miercuri, 14 iunie 2017

Motel Crisgab, Găești

Am dormit bine la motelul Crisgab din Găești. Ce tot zic? Am dormit tun! M-am trezit proaspăt ca o roză, i-am trezit și pe-ăilalți (niște puturoși! Noroc cu mine, ca de obicei), am mâncat niște uscături de prin sacoșe și-am plecat spre Sibiu.

Am plecat c-aveam treabă, nu că ne săturaserăm de Găești! De orașul ăsta nu poți să te saturi, prea e ofertant: gândiți-vă, oamenii din toată țara asta râd de bucureșteni (atunci când nu-i înjură), dar una e să te cheme Bucur și alta e să te cheme Gae! Ce vreau să spun cu asta: Bucur este albanez*, pe când Gae este românesc, pur românesc, mai românesc de-atât nu se prea poate! Or, ca brav cațavenc, nici eu nu pot să mă abțin, ori de câte ori am ocazia: „Ca orice român, ca orice fiu al țării sale... în aceste momente solemne... (de abia mă mai stăpânesc) mă gândesc... la țărișoara mea... (plânsul m-a biruit de tot) la România... (plâng. Aplauze în grup)... la fericirea ei!... (același joc de amândouă părțile)... la progresul ei! (asemenea crescendo)... la viitorul ei! (plâng cu hohot. Aplauze zguduitoare)”. Grupul e alcătuit, în acest caz, de băieții mei arboriști, cu care lucrez la copaci, la toaletări și doborâri, iar momentele solemne au loc seara, când luăm bere și ne băgăm în camere, dar încă nu ne ia somnul. Eu fac artă, băieții râd de se sparg și cu ocazia asta își mai completează studiile.

Pensiunile muncitorești sunt o apariție relativ nouă în peisajul turistic al țării, dar sunt extraordinar de necesare și au un viitor frumușel (aviz căutătorilor de idei de afaceri!). Pentru că mobilitatea rezidențială a românilor este foarte mică, iar de lucru este în toată România, de foarte multe ori nu se pupă cererea cu oferta, mai ales în cazul proiectelor pe termen scurt; ai de lucru pentru o echipă de muncitori, pentru două zile sau două săptămâni, și ce faci cu ei, unde-i cazezi? Nu vreți să știți la ce jeguri de improvizații au recurs patronii, de vreo zece ani încoace (eu știu, dar tac, c-aici scriu turism, nu marxism!), numai că-n ultima vreme li s-a-nfundat, oamenii au învățat să pretindă respect, așa că patronii au început să rupă din portofel. Așa s-au născut pensiunile muncitorești, din nevoie, nu din interpelări parlamentare, dar să știți că nu sunt o treabă rea. Deloc!

articol publicat în numărul 23/2017 al revistei Cațavencii

* Nu mă credeți? Deschideți google translate, selectați limba („albaneză”), apoi tastați „bukur”. Rezultatul în română apare imediat, în fereastra din dreapta.

Hotel Richmond, Mamaia

„Iar aici aveți baia dumneavostră personală”, zice domnișoara de la recepție. „Dacă există orișice fel de problemă legată de apartament, vă rog să sunați imediat și vin eu sau una dintre colegele mele să rezolvăm”. Îmi exprim mirarea pentru atâta solicitudine și mi se explică că acum, în extrasezon (28-29 mai 2017) nu prea e lume în hotel, iar „domnul” a explicat foarte clar ce dorește, având în vedere că e vorba de copiii lui. Domnul e Georgică, îl știți, iar eu sunt baby-sitterul lui, pentru două zile și-o noapte, nu mai mult. 

