vineri, 28 iunie 2013

Nenea Ioan Pop din Mediaş

Ca să închei cumva acest iunie ploios, care nu ne-a lăsat nicio şansă de traseu, am fost într-o tură transilvană; nu c-ar fi fost ideea mea! De asemenea, în materie de execuţie propriu-zisă a ”turei”, nu eu am fost ăla care să-mi aduc vreo fărâmă de contribuţie. Doar ce-am făcut câteva poze.

Pentru că n-am fost, deci, bun de mare lucru, măcar să scriu un text sau două, să zic c-am fost şi eu în treabă. Că doar am vizitat Slimnicul, Mediaşul, Sighişoara, Târgu-Mureş, Cluj, Turda, Alba Iulia şi Avrigul, ceea ce nu-i rău deloc, pentru nişte bucureşteni pârâţi. Alţii nu văd toate astea într-o viaţă, noi le-am văzut în patru zile!

Povestea de faţă e foarte scurtă, n-are poantă şi se petrece la Mediaş, ceea ce îi conferă de la bun început o aură de exotism (”Ce s-ar putea petrece la Mediaş, în afară de vreo afacere Romgaz?!”). Păi asta s-a-ntâmplat, că l-am cunoscut pe domnul Ioan Popp.

Pentru cine nu ştie, Mediaşul a fost lovit teribil de comunişti, de industrializarea şi de sistematizările lor, dar mai păstrează încă o parte din zidul cetăţii (de pe vremea când era necesar să ai aşa ceva în Transilvania, pentru că toată ziua bună-ziua năvăleau tot felul de oameni la furat: ba tătari, ba turci, ba valahi, iar când nu năvălea nimeni, se băteau transilvănenii între ei, să nu-şi iasă din mână). Şi cum mă plimbam eu aşa pe langă zidul de cetate, bag de seamă că-n zid erau, una după alta, vreo şapte sau opt uşi. De neînţeles; uşi ca orice uşi, nicidecum porţi de cetate medievală. De ce să mai faci zid, dacă dup-aia îl deschizi oricărui nepoftit?!

Merg în lungul zidului, care la un moment dat se termină pur şi simplu. Acolo, în faţa ultimei uşi, una verde (nu asta din poză), era un domn în vârstă, care se odihnea pe un scaun. Mă duc la el şi-l întreb: ”Nu vă supăraţi, ce se află dincolo de uşa asta, dacă ştiţi cumva?”. El se uită la mine cu o privire extrem de nedumerită; eu repet întrebarea, mai rar, că poate nu înţelesese omul. El îmi răspunde şi mai rar: ”Ştiu, dragă, ce se află dincolo de uşă, cum să nu ştiu. Dincolo de uşă se află casă al meu”. De data asta, eu am fost cel cu privirea ”extrem de nedumerită”. Dânsului i se face milă de mine şi mă invită înăuntru: ”Hai să-ţi arăt”.

Descuie cu o cheie mare, apoi trecem amândoi prin poarta verde şi mă pomenesc într-un atelier vechi şi părăginit, plin de fel şi fel de gioarse. Nenea îmi explică agale că trebuie să mai trecem de o uşă, care dă în curtea casei, apoi îmi va descuia el o a treia uşă şi voi ajunge în strada Honterus, ”cea mai frumoasă din tot oraşul acesta!”. Ceea ce am şi făcut, nu înainte de a mă speria groaznic de un câine uriaş, care umbla dezlegat prin curte şi m-ar fi făcut carne de mici, dacă nu îl prindea bătrânul şi-l închidea în cuşcă (dulăul a făcut urât de tot, cred că era românofob din fire!). Nenea m-a trecut apoi prin curte, mi-a deschis portiţa curţii şi uite aşa am ajuns în stradă, străbâtând practic zidul cetăţii medievale Mediaş! Mă rog, ce-a mai rămas din ea...

