Mos Craciun

Domnilor, Iepurasu-i singur, dar Mosii sunt mai multi; nu se poate sa se gate anul fara sa va zic si de Mos Craciun!
Spre deosebire de alalant Mos, cu asta n-am nimic, ca a venit si la mine an de an – ma rog, cu exceptia ultimilor 15 ani, da’ astia nu se pun. Anul asta, insa, Mosul s-a mai modernizat si el: din “Mos Craciun”, banal, fara nimic deosebit, a devenit “Mos Craciun cu reactie reciproca”, sau "Mos Craciun tunat", ceea ce-i altceva! Poate ca n-o fi chiar diferenta dintre o Dacia 1100 si un Hummer, da’ nici nu-i departe.
Care-i diferenta?! Pai diferenta este dupe cum urmeaza: Mos Craciun traditional este o entitate barboasa, care aduce daruri la copii. Interesant, dar demodat: 1) de ce numai copiilor, de ce nu si adultilor?! 2) ca fost (si actual) copil, pot spune cu mana pe inima ca Mosul asta nu e foarte atent: tu-i ceri minge de fotbal, sa zicem, si el iti aduce culegerea de algebra “Nita – Nastasescu”! Foarte slaba prestatie. Last but not least, c) nu e interactiv! El iti da ceva, iar tu trebuie sa spui o poezie sau sa canti un cantecel. Nu e corect! Cinstit ar fi ca Mosul sa-ti aduca ceva, iar tu sa-i dai altceva la schimb, nu sa muncesti ca un sclav la invatat de poezii! Bunaoara, eu unul imi facusem planul inca de mic: Mosul sa-mi aduca toata editia Jules Verne, aia cartonata, o stiti, iar eu urma sa-i dau (cu dedicatie, chiar!) cateva carti, preferabil manuale scolare (eventual si culegeri, treaca de la mine). Dintr-un motiv ramas enigmatic, Mosul a refuzat mereu oferta mea dezinteresata, desi i-o reiteram an de an in scrisoarea regulamentara.
Ei bine, probabil ca el citeste mai lent, pentru ca in 2008, in sfarsit, a pus in aplicare ceea ce-i sugerasem eu in 1978: el imi da ceva, eu ii dau altceva, si toata lumea-i fericita! M-am bucurat foarte mult ca i-a venit mintea la cap, si am asteptat sa vad exact cum se va proceda. Iata mecanismul:
Numele fiecarui betelist din agentie a fost scris pe-o bucata de hartie. Apoi fiecare a tras la sorti (pe cineva) si a fost tras la sorti (de altcineva). Chestia e ca stiai pe cine ai tras tu, dar habar n-aveai cine te-a tras pe tine.
Acuma, evident ca momentul “schimbului de daruri” trebuia sa aiba loc intr-un cadru festiv – adica la carciuma (imi pare rau, dar eu nu cunosc un cadru mai festiv decat asta). Asa ca betelistii s-a strans intr-un underground fitos, si-au aprins papiroasele, au turnat “factorul cirotic” in pahare, si-au dat daruri si s-au pupat, dupa care s-au pus pe tambalau.
Pai si ce treaba are Mos Craciun in afacerea asta?!, o sa veniti sa ma-ntrebati. Pai are, ca de unde credeti c-au avut oamenii bani sa-si cumpere daruri unii altora? De la Mos Craciun tunat! Vedeti ce inseamna progresul, si de ce sustin eu ca recursul la traditie este pagubos?
A, da, si nu ma intrebati cum a decurs “tambalaul” si la cat s-a terminat. Iata, avem imagini.

Mos Neculae

Printre alte minunate insusiri ale lui Mos Neculae (Saint Nicholas) e si aceea ca pe mine unul m-a sarit toata viata. Motivele Mosului erau simple: taica-miu era stahanovist din fire, si cand avea ceva de facut, prima si prima data “verifica bibliografia disponibila” (cum s-ar zice azi, “da un search pe google”). Si verificand el bibliografia asta, a aflat ca Saint Nicholas, ala originalul (are si-o statuie la Venetia, undeva mai la dos), obisnuia sa “inzestreze” fete sarace, care nu se puteau marita. Si ca facea treaba asta incognito, adica le trimitea o punga cu bani, el ramanand “expeditor necunoscut”. Asa ca respectiva gagica, avand acum zestre (banii aia din punga), punea frumos mana si se marita. Pe ce punea mana dumneaei, nu e treaba noastra…
Bun, afland alde taica-miu aceste informatii pretioase, an de an Mosul (asta) venea doar la sor-mea, pe motiv ca ea e “fata saraca”, nu eu! Nu-i aducea pungi cu bani, ii aducea dulciuri ca la toti copiii, da’ va dati seama in ce hal de frustrare eram eu, care nu primeam nimic! Bine, de mancat tot mancam dulciuri, ca sor-mea impartea cu mine (daca nu de bunavoie, atunci cu sila! Dar tot impartea…), numai ca am ramas de-atunci cu o imensa boala pe Mos Neculae asta.
Bun, in 2008 a venit si la mine Mosul! In mod democratic, a venit la toata firma (taica-miu e demult in America, dar tot stahanovist a ramas). Mosul ne-a insirat niste ciorapi la usa patronului, si fiecare a scris ce vrea de la Mos si a bagat biletelul in ciorapul propriu. Acum holul ala arata intr-un fel, ziceai ca e “zi de curatat efectele” in armata, cu toata ciorapimea aia insirata!
Citez cateva din dorintele onorabililor mei colegi: “Pestisorul de Aur”; “Un insotitor mulatru”; “Mercedes ML 280”; “O nevasta betelista”; “Telescop”; “Imi doresc sa ies la pensie de la Prospero, maine, cu o pensie modica de 4000 euro/luna”; “Expeditie pe Matterhorn”; “O saptamana cu Pamela Anderson si daca nu se poate ma multumesc si cu un volan pe partea dreapta”, etc. Imaginatie debordanta, dupa cum vedeti – totusi nu a urmat nici o concediere!
Ba mai mult, dupa vreo doua zile suntem chemati sa ne luam ciorapii de-acolo, si ce sa vezi, in fiecare ciorap era o steluta de argint! Toti s-au bucurat la argintarie, afara de mine, care-o cerusem pe Steluta (asta e cea mai piesa dintre toate promoteritele cu care colaboreaza agentia). N-am fost totusi prea dezamagit, mi-am zis ca “s-a spart gheata!”, din moment ce e prima oara de cand ma stiu de-mi da si mie Mos Neculae ceva.
Dar stiu pe unul dezamagit: pe ala care ceruse “telescop”. El chiar credea c-o sa primeasca telecop, si cand l-am intrebat, in prostia mea, ce avea de gand sa faca cu el, mi-a raspuns: “Cum ce, ma, cum ce?! Sa ma uit la ciori, cand se-ntorc de la pascut!”.

Dacia Preistorica

"Sunt nascut de ziua mea", zice Pavel Stratan. Ce coincidenta: si eu la fel! Incredibil, neh?

Ei bine, odata nascut, a trebuit sa si traiesc, iar odata pe an sa-mi amintesc de aceasta zi si s-o sarbatoresc (desi, zau, nu stiu de ce!). O sarbatoresc si eu cum pot: comunistii sarbatoreau prin munca, eu sarbatoresc prin bere (fiecare dupa facultati). Sarbatorind alaturi de cativa prieteni, m-am pomenit cu niste cadouri, unele serioase (cagula, goretex, geanta de acte), altele utile (vin rosu), altele pe concept (carti). Printre aceste carti, atent alese special pentru mine ("Valoarea sufletului", de Ilie Cleopa, "Parintele Arsenie Papacioc", de Benedict Stancu, "Despre pacatul injuraturilor" si "Fugiti de sarpele betiei", de Nicodim Mandita), se numara si opul "Dacia Preistorica" de Nicolae Densusianu. Despre aceasta scriu azi.

Nu pretind ca sunt vreun calm. Nici vorba. Ca fire sunt mai degraba isteric, nevricos, repezit in decizii, judecati si exprimare - degraba supus erorii, deci. De prea putine ori am reusit sa "stau stramb si sa cuget drept", cum se spune. Rasfoind aceasta carte, insa, m-am depasit pe mine insumi in materie de furie necontrolata si de "facut spume". Deosebirea e ca de data asta sunt absolut sigur ca nu gresesc!

Despre ce este vorba? Nicolae Densusianu, un om cinstit dar un patriot exaltat si lipsit de simtul masurii, a scris un manuscris pe care mostenitorii l-au publicat in 1913 (dupa moartea lui! Are deci circumstante atenuante), sub numele Dacia Preistorica. Cartea nu a fost luata in serios in epoca, dar a fost "redescoperita" de trei ori: o data de legionari, in ultimii ani interbelici; o data de national-comunisti, in ultimii 15 ani ai regimului Ceausescu; si a treia oara incepand cu anii 1999-2000, de national-securistii grupati in jurul lui Iosif Constatin Dragan.

Ce scrie Densusianu in cartea lui? Pur si simplu, el adapteaza pentru uzul romanilor o miscare de idei care a inceput in Europa de Vest in secolele 17 si 18 (unde a culminat in Suedia!), si a ajuns in Europa de Est in secolul 19, unde a culminat in Ungaria. Ca brav transilvanean, Densusianu a vrut sa-i combata pe unguri cu propriile lor arme, si asa s-a nascut Dacia Preistorica.

Ce era aceasta "miscare de idei"? Ei bine, vest-europenii se simteau complexati de faptul ca istoria Europei se facuse timp de milenii "in afara lor" (adica in Grecia si in Imperiul Roman) si au puricat textele preclasice grecesti pana au gasit referiri (Pindar, Homer, Hesiod, Strabon, etc) la o tara numita "Hiperboreea", unde oamenii sunt inalti, intelepti, sanatosi, fericiti si traiesc o mie de ani. Bun, a inceput cursa! Pe rand, englezii, danezii, rusii, germanii, polonezii si suedezii au sustinut ca de fapt Hiperboreea era propria lor tara (care nici nu exista la vremea aia, dar ce conteaza!). Argumentele lor erau pur infantile, dar extrem de pasionale. Singurul care a avut bun-simt in chestiunea asta a fost Nietzsche, saracul: "E adevarat, suntem hiperborei. Suntem la mama dracului". Voia sa spuna ca ei (germanii) n-au avut nici o legatura cu marea inflorire greaca, baza civilizatiei europene. Vocea ratiunii, dar cine s-o asculte!

Dupa ce le-a trecut vesticilor, mingea a fost preluata de unguri. Astia au marit miza: Hiperboreea e de fapt Siberia, de unde au venit ei! Ce sa mai zici?!

Densusianu al nostru a preluat si el de la unguri, venind cu o contributie proprie: Hiperboreea e de fapt Dacia, dar numele poporului care o locuia nu e "hiperborei", ci pelasgi! Asta da, gaselnita. In textele preclasice grecesti exista referiri la pelasgi, ca fiind poporul ce locuia in Grecia inainte de venirea grecilor. Ca "pelasgoi" inseamna "poporul marii" (cea mai probabila traducere) nu l-a deranjat pe Densusianu: el a potrivit cele doua "piese" si i-a iesit socoteala: grecii preclasici vorbesc de un popor stravechi (pelasgii), dar nu precizeaza unde locuia acest popor; pe de alta parte, ei vorbesc de o tara de la nord (Hiperboreea), unde oamenii sunt asa si pe dincolo, dar nu spun cum ii cheama; ergo, pelasgii erau din Hiperboreea, iar Hiperboreea era Dacia, la nord de greci! q.e.d.

Asta e esenta "stiintifica" a cartii. Dupa o insiruire de "dovezi" care ar face si curcile sa moara de ras, urmeaza "istoria imperiului pelasg" care e evident inspirat din imperiul efemer al lui Alexandru, cu mica diferenta ca singurele "probe" oferite de autor sunt "basmele populare romanesti", sau mai exact interpretarea lor de catre Densusianu personal. Irefutabil!

O alta isprava a pelasgilor e ca o parte au intemeiat Roma (unde s-au corupt), altii au ramas pe loc, puri (dacii). Nu mai continui ca iar ma enervez. Oricum, cartea e imensa, peste 1100 de pagini, dar sursele sunt reduse (cam tot ce se stia in anii 1900 despre istorie, totul trecut prin "filtrul" convingerii autorului). Bref, protocronism pur, intr-una din cele mai naive forme.

Cum de mai are priza? Sau mai exact spus: de ce la romani inca mai are priza asa ceva, in timp ce alte popoare europene au abandonat demult astfel de copilarii? De ce suntem iar in urma ungurilor in plan intelectual, desi le-am luat-o inainte in plan economic?!

N-am un raspuns clar, dar cred intarzierea noastra datoreaza enorm regimului Ceausescu. Si ca factor be mic, vremurilor de relativa prosperitate: observati ca teoriile abracadabrante despre propria istorie (Dacia Preistorica, exemplul viu) tind sa revina cand romanii o duc ceva mai bine. E ca si cum ar vrea sa spuna, subconstient, "consum mai mult, pentru ca merit! Uite cine sunt eu, sunt Intemeietorul nerecunoscut a toata Europa!".

