luni, 20 iulie 2009

marți, 14 iulie 2009

Generalul Pau si argumentul tadjik



Ori de cate ori imi sustin parerile pro-europene, aud o groaza de contra-argumente, care de care mai tembel si mai malversationist. Totusi, e un argument peste care nu pot trece, nici chiar eu: ignorarea.

Si nu iau acum o natiune mai “chitita” pe romani, cum ar fi nemtii sau ungurii (sau italienii, mai nou!); ii iau pe francezi, oameni care sunt, cel putin teoretic, prototipul “europeanului binevoitor” cand vine vorba de Romania. Dar chiar si ei au aceeasi problema: o totala ignoranta in privinta noastra, vecina cu penibilul.

Exemple aveti cu totii, iar cei care ati avut de-a face in mod personal cu francezii (nu cu elitele intelectuale, ci cu oamenii obisnuiti), stiti la ce ma refer: habar n-au unde e Romania, habar n-au ca romana e limba neolatina ca si franceza, habar n-au ca de 200 de ani exista “relatii speciale” intre Franta si Romania, habar n-au de contributia pe care au adus-o scriitorii romani de limba franceza, habar n-au de nimic. Ceea ce pe noi ne cam supara, din moment ce stim atatea si atatea despre ei!

Vin si eu cu un exemplu: calatoria generalului Paul Pau. Who the fuck is Pau?! Individul a fost un general francez, care nu s-a remarcat prin nimic special in arta militara, dar care a fost protagonistul unui incident jalnic: in drum spre Rusia, trenul lui opreste in gara Iasi. Pe peron o multime imensa, cu steaguri romane si franceze, cu pancarte, cu scandari de prietenie, cu tot felul. Prostul de general scoate capul pe geam, se uita nauc, vede ca oamenii aia sunt prietenosi, face si el cu mana, reintra in comaprtiment si asteapta sa plece trenul. Atat. Doar ca dupa ce trenul e iar in miscare, Pau il intreaba pe unul dintre insotitorii lui: “Qui sont ces gens et qu'est-ce qu'ils veulent de moi?!”.

Cum s-ar spune, iubirea dintre Romania si Franta sufera de problema celor mai multe iubiri: nu e impartasita. Si daca asta e situatia cu francezii (care, orisicum!), ce sa mai zicem de ceilalti europeni?!

Pe de alta parte: stiti cum invatau copiii geografia Europei, pana in 1990? Invatau de tarile europene capitaliste (ce ciudat suna asta acum!), iar de la Elba pana la Ural era o imensa suprafata rosie, despre care lor nu li se preda nimic, doar ca “acolo sunt rusii”! Pai de unde sa stie e ce-i cu Europa de Est si cu ce se mananca?

Si acum vine “argumentul tadjik”: suntem noi mai buni decat francezii? Serios, chiar ne credem mai buni? Mai cultivati, mai deschisi la minte? Sa incercam:

Cate tari sunt intre Franta si Romania? Trei, da? (Indiferent pe unde-o iei, sunt tot trei, cel putin). Bun, si cate tari sunt intre Romania si Tadjikistan? Tot trei sunt, corect? Iar noi, ca romani, stim mai multe despre tadjici decat stiu francezii despre romani…?!

Ergo: francezii nu stiu ca romana NU e o limba slava, ca cele ale vecinilor, si asta ne roade cel mai are; romanii nu stiu ca tadjica NU e o limba turcica, cum sunt cele ale vecinilor dumnealor.

Ergo 2: romanii NU stiu nimic despre razboiul civil din Tadjikistan, asa cum francezii nu stiu mai nimic despre Revolutia de la noi (ma rog, cum a fost ea). Eu unul nu stiam nimic despre razboiul ala, si oricum, un razboi civil cu 100.000 de morti e altceva decat o revolutie, pe bune sau furata, cum o fi fost. Atunci ce sa ne mai miram ca altii ne ignora, cand si noi ignoram pe atatia?!

Ergo 3: aici imi vine in minte o regula generala: ii ignoram pe cei de la est si-i invidiem pe cei de la vest. Sau si mai general: ii ignoram pe cei mai saraci ca noi si-i invidiem pe cei mai bogati.

Niciodata invers!

Ghidul misoginului: azi, contra-argumente

De fapt e un singur contra-argument, si anume acest filmulet: cati dintre noi, purtatorii de ismene, am avea curajul duduii de aici?! Eu, unul, va asigur ca nu. Ergo: respect!