Apartamentul e magnific, două camere, două băi, balcon cât o pistă de bowling. Eu am primit niște bani destul de bunișori pentru treaba asta. Hotelul e pe partea cu marea, nu trebuie să traversez. Să înceapă distracția! În prima parte a primei zile, duminică, adică, a fost ca-ntr-un film american: ciordisem un teanc de cărți de vizită de pe tejgheaua de la recepție și mă dădeam pe promenadă, pe sub telegondolă, cu cea mică în port-bebe și cea mare de mânuță: vreau înghețată, vreau porumb, vreau revistă cu prințese, vreau coroniță roz cu luminițe, vreau suc de pepene, vreau dracu, vreau lacu. „Vai, ce fetițe frumoase!”, se înnebuneau gagicile, „sunt ale dumneavoastră?”. Eu oftam: „Mami este în Dubai”, iar cea mare se băga imediat: „Mami a mea este în Dubai! O să-mi aducă un unicorn roz!”, iar eu o băgam pe-aia greaua, explicativa: „Ce să facem? Munca!”, și uite așa plecam în vrăjeală cu un capital imens de simpatie (obținută pe miloagă și postadevăr, dar nu contează). Încheiam micile conversații cu plasarea unei cărți de vizită: „Noi stăm la Richmond. Dacă am nevoie de ajutor, am să lansez un semnal în spațiu, ca Luke Skywalker, și veniți să mă salvați, bine?”. Că hă-hă, că hi-hi. Aș! N-a venit nimeni. 

Fetițele au urlat toată noaptea, alternativ. Am plimbat-o pe una-n brațe, am făcut ca cimpanzeul pentru cealaltă, a fost crimă și pedeapsă până pe la vreo trei și ceva dimineața, când au căzut late de somn, cu fețișoarele brăzdate de dâre uscate de lacrimi. Am adormit și eu, pe covor, între patul mare și pătuțul de bebeluș, un somn d-ăla iepuresc, în care te trezești la orice foșnet. Dimineața, când m-am uitat în oglindă, aveam niște găuri negre în loc de ochi. Fața scursă. Le-am spălat pe fetițe, le-am schimbat și am coborât la micul dejun. Acolo ne-au găsit, Georgică și nevastă-sa: pe ele la masă, pe mine sub masă, adunând tacâmuri izbite cu grijă de pereți. Am predat gestiunea și m-am repezit, alături, la Fontanella, unde m-am dres cu patru beri, apoi am plecat să mă-mbăt în subsolul lui Nea Iliuță, în Constanța, dar despre asta, altă dată.

articol publicat în numărul 22/2017 al revistei Cațavencii

Amadeus, Buhuși

Dacă ai treabă-n Buhuși faci cum n-am făcut eu: iei trenul până la Bacău și de acolo un microbuz, ieftin și bun, care pleacă spre Buhuși la fiecare jumătate de oră. Ușor, fin, curat, civilizat! Dar habar n-am avut de sistemul ăsta și-am stat o oră și jumătate în tristuța gară a Bacăului, până a venit trenul care avea oprire în Buhuși. M-am urcat în el voinicește, refuzând răutăcios oferta repetată a unui domn boschetar care insista „să poștim și noi ceva, ca băieții”.

Dacă afacerea asta se întâmpla ziua, mai era cum mai era; dar s-a-ntâmplat pe la cele mai necăjite ore ale nopții, între trei și cinci, când încep strejnopții să se tragă spre culcușuri, vorba ceea. Ajung în gară la Buhuși, îmi proptesc ambele tălpi pe peron, apoi pornesc spre lumină. Fac doi pași și mă pomenesc în beznă. Da’ beznă-beznă, nu așa! Orbenie. Dau rucsacul jos din spinare, scot frontala și-ncep să mă uit împrejur, să-mi dau seama despre ce e vorba, și iată: singura sursă de lumină a gării este un neon din biroul șefului de gară, care bate până pe peron, da, dar numai când e ușa deschisă. Când ceferistul și-a-nchis ușa biroului, a aruncat în întuneric întreaga suflare a gării buhușiene, adică pe mine. Noroc cu rucsacul fermecat și cu simțul practic al nevesti-mii!

