marți, 18 decembrie 2018

The Innocents Abroad (II): Nevada

Nu, că să luăm o casă în Tahoe. Ce e aia „Tahoe”?, întreb eu. E-un lac, zice soră-mea, plajă, bălăceală, o să-ți placă! Bine, hai, dacă zici tu. La Roma, poartă-te ca romanii, parcă așa era zicala, corect?

Acuma, chestia e că Tahoe ăsta nu e „un lac”, ci-i perla Californiei, „our own Baikal”, cum zic ei, cu gușile umflate de mândrie. Mă rog. Nu mă cred eu mare euroasiatic, dar Baikalul e de 65 de ori mai mare și de trei ori mai adânc, ceea ce spune multe, că nu degeaba-i spuneau rușii „marea” Baikal, acum vreo sută de ani (sau pe vremea lui Nicolae Milescu, singurul cațavenc de-al nostru care-a scris despre subiect în cunoștință de cauză); cu toate astea, Tahoe este meserie, mie mi-a plăcut foarte mult. Faci vreo cinci ore cu mașina din Silicon Valley până la Dollar Point, da’ și când ajungi, relaxare, frumos, aer curat, pădure, râul Truckee, rafting, cutare. Eu m-am dus la frigiderul lui tanti asta, Turner, și-am balotat repede două beri, că nu mai puteam (căldură mare pe drum!). Tanti nu era acasă, îi închiriase soră-mii tot stabilimentul pentr-o săptămână și plecase cu fiică-sa într-o călătorie prin Europa, cum îi șade bine femeii divorțate (și cu bani, dar asta nu e treaba mea). Am cărat bagajele înăuntru, am dat o tură și prin curte (cam nețesălați copacii, am băgat imediat de seamă. Redwood, redwood, bine-bine, da’ să nu le faci o toaletare, acolo?!), pe urmă am luat casa la amușinat. Toată din lemn, cum clădesc ei, trei dormitoare, o bucătărie ’oață care comunica cu livingul și cu sufrageria, o odăiță mică cu pat mare de burlac la cucurigu, sub acoperiș (urcai pe-o scară mobilă), două băi și asta era tot. Strada se numea Mammoth Drive și era plină tot cu case de-astea, niciuna de piatră sau de cărămidă, cele mai multe, nelocuite (zice-se că proprietarii vin iarna, buluc, când e de schi, de făcut haos; mie pustietatea mi-a convenit – sunt mizantrop!). M-am plimbat pe ulițele alea, nici țipenie de om, niciun suflet de creștin: Marlette Drive, Dollar Drive, Echo Way, Diablo Way, Tahoma Avenue... moartea în vacanță. Nu tu grătare, nu tu mici, nu tu hăhăială, mă simțeam ca un exponat în muzeu: iată cum arată turistul român, o specie exotică, turisthus rumanus! Nu este spectaculos, așa împăiat (fără sămânță-n gură, pet de bere la picioare și manele surrounding), dar este inofensiv și amuzant. Acolo, pe Mammoth Drive, am avut o revelație. M-am întors la casa Turner, am mai băut două beri și-am tastat Mammuthus rumanus. Please?!

***

Și cum stăteam eu așa, fără să știu prea bine ce am de făcut (toată trupa plecase la piscină, mă lăsaseră pe mine să fierb legumele pentru aia mică), am băut două beri și m-am gândit. Și m-am gândit, m-am tot gândit, pe urmă iar am băut două beri: legumele se opăriseră, le-am băgat în mixer și le-am făcut pastă, am turnat pasta în borcănașe, am spălat toate vasele și la sfârșit mi-am băut ultimele două beri (rația de dimineață, un pack de șase, d-alea mici cum e moda pe-acolo, Sierra Nevada Pale Ale). Aveam de ales între a juca table singur (sunt foarte bun la acest tip de competiție, bat tot ce prind) și a mă duce la piscină, unde era probabil hărmălaia în toi, ar fi trebuit să fac iar pe babuinul, pe găina submarină, pe bibilicul sandilău etc, plus c-ar fi trebuit să dau socoteală pentru alea șase beri, pe care promisesem că le beau abia la prânz („Mihai, ne-am înțeles, da?”). Am ezitat ca prostul, timp de vreo zece minute, m-am tot coit, apoi într-un final m-am echipat cu chiloții de piscină și-am ieșit afară. Nas în nas am dat cu ursul.

