vineri, 30 mai 2008

“Despre limita”

Da, domnilor, stiu ca sunteti destepti, si ca l-ati citit pe Liiceanu! Da’ nu despre filozoful de afaceri vreau sa va zic, nici de limitele lui, ci de ale mele. Care, intr-un fel, ar putea fi si ale lui, ca si el e ateu. Ma rog, un fel de, ca altfel s-ar certa cu cel mai bun prieten!
E vorba de limitele ateismului. Limita, de fapt. Incep prin a repeta ca ateu nu este cel care “stie el” (?!) ca nu exista Dumnezeu, ci cel care crede ca nu avem nicio dovada c-ar exista. Dovezile sunt treaba stiintelor, iar pana acum nici o stiinta nu a adus vreo dovada, de nici un fel. Cel putin stiinta filologiei (care chiar este stiinta, in pofida a ceea ce zic multi dintre voi) a adus numai dovezi contrarii: toate textele “sfinte”, ale tuturor religiilor, ale oricarei religii, sunt scrise de oameni, fara nici o contributie din “afara” (contributie a Cuiva, ca sa fie clar).
Aici insa intervine o chestie, o limita: de unde stiu eu? Adica, de unde am informatia de mai sus? Din cartile unor oameni de stiinta. Da, dar eu nu-i pot verifica critic pe savantii respectivi! Trebuie sa-i cred pe cuvant, din moment ce n-am acces la cunostintele lor, ca sa nu mai zic de accesul la texte. Deci, in ultima instanta, ateismul meu se bazeaza tot pe credinta: cred in ce spun altii. Daca ei se inseala, eu traiesc intr-o minciuna. Daca ei vor sa insele pe altii, eu tot intr-o minciuna traiesc.
Nu stiu daca sunt clar, asa ca dau alt exemplu: stim cu totii ca Einstein a dat din el teoria relativitatii restranse, undeva prin al doilea deceniu al secolului XX, si ca teoria s-a dovedit corecta (experimentele au confirmat-o). Dar, initial, cei care l-au citit pe Einstein nu aveau nici ei posibilitatea de a-l verifica critic, pentru ca mai nimeni nu avea pregatirea matematica de a-i urmari demonstratia (cica erau numai 5 oameni pe lume care l-au putut intelege pe Einstein, atunci cand a publicat!). Se spune ca nici acum n-ar fi mai mult de cateva sute. La fel, in 1995, cand Andy Wiles a demonstrat marea teorema a lui Fermat, zice-se ca erau in sala vreo 200 de persoane, dintre care numai patru au putut sa “mearga” cu Wiles pana la sfarsitul demostratiei – pe restul i-a pierdut pe drum, cam ca proful meu de mate din liceu, cand ne preda integralele. Pe mine ma pierdea primul, garantat: ma trimitea sa ud buretele, macar sa fac si eu ceva util la ora lui…
Asta e diferenta naspa dintre stiintele naturii si stiintele omului: in stiintele naturale, orice teorie, sustinuta matematic sau nu, poate fi supusa experimentului, si deci confirmata sau infirmata. In “umanioare” (cum zice Liiceanu) n-ai cum sa faci asta: vorbesti si iar vorbesti, pana-ti amortesc falcile, si nu convingi pe nimeni de nimic. Asa ca te apuci si decizi pe cine vrei sa crezi: pe savanti sau pe teologi. Orice ai alege, din punctul tau de vedere e tot o problema de credinta: daca nu cunosti greaca veche si aramaica, n-ai cum sa verifici ce spunea Predica de pe Munte in original. Trebuie sa-l crezi pe cuvant pe ala de ti-o traduce si interpreteaza.
Nasol!

