Elementar, dragul meu Rache

Bloggerul! Ce stranie ființă, bloggerul! Perfect inutilă, dealtfel. Cerșetor de atenție, frustrat, neîmpăcat cu ratarea, agresiv fără motiv și lingușitor până preste fire, când speră să se-agațe de notorietatea cuiva (de obicei, de-a unei curve TV).

Bloggerul Buzea este prototipul bloggerului, plus că e și bătrân, uzat moral, depășit, „obsolit”. Se ține gaia-mațu de chestia asta fiindcă blogul este foarte bun pentru critica literară: pe blog te poți răzgândi, în revistă nu poți. Ai trimis textul? S-a paginat? S-a tipărit? Pa și pusi! Dacă ai comis-o, tot ce poți să faci dup-aia e să te umilești public, să ceri scuze, să retractezi, să dracu să lacu. Pe blog, însă, n-ai nicio treabă: intri în setări și modifici textul, ba chiar îl ștergi, la rigoare. Vorba lui Stalin: dispare textul, dispare și problema!

Problema zilei de azi: Ciotloș a scos o carte. Eu demult eram cu ochii pe el ca pe butelie! Speram c-o să facă o astfel de greșeală și uite c-a făcut-o. Buzea ce-așteaptă?! Șo pe el, Buzeo! Arde-l, băiete!

Cartea-i bună. N-o să fie un succes de vânzări, că-i pentru inițiați, nu pentru „Suge-o, Ramona!”, dar inițiaților le-a și fost destinată de la bun început, nu ramonelor; e bună, e cutezătoare, vine cu răspunsuri, vine chiar și cu-ntrebări (în mateinitate e mai greu să pui întrebări decât să dai răspunsuri). Cutezanța vine chiar din însuși acest fapt, al scrierii cărții: să crezi că mai ai ceva de adăugat, după ce s-a adunat atâta amar de bibliografie... da, pentru asta îți trebuie curaj, nu glumă. Cojones!

Unde a călcat Ciotloș pe bec? Păi, la Gore, unde! Toți se frig cu Gore, toți vă frigeți cu Gore, fraților, și iată de ce: în afară de mine, niciunul dintre noi nu-i Gore. Nici Ciotloș nu e Gore, și asta se simte: îl găsește rudă cu Octavian Goga (pentru castelul ăla din Transilvania), cu Barbu Ștefănescu Delavrancea (pentru micile ciudățenii de la masă) și cu Ion Luca Caragiale (dacă m-apuc să vă explic pentru ce, ați citit degeaba pân-aici). Dar îi scapă cineva. Ce dracul, măi, Ciotloșe?!

Gore Pirgu nu e rudă cu Mateiu I. Caragiale, Gore Pirgu este Mateiu I. Caragiale. Limpede ca apa vie! Mateiu este șef de cabinet, Mateiu pontează, Mateiu „se ajunge” la final (dar numai la final), Mateiu își trăiește viața râmând în scârnă după un gologan, Mateiu locuiește ca vai de mama lui („în Jarcaleți”), Mateiu se trage dintr-un dubios neam fanariot (la fel ca feciorul „sumbasacului”), și, mai presus de orice, Mateiu nu muncește. Deloc. Niciodată, în afară scurtului său job în administrație („director de cabinet”), Mateiu nu se ține de nimic altceva în afară de combinații. Giani ar fi avut multe de învățat de la Mateiu... și mai ales de la proiecția lui literar-ironică, de la Gore Pirgu.

Și Povestitorul? Ei, Povestitorul. Ăla-i fentă – părerea mea. Ciotloșe, ai cuvântul.

Viața și întoarcerea unui Halle

Sunt foarte frustrat și foarte furios! Dac-aș fi doar un român tâmpit, o mamaie bisericoasă de 76 de ani, să zicem, aș exclama: „Nu se poate-așa ceva!”. Dar, pentru că mă pretind, iată câteva deslușiri.

Alexandru Potcoavă a scris un roman. Ce?! Nu e interzis! Romanul a ieșit bun, foarte bun; din nou, nimic ilegal. Romanul lui Potcoavă este perfect traductibil, complet european (după cum știți, astea sunt două dintre cele trei criterii ale mele), total ne-ecranizabil; dacă nu-l spargi în 15-20 de filme, sau într-un serial gen „Game of Thrones”, n-ai nicio șansă. Deci n-aș avea niciun motiv să fac pe botosul; dar!