Ies din gară și-o iau pe stradă, strada principală, credeam eu, dar de unde, că era drumul național Bacău – Piatra Neamț, vâj, vâj, camioanele (la ora aia toți șoferii o călcau la blană, n-aveau ei treabă). De frică, am apucat-o drept în sus, pe strada Pionierului, pe niște trepte șubrede de beton care m-au scos într-un loc elegant, la ghenele de gunoi din spatele unor blocuri de patru etaje. Am bâjbâit printre ele pân-am dat de strada mare, de Bulevardul Republicii, și de-acolo am mers drept ca neamțul până la Rond, unde n-am găsit nimic deschis, dar unde le-am întrebat pe măturătoare și ele m-au îndrumat către Amadeus, c-acolo precis găsiți ceva cald, domnu’; eram dărâmat după o noapte de nesomn pe tren și asta se vedea. Măturătoarele și Amadeus mi-au salvat viața! E drept că am stat așezat pe bordură și-am așteptat să se deschidă, dar tot drept este că n-am așteptat mult: stabilimentul s-a umplut cu muncitori navetiști care plecau spre Bacău, la muncă, și-și omorau timpul care cu țigara, care cu cafeaua, care cu să vezi ce bătaie-ți dau dacă mai zici ceva de sor-mea (ăștia erau doi tineri, prieteni, se hărțuiau mereu, în joacă). Eu am șocat pe toată lumea când am băut ceai, dar de zis, nu mi-a zis nimeni nimic. Trei ceaiuri calde am băut, să-mi țină la drum, apoi am plecat prin pădure spre mânăstire, spre Runc.

articol publicat în numărul 21/2017 al revistei Cațavencii

Mamie Rosa, Lisabona

Există o poveste est-europeană care circulă (circula, mai exact) prin tot spațiul de dincoace de linia Szczecin – Trieste și care, fie că-i anecdotă („Hai să-ți zic una tare”), fie că-i legendă urbană („Știu dintr-o sursă absolut sigură”), fie că-i vreo apocrifă („Așa am auzit și eu”), sună după cum urmează: se deschide o nouă unitate de alimentație publică; c-o fi plăcintărie, c-o fi patiserie, c-o fi simigerie – nici nu contează. În prima zi, niciun client, deși marfă este din belșug, na, ca la început. Nimeni nici a doua zi, nici a treia. Responsabilul, gestionarul, cum l-o fi chemând, disperat, ia măsuri, reamenajează vitrina, le pune vânzătoarelor bonete scrobite, colorează firma și-i pune beculețe, face tot ce poate: în continuare, niciun client. Se duce atunci la un evreu bătrân care avusese prăvălie înainte și-l roagă să-l învețe ce și cum. Evreul îi spune să golească vitrina de marfă, să dea câteva răngi în firma cea nouă și s-o facă praf, apoi îi organizează o coadă fake în fața unității, din figuranți, oamenii lui, care cumpărau marfă și o duceau înapoi pe ușa din dos. Din momentul ăla au început să dea năvală clienții adevărați, care cumpărau în dușmănie, iar gestionarul a fost decorat cu Ordinul Muncii (clasa a III-a).

Fiecare să înțeleagă ce vrea din povestioara asta (că specie gregară, că spirit de turmă, că Nea Nicu e de vină etc), dar iată ce-am pățit eu personal: seară de octombrie, ploaie mocănească, frig jilav. Suntem flamânzi, uzi, înghețați și certați, nevastă-mea și cu mine. Ajungem în Bairro Alto, Centrul Vechi al Lisabonei, unde-i cârciumă lângă cârciumă. E deocamdată prea devreme, toate-s goale, patronii și chelnerii își așteaptă clienții pe prag, dar noi nu intrăm nicăieri, pe motiv că prea nu e nimeni înăuntru; ajungem la Mamie Rosa, plin-ochi, cu chiu și vai ni se face rost de o masă mică, la intrare, să ne călim în curentul de aer rece care vine de-afară. Și stăm, și stăm, și stăm. E o singură tanti care servește (probabil Mamie Rosa însăși) și bag de seamă, trecând spre toaletă, că și la bucătărie lucrează o singură tăntică. Și stăm, și stăm, și stăm. Foamea dă în sevraj, nevastă-mea în plâns, numai eu sunt de vină pentru toate, evident. Ne ridicăm aproape leșinați și ne mutăm alături, la Casa Nostra, pe Travessa do Poço da Cidade, unde chelnerii și bucătarii ne salvează rapid de la moartea prin inaniție, lucru pentru care iau și ceva de băut și las bacșiș mai mare de 10%, ceea ce nu fac niciodată. Nu mie să-mi mulțumească. Ci Mamiei Rosa!