miercuri, 28 mai 2008

Talent versus valoare

Prietenul nostru E s-a suparat pe mine: el crede ca Paunescu e o valoare nationala, iar eu am zis ca e un carnat. Nu vreau ca bunul E sa ramana bursucit, asa ca am sa ma explic.
Talentul unui artist e altceva decat valoarea lui. La oamenii de stiinta nu e asa: la ei, talentul e 99% transpiratie si 1% inspiratie, asa ca, de obicei, un om de stiinta munceste prea mult ca sa mai aiba timp de altceva, de a se chinui sa parvina, de exemplu. Mai mult, omul de stiinta e atat de absorbit de ceea ce face, incat lumea sensibila (realitatea imediata: bani, femei, afaceri, spart in figuri, politica, shopping, etc) pur si simplu nu-l intereseaza. E plictisitoare. E ca si cum un adult s-ar trudi sa se joace cu papusile: jocul nu-l “prinde”. La fel, pentru un savant care se munceste cu Universul de dinainte de Big-Bang, ce interes prezinta faptul ca Radoi e transferabil doar pentru 15 milioane de euro?! Caca-maca!
In schimb, un artist e alta mancare de peste. Ca sa scoata ceva din el, un artist (indiferent de arta pe care o practica, poate cu exceptia actoriei, care presupune intereactivitate sociala) “plonjeaza” in el, in mintea lui, de obicei in ce are mai rau in ea: vicii, frustrari, impulsiuni bolnave – pe scurt, se apropie cat poate de nebunie, ramane cat in zona respectiva cat rezista, apoi revine la normalitate, cu opera in dinti. Ca un pescuitor de perle: te scufunzi, iti tii respiratia pana aproape de sufocare, aduni ce gasesti pe fundul marii, cat poti, apoi bati o data din picioare si revii la suprafata, cu sacul plin de scoici si cu ochii scosi din cap, de la apnee. In scoicile din sac pot fi perle sau nu, dupa noroc; dar efortul pescuitorului e acelasi. Un artist care produce o opera proasta depune tot atata efort ca un geniu care scoate o capodopera; ceea ce face diferenta este norocul, in mare parte, si talentul, in si mai mare parte.
Dar talent poate avea oricine, indiferent de cata constiinta are. Un om dispus sa faca rau poate avea talent, la fel de bine ca unul care n-ar putea comite fapte rele. Talentul si constiinta nu se suprapun, catusi de putin.
Un om de valoare, insa, nu se poate dispensa de constiinta. Daca despre cineva se afirma ca “este o valoare”, asta implica faptul ca ala-i un model de urmat, ca societatea respectiva recunoaste: da, mosule, datorita tie suntem mai avansati decat am fi fost fara tine. Un talent, insa, poate apartine unei jigodii cu care societatea n-are nici un motiv sa se laude – ba chiar dimpotriva.
Exemple: Heidegger a fost un mare talent (chiar daca eu nu inteleg nimic din ce zice el acolo, au inteles altii, mai destepti, si cica e lucru mare!), dar un caracter absolut infect: s-a dat cu nazistii si l-a hingherit pe maestrul sau, Husserl, caruia-i datora totul – dar care era evreu. Sau Hegel: tot timpul pupincurist, tot timpul misunand sa parvina, si pana la urma reusind. Ca biografii lui sunt cam jenati cand trebuie sa explice anumite chestii din biografia lui, asta-i se-parat…
Sau Jean-Jacques Rousseau: cand si-a scris Confesiunile, n-a vrut nimeni sa i le publice, ca erau erau acolo niste trebusoare de mare exceptie: omul a admis ca lui ii placea sa fie batut la cur. Gusturi! Totusi, zic eu ca Rousseau e altceva decat o jigodie obisnuita: unu, ca a avut sange sa-si lase terfelita imaginea – si implicit opera; si be mic, macar el nu s-a scremut sa parvina, ca altii…
See my point, mister E? Paunescu are talent cu carul, dar nu are caracter. Nu are constiinta. S-a lasat cumparat de regim, din dorinta de a parveni. Si a parvenit, corect. Ca parvenit, ca detinator de putere (mic, dar totusi!) a si facut bine multor oameni, corect. Dar si-a prostituat talentul. Te las pe tine sa decizi: este el o valoare pentru cultura romana, sau nu?
Sa fii convins ca si eu sunt un mare admirator al poeziei lui, uite aici, din memorie, o poezie scurta (titlul l-am uitat!):

Pasarea cu glont in ea
Vinde apa la cismea
Meserie nu prea grea
Daca nu mai poti zbura


Pasarea cu glont in os
Calca rar si lenevos
Spala treptele pe jos
Unde ea zbura frumos

Pasarea cu glont in pui
Vine-acolo unde-i spui
Si cat puiul bine nu-i
Ea e-n mana orisicui

Pasarea cu glont in zbor
Intra-n pat la vanator
Si si-l face tiitor
Glontul e inelul lor

Pasarea cu glont in pusti
Nici cu ochiul nu o gusti
Numai umbra i-o impusti
Gainatu-l pui in custi

Celelalte pasari sunt domestice.

luni, 26 mai 2008

Cine plateste?

