skip to main |
skip to sidebar
Ce
facem noi aici? Nu, pe bune: ce facem noi aici? Toată lumea are site;
cum să intri, să reziști și să prosperi în turism fără site?! Doar nu
ești instituție de stat din România („A căzut sistemul”), să freci duda
pe banii contribuabililor, ești pe cont propriu, pierzi banii tăi nu
pe-ai statului, așa că sistemul nu-ți „cade”. E mereu acolo, la datorie,
în trei limbi, să vină clientul la tine, nu la concurență. Asta e clar
demult. Atunci, la ce mai suntem noi buni, băieții de la pagina de
turism? Nu e o-ntrebare simplă. Dacă era simplă, o puneam noi înșine și
apoi dădeam răspunsul, ca să vadă lumea ce deștepți suntem și cum avem
grijă de public, îl învățăm de bine; dar nu e cazul. Întrebarea nu-i
simplă iar eu nu am habar care ar putea fi răspunsul, tot ce știu e că
în texte trebuie să „dau” mai mult decât lăudăroșenii despre cum am
mâncat și-am băut la Icsulescu sau Icsuleanu. Trebuie să dau conținut.
Trebuie să-ți zici „Bată-l să-l bată pe nebunul ăsta de Buzea, că iar
m-a făcut să râd cu bazaconiile lui!”. Dacă nu râzi, mă dau ăștia afară.
Deci?
Nu se mănâncă rău la Les Potes, dar nici al naibii de
bine; așa și-așa. Prețurile mi s-au părut cam mari, dar eu sunt sărac și
toate prețurile mi se par mari, nu e bine să mă luați în serios la faza
asta cu prețurile. Chestia e că localul funcționează într-o clădire din
1602 (bietul Mihai Viteazul nici nu se răcise și ăștia aveau deja
cârciumi în Ganshoren!) și este bine renovat, fără excese, genul ăla de
renovare minimală care place. Al doilea lucru care justifică
„recomandarea” din supratitlu este însuși faptul că-i în Ganshoren,
unde nu vine picior de turist: ce să caute acolo? Cartierul e-un fel de
corcitură între Berceni, Voluntari, Chiajna, Popești-Leordeni și
Cotroceni: un hotch-potch cu de toate (blocuri, case etc), dar c-un plus
(îl aflați la sfârșit). Te duci la Les Potes nu ca să te-ndopi, ci ca
să le-nchizi gura amicilor tăi care se întorc din excursia de la
Bruxelles cu fel și fel de povești despre centru. Tu-i lași să se dea
rotunzi și le iei maul („În centru merg toți proștii; în Ganshoren ai
fost, la Les Potes, cârciuma ceea din 1602? Atunci?!”).
Chiar lângă este Château de Rivieren, proprietate privată, aflată
într-un parc imens și absolut superb (eu am găsit o gaură-n gard). În
parc sunt și exemplare de arbore-maimuță (Araucaria araucana), al cărui
con arată exact ca un căcat păros. M-am întors la masă cu unul d-ăla și
am făcut senzație. Buzea, frate!
Mergeam prin pădure cu cea mică-n cârcă, povestindu-i câte toate, și mă
pomenesc strigat în vreme ce ne-apropiam de castelul Laerbeek: „Mihăiță!
Bă, caporal Buzea! La vechiul loc adunarea!”. Mă uit, un bărbos venea
spre mine vioi, cu ditamai rânjetul licărind prin barbă: „Hă, hă!
Recunoaște! Recunoaște că nu știi cine sunt, hă, hă!”. Habar n-aveam,
evident: „Tu ești, mă?”. „Eu, eu”, s-a bucurat el, „vezi că ți-ai adus
aminte?”. Abia vocea lui m-a aruncat cu 24 de ani în urmă, în fatidica
zi de 4 octombrie 1996, când pășeam sfios pe porțile UM 02525, cu valiza
de lemn în mână și cu inima plină de presimțiri sumbre. Am depănat
amintiri cu fostul meu coleg de pluton, i-am trecut în revistă pe
ceilalți, am aflat de la el că la Bruxelles ar mai fi un coleg de-al
nostru, neapărat să dăm de el și să-l scoatem la bere (în timpul ăsta ne
omeneam cu Chimay Blue pe terasa castelului, ținută în arendă de o
familie de arabi – ce să faci, globalizarea). Cea mică s-a jucat cu
copiii lui, a rămas că mai vorbim.