Acuma, chestia e că lacul ăsta de care zic, Tahoe, este exact pe granița dintre California și Nevada, chiar la mare altitudine (cam la înălțimea Apusenilor, așa), băgat într-un ocean de păduri: pini, brazi, cedri, arțari, sequoia (sau redwood, cum îi zic localnicii), roase de-o baritai rețea de torente care se varsă toate-n lac. Rezervație, bunînțeles (forestieră, nu parc natural, dar tot rezervație se cheamă că este!). Ici și colo, câte-un așa-zis orășel (3000 de locuitori în sezon, 300 în extra-sezon) care conține zero gospodării, ci doar facilități pentru turiști (adică, în principal, parcări; e vorba de turiști californieni, nu europeni). Dacă aș fi avut creier în cap măcar cât salariul minim pe economie, aș fi observat că ghena de gunoi a casei Turner, asta în care stăteam, era de fapt o ladă de mare de metal, bicompartimentată, fiecare dintre compartimente fiind închis c-o carabină de alpinism trecută printr-o ureche de oțel. Tot ce mi-a trecut mie prin minte a fost s-o înjur de morți pe madam Turner, proprietăreasa, când mă duceam noaptea cu gunoiul și nu puteam s-arunc repede sticlele goale, de mă mâncau de viu țânțarii. Să-mi fi pus problema de ce tot acel dispozitiv? Aș! Era incomod și-atâta tot. Până când m-am privit ochi în ochi cu Ursus americanus și, de frică, am tras o rafală bubuitoare de bășini, care cred că m-a salvat; scârbită, dihania a făcut alene stânga-mprejur și-a sărit gardul în curtea vecinului de vis-a-vis. Omul nu era acasă, din păcate, și nici jigodia lui de câine care lătra noaptea.

***

O vacanță în Tahoe e ceva destul de ciudat pentru orice român care se respectă, că noi vara mergem în Grecia. Nu înțelegeți ce-am vrut să spun? Deslușesc: Tahoe e o stațiune de iarnă. Acolo, toată lumea vine la schi, e o adevărată industrie, aproape ca la noi în Austria, dar nu chiar („la noi” vrea să fie un fel de glumiță, mă scuzați); să te duci vara la Tahoe este o agerime chiar și pentru californieni, darămite pentru unul din Berceni, ca mine! Locul e cam pustiu, da, admit, dar nu mi-a păsat, că și-așa sunt agorafob. Și ce dacă n-am prea văzut oameni, în schimb am văzut urși. Unul, ce-i drept, dar mi-a ajuns.

Totuși, în ultima seară petrecută în Casa Turner, am fost băgat în ședință de gazdele mele (pe care nu-i cheamă „Turner”, evident, ei doar închiriaseră locul de la proprietăreasă), în urma următorului incident: stăteam ca omul să dorm de-amiaz’, visam frumos (că am căcălău de bani și nu trebuie să mai muncesc vreodată), când deodată am fost trezit de-un zgomot îngrozitor, pe care urechea mea cea exersată l-a definit fulgerător, subconștient, ca „blower mânuit de-un ageamiu”. Precizez că blowerul e-un aparat de suflat, un fel de foehn mai mare, cu care arboriștii fac curățenie la locul de muncă (rumeguș, frunze, crenguțe etc); lucrasem mult cu blowerul la Londra, așa că am recunoscut sunetul lui specific înainte să mă trezesc de-a binelea. Am ieșit pe terasă, așa cum eram, în chiloți, să văd ce se-ntâmplă. Doi mexicani stârneau nori de praf cu blowerele.

Am încercat să vorbesc cu ei, să le explic că dormim – nimic! Rătute. Tăcere îndârjită, ostilă. Am dat-o pe-aia cu solidaritatea de clasă, că și eu muncesc cu blowerul în „Europa” – a fost mai rău, de parcă i-aș fi înjurat de cele materne. Pur și simplu, suflau praful mai departe, conștiincioși, ignorând orice încercare de comunicare de-a mea și mârâind între ei, rar, pe mexicănește. N-am avut ce face. Am reintrat în casă, plin de praf, și am așteptat să termine, apoi m-am spălat am ieșit și eu, abia după ce plecaseră. Atunci am fost băgat în ședință.

„Mă, dobitocule”, mi-au auzit delicatele, incredulele urechi, „ce dracu’ crezi că faci aicea?! Tu nu vezi că suntem în plin război cultural, că noi mergem ca pe ouă, și te găsești tu să strici pacea, atâta câtă e, mă, animalule?”. Nu înțelegeam nimic. Ce război? „Între bogați și săraci, prostule! Ai văzut tu pe-aici, prin Tahoe, vreun negru sau vreun mexican? Tu nu vezi că absolut toți turiștii sunt albi?”. Am rămas tâmpit. Dar aveau dreptate, o să povestesc tot.