Ma necajeste confuzia care se face intre “ateism” si “comunism”: toata lumea ma intreaba “Da’ ce, esti comunist?!”, si singurul raspuns multumitor este “Da” – alfel se crede ca mint. Si tocmai asta ma straduiesc, sa nu mint! De parca n-as face destule reclame la serviciu…
Paiul din ochiul meu e vazut de toata lumea, dar barna din ochiul lumii n-o vede nimeni, nu stiu de ce: sunt mai multe asemanari intre crestinism si comunism decat intre ateism si comunism. Mai exact, orice proiect social are o anume problema, si anume: nu poate raspunde cinstit la intrebarea “Cine plateste?”. Si crestinismul, si comunismul, si nazismul, (si toate “-ismele” care au incercat sa organizeze societatea pornind de la o anumita idee) s-au ferit ca de dracu’ de intrebarea asta simpla: Cine plateste? Normal ca s-au ferit sa puna intrebarea, sau sa permita ca ea sa fie pusa, pentru ca raspunsul nu e deloc convenabil: ailalti!
“Sa facem o lume mai buna si mai dreapta!”, spunea una din lozincile comunistilor; ok, s-o facem, dar cu banii cui? Pai, cu-ai cui bani, daca nu ai burghejilor, ai alorlalti! Si cu burghejii ce facem? Pai, ii omoram, ce sa facem! Si, cum burghez e oricine are ceva, fie o fabrica, fie o bucata de pamant, fie o slujba de profesor, functionar sau politist…
“Poporul german nu-si cere decat locul lui sub soare!”, spunea una din lozincile nazistilor; bun asa! Si cu banii cui sa construim locul ala german de sub soare? Pai, cu-ai cui bani, daca nu ai evreilor, ai alorlalti! Si cu evreii ce facem? Pai, ii omoram, ce sa facem! Si, cum evreu e oricine nu-si poate dovedi ascendenta germana de pe la 1700…
“Sa dam slava Domnului!”, spunea una din lozincile crestinilor din primul mileniu; ok, sa dam slava, dar unde, ca n-avem biserici, n-avem obiecte de cult, n-avem bani pentru salariile celor mai mari experti in datul de slava (astia-s preotii) – ce ne facem? Pai, ce sa facem, luam bani de la pagani, de la ailalti! Si cu paganii ce facem? Pai, ii omoram, ce sa facem! Si, cum pagan e oricine da slava altor zei, sau nu da deloc…
Cand zicem crestinism, zicem religia dominanta a acestei planete, dar tindem sa uitam doua mici amanunte: unu, ca religia asta e impartita in cateva sute de grupari (numite “biserici”) care se urasc intre ele de mai mare rasul; si doi, ca religia asta s-a inaltat unde e acum peste cadavrele altor religii, dintre care multe aveau un mesaj comparabil (“Pace, lumina si iubire”). Iar cei care au asasinat in mod profesionist aceste alte religii (de cele mai multe ori, cu practicantii lor cu tot!) sunt astazi onorati ca sfinti, iar oasele lor pupate dragastos de milioane si milioane de oameni. Buna treaba-i asta?
Si o mica poveste: satul meu, legendara Ghijasa de Sus, a fost de la intemeiere de religie greco-catolica, sau “unita”, cum se zice p-acolo. Asta pana prin anii ’50, cand au luat comunistii problema-n mana. A venit o duba cu niste baieti nerasi, in haine de piele, l-au scos pe popa din casa, l-au dus in mijlocul satului si i-au cerut sa treaca cu tot cu congregatie la ortodoxie. Popa, desi batran si bolnav, a refuzat categoric, asa ca baietii l-au bagat intr-o curte si i-au aplicat “tratament special”. Poate ca nu au vrut neaparat sa-l omoare (desi ma indoiesc), dar uite ca n-a rezistat “tratamentului” si n-a mai iesit viu din curtea aia. Dupa care a venit un popa nou, cu ochi albastri, ortodox la zi, care a facut ordine: a rezugravit biserica, a taiat teii din gradina bisericii, batrani de doua sute de ani, , a evacuat din casa parohiala familia preotului unit si s-a instalat el in loc. Iar turma tampita a taranilor din Ghijasa a continuat sa mearga la biserica de parca nu s-ar fi intamplat nimic! Nici mai tarziu, dupa multe decenii, chiar si dupa ce comunismul cazuse, nimeni n-a aratat vreun regret pentru cele intamplate si pentru comportarea lor: “Ce sa facem, ‘pile? Asa au fost vremurile!”.