Iată ce mi-a explicat bătrânul, pe când traversam curtea: ”Eu sunt maghiar, dragă domnule. De când am rămas singur, nu mai vine nimeni pe la mine, şi mi-i greu şi urât! Ioan Pop este numele meu, şi aici locuiesc de tare mult, numai că acum îs singur. Doar cu câinele acesta. Iar aceasta este strada Honterus, cea mai frumoasă stradă din oraşul vechi, şi casele de pe partea aceasta de aceea au uşi în spate, ca să poată ieşi oamenii în strada cealaltă, în Brâncoveanu, că aceea-i mai mare şi cu trafic de maşini. Aici pe Honterus este linişte. Era frumos mai demult, când erau şi aici oameni tineri. Acum am rămas bătrânii şi tare-i păcat, că strada îi tare faină”.

S-a mirat când i-am spus că sunt din Bucureşti şi c-am venit să fac turism. Clatina din cap cu îndoială, probabil că nici nu mă credea: ”Nu prea vine lumea, tânăretul... pe la mine nu mai vine nimeni. E greu singur, e greu”.

Asta e toată povestea. Da, ştiu, nu are poantă. Tot ceea ce ar fi de spus e gândul care mi-a venit atunci şi care m-a făcut să scriu textul: dacă e cineva care îi cunoaşte familia domnului Pop, fiu, fiică, nepoţi, nepoate, ce-o avea şi el, îl rog eu frumos să le spună celor din familie să mai treacă pe la el, când au timp. Vă daţi seama că nu am cum să intuiesc, din acest fragment minuscul, povestea vieţii lui Ioan Pop din Mediaş, dar înţeleg că se simte singur la bătrâneţe. Iar cu mine s-a purtat foarte frumos, că nimic nu-l obliga să mă lase să trec prin curtea lui şi să-mi spună despre strada Honterus şi despre misterioasele uşi din aleea zidului cetăţii. Totuşi, a făcut-o. Respect! Şi nu uitaţi: spuneţi-le celor din familia Pop că-i rog eu să mai treacă pe la el. Pentru că (îl citez): ”E greu singur, e greu”.

joi, 20 iunie 2013

Cerşetoria: azi, Timişoara



Pe platforma CriticAtac, scriitorul şi publicistul Vasile Ernu a publicat azi un articol intitulat „Sînge pe căpşuni, rasism social sau „lumea a treia” de lîngă noi”. M-au interesat în cel mai înalt grad câteva consideraţii din text, cele privind cerşetoria şi cum abordează timişorenii această chestiune (nu o numesc „problemă socială”, vedeţi imediat de ce). Iată trei citate din textul domnului Vasile Ernu:
 
„Recent am făcut o vizită oraşului Timişoara. Mergeam prin oraşul care se mîndreşte cu nivelul cel mai ridicat al bunăstării din România. Pe stradă am văzut mai la fiecare colţ, acolo unde apar semnele de circulaţie, nişte indicatoare cu însemnul poliţiei şi al primăriei. Pe ele scria mare: Azi cerşetor, mîine agresor! Îţi doreşti asta? Era vorba de o campanie dusă de primărie şi poliţie împotriva cerşetorilor. Această inscripţie m-a oripilat şi m-a trimis cu gîndul la însemnele pe care le purtau obligator pe mîna evreii în perioada fascistă.”

„Ei bine, aici deja avem o problema gravă pentru că practic avem o lege prin care încadrăm juridic sărăcia la caz penal şi o pedepsim. Pentru că ce este în esenţă cerşetoria dacă nu ultimul, sau poate singurul mecanism economic prin care omul exclus din cîmpul social şi economic mai poate presta o forma de muncă ultramarginală. Să nu uităm că în toate culturile şi civilizaţiile pe care le cunoaştem cerşetorul era protejat. În cultura creştino-iudaică cu care Europa se mîndreşte cerşetorul avea un loc aparte, era protejat.”

Azi cerşetor, mîiine agresor! Îţi doreşti asta? ne întreabă poliţia şi puterea locală de la Timişoara. Alături stă un alt placat-indicator: Timişoara curată. Nu arunca ţigările pe jos. „Civilizaţia”, „curăţenia” Puterii merge mînă în mînă cu indicarea „duşmanului” care azi îţi murdăreşte oraşul iar mîine va fi agresorul care îţi va pune viaţa în primejdie.”