Vive la France!

Cu ocazia acestui 14 iulie, imi fac si eu auzita vocea plapanda si spun cu totala convingere: La Multi Ani, draga patrie de-a doua!

vineri, 10 iulie 2009

Din Rusia, cu dragoste

Fiecare european cu specificitatea lui. Nu zic ca romanii sunt genii, dar nici rusii nu se lasa!

Iata o demonstratie de arte martiale. Protagonisti, doi rusi (nu am si alte detalii). Materialul acesta mi-a fost trimis de un membru de baza al AFC-ului; ii multumesc!

miercuri, 8 iulie 2009

Are si Grecku dreptatea lui!

Amicul Grecku ma avertizeaza repetat asupra unor defecte de care, zice el, nu sunt in stare sa ma dezbar. Ca as fi, de-o pilda, tampit, isteric, grafoman, incapac pe munte, permanent idiot in alegerea locului de gratar.

Nu comentez in rest, dar week-endu-ul trecut am facut gratar undeva pe lacul Pasarea, pe langa Branesti (fosta sosea spre Constanta). Pentru gratar, locul nu era rau, dar pentru scalda, lacul e catastrofa: e adanc de-o juma' de metru, restul e un foarte dens si racoritor namol!


Mandria nationala


Nu stiu cum se face, ca de la Michael Jackson am ajuns la Horicson si de aici inapoi la problema nationala, de parca n-as fi satul de ea. Dar din intamplare am citit o revista de femei (Tango, parca), mai isteata decat altele, unde semneaza si Simona Catrina; acolo e iarasi vorba de chestia asta, “mandria de a fi roman”, la care horicsonienii dau un raspuns net (“im-po-si-bil!”), iar nationalistii unul la fel de net (“e obligatoriu!”). Eu unul nu sunt nici una nici alta, si nu sunt nici Simona Catrina, asa c-am sa incerc un raspuns propriu.

Intai de toate, o problema de principiu: cum pe lumea asta nimic nu exista daca nu e pus intr-o relatie, la fel este si “mandria nationala”: fata de cine sunt eu mai breaz, ca sa ma tin mandru? Iar daca sunt un caca-maca, din nou, fata de cine?

Bun, din moment ce Romania e o tara europeana, cred ca singura comparatie decenta e cu alte tari europene, nu cu Statele Unite, Canada sau China (cum vad ca fac tot mai multi romani calatoriti, mai ales horicsonienii). Ergo, intre tarile europene, unde e Romania mea?
Pentru asta, propun sa impartim Europa in cinci categorii, in functie de trei criterii: istoria (id est istoria militara); contributia la progresul stiintific; contributia culturala. Uite cum vad eu tarile Europei, din acest punct de vedere:

Categoria 1: Anglia, Franta, Germania.

Categoria 2: Olanda, Spania, Italia, Suedia, Polonia, Rusia.

Categoria 3: Irlanda, Belgia, Portugalia, Austria, Croatia, Ungaria, Romania, Bulgaria, Serbia, Grecia, Turcia, Cehia, Lituania, Finlanda, Norvegia, Ucraina, Danemarca.

Categoria 4: Bosnia, Slovenia, Albania, Belarus, Slovacia, Islanda, Cipru, Malta, Estonia, Letonia, Elvetia, Muntenegru, poporul basc, Republica Moldova.

Categoria 5: Lichtenstein, Andorra, San Marino, insulele Faroe, Luxemburg, Vatican, teritoriul Kosovo, oblastul Kaliningrad, poporul rroma (tiganii), gagauzii, Transnistria, alte minoritati.

In concluzie, eu unul, ca roman, nu vad de ce mi-as tine coada pe sus fata de altii, dar nici de ce ar trebui sa umblu cu botul in pamant. Fac parte dintr-un popor mijlocas, aflat pe undeva pe la mijloc de clasament. Vorba lui Cartarescu, nu un roman a descoperit America, dar un roman a inventat stiloul.

Pe de alta parte, chestia asta cu mandria nationala mi se pare cumva gresita de la bun inceput: care este meritul meu? Cu ce-am contribuit eu la faptul ca, acum un secol si ceva, lui Petrache Poenaru i-a mers mintea si-a facut o inventie ca asta? De ce “mandria nationala”, pentru faptele unor conationali, ar trebui sa sa rasfranga si asupra mea?!

De unde si pana unde dreptul de a ma impauna cu meritele altora, doar pe criteriul etnic al apartenentei la un popor anume?