joi, 22 mai 2008

Limba noastra-i o comoara

Mai ales cand o aplicam pe cate un dos de sef. Imi amintesc, oftand, cum lipeam cate o fierbinte limba pe buca directoarei de la scoala unde-am predat (unde i-am nenorocit pe copii, de fapt): “Dumneavoastra aveti dreptate, stimata doamna directoare! Rog sa se consemneze in procesul verbal sfatul nepretuit dat de doamna directoare intregului colectiv!”. Ehe, vremuri…
Azi, sub influenta nefasta a romglezei profesionale, fiecare jargon s-a dezvoltat pana aproape de un dialect distinct, dar toate au ceva in comun: au renuntat la pluralul de politete. Normal, daca engleza nu-l are, romana, care il are, de ce sa-l pastreze?! Gata, la gunoi cu el. Sefii le vorbesc subalternilor cu “tu” (ca inainte), iar subalternii sefilor tot cu “tu” (altfel decat inainte). Valeu, ce-am progresat! Asa da!
Partea mai gri din toata pictura asta roz e ca tot sefii au iesit in castig: cand nu esti de accord cu seful, fie ca-i zici “tu”, fie “dumneavoastra”, tot iti exprimi dezacordul in mod politicos (cu exceptia magicului moment al demisiei, ala-i se-parat!). Dar cand seful nu e de acord cu tine, ehe! Poate sa te faca albie de porci, ca doar sunteti prieteni, vorbiti la per tu, neh? Si intre prieteni se admit exprimari informale (“ba io te bag in pizda ma-tii!”), ca doar d-aia-s prieteni, neh? Sa stie de gluma!
Unde-am ajunge daca nimeni n-ar mai sti de gluma…?!