Ce am înţeles eu din primul citat: cerşetorul din România anului 2013 este în pericol, la fel ca evreul din Germania anului 1943. Arc peste timp: 70 de ani, două regimuri criminale îşi ucid cu sânge rece o parte din concetăţeni. Interesant.

Ce am înţeles eu din al doilea citat: cerşetorul a fost întotdeauna şi pretutindeni un protejat social, numai în România anului 2013 această lege universală a umanităţii este încalcată. Şi mai interesant.

Ce am înţeles eu din al treilea citat: oraşele curate sunt antiumane, pentru că ele sunt un mijloc de a spăla pe creier o parte a populaţiei pentru a o face să comită crime împotriva celeilalte părţi, cea care cerşeşte şi aruncă pe jos mucurile de ţigară. Din ce în ce mai interesant.

Şi toate astea se întâmplă, vai, în Timişoara, oraşul care a dat Revoluţia şi e poarta europeană a ţării. Concluzie inevitabilă: hai să ne pişăm pe Timişoara şi pe Europa, după care să înfiem fiecare câte-un cerşetor.

În ceea ce mă priveşte, concluzia nu mi se aplică, pentru că eu am înfiat deja unul. Pe mine însumi.

miercuri, 19 iunie 2013

19 mai 2013

Ne vedem la toamnă! Tot la semi (nu ne batem joc!). În octombrie, pe 5 sau pe 6, n-am înţeles exact (dacă ţii neapărat, dă un search pe Google).

Bahtalo!

marți, 4 iunie 2013

Marele Război pentru Apărarea Patriei



Mereu m-am minunat de insensibilitatea rușilor la ridicol: cum să te încoțopenești singur împotriva tuturor și să-l poreclești pe WW II ”Marele Război pentru Apărarea Patriei”? Nu simți că ești penibil, că te râde lumea și cu curul? Dacă eu, referindu-mă la momentul când simpatica Olga m-a scăpat de virginitate, aș folosi perifraza ”Marele Act Sexual de Patru Secunde”, n-aș fi de batjocura tuturor? Atunci, rușii cum de se bagă singuri în smoală și se tăvălesc prin pene, special ca să-și facă lumea râs de ei?!

Am găsit explicația în cartea ”Butoiul și cercurile. 21 iunie 1941 sau când a început Marele Război pentru Apărarea Patriei” a lui Mark Solonin. Paranteză: pentru cine este interesat de subiect, cartea este excelentă, cu adevărat profesionist scrisă (poate prea profesionist, din punctul meu de vedere: omul e istoric de meserie și își susține punctul de vedere cu documente originale, citate in extenso), iar ideea ei e simplă: poporul rus nu a intrat sufletește în războiul antigerman la 21 iunie 1941, ci cândva între decembrie 1942 și martie 1943 (aproximativ între bătălia de la Stalingrad și cea de la Harkov). Până atunci, pe ruși i-a durut în coate de război, l-au considerat o afacere între Hitler și Stalin și așteptau să crape comunismul, să se facă pacea ca-n 1918 și să-și înceapă fiecare viața de la capăt, fără comuniști. Când și-au dat seama că asta nu se poate, atunci s-au apucat serios de război. Cu consecințele care se știu.

Cu totul întâmplător, Solonin explică clar (pentru un nerus ca mine) ce e cu titulatura asta pompoasă dată războiului. Chestia e că prin 1848 (sau poate mai târziu, între 1853 și 1856), pe ruși i-a apucat pofta de eroisme și-au căzut într-o criză de autoadmirație, așa c-au rebotezat războiul din 1812-1813 cu un nou nume: ”Războiul pentru Apărarea Patriei” (Otecestvenaia Voina). Iată un început! În 1915, când luau de la nemți bătaie după bătaie, au scos ideea de la naftalină și-au rebotezat războiul în desfășurare cu un nume nou: ”Al Doilea Război pentru Apărarea Patriei” (Vtoraia Otecestvenaia Voina). În registrul ăsta, WW II ar fi trebuit să se numească ”Al Treilea etc”, dar nu i-ar fi convenit lui Stalin să fie comparat cu de-alde Alexandru I sau Nicolae II (măcar că ăia fuseseră oameni, nu javre ca el), așa c-a produs-o pe-asta cu ”marele”: Velikaia Otecestvenaia Voina. Și așa i-a rămas numele în capetele a zeci de milioane de ruși. Bine c-am aflat acum și eu, să nu mor prost!