Eu cred ca trei lucruri spune succesul cartii Dacia Preistorica:
- complex de inferioritate (1)
- lasitate (2)
- lene (3)

1: toate popoarele trec printr-o faza de complex de inferioritate, la un moment dat. Daca au succes, acest complex devine de superioritate (cazul americanilor fata de englezi sau francezi). Daca nu, devine ura (cazul rusilor fata de europeni). Noi trecem acum prin prima faza. Mai ramane s-avem si succes!

2: matusa mea, care are 2 clase primare (si alea "facute cu mielul"!) este o mare adoratoare a lui Iliescu, cu replica (neschimbata de 20 de ani): "Om cu doua facultati! Vorbeste trei limbi straine". Orice argument ii aduc e respins cu ajutorul unei comparatii: "Tu cate facultati ai? Tu vorbesti trei limbi straine?". Evident, pierd de fiecare data. La fel, un roman se ascunde in spatele lui Densusianu: "Stia greaca si latina! Si germana si franceza! Cum sa n-am incredere in el, cand tu, care-l contrazici, nu poti spune decat Moa jio sui la revolusion rumen, done moa sanc franc...?!". Sa te ascunzi in spatele autoritatii maestrului e una dintre cele mai vechi forme de lasitate intelectuala - o descopera acum si romanii.

3: de ce sa citesc eu ceea ce nu-mi convine, cand pot sa aud de la televizor ceea ce-mi convine? Daca la televizor apare un "profesor universitar" si zice "Noi nu suntem urmasii Romei!", de ce sa ma deranjez eu sa verific, cand de fapt mie-mi convine?!

Mda. Acum, intrebarea mea este: ce fac cu cartoiul? O data ca n-am loc in biblioteca, si doi, chiar daca as avea, nu ma compromit total tinand asa ceva printre cartile mele...?! Pai, zi ca-mi intra un intelectual in casa!

Bine ca mai am vinul ala. Il bag pe intelectual in bucatarie si-l indop cu vin, care e de belea, sa nu-mi fie de deochi!

Blogosfera feminina, studiu de caz. Azi, Silvia Parvu

Incheiem triumfator micul excurs prin “blogosfera feminina” cu o blogarita serioasa, care n-a mai postat nimic de nu stiu cand; da, ea e, cea din poza! V-am zis io ca-i serioasa…
Printre alte calitati deosebite ale acestei a treia si ultime blogarite (afara de calitatea din poza), se numara faptul ca-i expata, ca vorbeste doua limbi straine (nu una, ca tot romanul), si ca nu crede in aselenizarea lui Apollo 11 (pentru detalii dati click aici). Dupa ce ne-am ocupat de ea sa ne ocupam si de blogul ei, heya?
Silvia tine un blog numit “Dezvoltatori de vise interactive”. Pe mine titlul asta m-a perplexat de la inceput: care “dezvoltatori” ca ea isi tine blogul singura, fara ajutor de la nimeni; stiu si eu ce-s alea “vise”, dar “vise interactive”?! Adica, ma scarpinam eu in cap, ma trezesc dimineata si-ti povestesc visul meu, iar tu p-al tau? Si ce-i cu asta?
Nici vorba de asa ceva. “Vise interactive” inseamna pur si simplu “progres tehnologic”, indeosebi cel din domeniul IT (calculatoare si internet, in caz ca nu stiti ce-i aia!). Cu alte cuvinte, Silvia noastra freaca netul si pune pe blog tot ce gaseste interesant p-acolo. Si gaseste o gramada! Sau, ma rog, gasea…
Ergo: am zis io bine, sau n-am zis? Care “blogosfera feminina”, ce “blogosfera feminina”, draci copti! Cand o sa ne intre si noua in capetele astea in curs de chelire ca femeile sunt la fel de diferite intre ele cum suntem si noi diferiti unul de altul?! O sa intelegem asta vreodata, sau e nevoie sa imbatranim si sa ne moara “armamentul” ca sa bagam la cap?
Si daca ar fi asta singura “luare la gramada”! Dar sunt zeci, sute, si traim ca prostii creditandu-le, desi locul lor e in pivnita cu vechituri, la fel ca alte chestii din copilaria omenirii. Alte exemple de “luare la gramada”, chit ca n-or fi astea cele mai bune: “romanii sunt murdari” (zicatoare maghiara); “americanii sunt ignorati” (convingere planetara); “chinezii sunt harnici” (si eu credeam asta, dar a fost Florin in China si m-a lamurit!); “femeile frumoase nu-s bune la pat” (asta e scos-o insusi Marquez); “blondele sunt proaste” (nu mai e cazul sa dau sursa!); “polonezele sunt curve” (convingere teutonica); “tiganii fura” (bine, aici m-am cam incurcat!). Da’ ati inteles ce vreau sa spun.
Revenind la Silvia, cred ca e cazul s-o zgaltaim un pic si sa-si reia postarile pe blog. Sunt 20 de milioane de “renuntarnici” in lume, nu e cazul sa le ingroase numarul si Silvia!
Pe ea!

Blogosfera feminina, studiu de caz. Azi, Marie Jeanne Chiriac

Mi-e rusine sa zic vorba aia de oameni simpli, “Vedeti c-am avut dreptate?!”, asa ca n-o zic. O gandesc si cu asta basta, tin gura-nchisa.
Adicatelea, expresia asta cu “blogosfera feminina” e asa, o “spusa”, o vorba de duh, ca aia cu “sentimentul romanesc al fiintei”. Nu exista nimic specific intr-un blog tinut de o femeie fata de unul scris de un barbat, poate cu exceptia culorilor. Pur si simplu, o blogarita scrie despre lucrurile care o intereseaza, exact la fel cum face si-un bloger – nici o diferenta. Ca femeile sunt in general mai interesate de propria lor viata si mai putin de “teorii”, pe cand barbatii tind sa faca invers, asta nu e o diferenta semnificativa, cel putin in contextul asta. De ce anume se apuca oamenii sa scrie bloguri, asta e alta discutie – toate la timpul lor!
Bun, sa ne intoarcem la Marie Jeanne. Scrie de-o gramada de timp pe blog, asa ca arhiva e impresionanta, iti prinzi urechile daca te apuci s-o frunzaresti (cum am facut eu). Deasemeni, paleta subiectelor care o intereseaza e grozav de larga, deci ca nu ma apuc sa le insir aici, o sa aleg si eu ce-mi convine. Iar mie imi convine subiectul “pisici”!
Incep prin a va spune ca Marie Jeanne e o mare iubitoare de animale, si chiar se pronunta ferm in directia “drepturile animalelor” (aici e o mica mare diferenta de opinii intre ea si mine, pentru ca eu fac scandal cand e vorba de animale salbatice, iar ea cand e vorba de cele domestice). Daca am inteles bine, iubitoarea de animale Marie Jeanne are 3 (trei) pisici, pe care tinde sa le rasfete. Nimic rau pana aici. Raul incepe din momentul in care pisicile ei imi aduc aminte de “domnul Nelson”.
WTF is Nelson?!, o sa ziceti. Ei bine, Nelson este pisoiul unui foarte bun amic de-al meu, altfel om destept. Pisoiul e simpatic, amicul la fel – dar cand sunt amandoi la un loc, catastrofa!
Catastrofa vine nu de la Nelson, ci de la amic. Ma duc (sa zicem!) la el in vizita, inarmat in mod simbolic c-o damigeana, si cand colo, ce-mi aud urechile? In loc sa vorbim si noi, ca baietii, de gagici, fotbal si alte sporturi de seama, amicul nu mai pridideste cu “atragerea atentiei” (mele): “Uite, ba, ce face Nelson! Uite cum casca Nelson! Uite cum isi tine Nelson coada! Uite cum merge Nelson! Uite cum se-ntinde Nelson! Uite cum stranuta Nelson! Uite cum miroase Nelson papucii!”, etc, pana simt ca ma ia cu vertij. Buninteles ca amicului nu-i pasa de vertijul meu, pentru ca-i ocupat sa-l filmeze pe Nelson cu telefonul.
Aoleo, ca iar ma enervez si-mi urca tensiunea. Uite ce patesti cand explorezi “blogosfera feminina”!

Blogosfera feminina, studiu de caz. Azi, Simona Tache

Constat cu profunda neplacere, ca sa nu zic indignare, ca ati sarit ca hienele pe mine cu acuza absurda cum c-as fi “inamorat” (!) de o blogarita, si ca de aia am fost “bleg” in ultimul post. Citez din memorie: “Cum, ba, tu portdrapelul misoginilor, sa te flescai in halul asta si sa te guduri ca un ciuoaua pe langa vreo blogarita oarecare?!”. Dati-mi voie sa va zic ca vorbiti tampenii.
Singurul lucru adevarat e ca am scris acel post la sugestia unei blogarite. Din pacate, adevarurile voastre se opresc aici, restul sunt doar bazaconii. Dar pentru ca voi sunteti maniaci ai cititului “in diagonala” si nu pricepeti nimic fara exemplificari, azi discutam pe concret: blogarita Simona Tache.
Simona tine un ditamai blogul, cu o gramada de categorii (17! Ba, este imens, io n-am decat una si d-abia o duc si p-aia), si scrie acolo ce are ea chef sa scrie. Afara de rozul violent, blogul ei n-are nimic efeminat, cum ziceam eu randul trecut, “lumea cum ar trebui sa fie”. Lucrurile pe care le vede in jurul ei le trece in scris, uneori cu haz, alteori cu nervi; rareori propune “solutii”, dar cand le propune te strici de ras. Bunaoara anul asta a propus “Sa fim rai de Craciun!”, ceea ce ar avea un sens, macar ca nu-l prinzi din prima. Eu, mai esoteric, am inteles ce vrea ea sa spuna, ca adica sa nu-i mai trimita lumea SMS-uri cu orice pretext. Dar ideea imi place, ca si-asa caut orice ocazie sa fiu rau, si Craciunul mi se pare numai bun pentru asta, ca si Pastele, Sfanta Marie Mica, 23 August sau Ziua Femeii. Oricum, a fi rau e una din putinele optiuni care le-au mai ramas barbatilor, intr-o lume dominata de femei. Nu ca femeile ar avea vreun avantaj din asta, ca n-au; da’ asa e cand e pace si noncomunism: toata lumea face ce fac femeile, adica nunti, cumparaturi si rate la masina de spalat. Of, viata mea.
Ergo: imi sustin teza de data trecuta, si fara sa ma “gudur ca un ciuoaua” pe langa o blogarita (Simona, in cazul asta). Adica m-am convins ca nu exista nimic specific feminin in “blogosfera feminina”, atunci cand e talent la scris. Si umor. Da, bun, am citit si eu bloguri tembele, d-alea cu dileme feminine de genul “Giani sau Relu? Care o fi El?”, dar asemenea bloguri sunt ca babele alea nebune care vorbesc singure prin parcuri. Sau cum a zis Simona undeva: “Barfeam si noi ca fetele, de bluzite, cosmetice si barbati”, dar daca o blogerita ramane cantonata in subiecte de genul asta, ramane si fara cititori. Pai daca sunt in jur de 100 de milioane de bloguri active pe planeta asta, iti dai seama ca tre’ sa bagi si ceva carnita in ciorba ta, nu doar zeama lunga de bluzite & barbati! Pai daca scria despre bluzite, o mai luam eu acum pe Simona ca studiu de caz?!
Asa cum a zis Stephen Peacock despre literatura (si fictiune in general): “Ceea ce cauta publicul este rautatea (wickedness)”. Corect. Iar ca fabricant de fictiune, un blogar sa puna mana si sa fie rau - nu ne batem joc de meserie!
Apropo, stiti de ce e Mos Craciun mereu fericit? Pentru ca stie exact unde stau fetitele rele…!