joi, 15 mai 2008

O trista confuzie

Stand eu stramb si judecand drept, ma intreb daca nu am fost prea berbecit in unele dintre posturile anterioare, si mai ales in unele dintre comentarii. Mai exact, se poate sa se fi strecurat o confuzie in vechea disputa “Cum e posibil sa nu crezi?!” vs “Cum e posibil sa crezi?!” (daca imi amintesc bine ce zicea Montesquieu in “Scrisori persane”: “Cum se poate sa fii persan?”, “Cum se poate sa fii francez?” – vedeti, clasicii-s mereu in viata!). Foarte simplu spus, confuzia ar suna “ateu = comunist ignorant”, daca privim dintr-un punct de vedere, si “credincios = sovin ignorant”, daca privim din celalalt.
Sa vedem. Religia comunismului a fost ateismul, sub pompoasa denumire “materialism dialectic”, care nu se stie ce era de fapt, cu exceptia faptului ca nu era bine sa-ti botezi copilul la biserica (“ca te iau astia la ochi”). Evident, erai luat la mai multi ochi daca apartineai alte confesiuni decat cea ortodoxa. In numele acestui ateism al comunistilor, zeci de mii de oameni au fost asasinati in conditii groaznice, unii dintre ei avand parte de torturi incredibile, de neimaginat (“experimentul Pitesti” al anilor ’50 sau moartea in detentie a inginerului Gheorghe Ursu, in anii ’80).
Cei mai multi dintre noi, nascuti intre ’70 si ’80, am inceput sa gandim cu propriile minti abia in anii de dupa revolutie, cand incepuse o febrila incercare de “recuperare”: atunci, dupa ce ne-a trecut febra Shambalei si a pelerinajului in Tibet, am inceput sa descoperim literatura “de rezistenta” a intelectualitatii: Nicu Steinhardt, Emil Cioran, Petre Tutea, oameni ai bisericii ca parintele Galeriu sau parintele Staniloae (au fost si sunt mult mai multi, dar nu ii stiu eu; i-am pomenit pe cei care mi-au venit primii in minte). Toti acesti oameni erau profund credinciosi, iar credinta lor fusese pusa la incercare (cum anume, refuz sa ma gandesc…) de catre comunisti. Forta scriiturii lor a fost si este foarte mare, si puterea de convingere deasemeni, din moment ce talentului innascut s-au adaugat credinta si suferinta. Ei au "formatat" intelectualmente generatia mea, cei intre 30 si 40 de ani, nu prin exemplul direct (noi am fost o generatie complet lipsita de maestri), ci prin literatura pe care au scris-o, prin cartile lor. Respect!
Exista, insa, si cei pe care acesti maestri nu i-au convins. Oricat de bine articulat e scrisul lor, e vorba totusi de un text de interpretare, nu de textul revelatiei, de cuvantul divin, de mesajul trimis de Cineva omenirii. Si aici intervine “divortul” intre cei ca mine (ateii) si credinciosi (crestini sau de alta religie): una e sa fii convins de un comentariu al mesajului, si alta e sa fii convins de mesajul insusi. Oricat de impresionat am fost de argumentatia asupra textului, am vrut sa citesc si textul propriu-zis. Care nu m-a convins. Deloc.
In schimb, multi dintre cei convinsi de comentatori au preferat sa nu parcurga si cartile biblice (sau alte altor religii). Din lene, din frica, din lipsa de timp? Sau toate astea la un loc? Nu stiu, dar acum am pus intrebarea. Astept sa ma conving ca m-am inselat, si ca nu astea sunt motivele pentru care mai nimeni nu citeste Biblia.
Dupa vorba pe care evreii au spus-o neamurilor (“inchinatorilor la idoli”): “Voi credeti in ce nu cunoasteti, dar noi credem in ce cunoastem”. Uite ca se poate spune si “Nu cred in ceea ce cunosc”. Si o spun fara a fi comunist!

luni, 12 mai 2008

Recursul la autoritate

N-am epuizat subiectul! Ce, credeati c-ati scapat doar cu atat?!
Am tras cu urechea la o discutie intre doua colege: se contraziceau pe nu stiu ce chestie (ceva profesional, oricum), si-am bagat de seama cum argumentau. Fiecare era convinsa de dreptatea ei, dar cum si-o sustineau? Aici e chichirezul!
“Eu sunt” si “Stiu de la…” (numele sursei, de obicei cineva renumit), astea erau argumentele principale. Exotic, neh? Adica, in loc sa-mi sprijin punctul de vedere cu ceva concret, eu invoc autoritatea cuiva! A mea (“Eu sunt manager, deci am dreptate!”) sau a altuia (“Asa a zis profesorul Jenica, deci asa e!”); pai ce treaba-i asta, domnule? Ramanem la “Magister dixit!”, ca aia micii? Bine ca nu recurgem la “infailibilitatea papala”, daca tot suntem p-aici!
Hai sa ne imaginam ca asistam la o disputa intre Papa de la Roma si Nicolaus Copernic, bietul. Zice Papa: “Pamantul e in centrul sistemului solar! Da’ stii de ce? C-asa zic eu, Papa, locotenentul lui sfantul Petrea! Tu cine esti, ma, de vii in fata mea si casti pliscul…?”. “Pai, sfintia voastra, eu”, ar zice Copernic, “sunt Nicolae Copernic, sarac lipit, batran si bolnav, de profesie preot de tara intr-un satuc din Polonia, nu stiu daca ati auzit de ea… Si zic ca Soarele este in centrul sistemului solar, iar asta o pot demonstra prin calcul!”. Dupa stilul “recursul la autoritate”, ar trebui sa-i dam dreptate Papei, neh?
My point is: n-are nici cea mai mica importanta CINE vine cu un argument. Ceea ce conteaza este argumentul. Degeaba ma ascund dupa fustele lui Petre Tutea sau ale altui greucean, atunci cand n-am dreptate, n-am. Degeaba ma infoi cu chestii de genul “Da’ tu cine esti, ma, de vorbesti?”, nu prostesc pe nimeni (poate pe cetatenii din agricultura, desi ma indoiesc). Degeaba imi invoc statutul (sau studiile, sau varsta, sau profesia, sau mustata): cand sunt aiurea cu drumul, nu conving pe nimeni. Poate doar sa ma mint singur.
Eleva mea Timeea m-a corectat: “Dom profesor, nu se pronunta “giant”, se pronunta “giaiant”, nu va suparati!”. M-am suparat ca un papagal si i-am raspuns: “Ba se pronunta cum zic io, ca aici io sunt prefesorul, nu tu!”. Penibil. Asta a fost acum zece ani, dar tot imi e rusine. De atunci am incercat sa ma las de sportul asta, al “recursului la autoritate”, dar sunt nu sigur c-am si reusit. Vad, insa, ca sunt destui care n-au reusit!