Apropo: crezi că românii-s mai deștepți? Întreabă-l pe orice tataie când a fost WW II, între ce ani. O să-ți recite pe nerăsuflate: 1941 – 1945. Exact la fel ca un rus. Nicio diferență. Aceeași școală, aceleași rezultate.

Carasul și caracuda



Sunt cel mai mare dobitoc! Da’ dobitoc rău, nu așa: ani în șir am umblat la pescuit și ziceam că mai știu câte ceva. Ani de copilărie, nu zic, dar orișicum. Mă mândream că știu să nu confund roșioara cu babușca, de exemplu (o fi și greu!), sau obletele cu săbioara. Observați, vă rog, cam care era nivelul meu de profesionism într-ale pescuitului. Dar nu asta contează. Contează c-am fost prost și ignorant. Iar în lumea în care trăiesc eu (adică cea din interiorul craniului meu), orice e scuzabil, în afară de ignoranță.

Eu am crezut, până ieri, că printre peștișorii neaoși (geto-dacici!) din limpezile apei ale curatei mele patrii (smile), se numără și carasul. Mă rog, eu ”carași” n-am prins niciodată, cel mult cărășei. Pe lângă porcușori, plătici, bibani, ”regine”, țestoase și cele patru specii de rechini giganți enumerate în primul paragraf, cam astea mi-au fost capturile în zece ani de pescuit. Ca să aflu, ce?
Carasul nu e băștinaș! Nu e neaoș! Nu e nativ, nu e geto-dacic, nenorocitul, trădătorul, veneticul dracului! E adus din China, la fel ca novacul și ca ”regina” sus-pomenită! Cu alte cuvinte, carasul, ticălosul, e un fel de boanghină sau de bozgor, pripășit pe plaiurile mioritice doar de vreo câteva zeci de ani, cu nu se știe ce intenții perfide (poate vrea să ne fure Ardealul?!). Și eu, idiotul, care de atâtea ori l-am prins și l-am pupat în bot și i-am făcut vânt înapoi în baltă, să trăiască și el! Măcar să-l fi dat la pisică...

Dar avem și noi ”carasul” nostru, aflat pe-aici de când lumea și pământul, încă de când maimuțele s-au dat jos din copaci și s-au făcut daci, dacă nu chiar mai demult. Pe carasul strămoșesc îl cheamă ”caracudă” și a ajuns atât de rar, că puțini pescari se pot lăuda că l-au avut în undiță. Ba încă mai rău: mulți dintre ăia care l-au avut, nu l-au recunoscut, n-au știut ce e! Or fi zis că e caras! Vă dați seama ce primejdie ne paște din partea alogenilor? La arme, români! Să ne apărăm patria! Jos carasul bolșevic, sus caracuda geto-dacă!

Ce, dacă ungurii au ”portocala” lor, noi de ce să n-avem ”carasul” nostru?

Cerșetoria: muncă, artă sau comerț?

În articolul „Romii vor respect, noi le dăm integrare pe pâine”, Cătălina Tesar pune în discuție o problemă foarte interesantă: cerșetoria este muncă? Dacă nu, atunci ce e? Artă, comerț, escrocherie? Aceasta e numai unul din punctele de interes ale articolului (sunt multe altele), dar eu mă opresc doar asupra lui și a întrebării care a declanșat o grămadă de comentarii (vă recomand insistent să le citiți, mai ales pe cele ale comentatorilor Cutare, Bogdan Perdivară și Adi Dohotaru): cum poate pretinde respect social un cerșetor? În numele a ce poate fi respectat un om care se târâie pe jos, implorându-mi mila? Nu cumva el obține bani tocmai sacrificându-și dreptul la respect?