Dar eu, Mihai Buzea, scriu anul acesta (2020) o carte în care îmi pun mari speranțe. Foarte mari. Și ce să vezi? Pășesc exact pe urmele pașilor lui Potcoavă! Ce-a făcut el acolo (în Timișoara) mă lupt să fac eu aici (în Bruxelles), dar la ce bun, dacă reușesc?! Toată lumea o să spună că Buzea l-a copiat pe Potcoavă, că Buzea a mers după rețetă, că Buzea plagiază! Înnebunesc! Am vreo șansă de-a convinge că nu-i așa? N-am! Potcoavă a lucrat la cartea lui vreo două decenii – cine o să mă creadă că, pur și simplu, am avut aceeași idee?! Acum, după ce-am terminat „Viața și întoarcerea unui Halle”, nici mie nu-mi mai vine să cred. Să mă cred...

Bref, sunt în corzi. Nu știu cum o s-o scot la vopsea. Mă străduiesc să-mi zic că la tot răul e și-un bine: dacă nu-i citeam cartea și mă luau alții la trei-păzește („Buzea, hoțule! Plagiatorule! Victor Viorel numărul doi! Păi cu astfel de găinării umbli tu, Mihăiță, tată?! Lasă că vă știm noi pe ăștia!”), era încă și mai nasol. De parcă așa nu e nasol destul... personajul lui Potcoavă, Julianna, e leită personajul meu principal. Cap-tăiat! Firul epic nu e chiar-chiar același, dar seamănă al dracului, orb să fiu să nu văd asta, și dacă văd eu, o să vadă toți. Păi, de când mă pândesc ei la cotitură, ticăloșii...

Și mai e ceva. Potcoavă și cu mine nu suntem încă în finala mare pentr-un premiu pe 2019, am intrat doar în finala mică. Na, beleaua! Sper să nu-mi facă juriul vreo surpriză și să-i dea lui premiul, c-atunci o s-ajung de râsul târgului în 2021 („Hop și Buzea după Potcoavă, poate-i dă și lui cineva ceva! Mihăiță, pomanagiule! Pleșcare! Fursecare! Pișcotare! Pique-assiette! Milogule!”). Dar dacă juriul îmi dă premiul mie, e încă și mai rău: la anul o să își tragă toți membrii cu pumnii-n ouă, pe motiv că l-au girat pe-un plagiator ordinar. Pe scurt, am rupt-o-n fericire.

Dar ce scrie Alexandru Potcoavă în romanul lui, totuși? Și de ce i-a luat 20 de ani să-l scrie? Păi, i-a luat 20 de ani pentru că a făcut o documentare imensă, cum n-am întâlnit eu niciodată în literatura română; niciodată! A doua la mână: Potcoavă explică, ca la tâmpiți, „cum s-a românizat România”. Credeați că e-un bot mot de-al lui Boia? Nu e. Național-comuniștii căcat mănâncă, cu Academia-n cap: ceea ce numim azi „România” e produsul unei evoluții extrem de rapide, aproape neverosimile, la scară istorică. Da-da. Dragilor, iubiți compatrioți, dați-mi voie, dați-mi voie: sunteți nou-nouți. N-aveți 2000 de ani, cum zice Iosif Constantin Drăgan; n-aveți nici măcar 200 de ani, cum zice Bogumił Luft! Nope. Pe bune, nu fac pe agerul, nu-i nicio șmecherie la mijloc. Nu mă credeți? Vă cred. Aveți dubii? Citiți-l pe Potcoavă.

Arunc pe pagină gânduri, fără structură, fără legătură și fără nimic, fiind prea obosit și prea măcinat de necazul meu: femeile duc lumea în spinare, nu bărbații. Noi distrugem mereu ceea ce fac femeile mai bine, adică vieți omenești. Facem politică și distrugem viețile oamenilor, facem războaie și iar le distrugem, facem doctrine și distrugem mințile unei întregi generații, facem jocuri de bursă, de noroc, de culise, de alcov și distrugem munca altei generații. Femeile își văd de ale lor, se mărită, fac copii, nepoți și strănepoți, le spun povești de clan și de aici cărți ca „Viața și întoarcerea unui Halle”. Da. Pot să respect asta. Chiar și eu pot să respect asta, chit că nu respectul e punctul meu forte.