articol publicat în numărul 20/2017 al revistei Cațavencii

Cafe Central, Budapesta

Toată viața! Toată viața mi-am dorit să mă bage lumea-n seamă: canci. Îl mai știți pe Ion al lui Miai din „Moromeții”? E, exact așa pățesc și eu de când mă știu: „Taci, că ești prost” îmi aud invariabil ori de câte ori deschid și eu pliscul să spun ceva, orice, chiar și „Plouă” sau „Cât e ceasul?”. Nu știu, o fi vreun blestem, că prea e cu ochi și cu sprâncene; de-aia m-am învățat să tac, nu din pitagorism, ci din necesitate: vorbiți voi, mă, că sunteți deștepți în cap!

Acuma, recunosc că dorința aceasta, visarea, cum vreți să-i spuneți, nu era așa simpluță, avea niște schepsisuri cu care m-alesesem după ce-l răscitisem pe Hemingway, ca toți frustrații: adică, „lumea” să fie crema boemei literare pariziene, iar băgatul în seamă să se petreacă undeva pe terasa unui bistro istețel din Montmartre. Pricepeți schema. Eu iau cuvântul, gândesc problema cu voce tare, cad peste soluție, iar toți scriitoreii ăia cad în cap de admirație, chelnerii încremenesc cu tăvile-n brațe, Erik Satie se-ascunde sub canapea etc. Ani în șir am tot visat la fantasmagoria asta în timp ce-mi vedeam de treburi prin Berceni, de era să mă și calce tramvaiul de câteva ori, că traversam aiurea, numai cu măreții de-astea în fața ochilor, nu-mi păsa pe unde merg. Eram Acolo.

Și până la urmă am ajuns acolo, dar acolo nu era Acolo, ba chiar deloc. De fapt, era, dar nu eram eu, că debarasam la mese în loc să mă scald în glorie. Aveam parte de băgare în seamă doar când mai voma câte-un nenorocit și mă striga lumea de pe terasă să vin repede cu mopul; în rest, viteză, Mihăiță, vite, vite!

M-am răzbunat la Budapesta, la Centrál Kávéház, cum îi zic ei cafenelei în limba lor. Am băut Dreher brună („bak”), la 790 de forinți paharul (scump, da, da, scumpuț, dar face!), l-am ascultat pe un maestru interpretând „Fantoma de la Operă” la contrabas, am făcut poze cu interiorul localului, ca ultimul cocalar (mă temeam că iar nu mă crede nimeni c-am fost) și mai ales - atenție, că vine! – am luat cuvântul. Publicul a apreciat intervenția, fără să cadă totuși în delir, ca în reveria povestită mai sus, și a continuat discuția din punctul în care fusese la început (înainte de „intervenție”, adică). Contează mai puțin faptul că publicul era compus doar din Zoltán, nevastă-mea și aia mică, esențial este faptul că în palmares am adăugat înc-o bifă și-am mai scăpat de-o obsesie; de-acum pot să mă-ntorc la oile mele, mi-am ostoit pohta ce-am pohtit: discuție pe teme literare, local european de înaltă ținută, oraș pe de-a-ntregul european. Da.

articol publicat în numărul 19/2017 al revistei Cațavencii

marți, 13 iunie 2017

Prater Residence, Budapesta

Locul: Práter Utca, aproape rău de gura de metrou de la Corvin-negyed, de mallul Corvin Plaza și mai ales de Corvin Köz. Bine, e aproape și de Lidl-ul de la capătul lui Corvin Sétány, dar ăla nu ne interesează, că n-am venit la târguieli.