Înainte de a continua (de fapt, n-are rost, trebuie să citiți articolul și comentariile), iată câteva citate din textul Cătălinei: „De fiecare dată când se întorcea din străinătăţuri, tanti Maria îmi povestea cum a dus-o acolo: seara plângea după cei de acasă, se frământa şi se gândea la ce or face în lipsa ei, iar ziua nu-i tăcea gura la cerşuit, şi mai ales îndura durerile de mâini şi picioare. Nu-i treabă uşoară să stai în genunchi uneori până la trei ore, nemişcat, în faţa unei biserici, cu mâna întinsă. La cei 60 şi ceva de ani ai ei, tanti Maria duce în spate toată gospodăria [...]; a început, au dus-o alţii prin ţări străine, acum merge cu ochii închişi, zice ea, la Padova, Paris, Veneţia, ştie toate drumurile, limbile le prinde repede, una moneta per mangiare; monsieur, s’il vous plait; tanta povera… [...]; pentru romii cortorari pe care îi ştiu de 10 ani de zile şi în mijlocul cărora am trăit între 2008 şi 2010, cerşitul este muncă. Când merg la cerşuit, îmi zicea odată tanti Maria, muncesc cu mâinile şi îmi consum nervii”.

Bun, deci un fapt precis. Pentru țigani, activitatea de cerșit e muncă, pur și simplu. El sau ea prestează un serviciu societății, iar societatea îl/o plătește cu bani pentru acel serviciu. Înțeleg că din punctul de vedere al personajului „tanti Maria”, nu e nicio diferență între ea sau femeia de serviciu a unui bloc, care mătură aleile și spală scările blocului. Iată un punct de vedere la care, sincer, nu m-am gândit.

Alt aspect al Weltanschauung-ului țigănesc: „[...] romii se raportează la universul înconjurător, incluzând aici populaţiile din care acesta este constituit, ca la „natură”, din care iau, selectiv, obiecte şi practici pe care le supun unui proces de domesticire sau culturalizare. Astfel, populaţii pe care noi le clasificăm ca fiind marginalizate îşi creează un univers de reprezentări în care ei apar ca fiind centrul lumii. Nu fac asta datorită unui soi de falsă conştiinţă care ar nega evidenţa marginalizării sociale, de care de altfel sunt perfect conştienţi. O simt pe pielea lor [...], numai că în logica lucrurilor şi a valorilor la care ei se raportează, astfel de evenimente pe care noi le numim „discriminatorii”, nu afectează sistemul intern de referinţă la care se raportează un rom pentru a fi considerat ca atare de semenii lui. Pentru cortorari de exemplu, acesta înseamnă performarea în viaţa de zi cu zi a unor practici care sunt menite să ducă la perpetuarea, într-un mod semnificativ, a ciclurilor generaţionale. [...] Sunt gesturi şi practici care rămân invizibile pentru outsideri şi care datorită invizibilităţii şi impenetrabilităţii lor au, ca sa zic aşa, forţă regenerativă pentru romi. Îi fac pe cei pe care noi îi considerăm „marginali” să se simtă a fi punctul de referinţă al lumii”.

Am citat, desigur, din articolul Cătălinei. Mă rezum la două idei: eu, românul (sau ungurul, sau francezul, sau polonezul) sunt pentru țigan o parte a naturii, din care el, prin firea lui de vânător-culegător, se poate servi după bunul plac. Adică portofelul meu sau mașina mea sunt recoltele lui legitime! Așa cum eu culeg două-trei dude dintr-un copac din parc și le ronțăi cu plăcere, la fel are și el dreptul, în propria lui reprezentare despre lume (Weltanschauung) să-mi fure proprietatea sau, de ce nu, să-mi violeze nevasta (în fond, și aia-i „natură”, nu?). Interesant! A doua idee: pentru țiganul de la marginea societății (a oricărei societăți), el și tribul lui sunt centrul lumii, restul e decor de teatru, un fel de butaforie fară nicio importanță, niște muțunache de gadjo („albi”) care se agită și ei aiurea, în lumea lor golită de sens. Golită de sens, dar plină de bunuri materiale („natura” în viziune țigănească!) numai bune de cules. Din ce în ce mai interesant!