Blogosfera feminina

Intrerupem pentru moment campania anti-dacologi (o reluam curand, nici o grija) si ne aplecam plini de curiozitate asupra fenomenului “blogosfera feminina”.
Admit de la inceput, plin de cainta, ca n-am stiut de existenta lui (a fenomenului). Iar acum cand am aflat, nu prea cred in el (in fenomen). Si iata de ce: daca “blogosfera” e totalitatea blogurilor de pe net, atunci ce rost are sa desprinzi un segment din ea? Indiferent de criteriu! De ce sa nu aplici un criteriu de limba (“blogosfera albaneza”), sau de religie (“blogosfera penticostala”), sau de sport (“blogosfera sahista”), sau de mama ma-sii (“blogosfera cheliosilor”, “blogosfera femeilor proaspat divortate”, “blogosfera controlorilor RATB”)…?! Totdeauna, de cand e lumea, criteriile astea de separatie n-au facut decat sa inraiasca lumea, facandu-i pe natarai sa se creada mai cu mot nu pentru ca FAC ceva deosebit, ci pentru ca SUNT ceva deosebit. “I’m not only perfect, I’m Serb too”, scria pe un zid undeva in Kosovo, prin 1998 (am vazut eu la TV!). Ce-a iesit, stim cu totii…
Pe de alta parte, daca prin “blogosfera feminina” se intelege totalitatea blogurilor tinute de femei si scrise intr-un anumit ton, atunci da, denumirea se justifica (desi mai corect era “blogosfera feminista”). Ca sa nu vorbesc cu pacat, am pus mana si am citit cateva posturi din “Top 50 bloguri feminine”.
Si am constatat ca m-am inselat. Mingea e undeva la mijloc.
Bloggeritele nu sunt feministe cu toatele. Unele sunt, altele nu. Acest criteriu cade, deci. Nici “anumit ton” n-am gasit: fiecare scrie in legea ei, in stilul ei, despre subiectele ei de interes, despre preocuparile proprii. Nici vorba de unitate sau de “front comun” feminin!
Totusi, parca-parca vad o mica, foarte mica diferenta intre felul femeilor de a scrie pe blog si cel al barbatilor (s-ar putea sa ma insel): nu stiu exact cum sa formulez, dar mi se pare ca barbatii scriu despre “lumea care este”, iar femeile despre “lumea care ar trebui sa fie”. Cam vag, nu? Incerc sa spun ca barbatii sunt mai preocupati de notarea “faptelor”, pe cand femeile merg mai mult pe “fapte + starile sufletesti pe care le declanseaza aceste fapte”. Hai la concret, ca ne pierdem.
“Azi dimineata m-am trezit si ploua, baga-mi-as. Mi-am luat umbrela si-am plecat la munca”, ar scrie un barbat (exemplul meu e imaginar, dar sper ca intelegeti ce vreau sa spun). “Azi dimineata m-am trezit si ploua. Am privit ploaia si m-am gandit la Giani. Apoi mi-am cautat umbrela si am plecat spre birou”, ar scrie o femeie.
Bai, nu mai radeti! Stiu si eu ca sunt niste exemple complet idioate, dar altele nu mi-au trecut prin cap, ce!
In fond, un blog nu e decat “un punct de vedere”. Nu stai pe el ca sa afli informatii – pentru asta te duci pe un site. Blogul e urmasul reuniunilor sociale (carciumii, mai concret), in care stateai la povesti cu amicii. Acum nu mai ai timp de “stat la povesti”, asa ca scrii pe blog. Cum zicea Camil Petrescu, oamenii “isi spun si ei parerea lor, cu incapatanarea oarba cu care larvele isi tes gogosi” – corect! Iar blogul e chiar mai bun decat socializarea reala, ca-ti permite sa aberezi cat cuprinde, fara sa-ti pese daca te asculta cineva.
Cum fac eu acum…
Ergo: e foarte bine ca exista blogosfera feminina. Ar fi si mai bine daca barbatii ar avea rabdare sa citeasca si ei ce scriu femeile acolo, c-am impresia ca bloggeritele se citesc mai mult intre ele. Iar pentru cele care scriu cu adevarat foarte interesant, am si eu un sfat: fetelor, nu e intelept sa va dezvaluiti inteligenta in fata barbatilor! Noi toti ne temem de femei prea destepte, desi n-am recunoaste asta nici morti. Nu uitati de soarta Hypatiei, biata, ca doar d-aia am pus-o-n poza!

Balul Catavencu (4): Mancarea si bautura

Cu asta ar fi trebuit sa incep, nu-i asa, fursecarilor? Pai eram sigur ca daca va spuneam din prima ce s-a dat la “poate ultimul bal cu mancare”, nu v-ar mai fi interesat nimic. Pai eu nu fac la fel?!

Poate c-o fi fost ultimul cu mancare, dar mancarea de la bal a fost multa si buna. Acum n-am de unde sa stiu daca a fost “mai mult multa” sau “mai mult buna”, pentru ca mesele au fost permanent re-aprovizionate, asa ca oricand te mai duceai dupa o portie gaseai chauffing-dish-urile pline.

Eu unul m-am orientat spre ala cu creveti, si nu mi-am luat leapsa: au fost cei mai buni creveti pe care i-am mancat eu vreodata, si sunt mare mancau de asa ceva (poate si unde am rar ocazia). Bine patrunsi, cu un sos delicios, sa-ti bati copiii cu basca, nu altceva! O nebunie. Doar ca sa-mi stric gustul, m-am mai regalat si cu cateva felii de piept de curcan (care era fript intreg, mi-am transat eu cat mi-a trebuit), salata de sfecla rosie, ciuperci si ceva purcel, doar asa ca sa ma simt pe de-a-ntregul vicios. Pentru ca intre timp nu statusem cu paharul gol…

Te duceai si-ti luai la liber ce voiai: bere, vin alb, vin rosu, tarii de toate felurile. Totusi, majoritatea oaspetilor au stat fie pe bere, fie pe whiskey (asta ca proba ca “bautura traditionala a romanilor este vinul”). Ca sa pot sa mananc, am stat si eu pe whiskey on the rocks, cu consecinte pe care le gasiti imediat mai jos.

Mi-ar placea sa spun ca n-au fost decat patru pahare, dar va jur cu mana pe inima ca n-au fost mai mult de opt, sa moara dusmanii mei! Serios. Stiti doar ca nu imi arde de saga cand e vorba de lucruri serioase. Asa ca m-am mutat neinvitat la masa lui Alexandru Cristorian si am vorbit intelepciuni. Asa sper.

Asa si trebuie sa fi fost, pentru ca baietii au zis sa mergem in Laptaria lui Enache, ca balul s-a terminat de mult (cand naiba s-o fi terminat?! Ca parca adineauri behaia oaia aia pe scena!). Bine, mergem, daca ziceti voi. Ma sui intr-un taxi cu Grig, d-abia atipisem, cand ma zgaltaie asta: “Hai, ma, c-am ajuns”. Mda, de la Unirea la Universitate n-ar fi mult….

Sus in Laptarie eram aproape numai noi, cei de la bal, ca doar era marti seara. Sau sa fi fost deja miercuri dimineata?! Ce conteaza! Sa bem! O idee foarte buna, intrebarea este insa: ce? Sau si mai exact: cu ce?

Aici a fost mare Cristorian, c-o replica ce n-am mai auzit-o de vreo zece ani: “Fac cinste!”. Cred ca m-am uitat foarte ciudat la el, de parca vorbea ca Yoda (chiar, domnule Catalin Matei: de ce vorbeste Yoda invers?!).

Cinstea lui Cristorian a fost insa un fel de sarut al lui Iuda, pentru ca din momentul ala nu-mi amintesc absolut nimic. Totusi, Grig mi-a zis a doua zi ca n-am adormit cu capul pe masa si nici n-am cerut-o de nevasta pe fata care schimba scrumierele.

Sper.

Balul Catavencu (3): Catavencii

Special nu v-am zis cum erau imbracati catavencii, ca sa am ce scrie acum. Asa!

Pai erau trasi in niste fracuri (sau smochinguri, ca nu prea le deosebesc p-astea, eu crescand mai mult la tara), cu meloane in cap si cu papion la gat. Catavencele (sunt mai multe fete, dar eu le stiu doar pe Simona si pe Roxana) erau in rochii negre, sobre, parca prea sobre, totusi, pentru un bal. Le veneau bine, dar le faceau inaccesibile, asa ca pe Simona n-am pupat-o nici macar pe mana, pe obraz ce sa mai zic.

In general n-am prea interactionat cu ei, ca stateau sus pe scena, pe doua randuri, unii asezati pe banca si altii in spatele lor, in picioare. Numai Eugen Istodor flana dezinvolt prin sala, ba a luat-o si pe Cezara la dans, doar asa de chichi, ca inca nu-ncepuse dansul. A, si mai era si Stefan Agopian la o masa cu Dragos Musat si Viorel Motoc, vorbea preocupat cu niste intelectuali, pana cand s-a asezat Beni Goace la masa aia si Agopian n-am mai vorbit doar cu intelectuali.

Dupa ce s-a spart gasca de pe scena au coborat si ei in sala, sa-si clateasca gatul cu cate ceva, ca pana la urma era balul lor, heya? Asa am apucat si eu sa-l bat pe spate pe Radu Alexandru (a propus o minune alternativa la icoanele care plang, ca sa “creada” si el: Isus cu doua bidoane de bere si alai de prostituate gratis), sa ciocnesc cu Nic Sarbu (tot nu mi-a explicat ce-s alea “centurile Van Allen”, cica sa trec pe la redactie c-o atentie, o damigeana, ceva, si ma lamureste el). Au mai trecut pe langa noi Alexandru Cristorian (care s-a ras pe cap, o fi de bine?), Doru Buscu (pe care parea sa-l cunoasca toata lumea, ca-l salutau toti - sau poate o fi imprumutat bani de pe la oameni si acum i se aminteste in mod finut?!), Alexandru Dutu, care arata mult mai slab imbracat decat dezbracat (in tricou la fotbal parea numai fibra, acum la bal parea numai oase), Andrei Mantog, la fel de dezinvolt ca pe terenul de fotbal, desi fara motiv, c-a stat pe apa minerala, si in sfarsit Gabi Drogeanu. L-am lasat la sfarsit pentru ca era greu sa vezi ceva dincolo de el, d-aia i-am asezat pe toti in fata si pe el la coada. Daca il lasam ultimul pe Mihai Ionescu, bunaoara, nu-l mai zarea nimeni.

Nu ma intrebati de Catavencii absenti, ca habar n-am unde s-au pitulat. Sau poate cand au aparut ei, eram eu deja avioane – dar despre asta in episodul viitor, ultimul.

Balul Catavencu (2): Nominalizatii

Ce spuneam?! Nu conteza, ca si-asa minteam. A, nominalizatii.

Pe scena spuneau poante Toni Grecu de la Divertis si Ioan Morar de la Catavencu, din care am retinut una singura (am retinut-o pentru ca n-am inteles-o! Ca-n amor, “o iubesc pentru ca n-o inteleg!”): cica pe Wall Street trece un broker, cand deodata, de la etajul 100 se arunca unul in gol “aaaaaaaaa….” – buf, se zdrobeste de asfalt langa broker. Asta se uita la mort, apoi reflecteaza: “Oare ce stia el si eu nu stiu inca?!”.

Ziceam sa ma mai duc dupa o serie de whiskey, cand colo – hop! Apare Sabina Antoniu. Cand zic “apare”, voi sa intelegeti ca trecea si ea pe acolo, ca omul cu treaba, iar eu am inceput sa racnesc dupa ea, “Sabina, Sabina, eu is!”. Evident, ea s-a uitat la mine ca la alta minune si mi-a zis cinstit “Ma baiatule, parca te stiu de undeva, dar habar n-am de unde!”. M-am dezumflat, dar ce era sa fac?! Mi-a povestit de ea, ca lucreaza acum la Realitatea, ca una-alta. Eu nu aveam ce sa-i spun: ca scriu texte de mare angajament, “Vino cu trei capace de bere si primesti o sapca cadou”... ?!. Nu i-am spus, ca mi-era ca baga de seama v’o cacofonie, ceva, si-o umfla rasul. M-am dat publicitar si n-am intrat in amanunte.

Dadeam sa duc paharul la gura, cand colo – hop! Apare Marius Comarniceanu, si el tot de la Realitatea. El chiar “a aparut”, adica a stiut din prima cine sunt, ba a avut si ragaz sa stea la pozat. Uitati dovada, vorba Leanii. Ihi, colega noastra intelectuala, aia nascuta Petrescu, maritata Ceausescu, impuscata Voican.

Incep sa fie chemati pe scena nominalizatii. Poate nu stiti, dar catavencii premiaza pe autorii celor mai stralucitoare aberatii produse intr-un an: din politica in general, dar de multe ori din alte domenii, numai declaratii publice sa fie! Nu mi-i amintesc eu pe toti, ca fost multi si majoritatea nu erau prezenti sa-si ridice premiile. Zic si eu cateva nominalizari pe care mi le-amintesc.

Cel mai clar il “vad” pe Victor Ponta, care a ajuns pe scena de doua ori, odata pentru premiul altcuiva (Iliescu?!). Desi tampeniile pentru care erau decernate premiile erau deosebit de penibile, Ponta s-a descurcat absolut onorabil, ba la un moment dat i-a si luat in balon pe catavenci (“Va multumesc, dar acum trebuie sa dau fuga la televiziune. La Realitatea TV”). Bravo lui, nu stiam ca exista si pesedisti cu capul mare, nu numai cu buzunarele largi.

A fost si Varujan Vosganian premiat pentru nu stiu ce, parca totusi nu pentru o aberatie; si el s-a descurcat frumos, macar ca era greu sa fii atent la ce zice cand il vedeai cu barba aia, ceva nemaivazut, ma intreb cum si-o aranjeaza si cat timp ii ia! Mare om. Cica “am ridicat economia romaneasca, acum are de unde cadea!”. Ha, ha.

Pentru toti politicienii absenti, care n-au venit la premiere de lasi ce sunt, a fost angajat actorul Dragos si nu mai stiu cum, cel care a fost la Mondenii inaintea lui Angel Popescu. CV Tudor a fost unul din politicienii interpretati de Dragos, foarte misto facut, daca nu lipsea isteria din voce ar fi fost o parodie perfecta.