Nota: imi dau seama ca “impartirea pe categorii” facuta de mine nu ar placea multora: pai zi-i unui italian ca el e european de mana a doua, ca te mananca de viu!

joi, 2 iulie 2009

Moartea lui Michael Jackson


Disparitia lui Michael Jackson ridica cateva probleme. Nu insurmontabile, dar probleme! Sa incercam sa le dam de cap. Adica s-o luam cu inceputul.

In cartea “Despre limita”, Gabriel Liiceanu zice ca orice om are niste limite, niste “determinatii”, dintre care unele pot fi schimbate (asupra carora omul se poate razgandi), si altele imuabile (asupra carora nu poate). Iata-le:

Imuabile:

· Zestrea somatica (trupul)

· Zestrea mentala (mintea)

· Sexul

· Ascendenta (parintii)

· Rasa (culoarea pielii)

· Natiunea (“tribul”)

· Epoca

Modificabile:

· Locul

· Limba

· Religia

· Numele

· Clasa (casta)

· Libertatea

Acuma, treaba e ca, pe masura ce lumea s-a schimbat (sau “a progresat”, desi exista multe pareri contra), tot mai multe determinatii au fost puse in discutie. In societatile traditionale (sa zicem societatea agrara din “Morometii”), omul incerca sa-si schimbe doua, cel mult trei determinatii: clasa (adica incerca sa se imbogateasca) si libertatea (fie si-o “scadea”, bagandu-se argat, fie si-o “sporea”, ca Iocan de exemplu), si eventual locul (ca Paraschiv sau Nila). Dar cam atat.

In prezent, insa, oamenii cei mai ambitiosi ai lumii, sunt dispusi sa mearga foarte departe, atacand chiar si determinatiile socotite “imuabile” de catre filozoful nostru (unu-avem, cu asta defilam!). Pur si simplu, ambitiosul refuza sa fie ceea ce este, si alege sa fie ceea ce vrea el sa fie. Scurt pe doi.

Jackson si-a ales alta rasa. Renegatul si-a ales alt “trib”. Dana International si-a ales alt sex. Femeile se duc la plastician si-si aleg alt corp. Americanii se duc la cursuri de orice si-si aleg alta minte (adica un simulacru de minte mai buna). Gauguin si-a ales alta epoca, alt timp (ca el or fi multi, dar nu-i stiu eu). Marian (il cunosc personal), neputandu-si “alege” alti parinti, i-a renegat pe astia pe care ii are (la fel a facut si Luis Lazarus). Chiar si eu am fost atins de aripa funesta a ambitionismului: mi-am ales alta religie (enfin, neavand ce alege, mi-am renegat-o pe-a mea). Cat despre cei care-si schimba locul si limba (prin emigrare), sau numele (la starea civila, asa de smecheri - barbatii, sau de nevoie - femeile), astia-s puzderie, nici nu merita pomeniti.

Totusi, aceasta “revenire” (sau “corectare”) asupra determinatiilor primite, nu este gratis. Ea implica un cost. In cazul lui Michael Jackson, costul a fost scurtarea vietii – la el e evident. La ceilalti, insa, e mai putin evident, dar cu atat mai dureros.

Costul prim este respingerea. Atunci cand din negru devin alb, din ortodox ateu, din român devin “hispanist”, din barbat femeie, din gras slab, din prost destept si din sarac bogat – ma trezesc plutind intr-un limb, cum se zice, pentru ca am plecat dintr-o lume in care aveam un loc si am ajuns in alta in care ma trezesc respins. Femeile nu-i privesc pe transsexuali ca fiind femei, nici albii pe Michael Jackson ca alb, nici un savant nu-l priveste ca pe egalul lui p-ala care a facut si el un curs, Richard Dawkins nu ma considera si pe mine ateu, iar in ceea ce-i priveste pe saracii imbogatiti… pentru cine s-a inventat cuvantul “parvenit”?!

Pe de alta parte, costul secund este renegarea: aia dintre care ai plecat, prin “razgandirea determinantilor”, te privesc ca pe un tradator, un las, un dezertor – si cam au dreptate. Chiar daca n-ar avea, e greu pentru ei sa te felicite: “Ti-ai taiat ouale si ti-ai pus vagin? Bravo, la mai mare!”. “Ai gasit in sfarsit Mexicul, patria-muma? Respect, felicitarile mele!”. “Ti-a scos chirurgul 20 de kile de slanina si ai acum doar 80 de kile, nu mai esti grasa ca noi? Draga de tine, vino sa te pup!”. Etc.

