaia-n stanga, crucea-n dreapta si cu gura plina de “fac Romania ca soarele de pe cer”! Da, ala a fost un efect de mare clasa, bravo catavencilor.

Buf! Ne-am speriat toti. Cazuse un prost de la balcon, fix pe scena! Dupa primul moment de panica, ne lamureste Ioan Morar: “Stati linistiti la locurile voastre! Nu e nimic, s-a mai sinucis un broker!”.

Aruncasera de la galerie un manechin imbracat in costum. De firma.