La fel de bun, poate si mai bun, a fost Gigi Becali (“facut” tot de Dragos): m-am basicat de ras. Era el oricum extraordinar de veridic, dar cand i-au adus pe scena o oaie legata in lesa - am zis ca crap. N-am crapat, dar nici mult nu mai aveam, cand il vedeam pe “Gigi” cu oaia-n stanga, crucea-n dreapta si cu gura plina de “fac Romania ca soarele de pe cer”! Da, ala a fost un efect de mare clasa, bravo catavencilor.

Buf! Ne-am speriat toti. Cazuse un prost de la balcon, fix pe scena! Dupa primul moment de panica, ne lamureste Ioan Morar: “Stati linistiti la locurile voastre! Nu e nimic, s-a mai sinucis un broker!”.

Aruncasera de la galerie un manechin imbracat in costum. De firma.

Balul Catavencu (1): Vedetele

Am de gand sa va ofer o relatare cat mai acurata de la balul Catavencu 2008, numit si “Criza si pedeapsa” – asa ca va rog sa fiti putini atenti, ca popa nu predica de doua ori pentr-o baba surda. Deci:

Ajungem (ca eram doi), gasim cu greu garderoba, intram in sala, primejdie, ca nu cunosteam pe nimeni. La 1500 de oameni, ar fi fost si greu. Cu ocazia asta am vazut si eu pe dinauntru sala mare a palatului Bragadiru, ca la balul trecut (Playboy) n-am apucat sa vad decat casa scarii, atat era de aglomerat. Ce sa va zic, sala nu arata rau, dar nici bine: o sala de bal ca orice sala de bal, cu o galerie circulara de jur-imprejur, la vreo patru metri inaltime. Care acum era ticsita de camere de luat vederi si de oamenii care le manevrau.

Nici n-am apucat sa mirosim primul pahar de whiskey, ca ma striga cineva: sucesc capul, pe cine vad la o masa – gasca de publicitari de la Krogen. Catalin, Adi, Gabi. Ne ducem la ei, profitam de invalmaseala si ne asezam la masa lor (cam nepoftiti, dar asta e!). Il prezint pe Grig, ciocnim, pai nu mergem sa mai luam un rand?! Cu paharele din nou vesele, ne-am oferit ragaz sa ne uitam prin sala.

Lume ca la balamuc. Vedetele colcaiau ca viermusii intr-un hoit de pisica. Din pacate eu ma uit putin la televizor, asa ca nu le-am identificat pe toate, ce vorbesc, nici macar jumate.

Era acolo Robert Turcescu, mic, negru, carunt si flamand (a mancat tot timpul); era Victor Ponta, incredibil de inalt (Daciana ii ajungea pana la urechi, iar eu ei pana la barbie); era Dan Chisu, imbatranit, ridat si melancholic, ziceai ca-si interpreteaza propriul rol din “Singur sub dus” (finalul, cand moare de singuratate); era Luminita Anghel, mult mai scunda decat la televizor, razand tot timpul ca sa-si arate dantura (e adevarat ca avea ce arata, si-o fi refacut-o de curand); era Geanina Corondan, teribil de serioasa (nu era ea aia pontoasa de la “Meteo”, de pe vremuri?!) si de sulemenita; era Lucian Mandruta, aratand extraordinar de bine, slab, fara gusa (la televizor parca avea gusa, neh?!), avand ca singur defect o tinuta prafuita de motorist, ostentativa printre toate tolurile alea festive; era Don Corleone, mic, tuns perie, care tot timpul cauta pe cineva prin sala (n-am inteles pe cine, dar imi venea sa-l mai trimit dupa inca un whiskey, daca tot misuna non-stop); era Andreea Esca, pe care n-am recunoscut-o, asa ca i-am intrebat pe baieti (“Ba, cine e aia fandosita, ca parc-o stiu de undeva?!”, iar ei “Esca e, ma, ce-ai? Ba, luati-i whiskey-ul lu’ asta, ca-i deja facut!”); era Gabriel Cotabita, inalt, cam flescait la obraji, dar deloc transpirat (o fi si transpiratia astuia o legenda a presei, ca vodca lui nea Nicu Vacaroiu?!); zicea Grig c-ar fi zarit-o si pe alde Adriana Bahmuteanu, grasa si lucioasa, dar mie mi-a scapat momentul, ca eram la buda sa scutur trandafirul, asa ca de data asta nu aveti ce glume slabe sa faceti.

Cam atat despre oaspeti. Despre nominalizati, in episodul doi. Despre gazde, in trei, iar despre micile mele avataruri culinare si bahice, in ultimul episod.

Criteriul Gigi

Am vrut sa va scutesc de subiectul penibil "noi, romanii" si sa va distrez cu barfe de la Balul Catavencu ("Poate ultimul cu mancare"), dar pentru ca mi-ati sarit la beregati cu comentariile voastre, ma vad nevoit sa ma intorc in zoaiele patriotismului de Dambovita.
Daca indeplinesti toate cele cinci conditii de mai jos, nu se poate sa nu fi observat ceva ciudat: in tara asta traiesc mai multe nationalitati si trei popoare mari (romanii, maghiarii si tiganii), dintre unul, romanii, este rupt in doua. Sau mai exact, “romanii” sunt doua popoare foarte diferite, care din intamplare vorbesc aceeasi limba.
Ca sa poti vedea asta, trebuie sa 1. fii roman etnic, 2. sa fi primit o educatie ingrijita, 3. sa nu fi emigrat definitiv, 4. sa nu provii dintr-o familie privilegiata in comunism (securisti, nomenclaturisti) si 5. sa fi calatorit in strainatate.
Cele doua popoare romane, poporul alfa si poporul beta, au in comun cateva lucruri (o limba, un teritoriu, cateva repere istorice), dar desi lucrurile care le despart sunt mai putine, ele fac toata diferenta (iata o expresia alfa…). Cateva din aceste lucruri ar fi: accesul la informatie; raportarea la istoria recenta; raportarea la Europa (si, prin extensie, la lumea intreaga); muzica.
Stiu ca nu sunt original, nici nu intentionez, am luat denumirile astea (pleasca!) de la Huxley, din “A new brave world”; da’ sunt numai bune pentru ceea ce am de spus. Iata un beta standard:
- accesul lui la informatie se face prin televizor
- comunismul a fost bun
- Europa (si lumea intrega) sa ne lase pe noi in pace, in saracia noastra
- asculta manele
Un alfa:
- are acces la toate mediile de informare, dar prefera internetul
- comunismul a fost rau (dar e un subiect penibil, deoarece stie ca inainte de comunism a fost un alt popor alfa, asasinat de comunisti pentru a lasa loc noului popor alfa, din care face si el parte)
- Europa e singurul drum acceptabil spre viitor
- asculta muzica lumii, mai ales in engleza si in limbile neolatine
Nu mai e cazul sa spun ca cele doua popoare romane, alfa si beta, fac doua politici perfect opuse (un beta tipic e de stanga, pana la ultimele consecinte; un alfa e de dreapta, daca nu cumva e cumparat de stanga, ca tehnician de campanie). Cred insa ca exista un criteriu mult mai bun (desi efemer), care diferentiaza pe un roman alfa de un roman beta: Gigi Becali.
Daca va uitati pe internet, la topuri gen “Cel mai prost om din Romania”, il veti gasi invariabil pe nea Gigi pe prima pozitie; daca stati de vorba cu “oamenii simpli” (acesta este numele politically correct pentru beta people), veti constata o admiratie totala, organica, pentru “domnul Gigi, care e om destept si bun la suflet!”.
Daca aceasta imagine apocaliptica asupra romanilor e cat de cat corecta, ce rost are sa mai vorbim de “noi”…?!

Atelier Neagu Djuvara (3)

Gata, m-ati obosit destul cu carcotelile voastre, reluam barfa ca nu degeaba-i sport national. Nu va bag direct in barfele de la bal, mi-e ca fara incalzire va prindeti urechile, asa ca facem un mic warm-up cu barfe de la atelier.

Intai de toate, eu unul am ajuns acolo din intamplare, ca mi-a forwardat o colega mai tanara (multumesc, Cristina!) un link; de Fundatia Calea Victoriei m-am interesat doar de pe net, nimic mai mult; iar lui Neagu Djuvara i-am citit toata opera (cat s-a tradus in romana), asa ca n-aveam cum sa nu ma duc.

Locul nu-i usor de gasit, daca nu te duce cineva – dar asta e dintotdeauna orasul meu (vezi foto), asa ca nu m-a dus nimeni, am dibacit singur: undeva pe la Piata Dabija, intr-un veche zona negustoreasca care-a scapat de Ceausima. O intrare, un bloculet vechi, interbelic, un apartament spatios la etajul 1, o amfitrioana frumoasa foc care m-a gasit pe-o lista, mi-a luat haina s-o aseze in debara (“Aoleo ce grea e!”, “Pai, domnisoara, e sus-tinuta de-o personalitate!”, hlizeala, mici galanterii), iar eu m-am inghesuit sa ocup un scaun istet. La drept vorbind nu m-am inghesuit deloc, ca mai mult de 30 de oameni n-au fost cu totul, iar majoritatea au venit dupa mine si s-au asezat in spate. Ai putea crede ca la prelegerea unui profesor de 92 de ani e sala plina de profesori de liceu cam de varsta mea; as! Tineret intre 20 si 30 de ani, mai mult baieti (asta m-a mirat), dar desi minoritare, fetele erau foarte frumoase, cum sunt uneori intelectualele (rar!).

Apare Djuvara, incredibil de in forma pentru anii lui si viata pe care-a dus-o (refugiu dupa primul razboi, internat, front in cel de-al doilea, refugiu dupa, foame la Paris, apoi un sfert de secol in Sahara – Niamey! – pe urma iar foame la Paris, din 1990 incoace foame la Bucuresti, ca profesor universitar – si mai intrebati de ce-am demisionat io din profesorat! Bine ca sunteti voi destepti…), se asaza pe scaun si-ncepe sa vorbeasca. Dupa cinci minute se ridica si vorbeste, in picioare, timp de doua ore si ceva. Fara note, a vorbit liber. Cu o voce perfect controlata, care se auzea fara nici o problema in toata incaperea. Citand toate datele din memorie, la fel si numele proprii. La 92 de ani.

Chiar ca noi suntem o generatie de putze.

A raspuns la intrebari dupa ce-a terminat de vorbit, apoi a dat autografe pe cartea lui, traducerea in romana a lucrarii de doctorat cu care a luat premiul Academiei Franceze (“Civilizatii si tipare istorice”) – a zis ca-i pare foarte rau ca n-a fost tradusa inca in engleza. M-am bulucit si eu la autograf, ce! Din intrebari m-am prins ca auditoriul a inteles in mare teoria expusa de el, dar nu foarte exact.

Si atunci mi-am dat seama de un alt adevar: chiar daca n-ar fi spus nimic, daca ar fi tacut doua ore si s-ar fi scobit in nas, oamenii tot ar fi venit sa-l vada si tot l-ar fi aplaudat la sfarsit. Pentru ca e cea mai mare personalitate culturala romana din zilele noastre, un “monstru sacru” pe care toti se inghesuie sa-l vada de aproape, de parca s-ar putea molipsi de geniu prin atingere. Si se mai inghesuie si ca sa se poata lauda la carciuma “Ba, io l-am auzit vorbind pe Neagu Djuvara, uite-asa la doi metri de mine, cam unde stai tu, sa moara ce-am pe casa!”.

Cum fac eu acum.

Atelier Neagu Djuvara (2)

Sunt consternat! Sunt perplexat! Sunt confuzat pana peste poate! Bre, eu nu zic ca teoria profesorului e usor de inteles, da’ nici in halul asta! Din feed-back-ul de la voi am realizat cu stupoare ca n-ati inteles ce vrea sa spuna omul, si e pacat, bre, ca spune bine, chiar de exceptie. Numa’ ca una zice el, basca intelegi voi!

Reiau pe scurt, cu o comparatie pe care-am clocit-o azi noapte, ca si-asa n-am putut sa dorm de propriul meu sforait: un om face parte dintr-un popor (sau “o limba” cum zice Djuvara), asa cum o celula face parte dintr-un tesut; un popor face parte dintr-o cultura, asa cum un tesut face parte dintr-un organ; o cultura face parte dintr-o civilizatie, asa cum un organ face parte dintr-un corp omenesc. Ca si un corp omenesc, o civilizatie se naste, traieste si moare, iar durata medie de viata este definita (adica nici o civilizatie nu este nemuritoare, cu atat mai putin o cultura, un popor sau un om).

S-nteles pan-aici? Bun, continuam: luam un om, preferabil cu mustata, si vedem ce-i cu el: face parte din poporul roman, din cultura est-europeana, din civilizatia occidentala. Ce-i asa mare inginerie?

Ce e “civilizatia occidentala”? Pai e civilizatia care s-a nascut in jumatatea de vest a Europei, acum 1700 de ani, si care a cuprins acum intreaga lume, cu trei exceptii: civilizatiile chineza si indiana, pe care le cuprinde acum, in timpul vietii noastre, si civilizatia islamica, pe care n-o va cuprinde in acest timp (motivele sunt prea complicate pentru un blog).