miercuri, 7 mai 2008

Prietenul nostru Alexandru

Iata ca un prieten pe care nu ni-l mai amintim, pe nume Alexandru, a preluat stafeta de la bunul Samo. Stafeta consta, buninteles, din a-mi da mie la gioale pe subiecte religioase. Nu despre asta vreau sa scriu acum, ce despre ceva ce mi-a fost sugerat de comentariile sale, anume: Cum discutam?
Intrebarea pare simpla. Si poate ca si e. Cele doua raspunsuri, mai mult decat evidente, sunt: “ca doi boxeri” si “ca doi negustori”. Prima abordare e cea mai raspindita, o cunoastem cu totii prea bine, am vazut-o de curand pusa in practica chiar pe blogul asta, de Samo si de mine, la comentariile alea: fiecare isi foloseste argumentele ca pe arme, pumni, picioare, ghioage, etc, incercand sa-si “doboare” adversarul (adica sa-l convinga ca se insala!), apoi sa ridice triumfator bratele in uralele publicului (adica ale voastre). Mai mult de 99% din discutiile pe care le angajeaza oamenii folosesc aceasta abordare, a “turnirului”, mai elegant spus, a luptei “cu retoricele suliti” cum zicea Eminescu, bietul.
Cealalta e incomparabil mai rar intalnita: cei doi interlocutori discuta, fiecare incercand sa afle informatii noi de la celalalt (ca doi negustori care se tocmesc, fiecare incercand sa dibuiasca pretul pe care interlocutorul il are in minte). Altfel spus, vorbesc cu tine in speranta ca tu stii ceva ce nu stiu eu, inca, dar in urma discutiei cu tine, aflu si plec de acolo mai destept.
Acum viu si va zic: de ce abordarea paguboasa, aia de boxer, prevaleaza asupra celei rentabile, de afacerist? Ar trebui sa fie invers, neh? Aparent, explicatia ar fi ca doi oameni care discuta nu au de schimbat informatii, ci pareri: adica, amandoi stiu aceleasi lucruri, tot ce pot schimba intre ei sunt opinii divergente asupra acelorasi fapte. Daca unul ar stii mai multe si altul mai putine, al doilea ar vrea sa il “stoarca” pe primul de info, neh?
Neh! Nu se intampla asa mai niciodata. Cu toata eventuala diferenta informationala dintre interlocutori. Cel mai probabil, pentru ca, asa cum zice Jerome K. Jerome (crestin militant si mare umorist in acelasi timp – caz rar!), “cel mai popular joc din lume e jocul de-a scoala: asezi in rand sase copii si tu te plimbi prin fata lor cu o nuia in mana; tu ii inveti si ii faci mai buni”.
Citatul este din memorie, desigur, dar cred ca pastreaza ce-a vrut sa spuna Maestrul: ne jucam de-a scoala de mici copii si pana la buza mormantului. Jocul de-a scoala e cel mai vechi si mai universal.
D-aia discutam discutii in contradictoriu, in loc sa discutam afaceri in consens.