articole publicate în numerele 29, 30 și 31 ale revistei Cațavencii

luni, 17 decembrie 2018

The Innocents Abroad (I): Hawaii

Casa Tomasz, Princeville: a luat soră-mea o casă; ce casă?! Palat! Parter, etaj, garaj pentru două mașini, gazon în curte, palmieri etc (sper ca redacția să dea drumul pozei în pagină de data asta, ca să vă faceți o idee; oricum este foarte puțin față de cum era în realitate!). Ceva de domeniul viselor, nu al viselor erotice, că eram cu nevastă-mea, da’ zic. Am intrat, m-am minunat ca țăranul, am fost repartizați într-un dormitor, am vrut să mă trântesc pe pat cum văzusem eu în filme dar m-au hușuit amândouă, și nevastă-mea și soră-mea, cică să dau fuguța să iau cafea de la Starbucks, un stelaj d-ăla cu patru cafele mari, câte două de căciulă (le place grozav). „Ia și-oleacă de beri”, mi-a strigat cumnatul pe fereastră, în timp ce ieșeam pe poarta proprietății. M-am înviorat numaidecât!

Prin „a luat” se înțelege „a luat cu chirie”, iar că Princeville e-un fel de sat de fiță din Hawaii nu mai trebuie să precizez, se-nțelege de la sine. Insula pe care eram se cheamă Kaua’i, iar ce aveam de făcut în căsoiul ăla era s-o concepem pe fiică-mea, dar n-am reușit; oricât ne-am străduit, nevastă-mea și cu mine, n-am conceput-o decât un an mai târziu, la Târgu-Ocna (se-ntâmplă!), dar nu asta vreau să spun, ci cu totul altceva: „De unde ai avut tu atâția bani să-nchiriezi casa asta, soro?”, întreb. „Șezi blând că nu e scumpă”, zice ea. „După ce că-i foarte ieftină, am și luat-o mult în avans și-am plătit cu banul jos, am ieșit extraordinar de bine; afacere, fratelo!”. Eu mă uitam ca boul: ieftină? Casa aia, ieftină?! Mi-am exprimat elegant dubiile, fără s-o fac în față „mincinoasă”, dar ea m-a citit: „Ce, nu mă crezi, prostane? A cui crezi tu că-i casa asta?”. De unde era să știu? A vreunui milionar, poate vedetă, poate prinț arab, poate criminal rus. Nu: era a unui muncitor pe nume Tomasz, originar din Europa de Est (mă rog, părinții lui, nu el). Muncitor? Cum adică, „muncitor”? Scuză-mă, soro, muncitor îs și eu, da’ uite că n-am așa ceva! N-ai că ești prost, zicea soră-mea: casa e-a lui c-a cumpărat-o cu bani de la bancă, dar el aici stă puțin, cel mult două-trei săptămâni pe an; în rest o închiriază și-i iese un venit frumos din asta - ba de-a dreptul frumușel! Ce fel de muncitor? De înaltă calificare, mi-a zis ea, c-așa-i în California: sau ești muncitor de înaltă calificare, sau ești zilier, nivelurile intermediare nu mai există. „Pune mâna și-nvață o meserie, fratelo”, mi-a zis, „da’ până una-alta du gunoiul. Chop-chop!”.

Plaja Kalalau: „Când o să faci și tu ceva remarcabil în viață”, mi-a zis ea, „o să vezi câți ratați o să sară să te muște de cur”. Ea este o fostă prietenă, ziaristă și scriitoare, iar eu o sunasem ca s-o cert că-ntr-un articol mă făcuse „boșorog impotent” (nu comentez!); am înghițit în sec la faza cu cevaul remarcabil, îmi închisese pliscul. Dar între timp am cugetat oleacă.