Care au fost varstele civilizatiei noastre? Aceleasi ca varstele unui om: intre anii 300 si 1300 si-a trait copilaria (“epoca eroica”, cum zice profesorul), timp in care s-a tinut de bataie si de povesti (exact ca un copil), intre 1300 si 1520 si-a trait adolescenta (“epoca de inflorire”), timp in care s-a tinut de incercari, explorari, experiente in toate directiile (nu comentez ce “experiente” ati incercat voi in adolescenta, eu nu m-am tinut de asa ceva!), intre 1520 si 1991 si-a trait tineretea (“epoca regatelor combatante”), timp in care s-a tinut de cariera, luptandu-se cu toti cei care doreau acelasi scaun de director, iar din 1991 isi traieste maturitatea ("epoca imperiala"), timp in care ii prigoneste pe toti cei care tanjesc la scaunul ala de sef.

Nu stiu, bre, da’ mie nu mi se pare greu de inteles. Buninteles ca partea cea mai interesanta am sarit-o (“razboiul de 77 de ani”, zice profesorul), adica momentul in care ultimii cinci carieristi ramasi in lupta (pentru scaunul de director) s-au luat la bataia finala, din care-a iesit invingator unul singur in 1991, ce s-a si catarat in scaun si de-atunci se pisa pe toti. Ca razboiul asta de 77 de ani e facut din trei parti (primul mondial plus al doilea plus al rece), nu va mai zic, ca stiu ca v-ati prins deja: pai ce facem aicia, domnule?!

In incheiere, ceva si despre “noi, romanii”: civilizatia in care ne-am nascut noi ca popor (cea bizantina) a murit, iar in asta de acum ne-am bagat cam tarzior, da' bine ca ne-am bagat si-atunci. Reiau intrebarea de data trecuta: ungurii in care civilizatie s-au nascut? Si cand au intrat in cea occidentala? Dar tiganii? Sau astia nici n-au intrat... ?!

Atelier Neagu Djuvara

Mai amanam putin barfele de la Balul Catavencu (“Poate ultimul cu mancare”) si facem un pic de cultura, ca am fost ieri la un atelier Neagu Djuvara. Nu stiu ce vrea sa fie “atelier”, c-a fost o conferinta in toata regula, in care profesorul Djuvara si-a expus propria teorie, de fapt opera stiintifica la care a lucrat toata viata.

Bref: progresul omenirii se face in cadrul unor “civilizatii”. Tot ceea ce se face in afara acestor civilizatii sunt fapte de cultura, care pot fi extraordinare, dar nu contribuie la progres (adica la descoperiri si inventii artistice, militare si stiintifice). El a gasit 11 civilizatii in decursul istoriei, dintre care patru mai exista inca si acum: chineza, indiana, islamica si occidentala. Civilizatia occidentala e pe cale sa le “inghita” (acultureze, cum zice el) pe cea indiana si cea chineza. Civilizatia islamica nu e inca in proces de aculturare, zice Djuvara, pentru ca e in alt stadiu (etapa) de evolutie. Exista patru stadii ale unei civilizatii: epoca eroica (“evul mediu”), perioada de inflorire, lupta pentru suprematie (“regatele combatante”, contending states) si epoca imperiala. Dupa ce parcurge etapele astea, o civilizatie e sau inghitita de alta (aculturata), fie intra intr-un nou “ev mediu” prelungit.

Sprijinindu-se pe argumente foarte complexe (din care unul e propria lui descoperire), profesorul Djuvara spune ca acum, azi, situatia e urmatoarea: civilizatia chineza a parcurs intregul ciclu de evolutie si e pe cale de aculturare de catre civilizatia occidentala; cea indiana, la fel; cea islamica e abia in faza “regatelor combatante” si nu e inca pregatita sa fie aculturata de catre Occident; civilizatia occidentala a incheiat faza “regatelor combatante” care a durat circa 500 de ani si a luat sfarsit odata cu duelul ultimilor doi combatanti, Statele Unite si Uniunea Sovietica, adica in 1991. Razboiul rece (1945 – 1991) a fost ultimul din cadrul civilizatiei occidentale, iar de atunci aceasta civilizatie se afla in stadiul imperial.

Pe Djuvara nu-l intereseaza chestiunea “noi, romanii”, dar pe mine ma intereseaza, asa ca incerc sa tratez problema din perspectiva teoriei lui.

Locuitorii acestor pamanturi (numite acum Romania) au facut parte din patru civilizatii: intre 4000 si 1500 i.e.n, din civilizatia minoica; intre 1500 i.e.n si 400 e.n, din civilizatia greco-romana; intre 400 e.n. si 1800 e.n., din civilizatia bizantina; intre 1800 si prezent, din civilizatia occidentala. “Noi, romanii” n-am fost o civilizatie proprie, ci o cultura distincta din cadrul ultimelor doua civilizatii (in timpul primelor doua nu existau nici un fel de “noi, romanii”).

Va multumesc pentru atentie si va provoc la urmatoarea tema pentru acasa: din perspectiva lui Djuvara, care a fost parcursul ungurilor? Dar al tiganilor?

“Noi”, partea 2

Alta acum: “dacii sunt cei mai vechi locuitori ai acestor pamanturi”. S-au dat maimutele jos din pruni si s-au facut daci, uite-asa! Zi pe onoarea dumitale, monser, si te cred; hai mai bine sa va spun o scurta povestioara, cu final previzibil:
Acum 40.000 de ani, cand se termina ultima glaciatiune, specia noastra (Homo Sapiens) tocmai termina de exterminat cealalta specie umana ramasa, pe verii lor de Neanderthal. Dupa inca vreo 30.000 de ani de bananait prin pesteri, dupa ursi, incepe faza agricola, aproape simultan in cinci locuri, toate cinci fiind partea inferioara a unor mari fluvii: Nilul, Indusul, Eufrat si Tigru (Mesopotamia), Fluviul Galben si Dunarea. Asta era cam acum 7.000 de ani (mai mult sau mai putin). Faza asta agricola a durat mult, a dat civilizatii rafinate, piramide, chestii, socoteli, navigatie maritima, scrisul, metalurgia bronzului, o gramada.
Pe cursul Dunarii, cam de la Budapesta la Sulina, se dezvoltase o mare civilizatie, prima mare civilizatie europeana, cea care a culminat apoi in Creta cu epoca minoica. La noi, civilizatia asta a lasat urme mult mai putin stralucitoare, dar chiar si din astea iti dai seama ca oamenii-aia ajunsesera undeva, la un grad avansat de stil: Ganditorul de la Hamangia, de exemplu.
Cat timp se tineau ei de citit in stele, undeva intre nordul Caucazului si sudul Volgai s-au intamplat simultan (ma rog, pentru vremea aia) trei lucruri: a fost imblanzit calul (s-a inventat conceptul de calarie); s-a inventat metalurgia fierului; roata (deja cunoscuta peste tot ca “roata olarului” sau “tarcol” ) a fost adaptata pentru transport. Cu aceste noutati high-tech, triburile de acolo (cunoscute de noi ca “arieni”) au pornit sa cucereasca lumea, distrugand trei civilizatii din cinci: valea Indusului, Mesopotamia si valea Dunarii au fost hapaite cat ai zice “acid dezoxiribonucleic”, de n-a ramas nimic din ele, fum si scrum s-a ales. Triburile ariene care au ramas la noi s-au constituit ulterior (adica in vreo mie de ani) in statul dac. Care a fost distrus la randul lui de Imperiul Roman. Care a fost distrus la randul lui de migratiile asiatice.
Si-atunci cine suntem noi? Suntem OEC (Old European Civilization, cum o numesc istoricii)? Nu, ca aia a fost halita de arieni (proto-daci). Suntem daci? Nu, ca p-aia i-au halit romanii. Suntem romani? Da si nu: da, ca le vorbim limba; nu, ca le-o vorbim prost, impanata cu mii de cuvinte luate de la aia care i-au halit pe romani.
Sa mai vie o-damigeana!

Hai sa lamurim problema “Noi”

Bun, deci pana la urma cine suntem “noi”?!

Mereu aud “Noi, romanii, care ne tragem din daci, cei mai vechi locuitori ai acestor pamanturi…”. Bai baieti, veniti-va-ti in fire! Lasati, ma, glumele astea, sau bagati-va-ti cu ele-n PRM, da’ nu mi le mai spuneti mie pe la nunti si botezuri, fix cand incep sa ma simt si eu bine, la a treia carafa cu vin!

“Noi, romanii” nu ne tragem din nici in fel de daci, gata cu prostiile, radem, glumim, da’ nu parasim incinta: si noi, ca si orice alt popor european (cu exceptia islandezilor, poate) suntem din punct de vedere genetic o varza, un ghiveci, cea mai amestecata amestecatura. In genomul nostru se regasesc cam toti, de la Dublin la Vladivostok (vorba e-a lui Gorbaciov). Asa ca originea genetica iese din discutie, ramane originea lingvistica.

Care e o varza cu carne. Varza e de la vreo 20 de limbi (printre care si limba daca, dar intr-o proportie mult mai mica decat maghiara, turca, ucrainiana, greaca sau franceza), iar “carnea” e latina vulgara, adusa de colonistii pe care Imperiul i-a trimis aici, dupa cucerire (adica dupa ce dacii au fost scosi din istorie, da?).

Bun. Deci romanii sunt stramosii nostri directi, cel putin lingvistic – in fond, un popor e limba lui, nu visele isterice ale catorva grandomani: daca eu emigrez in Japonia si zic ca-s japonez, cine dracu’ ma crede, cand eu nu vorbesc boaba de nipona?! La fel, cum pot sa zic ca ma trag din daci, cand eu vorbesc limba celor care i-au omorat pe daci?!

“Noi, romanii”

In mod naiv, ies si eu sa ma plimb sambata seara prin parc. Neputand sa alerg, din motive tehnice, dar fiind obisnuit sa ies pe noapte de pe vremurile (binecuvantate…) cand alergam, am iesit si acum pe noapte la plimbare.

Domnule, nenorocire! Parcul era plin pana la refuz cu plimbareti si joggeri; nu ma deranja nici o categorie (persoane iesite cu copilul la aer curat, persoane iesite cu cainele la aer curat, persoane iesite cu vodca la aer curat), afara de persoanele iesite cu mobilul la la aer curat: biete creaturi maneliste, in grupuri labartate pe toata aleea, cu telefoanele mobile tinute la vedere, din care telefoane zbierau manele. Am mers cateva minute in urma unui astfel de grup si am ascultat versurile piesei respective, debitata de un cantaret care parea racit, dar poate nu stiu eu care e tonalitatea cool in materie de manele; in esenta, povestea lui era ca “el face orice ca sa le dea de baut la fratiorii lui”. Ceva mai incolo am dedus ca “fratiorii” astia erau de fapt amici, deveniti fratiori pentru ca “ei sare pentru mine”. Toata piesa era de fapt un fel de juramant de prietenie vesnica al cantaretului pentru acesti “fratiori”.

Ce vreau sa zic cu povestea asta din parc: sa nu mai aud de “noi, romanii”. N-am nimic cu “romanii”, dar de unde si pana unde “noi”?! Bine, in ochii unui american ignorant, sa zicem, acesti adoratori de manele ar fi, impreuna cu voi si cu mine, “voi, romanii”. Dar asta doar pentru ca el nu stie!

Dar cei care stim, cum mai putem vorbi de “noi, romanii”…?! Exista asa ceva? Voi sa-mi spuneti!

Romania este Occidentul Rusiei (4)

In aceasta imagine putem observa un domn. Dat fiind ca e greu sa mai comentezi ceva in privinta unei astfel de fotografii, ei bine, eu nu comentez!

Romania este Occidentul Rusiei (3)

Iata un mic investitor in valorile traditionale ale familiei, caci, nu-i asa, "familia este patria cea mica, asa cum patria este familia cea mare!". Bine, cand "patria" asta e Rusia, care-i atat de mare de parc-a fost umflata cu pompa, si "valorile familiale" tind sa capete intelesuri noi, neasteptate...

Romania este Occidentul Rusiei (2)

Ne bocim atat ca tara noastra devine o groapa de gunoi, mai exact "o groapa manelista de gunoi" (Valea Cerbului, exemplul viu). Dar prea ne credem buricul pamantului: tot ce se intampla la noi se intampla peste tot in fostul lagar socialist, in masura mai mare sau mai mica. La unguri sau la cehi in masura mai mica, la rusi in masura mai mare. Iat-o pe aceasta tanara silfida slava, a carei frumusete e pusa in valoare nu printr-un cadru natural ispititor, paradisiac, cum se face la fraierii aia de europeni vestici, ci printr-un cadru natural constrastant, provocator, asa cum numai noi, "oamenii noi ai comunismului" suntem in stare sa cream. Dupa cum zice teoria, "in comunism, omul duce o titanica lupta contra naturii!". Aoleo ce-o mai duce!

Romania este Occidentul Rusiei

Observam in aceasta imagine cum a fost renovata o cladire istorica in Rusia (nu cunoasteam localitatatea; nu putem reveni cu date stiintifice). Zicatoarea populara "Meserie, te halesc!" capata noi si interesante valente atunci cand este aplicata la rasarit de Don si la sud de Karelia. Sa ne bocim mai putin de modul cum este reconstruit in prezent Bucurestiul.