Antisemitismul. Degeaba, nu-l mai putem înțelege. Cum a fost posibil? Românii, șvabii, ungurii, sârbii, sașii, slovacii, austriecii, croații, italienii, elvețienii, polonezii, germanii, rușii, francezii și cehii se urau groaznic unii pe alții, se urau dorindu-și exterminarea fizică, dar toți împreună au tăbărât pe evrei. Având în vedere că mă trag din doi bunici și patru străbunici antisemiți, m-am întrebat până mi-am spart mintea: de ce, domnule, de ce? Din cartea lui Potcoavă reies două răspunsuri care se bat cap în cap: față de toți ceilalați, evreii erau incredibil de endogami (s-ar putea spune „rasiști”, dar termenul e complet demonetizat; ca și „fasciști”, nu mai înseamnă nimic). Ăsta e primul răspuns („Erau detestați pentru că se țineau deoparte, ei între ei, doar ei cu ei”). Al doilea răspuns: pentru că evreii munceau ca niște emigranți, nu ca niște localnici, iar de la Bogdan Suceavă („Avalon. Secretele emigranților fericiți”) știm că secretul emigrantului e simplu („Să muncești până scuipi sânge”); adică munceau mult mai mult, căutau și fructificau toate șansele, de ajungeau la situații materiale mai bune decât ale localnicilor. Tehnic vorbind, eu sunt acum, ca emigrant, tot un fel de evreu, așa că înțeleg perfect acest punct de vedere: localnicii au totul, eu n-am nimic – păi nu e clar că trebuie să muncesc mai mult ca ei, dacă nu vreau s-ajung clochard, să întind mâna?!

Alt gând, așa, aiurea în tramvai: Marx a avut și el mica lui dreptate, când zbiera ca din gură de șarpe că „materialul precede spiritualul”. Păi, pe bune, chiar îl precede. Banatul e o forță în literatură (nu dau nume că se supără toți cei pe care nu-i enumăr, dar Potcoavă e doar ultimul „mare” dintr-o serie lungă de foarte buni scriitori. Foarte buni! Am dreptate, Gheo?), Bucureștiul e o forță, Iașiul e o forță, vin din urmă Sibiul și Clujul; astea sunt regiuni și orașe cărora le merge bine spre foarte bine și uite că produc literatură de înaltă ținută, cu care s-ar umfla în pene orice cultură din lume, nu numai din Europa (și vorbesc serios!). Peste tot se scrie mult, mai bine sau mai rău, dar la români se scrie (în partea de sus a plutonului) mai bine decât la cei mai mulți. În mod sigur, mai bine decât la francezi! Nu c-ar fi greu să scrii cărți peste cele ale francezilor de-acum...

Așa... ce spuneam? A, da: restul țării unde e? Unde sunt orașele mici? Unde e Școala de la Târgoviște? Unde sunt capitalele regionale, unde e Craiova, unde e Galațiul, unde e Ploieștiul, unde e Bacăul, unde este Târgu-Mureș? A, că de reviste literare și de „scriitori” pensionari e plină România, asta da; dar ce producție primim de la dânșii? Ne facem că nu știm, dar știm. De la Ion Simuț și nu numai!

Ultima chestie și cu asta închei: poate fi bătut Alexandru Potcoavă? Da, eu cred că da, doar că nu cu armele lui: o carte la fel nu se mai poate scrie în română, nemaivorbind de o carte mai bună (cine mai are răbdarea, curajul și perseverența să adune cinci secole de istorie central-europeană într-un roman?!), dar se poate scrie ceva de egală (sau mai mare) priză venind din partea cealaltă, a călăului devenit victimă (da, prea puțin și prea târziu, dar victimă!): o autobiografie fictivă a lui Pál Prónay, de exemplu? Sau amintirile ofițerului NKVD care a condus ancheta și execuția lui Béla Kun? Sau să povestească  Rosalia Zemliacika iubirea lor din Crimeea? Sau, mai bine, o corespondență imaginară între Rosalia și Irén Gál?

Nu știu, mă gândesc, cuget, le socot, le prefir în minte. Un ultim cuvânt pentru Alex, ca de la bărbat la bărbat: nu rămâne așa. Asta nu rămâne așa!

Vara în care mama a avut ochii verzi

Faceți-mi un pustiu de bine: deschideți wikipedia english și căutați pagina „Literature in Moldova”. E o pagină lungă și searbădă, din care copiez aici bucățica „Modern Moldova”:

Since independence, Moldova has continued its literary tradition across genres. Vasile Gârneţ is in the vanguard of the experimental novel (Martorul, 1988), and Grigore Chiper writes consciously fragmentary quotidian prose. Nicolae Popa’s „Avionul mirosea a pește” (The Plane Smells Of Fish, 2008) is a postmodern novel that symbolises the peacefulness of his people despite the hardships thrown by history. Dumitru Crudu’s „Măcel în Georgia” (Massacre in Georgia, 2008) is an ironic reflection on the essential unchanging nature of his country, whether Soviet or independent. Emilian Galaicu-Păun (Air with Diamonds) is a contemporary poet called eloquent, assured, politically engaged. The Gagauz language enjoyed a resurgence in the independent republic of Moldova. A weekly newspaper Ana Sözü (Mother tongue) began publication in 1988, and a Gagauz university opened in Comrat in 1991.