Remarcabil este să iei ad literam versurile celor de la Pet Shop Boys, alea cu „Go West”, și să mergi binișor spre vest. Da, dar până unde? Asta am făcut și eu „remarcabil” în sărmana mea carieră de alcoolist amator, adică m-am dus până la capăt. Până la capătul vestului. Da, da! Eu, amărășteanul, eu, prăpădițeanul, eu am făcut asta! Poți și tu: te sui frumușel în taxi (uber, blackcab, ce-o fi) și te dai jos la Otopeni. Iei avionul și te dai jos la Amsterdam. Iei alt avion și te dai jos la San Francisco. Iei un al treilea avion și te dai jos la Honolulu. Iei al patrulea și ultimul avion (care e foarte mic) și te dai jos la Lihue, capitala insulei Kaua’i din statul Hawaii, insulă care se-ntâmplă să fie și cea mai vestică dintre toate (ar mai fi una la sud-vest de ea, dar aceea – Ni’ihau pe nume – este nelocuită. Sunt acolo cercetători, rangeri și militari din Coast Guard, vreo sută de suflete cu totul. Nu se pune!). Din Lihue iei un taxi (unber, blackcab, ce-o fi) mergi pe Kuhio Highway și te dai jos la capăt, la Ke’e Beach; iei rucsacu-n spate și pornești la pas pe Kalalau Trail, care îți ia fix o zi, adică 10 ore muncite (nu te lua singur de fraier, să zici că ai doar 18 kilometri și că-i faci în mai puțin de 10 ore; nu-i faci!). Ajungi la Kalalau Beach, pui cortul și faci o baie, că ești cleios de la transpirație și plin de praful roșu, vulcanic, de pe cărarea muntelui.
Asta-i tot. Nu mai am ce adăuga. Cort, scaldă, plimbare, supa de seară, dodo. Te trezești peste noapte să faci pipi, te uiți în sus ca proasta-n vișin la cerul spuzit de stelele Pacificului: în lipsa poluării aerul este mult mai transparent decât altundeva pe planetă, măcar că ești foarte jos, practic la nivelul zero (al mării). Spre vest nu mai e nimic, doar apă. Zice-se că cel mai apropiat oraș este Chosi, în Japonia, undeva la vreo sută de kilometri nord de Tokio - e puțin probabil s-o iei înot până acolo, chiar dacă zici că ai sânge în pompiță (eu nu zic: m-am băgat în apă la un metru de mal și m-a prins un curent, gata-gata să mă tragă la fund!). Și dacă ajungi înot la Chosi, ce? Acolo, din punct de vedere românocentric, nu-i vest ci est. Deci plaja Kalalau e terminus paradis. Co’ect?

Plaja Ke’e: ideea mi s-a părut fragilă de la-nceput: să dormim noi doi, romantic, în cort, pe plaja Ke’e. În primul rând că nevastă-mea nu știe să doarmă în cort (asta se învață și ca orice învățătură este grea, dar oamenii refuză să înțeleagă). În al doilea rând că plaja este accesibilă cu mașina, ceea ce-i dubios de la bun început, vezi Vama Veche: unde ajung mașinile, ajung și șoferii, adică bețivii care nu știu să bea. În al treilea rând că motivația lăuntrică era invidia: povestisem cum campasem cu cumnată-meu pe plaja Kalalau și cum tăifăsuiserăm la focul de tabără, ca adevărații (el pe bere, eu pe apă de cocos – refuz să ofer orice fel de explicații!), iar acum voia și ea. I-am spus că pe Ke’e n-ai voie să faci focul (bine, nici pe Kalalau n-ai voie) și deci romantismul va fi de tipul „Montăm cortul și ne băgăm în el la somn”, dar n-a vrut să m-asculte. Bine, hai cu cortul pe plajă; ai cu cine să te-nțelegi? N-ai.
Am ajuns, a parcat mașina (parcare betonată, semn rău), am încărcat toate bagajele în rucsacul meu („Uite ce jegos e, neapărat să-l spălăm”), ne-am dus pe plajă și-am căutat un loc bun. Eu voiam printre mangrove, ea voia pe nisip („Romantic”). Mă credeți prost? Am făcut cum a zis ea, pentru că ȘTIAM că n-o să meargă; și n-a mers. Dar nu din motivele pe care le presupusesem eu (un cort pe nisip se montează ușor și-i luat de vânt și mai ușor), ci din altele: Hawaii este cel mai tânăr stat american (să fie sănătos!), compus din șase insule principale și din două insule neprincipale, iar asta de care zic, Kaua’i, este mai ieftinache și mai pentru clasa mijlocie (în Oahu se duc toți șmecherii, vedete, chestii, Honolulu, senatori, mafioți, congresmeni, fel și fel), iar clasa asta mijlocie are o problemă de care eu habar n-aveam: este frustrată.
Sau cum zic eu, în româna mea băltită: e ciudoasă. În loc să zică „mersi” c-a scăpat de sărăcie, draga clasă mijlocie plesnește de ciudă că n-a dat de bogăție și de privilegiile pe care și le arogă bogații – să se drogheze, să facă mai urât ca toate animalele și să „testeze limitele” (nu știu ce înseamnă asta).
N-am bătut pe nimeni, deși toți meritau bătaie ca la Galați, doar mi-am strâns cortul, mi-am luat doamna de-o aripă și-am plecat la parcare, la mașină și-napoi la Princeville, la casa Tomasz, de unde plecaserăm ca fraierii. Cumnată-meu nici măcar nu se dusese la culcare, stătuse pe balcon la bere și ne așteptase: „Eu ți-am zis. Îi știu eu p-ăștia, mă; crezi că-n țara asta-i altfel? Gherțoii, tot gherțoi. Adă-ți un pahar curat”. 

articole publicate în numerele 45, 46, 49 ale revistei Cațavencii