Preotii sunt si ei oameni

Si d-aia nu sunt suparat pe ei. Deloc. Aud ca mai nou, unii preoti ajung pe net, pe Youtube si in alte locuri, filmati in timp ce fac sex. Extra-conjugal, evident. Si…?!

N-am nimic cu ei, chiar nimic. Imi sunt mult mai apropiati decat preotii care-i storc de bani pe amaratii din mahalale, sau decat inaltii ierarhi care invart afaceri de miliarde, cu paduri, terenuri, retrocedari, etc. Si care-l declara pe Gigi Becali „epitrop” si „binefacator”. De fapt, la asemenea pastori, asemenea cioban.

Problema pe care mi-o pun e cea a „harului”. Nimeni pe lume nu stie ce e harul (in mod serios, ca vorbe goale stiu sa insire teologii la greu), dar toti zic ca e ceva care se transmite numai si numai prin biserica. Buninteles, fiind vreo suta de biserici crestine, sunt deci circa o suta de „haruri”, dar asta nu pare sa-i deranjeze pe teologi.

Sa zicem deci ca „harul” e un fel de fluid misterios (cam ca „fluidul magnetic” al lui Mesmer, de pe vremuri) care e transmis de Divinitate unei biserici, biserica il transmite preotilor ei, iar preotii il transmit congregatiei proprii, cu diferite ocazii: la slujba de duminica, de sarbatori, la nunti, botezuri, taieri de mot, lansari de carte, parastase, masluri etc. Harul asta, ajuns astfel (adica astfel transmis) la un credincios, il face pe acest credincios, mai bun, mai uman, mai bland, iertator (bref: „mai crestin”), cel putin pentru o vreme.

Problema: de voie sau de nevoie, am asistat la cateva zeci (poate o suta) de ceremonii ortodoxe (slujbe), din toate categoriile enumerate. N-am vazut (de simtit nu zic) nici un fel de urma, oricat de vaga, de „imbunare” a fiarei din om in urma atingerii (transmiterii) harului. Parca dimpotriva. Parca tot ce are societatea mai rau, mai josnic, mai lipsit de educatie, de bunatate, de cinste, pe scurt de umanitate – se aduna in biserici. Si ies de la slujbe mai rai decat au intrat. Cu exceptia traficului la ore de varf, e greu de gasit atata ura ulcerata stransa la un loc, ca-ntr-o biserica ortodoxa.

Poate ca vina e e preotilor „pacatosi” care impiedica harul sa fie transmis corect pana la enoriasi? Poate daca preotii ar fi niste modele de viata crestina, harul s-ar revarsa din plin peste crestini si i-ar face mai buni?

Ma indoiesc, si iata de ce: sa comparam preotul cu un cap de furtun de gradina (pentru cine nu stie, „capul de furtun” e chestia aia de plastic, ca o sita sau strecuratoare, pe care o montezi in capatul furtunului si iti uzi gazonul mai cu spor, cu stropi imprastiati, nu cu jet care sa-ti disloce pamantul din loc). Preotul nu stie de ce si cum trece harul prin el, la fel cum nu stie capul de furtun de unde vine apa, de instalatia de aductiune, de pompe, etc. Tot ce are de facut e sa primesca un jet de apa si sa-l imparta in stropi cat mai mici, sa ajunga pentru cat mai multe fire de iarba. Acum, daca se infunda una sau mai multe gaurele in capul de furtun, nu e nici o paguba, ca raman destule prin care sa treaca apa si sa ude gazonul, iar gazonul sa ramana verde.

Eu vad credinciosii ortodocsi ca pe un gazon care se usuca. Poate ca problema e la preotii care, asemeni unor capete de furtun infundate, nu lasa apa harului sa treaca si sa-i hraneasca spiritual pe credinciosi. Poate.

Dar daca problema e la apa? La apa care nu mai vine pe furtun?

Sfanta Parascheva trage din orice pozitie

Ca roman, daca nu ma enervez, nu exist. Asa ca prefer sa ma enervez si sa exist, iar cui nu-i convine sa nu citeasca, ca blogul nu-i lectura obigatorie, ca “Ion” sau “Rascoala”. In meniul de azi, Sfanta Parascheva cea Noua.
In primul rand, de ce “cea Noua”?! Pai, pentru ca a mai fost una, aia originala, “cea Veche” cum ar veni, iar asta noua “nu-i decat o copie” cum ar fi zis Toparceanu. Aia veche a trait prin secolul 2, in Grecia, era crestina atunci cand crestinismul era prigonit de imparatii romani (printre care si de Traian al nostru, en passent fie spus), iar ea avea darul de a vindeca orbii. E denuntata ca-i crestina, o iau soldatii la cazarma, o bat de-o schilodesc, o trimit acasa, dupa care sergentul care executase ordinal (ala cu bataia) se imbolnaveste de ochi. Vine cu coada-ntre picioare tot la ea, la tusa Parascheva, asta il iarta si-l vindeca, redandu-i vederea. La aceasta ultima provocare, guvernatorul roman nu mai rezista: o salta pe Parascheva si-i taie capul. Si ei, si sergentului, care se convertise intre timp. Dupa moarte, poporul o declara sfanta, si pe buna dreptate, dupa parerea mea. Cu aceasta Parascheva n-am nimic, o vad foarte demna de respect.
In schimb, cu aia noua se schimba calimera. A trait in secolul 11, in plina putere teocratica bizantina, era deci ortodoxa atunci cand ortodoxia era religie de stat, deci obligatorie. De origine sarba, zice-se, din familie de oameni bogati, a refuzat sa se marite, alegand in schimb sa mearga din loc in loc (in cuprinsul imperiului), unde auzea ea ca sunt preoti cu har, si cand ajungea la cate unul se arunca pe jos, ii pupa picioarele si “isi marturisea credinta”, zic sursele (de pe siteurile ortodoxe m-am informat, le gasiti pe net). Dupa niste ani de bananaiala, s-a intors acasa, a murit si-a fost ingropata de familie. Cool.
Cum e devenit sfanta? Dupa moarte, ramasitele ei au inceput sa faca minuni. Prima minune a fost destul de penibila, anume ca niste oameni care dormeau in apropierea mormantului au vazut-o in vis, spunandu-le “Scoateti-ma de aici, ca-mi pute a hoit”. Oamenii aia s-au interesat si au aflat ca (dupa trecerea timpului), langa mormantul ei (uitat) fusesera ingropati niste banditi executati de guvern, fara slujba bisericeasca, fara nimic. Lumea o dezgroapa pe Parascheva, o gasesc mumificata dar neputrezita, o declara sfanta, apoi merg cu ea (cu ramasitele alea de mumie, “moastele”) prin cuprinsul imperiului, dandu-le la sarutat contra unei taxe. In cele din urma, domnitorul de atunci al Moldovei (timpul trecuse ca nebunul, Bizantul era demult Istanbul…) cumpara moastele si le re-sfinteste in Iasi. De-atunci au ramas acolo.
Sa recapitulam: o femeie extrem de “pe linie” in vremea ei (cum ar fi fost o activista de partid in Romania, acum juma’ de secol), moare virgina dupa ce n-a facut nimic toata viata ei, nimic, zero barat. Dupa o vreme apar cativa smecheri cu niste ramasite umane mumificate si cu o poveste de adormit copiii, dupa care se plimba de colo-colo adunand bani de la babele slabe de minte, pe motiv ca le lasa s-o pupe pe sfanta facatoare de minuni. In cele din urma, un lider politic, un fel de Iliescu al timpului, cumpara oasele respective si le da prostimii ca mita electorala.
Sa nu omit un ultim amanunt: dintre ortodocsi, numai romanii, bulgarii si sarbii o tin la cinste pe Sfanta Parascheva cea Noua. Grecii n-au treaba cu ea, ca o au pe-a lor, prima Parascheva, aia veche, iar rusii si-au facut o Parascheva proprie, inca mai penibila decat a noastra.
Cum s-ar zice, nu te rusina niciodata ca esti cel mai prost din lume. Totdeauna va fi unul inca mai prost ca tine. Un rus.

Detalii despre AFC

O tanara domnisoara m-a intrebat, oarecum socata, daca fac parte din AFC. Eu am raspuns sincer ca da, sunt, la care ea mi-a intors spatele si de atunci nu-mi raspunde nici macar la telefon (ca de mail sau de mess nici nu mai vorbesc). Am primit totusi un semn de la ea, un link catre youtube, si jignitorul mesaj "Asa sunteti toti. Iar in primul rand voi cei din AFC!".
Nu are rost sa ma contrazic cu tinere domnisoare destepte si cu nasul pe sus, care stiu totul si nu mai au nimic de aflat pe lumea asta. Am sa raspund doar ca nu, noi afecistii nu suntem "asa". E absolut ridicul sa crezi una ca asta.
Dar filmarea de pe youtube e amuzanta. In sfarsit, pentru spectatori!

Gnoza se intoarce (cu spatele)

Mi-au fost aduse argumente de bun-simt cum ca am omis complet sa explic legatura intre “gnoza” si “agnostic”, avand in vedere ca lumea crede ca eu unul sunt agnostic. No, hai s-o luam de la cap:

Definitia gnozei (in dictzuri) e ca-i “cunoasterea spirituala a unui sfant sau a unui iluminat”. Foarte slabuta definitie. La origine, cuvantul grecesc gnostikoi insemna “stiinta de a influenta si controla” (pe aia mai prosti ca tine, putem presupune). Acuma, chestia e ca grecii aia-s morti de mult, iar intre timp treburile s-au mai schimbat, mai ales datorita crestinismului.

Adicatelea, cand astia desteptii, cu ochilarii pe nas (“ochilarii” inca nu se inventasera, dar orisicat!), s-au prins ca e rost de “influenta si control” asupra prostimii, folosindu-se de invatatura lui Isus (si mai ales de faptul ca nu fusese consemnata in scris, la momentul predicarii ei). Si atunci au scos gnoza dupa gnoza, care toate trageau spre o chestie: ba, ce-a zis de fapt Isus stiu numai eu! Dati banii vostri la mine si va zic! Cand au vazut una ca asta, sefii Bisericii au dat alerta de gradul zero: domnule, astia o sa sparga Biserica, cu interpretarile astea de capul lor! Pentru ca pe vremea aia cine avea chef mai scotea o Evanghelie, in care explica el cum a fost de fapt chestia. Asa ca baronii Bisericii au adunat toate Evangheliile care circulau la momentul ala (vreo 30!) si din ele au ales 4, mari si late, care li s-au parut mai de Doamne-ajuta, iar pe restul le-au declarat eretice si le-au ars. Buninteles ca din momentul ala toti au zis ca in alea arsele era de fapt scrisa o smecherie cu totul si cu totul deosebita, acolo zacea toata intelepciunea lumii – bref, acolo erea Gnoza!

Si uite-asa s-au nascut Evangheliile Gnostice, in care cica ar fi fost scrisa “adevarata” invatatura, aia originala, a lui Isus. Savantii stiau ca ele existasera, din cartea anti-erezie a episcopului Irineus, “Adversus haereses” (Impotriva ereziilor), da’ nu stiau exact ce scria in ele. Pana la urma le-au dibacit, cand au gasit biblioteca pierduta de la Nag Hammadi, si uite cum au iesit ele la iveala, ca fetele: Evanghelia dupa Nicodim, Evanghelia dupa Toma, Evanghelia dupa Iuda, si inca vreo alte cateva (Iacob, Maria, etc), mai mititele. Evident, nu era nici mama gnozei in ele, erau aceleasi balarii ca in Evangheliile canonice – de fapt, cel mai mult seamana cu asta a lui Ioan, cea mai buruienoasa dintre cele 4, si (nu intamplator!) cea mai iubita de ortodocsi.

Pai nu din ea citeste taica popa la fiecare nunta, botez, inmormantare, parastas si taiere de mot…?!

Despre gnoza

De la baieti citire: auzi, ba, ce afis am ce vazut, ceva cu “Gnoza romaneasca intre Orient si Occident” – ce zici, ha?!

Eu n-am stiut ce sa zic, printre altele fiindca nu eram sigur ce e aia “gnoza” – si nici acum nu-s sigur. Dar sunt ROMAN! Asa c-o sa-mi dau cu parerea fara sa ma pricep, ca orice roman adevarat, fie ca-i vorba de fotbal, politica, reclame, religie, sofat, administratie locala, termopane sau andropauza. Deci, iata ce tin sa va comunic despre “gnoza”.

Simplificat spus, gnoza este “mantuirea prin cunoastere”. Ca, adica, de ce sa ne mantuim noi ca tot crestinul prin credinta sau ca tot budistul prin fapte bune, ia sa ne mantuim prin cunoastere, ca suntem mai smecheri! Mai sa fie!

Chestia asta cu gnoza vine, ca mai toate chestiile religioase, din vremea cand omenirea era foarte tanara la minte si nu stia nimica, afara de sex, bataie si prasit. Pe de alta parte, si pe vremea aia oamenii se temeau de moarte, intocmai ca acum, si cautau disperati vreo solutie: cum sa scapam de frica mortii? Si uite asa au ajuns la solutia “mantuire” – adica, ma-ntelegi, de murit tot murim, intocmai ca porcul, elefantul sau broasca, dar asta sa fie tot? Nu, domnule, nu e tot: specia noastra, intre toate aleasa si placuta zeilor, are sansa sa se mantuie – dar cum?