Ergo: ambitiosii sunt plini de vointa, da. Si nu admit sa fie opriti de vreun obstacol, da. Si au curaj sa-si asume schimbarea oricarei determinatii, da. Dar sunt dispusi sa plateasca si pretul? Pretul real, nu cel in bani?

Michael Jackson l-a platit. Voi, ceilalti ambitiosi, inca n-ati cerut nota. Las’ ca vine ea singura, fie c-o cereti, fie ca nu! Sa incheiem totusi optimist, cum ii sade bine ateului:

“Ambitiosi din toate tarile, uniti-va!” In jurul copârșeului.

Vivat ortodoxia!


Dupa lupte seculare, care au durat de cand ma stiu (adica de vreo treij’de ani), am gasit si eu un motiv sa fiu mandru de biserica ortodoxa: Biblia noastra e una dintre cele mai bogate!

Sa ma explic: cand scriam postul de ieri am nimerit intamplator peste un tabelas care prezenta numarul cartilor biblice incluse in canonul celor mai importante biserici crestine (catolica, protestanta, ortodoxa, slavona, etiopiana si copta); ei bine, nu mi-a venit sa cred cand am vazut ca ortodocsii sunt pe locul doi, dupa etiopieni, in privinta numarului de carti incluse in canonul Vechiului Testament! Am dat din coada ca un catel, m-am tavalit pe jos si am cantat “Treceti batalioane romane Carpatii”, ceea ce in mod normal mi se intampla numai la betie; ergo, eram intr-n fel beat de bucurie ca au facut si ortodocsii ceva bun, ceva care ii ridica deasupra altor biserici. Nu ca ar fi meritul meu, Doamne feri! Da’ m-am cam saturat sa ma simt ultima gaina cand trebuie sa zic ca in tara mea religia majoritara e ortodoxia, care n-a facut niciodata vreo isprava. E, uite ca a facut, si nu de azi de ieri, a facut de sute de ani, numai ca n-am stiut eu! Asa cum nu stie nimeni…

Ignoranta nu e o scuza – stiu. Dar mai stiu si ca efortul de a depasi starea de ignoranta e laudabil, asa ca nu ma simt foarte tampit ca nu am stiut chestia asta mai demult. Oricum, e ceva, sa pastrezi 52 de carti din 54 posibile… respect! Afara de Cartea Jubileelor si de Cartea lui Enoh, ortodocsii le-au pastrat pe toate; ergo, vivat ortodoxia!

Pe urma am nimerit pe alta pagina si am aflat ca in Vechiul Testament mai fusesera inca 27 de carti, dar p-astea nu le-a pastrat nimeni; s-au pierdut de tot. Pai va dati seama cat de multe informatii s-au pierdut odata cu ele? Si cat de multe conexiuni se puteau face, atat intre ele, cat si cu cele pastrate?

Aoleo si aoleo, biata specie umana. Pai daca nici cartile Bibliei n-au fost in stare sa le pastreze, la ce bun ar pastra puhoiul de carti care apar in fiecare secunda pe tot pamantul asta…?! La ce bun sa mai scrii, atunci?

Mai bine bei o bere, spargi o samanta si asculti un Nicolae Guta, neh?

miercuri, 1 iulie 2009

Am facut si teologie!


Marti seara, pe o ploaie caldicica, cand tot omul se face muci la terasa (sau isi distruge ficatii cu whisky acasa-n hogeacul propriu), io faceam teologie. Nu amor, nu sex, nu tralalae pe coceni: te-o-lo-gi-e! Bine zic baietii, “dupa ce ca bei apa plata, mai umbli si la Dumnezeu, nenorocitule!”.
Trebusoara a fost pusa la cale de cei de la Fundatia Calea Victoriei, care au zis ca sa discutam despre “Chipul uman al divinitatii”; i-auzi! Adica daca Dumnezeu chiar arata ca un mos cu barba alba, sau nu. Interesant! Io am zis ca nu, dar m-am dus totusi, sa aud ce zic si altii.

A fost teribil de plictisitor: am cascat intr-una. Ce doi vorbitori erau buni si isi cunosteau meseria, dar erau filozofi! Asta a fost problema de fapt, si d-asta mi s-a taiat mie filmul. Pentru ca eu sunt filolog, nu filozof sau teolog – de aici, drama!