Avem deci patru nume: Vasile Gârneț, Grigore Chiper, Nicolae Popa, Dumitru Crudu. Mă refer la romancieri. Ce arată acest lucru?

Fie că wikipedia este una din cele mai puțin credibile surse de informare generală, fie că eu sunt un cititor complet tâmpit, iar piața de carte din România habar n-are de valoarea literară. Pentru că în România sunt citiți trei oameni, mari și lați: Iulian Ciocan, Dumitru Crudu și Tatiana Țîbuleac. Altădată despre Iulian și Dumitru, acum despre Tatiana.

A scris o capodoperă. Pe bune. Unul dintre cele mai bune romane scrise în limba română în secolul XXI, categoric în top 10, după mintea mea chiar în top 5, dar pe mine nu se poate pune bază, că sunt umoral (chitros, adică). Cartea este perfectă; e greu de crezut că Tatiana va mai scrie vreodată ceva la asemenea înălțime. Dacă e să combin invidia de breaslă cu vorba frustă, aș zice că Tatiana ne-a dat perversa ca pe Târgu-Ocna.

Ce a scris în cărticică de m-a impresionat atât? Păi, ce să scrie. Despre dragoste și moarte, singurele subiecte eterne ale literaturii care rămâne vie (poți să scrii și despre alte căcaturi, dar fii conștient că au termen de garanție redus, foarte redus. Spre exemplu, îți poți descrie experiențele sexuale într-un roman de 600 de pagini. Cartea ta va trăi cât vor trăi glandele celor pe care i-ai și le-ai descris acolo, nu mai mult. Apropo, „Vara în care mama a avut ochii verzi” are 121 de pagini. Aerisite!).

Comparația cu „Love Story” al lui Erich Segal se impune de la sine, dar după mintea mea cartea Tatianei este mai bună, deși mă îndoiesc că traducerea în engleză s-ar putea ridica la nivelul originalului în română (deși nu-i imposibil).

Tatiana e peste Erich la partea de furie pe care o implică moartea, moartea de boală. Știu ce vorbesc, mi-am văzut murind ambii părinți. Înainte și după durere e furia, furia neputinței și a vinei (imaginare, dar asta nu contează).

Știu cum să vă fac să citiți cartea: nu e povestea unei singure morți, este povestea a două morți și jumătate. Mie nu mi-ar fi dat prin cap așa ceva.

Maestrul Botez, rock star

„Ai o viata la dispozitie sa scrii un prim album si cateva luni sa il scrii pe al doilea” (Elvis Costello)

Mihai Buzea a cochetat cu rockerii. Asa zice in carte, asa zice la lansari. Nu si cu rock-ul, pentru ca ar fi invatat cate ceva. Sunt artisti/formatii care debuteaza in forta si nu (mai) au resurse pentru un al doilea album. Altele explodeaza in al doilea album. Nu este cazul maestrului, care dupa un excelent debut cu Gastarbaiter, un roman lungit dar apasator tocmai prin detaliile abundente, transpunandu-te in fiinta unui muncitor coplesit de munca altfel, oamenii altfel, viata altfel, intrebandu-te, tu, cititor, cat mai dureaza chinul, schimba radical registrul cu Jimmy. Practic, Jimmy este romanul de debut, Gastarbaiter fiind o colectie intamplari zilnice, fara mari pretentii de stil dar cu o extraordinara transpunere in scris a dialogurilor si abilitatea de a crea atmosfera.

In siajul lui Jimmy apare Recrutorii, un roman anuntat inca de la lansarea lui Jimmy. Romanul incepe cu carlig, astepti sa apara dezvaluiri extraordinare despre Sandel, despre succesul lui Sandel, sa transpara ceva care sa te duca cat de cat cu gandul la titlu. Totul insa se topeste intr-un amestec incert, din care nu te alegi, in calitate de cititor, cu mai nimic. Ici-colo cate un zambet, mai rar cate un ras sanatos si multe-multe intrebari fara raspuns sau spalari de maini ale autorului. O insailare de excursii (expeditii???), scrise parca de doua persoane complet diferite: una care se bucura de tot ce ii poate oferi Romania si alta care bifeaza pe banda obiective din Asia si de pe aiurea, incarcand sa creasca numarul paginilor opului. Exceptand Bosnia, care are o istorie recenta sumbra – subiect se pare excitant pentru maestru (vezi si partea suculenta alocata revolutiei din Jimmy) – toate excursiile sunt plate, relatate fara viata. Autorul si Mece te duc cu gandul la Beavis si ButtHead, arzand-o pe canapea in asteptarea a ceva: ei n-au televizor ci doar carciumi sordide. Asta le ofera Asia Centrala: distante mari, bere calda si securisti, iar Marocul doar un salvator miros de baliga.