Prietenul nostru Alexandru

Iata ca un prieten pe care nu ni-l mai amintim, din motive se pare bahice, pe nume Alexandru, a preluat stafeta de la bunul Samo. Stafeta consta, buninteles, din a-mi da mie la gioale pe subiecte religioase. Nu despre asta vreau sa scriu acum, ce despre ceva ce mi-a fost sugerat de comentariile sale, anume: Cum discutam?
Intrebarea pare simpla. Si poate ca si e. Cele doua raspunsuri, mai mult decat evidente, sunt: “ca doi boxeri” si “ca doi negustori”. Prima abordare e cea mai raspindita, o cunoastem cu totii prea bine, am vazut-o de curand pusa in practica chiar pe blogul asta, de Samo si de mine, la comentariile alea: fiecare isi foloseste argumentele ca pe arme, pumni, picioare, ghioage, etc, incercand sa-si “doboare” adversarul (adica sa-l convinga ca se insala!), apoi sa ridice triumfator bratele in uralele publicului (adica ale voastre). Mai mult de 99% din discutiile pe care le angajeaza oamenii folosesc aceasta abordare, a “turnirului”, mai elegant spus, a luptei “cu retoricele suliti” cum zicea Eminescu bietul.
Cealalta e incomparabil mai rar intalnita: cei doi interlocutori discuta, fiecare incercand sa afle informatii noi de la celalalt (ca doi negustori care se tocmesc, fiecare incercand sa dibuiasca pretul pe care interlocutorul il are in minte). Altfel spus, vorbesc cu tine in speranta ca tu stii ceva ce nu stiu eu, inca, dar in urma discutiei cu tine, aflu si plec de acolo mai destept.
Acum viu si va zic: de ce abordarea paguboasa, aia de boxer, prevaleaza asupra celei rentabile, de afacerist? Ar trebui sa fie invers, neh? Aparent, explicatia ar fi ca doi oameni care discuta nu au de schimbat informatii, ci pareri: adica, amandoi stiu aceleasi lucruri, tot ce pot schimba intre ei sunt opinii divergente asupra acelorasi fapte. Daca unul ar stii mai multe si altul mai putine, al doilea ar vrea sa il “stoarca” pe primul de info, neh?
Neh! Nu se intampla asa mai niciodata. Cu toata eventuala diferenta informationala dintre interlocutori. Cel mai probabil, pentru ca, asa cum zice Jerome K. Jerome (crestin militant si mare umorist in acelasi timp – caz rar!), “cel mai popular joc din lume e jocul de-a scoala: asezi in rand sase copii si tu te plimbi prin fata lor cu o nuia in mana; tu ii inveti si ii faci mai buni”.
Citatul este din memorie, desigur, dar cred ca pastreaza ce-a vrut sa spuna Maestrul: ne jucam de-a scoala de mici copii si pana la buza mormantului. Jocul de-a scoala e cel mai vechi si mai universal.
D-aia discutam discutii in contradictoriu, in loc sa discutam afaceri in consens.

luni, 5 mai 2008

Simplu, Dinamo

”Legi tovarasii ciudate cand faci politica”. Nu e un citat dintr-un film, ci dintr-un roman de dragoste (?!?!), mai exact din ”Pe aripile vantului”. Mi-a venit in minte aseara, la meci.

Inconceptibilul s-a produs: am tinut cu Dinamo. Sincer. Am stat cu inima cat un purice la atacurile adversarilor, am racnit de bucurie la golul lui Danciulescu, l-am scuzat pe Bratu pentru simulari (”o face pentru echipa!”), ba, la sfarsit, nici chiar Borcea nu mi s-a mai parut atat de infiorator de scarbos. De necrezut, neh?

N-ar fi incredibil daca n-ar fi vorba de mine: nu tin minte de cand urasc echipa Dinamo, dar nu imi amintesc sa NU o fi urat vreodata. Inseamna ca incepand de pe la 3-4 anisori, pentru mine raul absolut a purtat acest nume: Dinamo. Lumea in care m-am trezit aruncat si eu (desi, zau, nu stiu de ce!) era o lume bolnava, stramba, gresita, plina de minciuna, frig, foame, ignoranta, frica, lasitate, prefacatorie, proasta-crestere, hotie, murdarie, incompetenta, violenta, cruzime, primitivism tehnologic. 