Dotările: pătuț de bebeluș, scaun de bebeluș, dormitor separat pentru bebeluș (tot eu am dormit acolo până la urmă, ce credeați?!), bucătărie cu frigider, aragaz, chiuvetă, fierbător de cafea și rastel de cuțite. Cuțitele, neascuțite de pe vremea Războiului din 1919 (sau poate tocmai de-aia), bine c-am avut briceagul la mine, ca întotdeauna. Briceagul și frontala – nu plec fără ele nici mort! La „dotări” nu pot să adaug și „bebeluș”, că p-ăla l-am avut de-acasă.

Prețurile: 170 de euro pentru trei nopți. Judece fiecare dacă i se pare mult, dar mie nu mi s-a părut. Ca peste tot pe lumea asta, depinde cu ce compari.

Ambianța: aici e-aici! Zona este extraordinar de interesantă și de tristă în același timp, da, trebuie să vă povestesc. În Corvin Köz a fost unul dintre centrele de rezistență al luptătorilor antisovietici din 1956; spune-se că cinci tancuri (sau autotunuri, că relatările diferă) sovietice ar fi intrat în Corvin Köz, dar de ieșit, n-a mai ieșit niciunul. Nu știu dacă-i adevărat. Ar fi frumos să fie. Oricum, din toată Pesta, cel mai bine s-a bătut Józsefvárosul (cartierul, ca întreg), al doilea după Csepel (care, fiind pe insulă, nu este tehnic nici în Pesta, nici în Buda!). Apropo, în maghiară, „Köz” înseamnă aproximativ „împrejmuire, încercuire”, dar cred că pentru tanchiștii sovietici a însemnat mai degrabă „anfiladă”! Nu mă bucur pentru moartea lor, însă ar fi putut să stea la ei acasă. Pe de altă parte, pe Práter Utca se mai păstrează, la numărul 16, o clădire nerenovată, de secol XIX, cu fațada ciuruită de gloanțe. După cât sunt de adânci urmele, pare să fi fost stropită cu mitraliera Degtiarev, așa, din mersul șenilelor.

Băieții. Cum intri pe Práter Utca dinspre Kisfaludy și dai de un grup statuar de bronz, te oprești locului, trăznit: ce-i cu ăștia, frate? Arată exact ca băieții din strada Pál! Da’ exact-exact, că dacă n-ai ști că nu-s ei, ai jura că-s ei. Și știi care-i poanta? Chiar ei sunt! Exact așa cum ți i-ai imaginat în zecile de citiri, recitiri și răscitiri ale cărții: Nemecsek, Boka, Geréb, joacă bile pe grund, pregătesc războiul cu gașca ălora din Grădina Botanică. Și-apoi mor în ’56. Toți.

articol publicat în numărul 18/2017 al revistei Cațavencii 

Le Buffet Wintergarten, Berlin

Este aproape o crimă să bei bere în mall! Hai, poate că-i prea mult „crimă”, dar erezie tot este: berea este sfântă pentru băutori, iar băutul ei este un ritual, nu o bătaie de joc. Să bei bere într-un mall te descalifică pe veci în ochii comunității de băutori, e ca și cum ai fura sau ai sparge semințe pe stradă, este, pur și simplu, ceva ce nu se face. Sau ca și cum ai folosi berea pe post de șampon, ca femeile. Sigur, nu e imposibil și nici măcar dificil; dar e complet neserios.