Cartea te lasa cu un gust incert, nu neplacut dar te simti furat, dus de colo-colo ca intr-un roller-coaster care e lung dar nu-ti taie rasuflarea. Sandel si viata lui Sandel sunt doar o perdea de fum, nici macar inecacios. Poti doar banui cine-s recrutorii. In lumea actuala sunt putini cititori cu abilitati si rabdare de arheolog literar. Si, cel mai probabil, nu se vor impiedica de Recrutorii.

Maestrul pare ca a ars in Jimmy – devoalarea lui Jimmy te duce cu gandul la o experienta care lasa urme – si crede ca mai are ceva carnita, ceva grasime de ars pentru Recrutorii. Din pacate, romanul sufera de idee – ceea ce maestrul incearca sa ne convinga ca exista undeva – idee care nu transpare si, mai ales, de stil. Este echivalentul filler-elor, piese de umplutura pentru a ajunge la lungimea standard a unui album, piese care corespund stilistic dar nu au greutate. Dai skip. Cel mai probabil, peste Recrutorii se va da skip. Maestrul va trebui sa se intoarca la ceea ce stie, cu conditia sa aiba suficiente experiente (personale sau povestite) in spate pe care sa le stoarca, ori sa schimbe stilul. O carte scrisa la persoana a treia ar fi un inceput. O carte non-roadtrip ar fi de dorit. Un subiect nebiografic poate ar aduce un aer proaspat si increderea in forta de scriitor.

Si totusi, AC/DC a mentinut stilul cu succes timp 40 de ani...

Un cititor

Prima deslușire: a intrat în legendă modul cum Adrian Păunescu și-a luat singur interviu, cândva după Revoluție, deoarece flacăra sa căzuse în căcat și nu mai avea nimeni chef să aibă de-a face cu „maestrul”; să nu fi cunoscut această ispravă a Bardului și extrem de frustrat fiind de ignorarea ultimului meu cap de operă, aș fi fost foarte tentat să-mi scriu singur o recenzie la „Recrutorii” și s-o public pe blog, că-n altă parte n-aveam unde. Dar Dumnezeu nu doarme-n post: la redacție (adică pe mail) a sosit o mult-așteptată recenzie a unui cititor de-al sus-numitului cap, iar publicarea ei o consider un punct de onoare. Mai mult, deși mă mănâncă degetele de parc-aș avea râie, nu modific absolut nimic din textul primit, nu pun nici măcar diacritice. Așa mi-a fost trimis, așa îl urc pe net! Să judece fiecare dacă fac bine sau rău. Nu că mi-ar păsa, dar orișicât.

A doua deslușire, de data a titlului: cineva pe nume Marius Miheț a publicat în numărul 43 - 44 din 2017 al revistei „România Literară” o mică întâmpinare a romanului „Gastarbeiter”, intitulată „Trei ani în Londra”. Toate bune și frumoase, dacă numitul Marius Miheț (căruia nu i-a plăcut cartea – regret obștesc!) nu m-ar fi botezat: în prima parte a articolului mi-a zis „Mihai Buzea”, iar în a doua parte, „Mihai Botez”. La tot răul e și-un bine: cu ocazia aceea am dat și eu căutare pe google și am aflat cine a fost Mihai Botez. Consolator este că omul a existat (asta încă nu e cine știe ce) și c-a fost un misterios care juca la două capete: iată un model de urmat! Poate că Marius Miheț a avut gura aurită – cine poate pentru ca să știe?! Dau mai jos un extras din cronica mihețiană, urmat de link. Pentru verificarea acurateții informațiilor.

„Protagonistul din Gastarbeiter-ul lui Mihai Buzea, împrumutând chiar numele de pe copertă, laolaltă cu alte, numeroase, potriviri biografice, e pentru englezi Meehi, iar pentru ceilalți muncitori români Moldo, Mihăiță, Buzea sau „boală”. De bună seamă că, înainte de toate, pornind chiar de aici, nu poți scrie, nici citi un atare roman nemeditând la identitate. Care îmbracă forme diverse, după personalitățile fiecăruia. Protagonistul suferă în lumea asta întoarsă pe dos de o singură boală, a scrisului. Obișnuit să povestească, între cei din lumi diferite e obligat să tacă sau să mimeze diplomația. Își va exersa, seducător, abilitățile cu Diana, urmașa londoneză a unor imigranți pakistanezi care, fiind oarbă, nu-și cunoaște propria lume.