După o nimică de trei luni
s-a-ntâmplat și minunea. Am reușit, adică, să ne-adunăm toți trei la o
braserie din Ixelles (cartier cam scumpuț din centrul orașului, cu
prețuri tembele). Nu ne mai văzuserăm de la liberare, de pe 4 aprilie
1997, deci fiecare avea multe de povestit; doar că, nu știu cum, tot pe
bârfă am dat-o. Ne-am apucat să-i mușcăm de cur pe foștii tovarăși de
arme: că ăla e-un carierist împuțit, că ălălalt a căzut la patima
beției, că ics e-un tâmpit cum era și-atunci, că igrec precis era
turnător, că prea primea multe permisii, că zet a divorțat iar și acum
plătește două pensii alimentare („Da’ bani de unde, mă, de unde?!”).
Le-adusesem niște cărți, le-am semnat, băieții au urcat momentul pe
facebook (alte glume și glumițe), iar pe urmă am ajuns și eu la mijloc:
„Da’, Mihăiță, auzi… unguroaica ce-ți mai face?”. Și țin-te hă-hă, și
țin-te hi-hi. Very funny, indeed. Eram în vorbă c-o fată din Pesta și-mi
trimitea scrisori, iar cap-pătratul de comandant al unității m-a chemat
la el să-mi „frece ridichea”, că poate fata e „spioancă” și cine știe
ce scriu eu în scrisorile mele de răspuns; asta e toată povestea cu
unguroaica mea, dar ei iarăși au râs copios, grandios, cum râsese tot
plutonul văzându-mi mutra plouată când ieșeam de la comandant: „Ziceai
că te epilase la coaie”.
Asta
a fost prima cârciumă în care-am băut bere de când am ajuns aici la
Bruxelles; nu că nu mai băusem eu bere, dar nu la cârciumă (îmi luam la
pachet, de la magazinașul unui paștun, și beam acasă). Dar, la prima
leafă, nevastă-mea a zis că hai să sărbătorim, așa c-am ieșit „pe oraș”
și ne-am înfipt într-unul din localurile fițoase ale centrului, pe rue
de la Bourse, colț cu boul’ Anspach.
Fiță, da, dar fiță mai
germanică, mai de la țară. La Paris nici nu te-ar băga lumea-n seamă
dacă ai mese de lemn și scrumiere desperecheate, dar aici merge.
Oamenii, amestecați: mulți turiști, dar și vreo câțiva localnici,
pensionari cu ziarul (îi cunoști: două ore trag de-un pahar și-o
sărățică). Ne-am așezat, am cerut meniul, am ochit o bere nouă, apoi ea
zice: „Să ți-l prezint pe șef”.
Pe șeful ei de la muncă, adică,
cel cu care avusese interviul final, omul care dăduse OK-ul. Am săltat
din umeri. Mă așteptam la vreun corporatist cu ochelari, din ăla brânzos
și transpirat, bifător de ședințe și pasionat de nimic, în afară de
somn (am întâlnit și eu oleacă de corporatiști la viața mea, da, da!).
S-a
apropiat de masa noastră: „Luis Masafuerte”. M-am ridicat, surprins:
„Mihai Buzea”. Mi-a strâns mâna cu putere, i-am strâns-o și eu, s-a
așezat, ne-am studiat scurt. Nu știu ce-a văzut el, dar eu am rămas
tâmpit: un vultur. Am băut bere, am povestit, ne-am împrietenit, iată
povestea lui: paraguayan crescut în Bolivia, copil de înalți funcționari
diplomatici, vorbitor de engleză, franceză, spaniolă și de una
nemaiauzită („aymara”), plecat de tânăr de-acasă, muncise și învățase în
Australia, Canada, Statele Unite și acum în UE, unde îi plăcea cel mai
mult și unde avea de gând să rămână (mă-ndoiesc; îi știu eu pe hoinarii
ăștia!). Cariera și-o făcuse singur, apucându-se mereu de alte și alte
cursuri, plătite din banii lui (ce câștiga la muncă investea în propria
lui educație), până ajunsese la nivelul ăsta de-acum, adică era așa de
bun că mulținaționala asta îl ciordise de la altă multinațională, din
State. Banii, bani, vă dați seama, dar nu asta vreau să spun: omul este
munțoman! Când am auzit, mi-a picat fața, dar de bucurie. I-am zis că și
eu, am bătut palma, la vară mergem în Vosgi, facem toată creasta,
nord-sud, că nu e cine știe ce. Față de Călimani, Vosgii sunt un
căcățiș, iar de Făgăraș nici nu mai zic. Ar fi jenant.