Si aici au venit care mai de care cu solutia lui – tipii astia se numesc acum fondatori de religii: unul cu credinta, unul cu faptele, unul cu iubirea, unul cu razboiul sfant, te doare mintea (era unul, un chinez, cu urmatoarea idee: daca bei mercur, zis si hidrargir, ai scapat, traiesti vesnic! Ala barbat destept!). Printre aceste retete de mantuire avem si “gnoza” (care era mai multe, foarte multe, nu una): trebuie sa ajungi sa cunosti niste secrete bine pazite, si atunci ai mantuirea garantata, mai ceva ca la Ikea! Secretele astea erau o gramada de bazaconii: va recomand sa cititi excelentul articolul “Pitagora. Teorema Conspiratiei”, semnat Gandi Georgescu, din numarul 3, septembrie 2008, al revistei “Plai cu Boi”. Va dati seama, Pitagora asta care dadea din el gnoze a trait cu 600 de ani inainte de Isus, si de atunci incoace lumea a dat mii de facatori de gnoze, unul mai breaz ca altul.

A, da, uitam: si eu am produs o gnoza. Cititi Berile de Aur si va mantuiti cu gnoza mea!

AS Roma – CFR Cluj 1-2

De atatea ori mi-au repetat rafinatii mei prieteni ca nu ma pricep la fotbal, incat aproape c-am ajuns s-o cred si eu. De acord: cat timp sportul asta e tratat in stil de contabili, habar n-am. Cine ce-a zis, cine la ce echipa joaca, cat a costat cutare, cum il chema pe centrul defensiv al lui “17 Nentori Tirana”, etc – informatii absolut necesare pentru a putea intelege fotbalul.
Enfin, chiar si asa nepriceput, m-am uitat cu placere la meciul de aseara, am savurat jocul ofensiv al Clujului, bref, mi-a placut. Insa n-am putut sa nu observ ca cei mai penibili piturcieni au fost cei doi comentatori, ale caror idei se reduceau de fapt la doua: cate minute mai sunt pana la “fluierul final” (cu presupunerile de rigoare asupra minutelor de prelungire); si be mic, meciul nu are importanta decat “numai si numai pe tabela de marcaj!”. Nici un fel de placere a jocului, de admiratie pentru spectacol, pe scurt, de pasiune; la ei totul se concentra pe gandul “hai sa ciugulim ceva si sa mergem la chef, sa sarbatorim ciupeala!”. Romanesc, balcanic, estic. Daca America a nascut un indemn ca “Think big, man!”, aici in rasarit am putea si noi sa fatam ceva gen “Think fly drop small, man!”.

Amintire de la scoala

Imi amintesc o faza de la una din scolile in care mi-am pierdut atata vreme (fara nici un profit pecuniar): eram la SNSPA, la unul din cursurile de la inceput (de deschidere, pana ne obisnuiam unii cu altii). Profesoara, o asistenta de fapt, Alina Bargaoanu (parca!), a vorbit ea ceva, acolo, si pe urma a lansat un subiect si ne-a lasat pe noi sa ne dam cu parerea – asta era si scopul, acum mi-e clar. Se vorbea de slaba inclinatie a romanilor spre lectura (alta decat a ziarelor) si se ridica un tanar, cu urmatoarea filipica: “Eu nu am vazut in Bucuresti nici un om care sa citeasca in metrou!”. Nici acum nu stiu de ce m-a calcat asa rau pe coada o asemenea afirmatie, evident tembela, dar am reactionat un pic exagerat, ceva de genul “poate ca stimatul coleg, neobisnuit sa se dea si el cu metroul, sufera acum de vertij! Draga colega, nici eu n-am vazut Everestul, dar stiu ca exista – l-au vazut altii!”. Si acum dupa atata timp ma intreb ce naiba m-a apucat (ca circoteca nu s-a oprit aici, el mi-a zis “bucurestean arogant”, eu lui “provincial complexat”, etc), ca doar n-am avut niciodata vreo dragoste speciala pentru orasul asta…?!
Cred ca explicatia tine de accentul omului. Exista un anumit accent al ardelenilor educati, specific, suficient, ingamfat, dispretuitor pentru tot ce nu e Ardeal – si, evident, foarte “critic” la adresa a orice e Bucuresti (de la covrigi pana la fotbal si politica). Daca stai sa-i asculti, orasul asta e situat in Oltenia si e locuit exclusiv de tigani. Accentul bucurestenilor li se pare extrem de suspect, ceva intre puscarie, chibut si satra. Salariile de aici li se par cu totul nesimtite, lucru explicat prin “acolo toti fura!” (unii de la altii, probabil).
Cum de m-am gandit la astea? Pai pentru ca si bucurestenii au exact aceleasi impresii cand e vorba de anumite accente: moldovenesc, oltenesc, etc. Li se par (“ni se par”…?!) ne-educate si agresive, conform fazei de la cursul de engleza: “Why do you think our country goes wrong, in matter of civilization?”, intreaba profesoara. “I think there are too many Moldavians who come in Bucharest and that’s why this city is so dirty”, zice un baiat foarte infipt, care lucra inca de pe atunci intr-o multinationala si n-avea frica in a zice ce gandea. “But I am also Moldavian and I have also come in Bucharest!”, zice profesoara (era tanara), foarte ofuscata. Colegul nostru, radiind de fericire: “See my point…?!”.

Alte invataminte din armata

Uimitor cat de diferiti erau baietii, indiferent de criteriu; dar daca criteriul era „insurat vs burlac”, atunci diferenta era stridenta.

Cei insurati sau logoditi nu erau buni de nimic, din punct de vedere militar: nu se adaptau deloc. Puteai sa-i injuri, sa-i bati, sa-i bagi la carcera („bulau”), sa le dai tarasuri, sa-i scoti noaptea la alarma – nimic! Tamaie. Singurul lucru de care le pasa era sfertul de ora de vorbit la telefon, seara, cand isi luau portia de drog (se pisiceau alea la telefon, le faceau capul mare), dupa care veneau in dormitor si se culcau ca purceii, fara sa le pese de tambalaul pe care il faceam noi astialanti (carti, table, bautura, mima, poze porno, povesti despre cavalcade sexuale, etc). Pana cand un ofiter mai istet le-a gasit ac de cojoc: nu vreti militarie, bine! Da’ va lingeti pe bot de permisii!

Domnule! Zau daca nu s-a schimbat calimera! De unde pana atunci noi, gasca de betivani, eram cei mai buni la aplicatii, din momentul ala „insuratii” ne-au lasat tzutzt: sa vezi la ei plantoane, garzi, marsuri cu masca pe figura, maiculita ta Doamne! Ne-au lasat de caruta in asemenea hal, c-a trebuit sa ne lasam (temporar) de bautura, ca sa putem tine pasul cu ei. Bine, ca de adaptat tot nu s-au adaptat, da’ asta-i alta discutie.

Pe de alta parte, in civilie: in toate grupurile cu care-am fost pe munte, invariabil se-ntampla acelasi lucru. Daca una (mai des) sau unul (mai rar) avea acasa pe cineva pe care-l gelozea, nu era nimic de facut cu ea (sau el). Nu scotea o vorba, plangea foarte des, nu se integra absolut deloc, statea cu ochii in gol, ba am vazut o data una care scotea o poza si-o pupa, o data la cinci minute. Sa te doara mintea! Nu mai spun ca astea (astia) erau primii care cedau la oboseala, trebuia sa le ameninti – si uneori, in cazuri disperate, chiar sa le caftesti putin – ca sa se mobilizeze si sa termine traseul. Cu variatiuni: odata, una s-a pus in cur si-a-nceput sa urle ca ea vrea la tac-su (asta era obiectul obsesiei domnisoarei!), alta a fugit de noi, prin padure, iarna, noaptea, pe motiv ca “vreti sa ma omorati!” (asta era aia pe care o carpisem putin, sa se adune de pe jos), etc.

Bref: daca vrei sa faci o treaba cu cineva, asigura-te ca nu e indragostit/a! Daca e, nu pune baza, lasa c-o sa-i treaca – boala asta trece repede, la cei sanatosi.

"Aviatia inamica la joasa inaltime!"

Azi noapte l-am visat pe domnul plutonier Potarniche. N-am avut polutie, multumesc de intrebare.
Comanda preferata a d-lui plutonier era “Aviatia inamica la joasa inaltime!”, la care tot plutonul ar fi trebuit sa dispara in peisaj, ca-n filmele de actiune. Sau macar sa se tranteasca oamenii pe burta si s-o ia taras spre unde era buruianul mai inalt, si acolo sa stea pitulati ca niste puisori de curca. Asta era teoria, ca adica sa nu te zareasca inamicul si sa te mitralieze ca pe prosti. Comanda avea ea un sens, ca de exemplu in razboaiele din fosta Yugoslavie a salvat viata multora, si militari si civili. Dar noi de unde sa stim asta?!
In practica, iesea un circ penibil, cu noi busind de ras si intrebandu-l pe Potarniche unde p. lui vede el aviatie inamica, “la joasa inaltime”?! El enervandu-se si tipand “culcat, teristule, inamicul nu te iarta!”, noi grohaind ca animalele si intrebandu-l pe bietul om cate clase are el, etc.
Fara legatura aparenta, imi amintesc si de Morris, proful de mate din liceu, straduindu-se sa-mi explice mie, cel mai prost elev al lui, ce e ala epsilon (“Buzica, pana nu-l simti pe epsilon, n-o sa mirosi tu ce e aia analiza matematica!”. Avea dreptate: nici n-am mirosit vreodata!).
Unde e aici legatura? Pai legatura e ca in ambele cazuri, o invatatura foarte importanta, esentiala din punctul de vedere al maestrului, era perceputa ca o prostie lipsita de orice utilitate, din punctul de vedere al ucenicului. De ce? Pentru ca relatia nu era, realmente, o relatie maestru-ucenic, era altceva, care nici n-are nume – era relatia dresajului de masa, nu stiu cum sa-i spun. Nici la maestru, nici la ucenic nu era nici urma de voluntariat, de dorinta de a fi acolo: Potarniche facuse scoala militara ca sa devina tanchist, si se procopsise cu treaba asta idioata, sa-i invete armata pe teristi (care sunt catastrofa in materie de militarie); noi facusem facultati ca sa ne tavalim prin buruieni, buninteles, asta era visul nostru de absolventi, nu sa iesim dracului pe leafa; Morris si-ar fi dorit sa pregateasca lotul de olimpici la matematica, nu sa se chinuie cu cretinul de “Buzica”, care nici impartirea n-o stia, daca erau numere cu virgula; eu, la randul meu, imi doream sa fiu la un curs de creative writing (macar ca atunci nu stiam ca se cheama asa), nu sa patrund tainele anal-izei (nici ca le-as fi putut patrunde!).
Si atunci, de ce toti faceam ce nu voiam sa facem, si evident faceam prost, cu rezultate catastrofale? Pai tocmai din cauza societatii de masa, care fusese un mare pas inainte in evul mediu, dar care era o nenorocire la sfarsit de mileniu doi. Uniformizare si obligativitate – obiective ale oricarei societati totalitare – produc oameni prosti, care fac prost ceea ce sunt pusi sa faca.
Daca ar fi lasati sa faca ce vor ei sa faca, ar face bine. Ca acum.

Minuta AFC

Dupa cum prea bine se cunoaste, asociatia AFC este o clasica asociatie non-profit, al carei obiect este iubirea, si care este condusa de un organism liber ales, numit “Divan”. Evident, membrii AfC sunt foarte diferiti intre ei (doar traim intr-o democratie!), fiind uniti de obiectul de activitate, si in plus de fotbal.
Ei bine, aceasta minuta se ocupa de exact acest subiect, si anume de deplasarea catorva membri in pitorescul oras Giurgiu, pentru a asista la meciul de mare angajament dintre echipa locala (F.C. Dunarea Giurgiu), si Sportul Studentesc, una din putinele formatii ce provine din interbelic (macar ca spirit, daca nu scriptic). Dupa cum puteti observa, AFC-ul a decis sa-si puna in practica o parere mai veche, si anume ca prima divizie pute in asa hal, incat fotbal onest nu mai e de gasit decat in esaloanele inferioare – pentru inceput, divizia B.
La Giurgiu am avut parte de un meci curat, foarte ambitios ca angajament fizic, cu posibilitati limitate la capitolul tehnica individuala, dar fara faulturi (afara de cele de joc), tiganie, imbranceli, vedetisme, neamprostie, etc. Nu, domnule! Meci de oameni care joaca pentru ca le place fotbalul, nu la trecerea timpului (cu comentarii gen “echipa noastra se afla la numai 38 de minute de mult-dorita calificare”). Iata si evolutia scorului, sa va convingeti: a condus Dunarea Giurgiu cu 1-0, a fost egalata de Sportul 1-1, 1-2 Sportul preia conducerea, egaleaza Dunarea Giurgiu 2-2, Sportul intra in avantaj prin golul lui Andrei Stanga 2-3, 2-4 pentru Sportul prin golul aceluiasi Andrei Stanga. Dupa meci am cantat in cor “Gaudeamus igitur”, apoi ne-am dus sa ne drogam cu bere. Pe malul Dunarii, la o terasa unde consuma insusi Ovidiu Ioanitoaia – cu familia, asa ca nu l-am invitat sa se aseze la masa noastra, sa ne facem cu totii muci.
Ca doar tot pamant ne facem, dupa cum zic si nemuritoarele versuri ce dateaza de la 1267:

Gaudeamus igitur
Juvenes dum sumus.
Post jucundam juventutem
Post molestam senectutem
Nos habebit humus.