În schimb, galeria de muncitori români formează o Românie în miniatură, previzibilă și fără surprize: Moș - prietenul care, în zece ani umpluse yard-ul londonez de români, Rack(oviță) - bun improvizator la locul de muncă, Don Dănuț - fostul militar, acum șofer la un azil de bătrâni, și Simina, soția lui, Teo, Mario, Nea Ică, Macarie, Geo, Giani – glumețul de serviciu, Jimmy - țiganul autodidact, dar și personaje oarecum negative, precum Gloomy (de fapt, el amendează o incompatibilitate culturală), cărora li se adaugă alți compatrioți, în fiecare an. Malefic cu totul e doar Dottore, cu care Mihai cutreieră munții dacici, dar și el cu oarecare derogare de la prostie, căci Mihai Botez are o ambiție atipică: să înfățișeze o lume tristă cu disponibilități luminoase. Firește că nu lipsesc certuri și răfuieli mărunte, dar ele nu schimbă cu nimic senzația de previzibil de la un cap la altul. Nu altfel apar londonezii: Bog (Brian Bogart), Hoax, muncitorul de elită, Doubleday, Mark „the Bark”, amazoana Selma și alții, însă niciun personaj nu întrece pe românul Fleur „cel Bun”, „athonitul”, seraficul camarad ce se evidențiază prin bunătate, un Aleoșa din canalele expaților încercând zadarnic să-l scoată pe Mihai din ateismul său pasiv; ca și fratele Siluan, fost muncitor și el, care restabilește adevărul mumificat. Alături de subteranele naturale ale Londrei, sărim în Franța, Hawai, Rusia și prin drumuri de întoarcere în țară, cu tirul lui Scufiță, o dată, prin Retezat și aiurea.”

https://arhiva.romlit.ro/index.pl/comentarii_critice_43_17

Spații de vânare la mare înălțime

Am plecat la vânătoare! La vânătoare de cititori (și de abonați, de ce nu?), pentru că vânătoarea cealaltă, de dihănii, de gadini, de hiare... nu ne place. Plus că nu ne pricepem. Plus că n-avem permis. Plus că n-avem armă. Dar avem nesăbuința de-a crede că vom vâna noi cititori dacă lansăm o sub-rubrică aici la „Spații”, și-anume spațiile de vânare. Hai, să fie cu noroc! Începem cu o poveste în trei episoade, din apusele vremuri când toată lumea avea arme (și la ce i-a folosit?):

„Cu armele acestea, rămase pe loc, s-au petrecut multe. Deși deținerea lor se pedepsea foarte aspru – era război! – lumea le păstra, judecând țărănește „Cine știe când or trebui și la ce”. Un prieten al meu, coleg de liceu, care-și făcea stagiul la Vânătorii de Munte mi-a povestit: „Prin 1947 sau 48, la Târgul de Fete de pe Muntele Găina, badea Pătru și badea Pavăl, vecini dintr-un sat apropiat, au băut din cale-afară de multă horincă, vorba cântecului: „De n-ar fi horincă-n sat / Niciodată n-aș fi bat / Dar în sat horincă este / Și la lume-s de poveste!”. Dintr-una într-alta și-au adus aminte de niște pricini vechi pe care altfel – aflându-se adică în stare de trezie – le uitaseră. Acum însă acele pricini nebuloase cereau o rezolvare radicală, așa că după provocările de rigoare („N-ai tu corajul acela îndrăzneț!” – „Eu, mă?” – „Tu, mă!” – „Adică eu n-am, mă?” – „Adică tu n-ai, mă!” – „No, vină încoace să vezi, mă!” – „Iacă că vin, mă!”). Sub privegherea altora, nu mai treji, s-au luat la bătaie. Cuțitele nu le-au scos, pricina nefiind așa de gravă ca să le ceară folosirea lor. S-au pălit doar în pumni, icnind din greu și cum badea Pătru era mai în putere, ori „folosise” mai puțină horincă, badea Pavăl a rămas bătut, sângerat și rușinat. Drept care, ducându-se el acasă, a dat la o parte tuleii mucezi din grajdul cel vechi și a scos la iveală un tun lăsat acolo de niște „Alpenjägeri” în retragere. Tun mic, de munte, cu țeava scurtă ca un bot de mops. L-a pus în baterie, bobrăluind pe la aparatele de ochire, până i s-a părut lui că prinde bine în vizor casa vecinului, aflată pe coasta din față, peste drum. Și a început să tragă.” (Titus Popovici, „Cartea de la Gura Zlata”, editura Eminescu, 1991, pag. 9 – 10). 