Pentru ca toate astea trebuiau sa poarte un nume, le-am spus, simplu, Dinamo. Mai tarziu mi-am revizuit multe judecati pripite, dar ura a ramas undeva in fundul mintii, de unde, admit, n-am izgonit-o si nici macar n-am incercat. La nivel constient am inlocuit, pas cu pas, ”Dinamo” cu ”Ceausescu”, apoi cu ”comunism”, apoi cu ”dictatura” (aici am si ramas, dealtfel). La nivel emotional n-am inlocuit ”Dinamo” cu nimic. La fel ca mine sunt mai toti cei pe care-i cunosc, cu minima diferenta a etichetei.

Pentru dinamovisti, bunaoara, raul absolut este Steaua (cu argumente izbitor de asemanatoare cu ale mele). Pentru rapidisti, raul absolut se cheama ”Steaua & Dinamo”. Pentru cei din tara, raul absolut se cheama ”Bucuresti” ( sau ”bucuresteni”, ma rog): un cunoscut mai in varsta imi spunea odata ca ”voi bucurestenii ati huzurit in comunism, iar noi de-abia ne duceam zilele cu ratiile alea: voi n-aveati ratii!”. Argument final, in mintea lui (omul era sincer). Mai este si sarmanul Romi, prietenul nostru de-o viata, pentru care acest rau absolut s-a numit ”Romania” (pur si simplu!). Foarte multi oameni din minoritatile nationale au facut si fac confuzia asta, intre ”Romania” si ”regimul comunist din Romania”, iar bietul Romi n-a excelat vreodata in sesizarea nuantelor, ca dealtfel si multi maghiari...

Si uite asa, de dragul acestui nobil sport (la care ”nu ma pricep”, dar nu de asta-i vorba acum) am topait de bucurie odata cu Borcea. Sa mai zica cineva ca viata-i previzibila!

vineri, 2 mai 2008

10 Mai: ziua nationala

Cu Barna nu ma vad decat o saptamana sau cel mult zece zile pe an: oricat ar iubi cineva Piatra Craiului, sa ramai cat vrei e greu. Dar in astea zece zile avem de vorbit cat pentru un an intreg: eu am incredere in el si sunt sigur ca pana la urma va gasi un raspuns la misterul originii secuilor, macar ca asta ii va asigura titlul de “cetatean de dezonoare” al orasului Sfantu-Gheorghe. Avem bineinteles si multe diferende, cum a fost atunci cand cu statuia, de exemplu, sau altadata cu etimologia cuvantului “oras”. Dar amandoi avem radacini taranesti mult prea apropiate ca sa escaladam discutia; se stie ca la tara un conflict interpersonal implica intreaga comunitate si dureaza luni sau ani – spre deosebire de marile orase, unde un conflict consta de obicei in doua-trei injuraturi si un scuipat. Asa ca ori de cate ori discutia se apropie de controversa (si se apropie des), si unul si altul devenim ceremoniosi si deosebit de prudenti in exprimare; imi inchipui ca din afara “batem” binisor inspre penibil…
Cred ca intotdeauna exista un punct de vedere din care politetea sa para penibila; nu numai politetea intre persoane, dar si politetea intre natiuni. Mie, de exemplu, ca cetatean care plateste impozit tarii asteia, mi-ar placea si mi s-ar parea politicos sa ies la un gratar cand se da liber cu ocazia zilei nationale, sa mananc un mititel si sa beau un pahar de vin impreuna cu prietenul meu Barna, si el cetatean al tarii, si el cu impozitele la zi. Dar ce, pot? O data ca de ziua nationala e vreme rea si numai de gratar n-am chef; iar de Barna ce sa mai vorbim, ce naiba ar putea el sa “sarbatoreasca” de 1 Decembrie, chiar de-ar fi vremea cat de faina?!
Vedeti? V-am zis ca o sa vi se para penibil! Dar cinstit va spun, si mie mi se pare penibil sa pui ziua nationala la aniversarea celei de-a cincea uniri (de parca celelalte patru au fost caca-maca) si nu la aniversarea independentei, care, buna-rea, a fost una singura. Propun sa revenim la 10 Mai!
Iar lui Barna nu i-ar mai sta micu-n gat.