Prietenul nostru Titi

Apropos de nimic special, ia sa va povestesc o mica peripetie pe care-am peripetit-o noi doi, Titi si cu mine. Nu va stresam cu ea, dar m-am intalnit de curand cu Titi, absolut intamplator, si am evocat cateva faze de acum niste ani, sa tot fie ca mai multi nu-s, de pe cand era Milica presedinte, ehehe…
Carevasazica daca n-ar fi nu s-ar povesti, Titi si cu mine ne lipim de o gasca, tot asa intr-o vara lunga si fierbinte, si hai la tara la una dintre fetele din gasca aia. Nu mai stiu exact unde era “la tara” aia, dar undeva la campie, nu departe de Bucuresti. Ajungem, ne impartim pe camere (nu era chiar vila de figuri, da’ nici casa de tara), ne adunam in curte si dam drumul la gratar. Noapte, stele, fripturi, glume, flirturi, bautura din belsug (i-am lasat pe altii sa se tina de vrajeala, Titi si cu mine am flirtat cu o bartai damigeana de vin, ceva de mare exceptie), ma rog, o seara foarte reusita. Pe la orele mici ale noptii a inceput lumea sa se retraga spre culcusuri, afara de noi doi, care am ramas eroic sa ne luptam cu damigeana. La rasaritul soarelui am decis ca, damigeana fiind invinsa, e neaparat necesar sa mergem la balta sa facem o baie. Zis si facut, am plecat hotarati, nestiind exact unde e balta cu pricina, dar ne-am zis ca “o gasim noi!”. Dupa vreo patru ore de ratacit prin niste lanuri de porumb, am gasit-o intr-adevar, ne-am scaldat cu mare entuziasm, dupa care (daca imi amintesc bine…) am si adormit la umbra unei salcii. La intoarcere am decis sa facem gastii o surpriza placuta, si sa furam de pe drum un pepene (“cel mai mare pepene!”). Cat am mai cautat noi de nauci pepenele al mai mare, cat ne-a mai luat si drumul inapoi, numai bine ca trecuse de amiaza. Dam sa intram in curte, nimic, portile incuiate. Sarim gardul! Numai ca, gardurile fiind inalte si solide, ne-am chinuit o gramada pana sa reusim, Titi fiind “scara” si eu catarandu-ma ca disperatul pe spinarea lui. Ajuns in curte, teoria mea e ca descui poarta sa intre si Titi; teoria lui Titi era ca imi arunca pepenele si sare si el gardul. Asa ca el arunca cu bolta pepenele “cel mai mare”, peste gard, care pepene imi aterizeaza mie in cap, spargandu-se cu explozie. La zbieretele mele se trezesc si oamenii din gasca, navalesc in curte si ma gasesc pe mine scaldat in pepene si pe Titi racnind sa i se deschida si lui poarta.
Am aflat apoi ca toata smecheria se petrecuse cat am fost noi dupa pepene: fata care era gazda se certase cu iubitul ei si plecase la Bucuresti, cu toate cheile casei. Asa ca asta am facut si noi, ceilalti, ca altceva nu mai ramasese de facut, desi a trebuit sa lasam totul descuiat.
M-au luat si pe mine, desi eram foarte dulce si mustele m-au iubit foarte mult pe drum!

Absenteismul ca solutie

Va mai aduceti aminte cine erau “absenteistii”? Erau boierii aia frantuziti care si-a dat mosiile in arenda (la arendasi, evident!), si s-au plimbat toata viata: care pe la Paris, care pe la Nisa, care pe la moasa-sa pe gheata, si buninteles ca au saracit. Pe copiii lor i-au lasat lipiti pamantului, in schimb copiii arendasilor erau coca de bani, ca doar furasera parintii lor destul de la boierii aia “absenteisti”. Chiar, asta desemna in epoca cuvantul “ciocoi”: arendas imbogatit, care fura de la boier. N-ar fura ei, da’ daca boierul nu-i acasa…
Cand eram la scoala am fost indoctrinat ca boierii astia au fost niste mari ticalosi, niste criminali groaznici care “mancau din sudoarea poporului”, niste paraziti, paduchi, plosnite, limbrici etc.
Am fost si eu la Paris o saptamana, in aceleasi conditii ca absenteistii aia (adica nu pe banii mei), si mi-am cam schimbat punctul de vedere. Si uite de ce: in primul rand, absenteistii au dus viata pe care si-au ales-o, nu cea pe care le-au impus-o altii (oricum ar fi, e nashpa sa aleaga altcineva pentru tine, cum se intampla de exemplu in casnicii); iar in al doilea rand, vietile lor n-au fost irosite, pentru ca relatiile pe care le-au construit cu barosanii de-acolo au folosit tarii in multe randuri, bunaoara cand a trebuit semnat Tratatul de la Trianon (astept comentariile voastre!).
Ca proaspat absenteist, atata zic: Parisul pute, dar e misto; iar blogul nu l-am dat in arenda cat am lipsit, special ca sa nu ma fure arendasul! Acum s-a lamurit de ce nu s-a miscat nimic pe blog atata timp…?

Distractia la concert

Dat fiind ca eu nu ma distrez la concerte, ar insemna ca asta e distractie “de fitze” (DdF). Numai ca treaba nu e chiar atat de simpla.
La concert avem un public display al unor masculi dominanti (interpretii) si manifestari de supunere a masculilor si femelelor de rang inferior (publicul). Aceste manifestari sunt extreme (tipete, plansete, vaier colectiv, etc) de unde concluzia ca in “grupul” format ad-hoc (adica actantii principali ai unui concert: interpretii si publicul) e o mare diferenta de statut intre membrii grupului (dealtfel, diferenta asta e marcata si fizic: scena ii “ridica” la propriu pe interpreti deasupra celorlalti).
Da’ asta e un punct de vedere trist darwinian: oamenii nu sunt doar niste maimutoi care se lupta intre ei pentru ierarhie. Ca specie, omul are si latura asta de fiara teritoriala (ceea ce maimutele n-au). Ca orice animal teritorial, si noi am dezvoltat mecanisme de coeziune, de aglutinare a grupului (“toti pentru unul si unul pentru toti”), astfel incat grupul sa fie gata oricand sa-si apere teritoriul in fata altor grupuri. Cel mai vechi si mai functional mecanism e thrill-ul – dealtfel, p-asta l-au dezvoltat cam toate speciile gregare, asa ca e clar ca e cel mai bun.
Bref, thrill-ul e tipatul pe care il scot la unison toti indivizii unui grup, in fata unei primejdii reale (la celelalte specii) sau simulate (la noi). Un cantec de mars, un slogan electoral scandat la manifestatie, vorbele de duh de pe stadion, strigaturile de la nunta, ritualul liturgic, toate astea sunt manifestari ale thrill-ului (in romana nu s-a tradus termenul asta in nici un fel, a fost folosit cuvantul strain pentru a reda notiunea, asa ca d-aia ii zic si io la fel).
Buninteles, cea mai clara forma de thrill e la concert. Cand mii de oameni repeta in cor aceleasi sunete, emotia se propaga ca o unda de soc prin toata multimea, si chiar si cel mai placid individ se electrizeaza – si se simte parte a unui intreg care il domina. Asta e distractie de nashpa, clar!
Ergo, la concert mingea e la mijloc: jumate din distractie e de fitze (o forma ciudata a impulsului de imperechere) si jumate e de nashpa (o forma si mai ciudata a impulsului de a fi parte dintr-un grup de vanatoare – in cazul asta, nu exista nimic simbolic care sa fie vanat, tot accentul cade pe efortul de construire a grupului si pe afirmarea devotamentului membrilor fata de acest grup).
De-abia astept un concert cu Nicolae Guta: ma duc si ma simt si eu parte dintr-un intreg, sa moara dusmanii mei, ca io-s "tata banilor si seful golanilor"!

Intrebare intrebatoare

I-auzi ia! Vin baietii de la concertul Metallica si ma-ntreaba cu tupeu: "Ba, da' concertul ce distractie e? De nashpa sau de fitze?!"
Io am ramas mut. Pai dupa ce m-a epuizat revelatia, ce energie sa-mi mai fi ramas, tati...?!

Revelatie: distractie de fitze vs distractie de nashpa (ultima parte)

Acum inteleg eu ce vreti voi: sa-mi dati la cap! “Ce, ba, ai adormit ca un cacat in ploaie, si vii acum sa ne impui capul cu revelatiile tale de doi lei? Hai fa pasi, baiatu’, lasa ca te mai chemam noi!”.
Bine! Atunci am s-o zic altfel: revelatia mea e ca distractia de fitze e distractie pentru cei neinsurati, care n-au lasat nici o femela in pestera; iar distractia de nashpa e distractie de insurati.
Acum, concluzia revelatiei: daca io nu ma distrez deloc pe fitze, ci numai pe nashpa, inseamna ca sunt insurat!
Cand m-am insurat, fratilor, ca am uitat complet! Poate mi-o prezinta si mie cineva pe nevasta-mea aia ce-am lasat-o in pestera…?!

Revelatie: distractie de fitze vs distractie de nashpa (VI)

Bun, si acum revelatia propriu-zisa: eram in Fagaras, pe saua Moldoveanului, intre varfurile Rosu si Galbena (asa le cheama pe ele, ce!). Si incepe ploaia. Rece, de creasta. Coboram intr-o caldare glaciara, mai micuta, o caldarusa, numita ulterior “Vagauna lui Julius”. Ploaia, pe noi. Punem pelerinele, invelim rucsacii cu protectiile lor, ne ghemuim pe vine (“ne ciucim”) si asteptam sa treaca. Ea, nimic. Timp de o ora am stat asa, pe ciuci, in tacere, strans fiecare sub pelerina lui, cu rucsacul alaturi. In tacerea aia ciudata, in ploaie, sus sub creasta, pe vine… am adormit.
Si atunci s-a intamplat. Dormeam si am visat. Ca timp, foarte putin, probabil nu mai mult de un sfert de ora. Am visat chestii de serviciu, dar spre sfarsitul somnului am inceput sa revin “pe pamant”, adica pe munte, intre baieti. Dar nu eram ciucit acolo langa ei, eram undeva mai sus si intr-o parte si priveam grupul din fata. Ma vedeam si pe mine, motaind in ploaie. Unghiul din care vedeam toate astea arata clar ca punctul de vedere era unul imposibil, adica ar fi trebuit sa stau atarnat la vreo 4 metri in aer, ca un spanzurat, un fachir sau un tras in teapa.
“Privirea” asta din afara cu care i-am vazut pe toti patru baietii, inclusiv pe mine, a durat o fractiune de secunda, dupa care m-am trezit din somn, cu o zvacnitura d-aia, cand te trezesti brusc dintr-un vis. Si atunci la trezire am realizat foarte clar, in sfarsit, cine eram noi si care e impulsul ancestral de-i impinge pe oameni la lucruri fara sens aparent, cum e trekkingul, bunaoara:
Eram vanatorii fara noroc care pierdusera vanatul. “Mamutul” nostru, Moldoveanu, era acolo, dar noi nu puteam ajunge la el. Stateam si asteptam sa ni se schimbe norocul, cum au asteptat milioane de grupuri de vanatoare inaintea noastra. Emotiile pe care le simteam erau aceleasi cu ale altor nenumarate generatii, si pana si reactiile erau aceleasi: a astepta in tacere si nemiscare. Astea nu sunt reactii de oameni moderni, de oraseni ocupati, stresati, obisnuiti zi de zi sa interactioneze intens cu zeci si sute de persoane. Intelectual si emotional, eram din nou cei din epoca de piatra.
Toate lucrurile pe care le-am insirat aici le aveam in cap, citite de ani si ani, asezate de-a valma in rafturile mintii; eram deci constient de justetea evolutionismului, dar nu-l simteam cu sufletul (cum zicea bietul meu prof de mate din liceu: “Ba, pana nu-l simti pe epsilon, n-ai inteles analiza matematica!”; sa mai adaug eu n-am simtit nici un fel de epsilon…?!). Atunci, in clipa aia, toate cunostintele mi s-au asezat ordonat in cap, si am devenit cu adevarat convins.
Bine, asta se intampla cu orice revelatie, de orice natura, inclusiv religioasa: rumegi in cap aceleasi si aceleasi ganduri, ani si ani, si la un moment dat, intr-o fractiune de secunda, le vezi. Din momentul ala apartii unei cauze, si esti gata sa mergi pana la capat pentru ea. Nu vreau sa imi amintesc cati oameni au avut revelatii si au crezut in cauze care presupuneau crima, si n-au avut apoi nici o indoiala ca fac bine ce fac…