Eu am comis-o. Mă dau singur afară din clasă, mă las corigent fără discuții, dar să vedeți cum a fost: aveam de așteptat până termina dumneaei cumpărăturile prin mallul ăla, șopuiala, cum se zice mai nou. „Păi și eu ce fac?”. Ea, de colo: „Te plimbi și tu de colo-colo, te uiți la vitrine, ce ești prost așa?!”. Evident că nu avea rost să explic că niciodată, niciodată, un bărbat n-are ce căuta într-un astfel de stabiliment absurd, deci am făcut ce era normal să fac: am ieșit glonț din KaDeWe (ăsta-i numele mallului, așa-l cheamă pe el) și m-am apucat de dat ture cartierului, Schöneberg, o frumusețe, ce tot vorbiți. Am mers în cercuri până m-au apucat durerile de gambe, dar cumpărăturile încă mai durau, așa că m-am întors în mall și-am luat la puricat etaj cu etaj, doar-doar oi pica peste ceva interesant, iar la etajul șapte am dat peste trebușoara asta, grădina de iarnă Le Buffet, care pe de-o parte mi-a plăcut, c-are de toate, pe de alta mi-a căzut oleacă greu la rânză, că e cam fiță. Și prețurile mi s-au părut mari, ceea ce este foarte dubios, că Berlinul e vestit în lung și-n lat pentru prețurile lui mici, numai bune de buzunarele esticilor (apropo, turcii sunt și ei estici de-ai noștri? Că românii iubesc Berlinul, nu zic, dar mamă-Doamne ce-l iubesc turcii!).


Ce era să fac? Să-mi iau înghețată de kumquat, ca toți snobii? Frigărui de creveți sau alte prostii? Am luat o bere, ceva ușor, un Köstritzer, bere cu tradiție, cu reputație, cu ștaif, nu jucărie; nu-mi mai amintesc cât a costat, dar am avut impresia că față de prețurile din Le Buffet, a fost o sumă mică, permisibilă. E, și stăteam eu acolo, bucurându-mă de apus, uitându-mă de sus la traficul din Wittenbergplatz, savurându-mi berea și simțindu-mă boier, până când n-am mai avut ce savura și-am fost practic silit să mai iau una. Și-ncă una. Și-ncă una. Și-ncă una. Și dacă nu se termina șopingul, aș fi luat-o și pe-a șasea, că de-abia mi se deschisese jiglerul, dar se terminase și-a urmat ceva de care nu vreau să-mi aduc aminte. De-aia nu e bine să încalci Codul și să bei bere-n mall. Aviz!


articol publicat în numărul 18/2017 al revistei Cațavencii 

În Depresiune, Văcărești

E genul de text pe care mi-e foarte greu să-l scriu, dar dacă nu eu, atunci cine?! Pentru că Depresiunea e ceva pe care toată lumea vrea s-o uite. Dar asta nu se poate: vă interzic să uitați Depresiunea! „Nu e voie!”, vorba coanei Leana, plumbuita din Târgoviște. Că de uiți trecutul, îl repeți ca prostul și e păcat.

Depresiunea era o scară „oarbă” de bloc, undeva pe Calea Văcărești, pe bucata cu reputație bună (între Piața Sudului și podul Mihai Bravu, Calea Văcărești este – era – considerată nașpa, nu știu de ce, iar între Abator – fostul Abator - și podul Timpuri Noi, Calea Văcărești era șmecherie), și dădea cumva spre biserica de la Cărămidarii de Jos. În proiectul blocului, scara ar fi trebuit să fie o poartă de acces atât din față (de pe Calea Văcărești), cât și din spate, de pe alee, dar cineva s-o fi răzgândit și-a zidit-o: a ridicat un perete de cărămidă în mijlocul scării. Puteai intra în bloc prin față, dar nu și prin spate: intrai în scară, mergeai vreo opt sau zece metri, urcai niște trepte și dădeai de zid.