Despre ce este vorba: la filologi, obiectul muncii este textul (discursul, logos-ul). Indiferent cum e el, bun, rau, vechi, nou, vorbit sau scris, bine sau prost scris – nu conteaza. Dar trebuie sa existe un text. Altfel nu se poate.

La filozofi, obiectul muncii e ceva care se cheama “fiinta” (eu nu stiu ce-i aia, da’ cica nemtii-i zic sein si francezii etre, asa c-o fi vreo chestie, mai stii pacatele?!). Smecheria e ca despre “fiinta” asta nimeni nu stie nimic, asa ca fiecare spune ce-i trece prin cap. Bun, daca eu nu stiu nimic si vorbesc, tu nu ma poti contrazice, ca nici tu nu stii nimic, heya? Asa ca rezultatul se prezinta sub forma aia de discutie ruseasca (“Ce e viata, Kolea?”. “Ce e omul, Sasa?”, etc), din care nimeni nu se alege cu nimic dar toti se simt foarte destepti ca au luat parte la ceva asa de savant.

Totusi eu n-am venit bou si-am plecat vaca, fiindca unul dintre vorbitori ( o femeie), cunostea limba ebraica si avusese acces la textul original al Vechiului Testament. De la ea am aflat cateva lucruri:

1. In Geneza, 1.28, cand Dumnezeu ii spune omului sa “stapaneasca” peste toate celelalte fiinte vii, verbul ebraic folosit este “iardu” care inseamna literal “a calca in picioare”. Interesant!

2. Tot in Geneza, prima propozitie are predicatul la singular dar subiectul la plural. O traducere riguroasa ar fi “La inceput Zeii (Elohim) a creat cerurile si pamantul”. Si mai interesant.

3. Acelasi plural (Elohim), care in Biblie e tradus ba “Dumnezeu”, ba “Dumnezeirea”, inseamna in ebraica pur si simplu “zeitati”, “fiinte supranaturale”, “zei”. Acelasi cuvant e folosit, mai departe in Geneza, si pentru “idoli” (dumnezei falsi), ba chiar uneori si pentru “ingeri” (intermediarii dintre Dumnezeu si oameni). Din ce in ce mai interesant!

4. Parintii bisericii, chiar si cei mai indrazneti (Erigena, chiar si Ieronim, desi asta era cam "pe linie") erau de fapt niste carnati, niste lasi si niste incurca-lume: atata s-au scremut sa impace si capra si varza, c-a iesit un talmes-balmes din care n-a priceput nimeni nimic, dar care, nu stiu de ce, a cucerit lumea: doctrina Treimii. Poate pe principiul etern-uman ca atunci cand ceva n-are nici un sens, suspectezi ca ar avea un sens foarte adanc, si te scremi sa-l dibacesti. Si daca nu, il inventezi!

5. In schimb, misticii evrei, cei musulmani (sufi) si cei crestini (Jakob Bohme, Meister Eckhart) au avut mai mult sange in pompite, asa c-au gandit problema dincolo de teologii oficiali (care, de conformisti ce-au fost, nu merita nici macar un scuipat in cap!). Misticii astia au ajuns cam toti la concluzii uimitor de asemanatoare (si similare cu ale budistilor, daca am inteles eu bine): renuntarea la eul propriu. Asta stiam si eu, de la antrenorul de judo care ne plesnea cu furtunul de cauciuc pe spinare, si ne zicea chestia asta. Cred ca era singura idee “zen” pe care o stia si el. Bine c-o stia si p-asta!

Bref: afara de vreo 10 sau 12 carti din Vechiul Testament (primele, inclusiv Macabei, etc; poate si un profet-doi, aia mai mari, Ieremia si Isaia, si alea ciudatele: Estera, Iov, Eclesiastul), si de 3 din Noul Testament (evangheliile sinoptice), restul Bibliei este facut din “pareri personale” ale unor bagatori de seama (profeti minori ca Habacuc, evanghelisti ca Ioan, apostoli ca Pavel, etc; niste neica-nimeni), care si-au dat si ei cu presupusul. Dupa aia e literatura de gradul doi (patristica), si trei (misticii), si in sfarsit teologia contemporana (adica de pe la Vatican II incoace), care a mai taiat coada vulpii si si-a admis limitele (in parte).

Desi tot nu m-am lamurit: daca are chip uman, Dumnezeu are barba sau se poarta ras…?!