va urma

În numărul trecut ați aflat cum badea Pavăl s-a apucat de vânătoare, iar primul trofeu pe care și l-a dorit a fost o casă. Nu a lui! Iată urmarea:

„O subunitate de vânători de munte a sărit în camioane și foarte repede, cu armele pregătite, a ajuns la „fața locului”. Aici, în răstimpuri, badea Pavăl trăgea câte un obuz care se pierdea vâjâind și exploda mai departe, prin păduri. Badea Pătru stătea lângă casa lui, chiar „în obiectiv” și amenința cu pumnul, suduind amarnic: „Las’ că gați tu amoniția și atunci nu vin eu la tine? Rupă dracu ceea în ceea a mâne-ta!”.

Nana Catița, soția artileristului, se chinuia să-și adune orătăniile înfricoșate, împrăștiind porumb cu pumnii și strigând și ea: „Pii, pii, piiii, bată-ți Dumniezău mințile cele bătute, că fug galițele în pădure și cine le mai adună dacă scapă în pădure, că iaca, noaptea-i pe noi și le mâncă vulpile!”.

Tunul, cu fălcelele neproptite în pământ, sărea și se cabra ca un cal. Badea Pavăl a fost arestat, „corpul delict” legat de un Jeep, nana Catiță și-a adunat păsăretul și l-a închis în coteț, iar badea Pătru s-a dus să se culce. Procesul a avut loc la Cluj, la Tribunalul Militar, iar prietenul meu, care asistase, mi-a povestit că toată lumea, completul de judecată, gardienii, până și procurorul a cărui menire e să fie aspru și necruțător, nu știau cum să-și ascundă râsul, mascându-și fețele cu dosare sau căutând ceva pe sub mese. Numai badea Pavăl, ras proaspăt și pesemne învățat de alți deținuți cum trebuie să „se comporte” era demn și nedumerit, pentru că el, într-adevăr, nu înțelegea ce au cu el?

S-a citit actul de acuzare, care suna cam așa: „Pavăl N... născut în... fiul lui... și al... domiciliat în... pentru PORT ILEGAL DE ARMĂ (arma Tun „Boforss” de munte, calibru... seria...”), după care s-a procedat la interogarea inculpatului, care în această împrejurare s-a ridicat în picioare și a luat poziția de drepți, pentru că făcuse războiul sub comanda generalului Mociulschi Leonard.” (Titus Popovici, „Cartea de la Gura Zlata”, editura Eminescu, 1991, pag. 10 – 11). 

va urma

„Procurorul: Bade, de unde ai avut dumneatale tunul?

Pavăl: L-or lăsat nemții când or fugit; în fața casei mele l-or lăsat, îmburdat într-un șanț.

Procurorul: Și dumneata ce-ai făcut?

Pavăl: Eu l-am tras la mine în curte și l-am băgat în grajd, apoi l-am acoperit cu niște tulei.

Procurorul: Deci l-ai ascuns.

Pavăl: Nu l-am ascuns, domnule colonel, cât n-am vrut să ruginească.

Procurorul: Și de ce nu l-ai predat autorităților?

Pavăl (senin): Întrucât am socotit că mi-a face trebuință! (și, cu voce mai puternică, mirat că acești domni ofițeri, orișicât oameni de meserie, cu pieptul plin de medalii, nu văd ceea ce este): Și uite că mi-o trebuit!

Procurorul (cu mari și inutile eforturi de a-și păstra gravitatea): Cum adică?

Pavăl: Dacă m-o bătut și m-o rușinat?

Procurorul: Bine, și dacă te-o bătut și te-o rușinat, dumneatale trebuia să tragi cu tunul în casa lui?

Pavăl (cu o ușoară milă și mai multă indignare): D-apoi cum? N-am și eu „unoarea” mea? De ce să mă bată el pe mine? Cum să mă bată el pe mine? Da' cine-i el să mă bată pe mine?

Procurorul: Și dacă-i nimereai casa?

Pavăl: Atunci ar fi învățat să se poarte cu respect! Și să știți că dacă nu eram asupra beuturii o și nimeream!