Acolo ne-adunam noi, în iernile dintre 1991 și 1994, ca să bem vodcă Săniuța. Nu era simplu: mai întâi eliberam scara, scoțându-i afară pe oamenii străzii care se aciuau (de obicei, milogi alungați de frig de pe lângă biserică); îi trăgeam de picioare, îi aruncam afară în zăpădă și-i băteam, dar nu rău, nu să-i omorâm, le dădeam doar cât să-i speriem (nu-i speriam, se întorceau, n-aveau unde să se ducă). Apoi ne puneam pe vodcă, în picioare, că pe jos era murdar: trei sticle la cinci oameni, asta era porția. Dacă n-aveam bani decât pentru două sticle, atunci dregeam vodca cu diazepam pisat, ca să simțim și noi ceva. Era foarte frumos! Cum s-ar spune, romanțat, „Amintiri din copilărie”.

Încerc să-mi amintesc ce vorbeam, ce-aveam noi de vorbit. În afară de gagici, subiectul, marele subiect era despre planurile de viitor ale fiecăruia. Tuscinci eram copii ai comunismului, picați de la facultate (admiterea din ’90 a fost probabil ultima „pe bune”), fără nimic în cap: fuseserăm băgați de părinți prin nou-apărutele școli „postliceale” al căror singur scop a fost să-i scape de armată pe cei ca noi. Unul își visa să devină actor, altul cârciumar, al treilea recuperator și ultimul securist (eu nu-mi visam nimic, doar beam). Fiecare și-a îndeplinit visul și destinul. Și-acum vin de vă-ntreb: de ce credeți voi că „tineretul din ziua de azi” nu și-l va îndeplini pe al său?

articol publicat în numărul 17/2017 al revistei Cațavencii 

Segreto, Madinat Jumeirah, Dubai

De unde, domnule, de unde?! Nu știu să răspund la această întrebare! Și pentru că nu știu, ar trebui să tac, c-așa-i normal: nu știi, taci din gură, nu te bagi ca musca-n curu’ calului. Deci, eu tac și-i dau cuvântul cumătrului prin alianță:

„Bă, ești prost? O sută de dolari?! 100 $, bă, tu ești nebun la cap? Cum, bă, să-ți ia o sută de dolari pe-o farfurie cu paste și pe două ape plate? Mici! Am turbat, am văzut roșu, am vrut să dau cu ei de pământ, m-a potolit nevastă-mea, știi cum sunt femeile, „Hai, dragă, lasă de la tine! Oricum, pastele au fost bunișoare”. Bă, tu auzi ce spun eu aicea?! Cum, bă, bunișoare? Bunișoare la o sută de dolari? Macaroane fierte, cu oleacă de ulei, fleașc, în farfurie - scoate, băiete, suta? Da’ despre ce vorbim aici, despre cum s-a-ntâlnit hoțu’ cu prostu’?!”. Răspuns: da.

Eu l-am pus pe cumnat să se ducă în Dubai? El s-a dus singur! Că nu știu ce, că ofertă, că extra-sezon, că reducere, că promoție, că merită să bifezi și Dubaiul măcar odată-n viața asta, că și așa muncim de dracul ne ia, că stres... cunoaștem poezia. E, de dus, s-a dus el, nici că mi-a părut rău (am stat cu ăia micii, baby-sitter, am făcut și eu un ban, ce, e rușine?), dar s-a-ntors verde de furie, i-a tihnit Dubaiul cum îmi tihnește mie ședința de redacție:

„La cazare a mai fost cum a mai fost, că nu ne-am berbecit la fiță grea. Și nici prea cald nu era, aș zice chiar c-a fost oleacă bine, până-n ultima zi, când am luat și noi autobuz d-ăla de turiști, hop on hop off, de-am făcut hop off și la Madinat Jumeirah, la mă-sa fiței de pe lume, ne-am dat cu barcă d-aia pe canale, să ne vadă lumea, să bage la cap c-avem cu ce, și pe urmă ne-am pus să mâncăm, la Segreto Bar Restaurant ăsta de care-ți zic. Am mirosit eu ceva, să nu crezi că nu! Pe cine văd pe la mese, pe-ăia din Chișinău, că de câte ori mă duc pe-acolo să semnez cu ei vreun contract se tăvălesc pe jos că-s săraci, că n-au bani, plâng la mine cu lacrimi cât cartoafa că să semnăm pe gratis, că frați, că nu știu ce. Acum vorbeau între ei rusește, râdeau, masa plină cu de toate, la ei ca la nimeni; ne-am salutat, așa, din cap, eu mi-am văzut de treabă cu apa aia mică, nevastă-mea cu macaroanele ei, am plătit cu cardul, să nu vadă frații cât e nota mea, și-apoi hop on. 100 $. Îți vine să crezi?”. Da, dar tot nu știu să răspund la-ntrebare: de unde au atâția bani cei din Republica Moldova?!

articol publicat în numărul 16/2017 al revistei Cațavencii

Tee Bar, Chambéry

„[...] crezi, pesemne, că sunt ca dumneata, să fiu dat afară cu una cu două, terchea-berchea, haimana? Cine nu mă cunoaște aici și oriunde, cine nu mă iubește, unde nu sunt la mine acasă?” (Întâmpinarea crailor). Are și Nea Toma dreptatea lui: cine să nu-l cunoască, cine să nu-l iubească, unde să nu fie la el acasă? Că doar nu-i ca mine, terchea-berchea, haimana! Și pentru că Nea Toma e cine e, îi datorez un răspuns la întrebare („A fost sau n-a fost?”).

S-a-ntâmplat că revista a publicat un text (http://www.catavencii.ro/baruri-europene-ocardinals-chambry/), ce-a născut mari suspiciuni de fraudă, de postadevăr sau de minciună, cum vreți să-i spuneți. Am fost luat la întrebări în următorul context: la masa lui Nea Toma, patru dârlăi și fiică-sa, Miha. Dârlăii, gata, pe impresionare. Unul povestea cum a mâncat el, de politețe, ficat crud de vițel (delicatesă!) și aproape că i l-a vomitat în poală adjunctului de la RG, pe vremuri, la Paris. Altul, cum s-a rătăcit el, iarna, prin păduri nepătrunse, până a reușit să ajungă la autostrada de centură a Minskului. Al treilea declara sus și tare că după el e topită o blondă din Juan les Pins, ceva rar, ceva deosebit, pictoriță, sculptoriță și vitri... vitro... creatoare de vitralii. Ce era să spun? Am spus și eu ceva! Decât nimic...

Am intrat în Charlie’s Bar din Chambéry, am intrat în O’Cardinal’s, am intrat în Saint-Léger, am intrat în Dis Vins, am intrat în Tee și-am mai intrat încă într-unul, pe care l-am uitat. Atât. Am intrat. Am avut acolo o lucrare de-o săptămână, la niște copaci de la terenurile de golf, și-n fiecare seară trebuia să-l căutăm pe angajator, să-i lăsăm niște chei. Sunam după muncă, ne spunea unde e, ne duceam, intram, ne întreba cum a mers în ziua respectivă, apoi îi făcea semn chelnerului că avem trei halbe din partea lui, să le bem la bar (colegul, una, eu, două, ca mai bătrân). Voia să facă pe socialistul în fața partenerilor lui de golf, adică el, marele boss, bea cot la cot cu muncitorii, cu transpirații, cu noroiții, pentru că, nu-i așa, într-o mare democrație europeană, toți oamenii sunt frați. În rest, e corect ce-am scris: la Charlie nu intri dacă nu cunoști pe cineva, iar în seara aia s-au nimerit niște soldați care cântau. Dar atât. N-am cântat și eu cu ei (atât mi-ar fi trebuit!). „Fricot” nu l-am auzit în cântec, l-am citit pe meniu, când m-a rugat colegul să traduc și m-am încurcat. Nea Toma? Mulțumit?


articol publicat în numărul 15/2017 al revistei Cațavencii