Badea Pavăl a fost achitat. Dacă ar fi avut un pistol cu cremene în loc de tun făcea câțiva ani de pușcărie, ca nimica.” (Titus Popovici, „Cartea de la Gura Zlata”, editura Eminescu, 1991, pag. 11 – 12).

texte nepublicate nicăieri

Străzile din San Francisco

„En what dey got to do, Huck?”, întreabă Jim, fugarul, iar Huck îi explică, bătrânește: „They don’t do nothing! They just set around.” (era vorba despre regi; am citat, desigur, din Aventurile lui Huckleberry Finn, așa cum v-ați dat deja seama). Exact așa pățesc și eu cu amicii mei ingineri (de fapt, programatori) care întreabă întocmai ca Jim, adică, ce „i se cere să facă” unui reporter de teren. Eu ce să le răspund?! Că reporterii, la fel ca regii lui Huck, nu „fac” nimic concret în 99% din timpul de lucru, doar „set around” (stau pe-acolo)? Le spun, dar ei nu mă cred, cu toate că ăsta-i adevărul adevărat: dacă n-are de luat interviuri, atunci reporterul se fâțâie de colo-colo, cu pavilioanele ambelor urechi larg deschise, iar după fâțâială se duce acasă și scrie ce-a văzut și-a auzit.

Asta-i fișa postului, asta am făcut și eu pe străzile din San Francisco, că doar n-oi fi mai prost ca alții; cică „reperele” turistice ale orașului sunt piața Ghirardelli și strada Lombard, așa c-am dat-o dracu’ de piață (o țigănie, vă povestesc altă dată) și m-am concentrat pe strada Lombard asta, de care localnicii sunt foarte mândri. Mi s-a părut suspect de la bun început: de obicei, cu ce se laudă un localnic este foarte plictisitor pentr-un turist (și invers), dau exemple din doar două orașe: Iulius Mall și Casa Pogor din Iași, Palatul Parlamentului și Grădina Eden din București. Strada Lombard nu face excepție: o stradă ca orice stradă, merg mașinile pe ea, doar că are o porțiune „crooked” (adică cu serpentine), despre care cred c-a fost o simplă soluție inginerească de-a construi o cale rutieră pe un deal foarte abrupt (Russian Hill, mai exact). De-o parte și de alta, case particulare, nimic spectaculos, trafic greoi pe stradă, dirijat de mai mulți polițiști, din nou, nimic ieșit din comun. Urci strada, vezi golful și Alcatrazul în mijlocul lui, ceea ce nu-i nicio chestie, că oricum l-ai văzut în filme; și-atunci, cum se explică mulțimea tembelă de turiști care foșgăie pe strada Lombard mai rău ca un roi de furnici pe-un stârv de cărăbuș?!

Am o teorie. Orașele americane nu sunt deloc concepute pentru frumusețe, ci strict pentru funcționalitate; nimeni nu-ți face o Sagrada Familia în țara aia! Așa că orice iese din comun, cât de cât, indiferent prin ce căcățiș, este foarte mare chestie, vin tolomacii buluc să vadă, de parcă s-ar da ceva gratis: în cazul ăsta, o stradă, o prăpădită de stradă!

Păi, dacă e pe-așa, hai să vă zic eu de-o stradă, ca să știm despre ce vorbim: Gough Street, care cade din Russian Hill direct în Market Street (artera principală a orașului). Aici, pe Gough, este adevăratul spectacol, cel pe care nu-l vede niciun turist, niciodată. Drogații sărăci, cei mai săraci dintre oameni, cei care au pierdut totul, care n-au drept de azil, de tratament și nici măcar de identitate (zice-se că ei refuză toate astea, dar nu știu dacă-i adevărat).

Nu-s deosebit de fricos, mă rog, nu mult sub medie, dar pe Gough Street am murit de frică, chit că nu mi-a zis nimeni nici du-te mai încolo. Dar ambele trotuare (și jumătate din carosabil) erau acoperite de negri tolăniți, zăcând în culcușuri de cârpe îmbibate în pișat, netunși, nerași și nespălați de ani întregi; un spectacol dantesc, cum ar zice poeții, mai ales că toți, fără excepție, erau bătrâni. Vorbeau între ei, vorbeau singuri, urlau, râdeau, plângeau; erau atât de arși, că nu mai încercau nici măcar să cerșească. Am văzut un grup de trei voluntari, două fete și un băiat, care le distribuiau apă, hrană și pături curate, și-abia atunci am înțeles că drogații ăia nu stăteau „tolăniți”. Erau paralizați.

articol publicat în revista Cațavencii dar șters de pe site din motive necunoscute