Cred că articolul reușește performanța de a demonstra cu vârf și îndesat exact opusul a ceea ce și-a propus, anume că romii merită respect din partea gadjo-ilor (chiar dacă ei nu trebuie să ofere în schimb același respect; din articol nu se înțelege de ce). Dar să revin la întrebarea din titlu: ce e cerșetoria?

Unu: e muncă. Da, dacă e de luat în seamă numai efortul fizic, atunci e muncă. Admit că nu-i deloc ușor să zaci răstignit pe trotuar, ore în șir, îngăimând aceeași litanie monotonă. Eu, unul, n-aș fi în stare. Fizic. Psihic, nu discut.

Doi: e artă (performance). La fel ca un cântăreț, actor sau acrobat, și cerșetorul pune în scenă un spectacol menit să convingă publicul. Dacă spectacolul nu este reușit, atunci cerșetorul este eliminat de pe piață de concurență, de ceilalți cerșetori, care sunt mai convingători și primesc mai mulți bani. Admit argumentul, dar nu pot să nu-l duc până la ultimele lui consecințe: un copil schilodit de părinți și trimis la cerșit este un performer mai bun decât o babă care zice „una moneta per mangiare”, ca tanti Maria. Concluzia e că, în spiritul legilor pieței libere, copiii trebuie schilodiți, mutilați, orbiți etc, pentru a fi cât mai buni performeri (în a stârni mila). Mi-e teamă că aici se oprește imaginația mea în a discuta natura cerșetoriei; nu vreau să merg mai departe.

Trei: e comerț. Eu, cerșetorul, îți ofer spre vânzare (ție, client) o imagine teribilă a decăderii umane, iar tu mă plătești pentru că eu ți-am oferit un termen de comparație („Uite, așa ai fi putut fi și tu, dar nu ești, norocosule!”). Admit. Din moment ce această meserie, cerșetoria, există din cele mai vechi timpuri istorice (alături de meseriile de prostituată, preot sau cămătar), înseamnă că societatea umană are nevoie de ea. Poate că eu n-am nevoie de cerșetori, așa cum n-am nevoie de prostituate, preoți sau cămătari, dar au alții. Deci, prin natura ei, societatea omenească „secretă” cerșetori. Nu am nimic de obiectat. Cu condiția ca asta să fie alegerea liberă a unei persoane. Și iar ajung la copiii, schilodiți sau nu, trimiși de părinți la cerșit.

Cred că ei sunt singurii demni de respect. Așa cum un porc, o găină sau un sclav sunt demni de respect, de un anumit fel de respect: sunt ceea ce sunt, nu au avut șansa de a alege. Ar fi ca și cum ai disprețui o urzică pentru că te urzică: ce, a fost alegerea ei?

Pe de altă parte, chiar și dacă „respecți” o urzică sau un mărăcine, tot n-o să-i consideri vreodată egali cu tine. Atunci, pe cerșetori de ce i-ai considera?

Basarabia



Ani în șir am râs de români și de unguri. Românii nu știau decât minciunile naționale pe care le-nvățaseră la școală, în comunism (și pe care profesorul Boia le numește, duios, ”mituri”), iar ungurii se credeau deștepți, că auziseră de pe la părinți că alea-s minciuni, dar în schimb luaseră de bune propriile lor minciuni naționale (să le spunem ”mitologii”, ca să fim în acceași notă cu don profesor).

Dar uite că mi-a venit și mie rândul. Asta e!

Am crezut sincer că explicația aia cu numele teritoriului dintre Prut, Dunăre, Nistru și mare este fundamentată științific. Că, adică, cândva prin secolele XIII sau XIV, domnitorii nou-născutei Țări Românești aveau un soi de control (militar, politic, simbolic... cine știe?) asupra Bugeacului, și că de-atunci a rămas acelei pătrățele de pământ porecla ”Basarabia”, în amintirea dinastiei care domnise acolo, chiar dacă pentru puțin timp. Și că, pe urmă, denumirea s-ar fi aplicat, cine știe din ce motive obscure, asupra întregului teritoriu cedat Rusiei la 1812. Și, deci, nu e nimic jignitor să îi numesc pe cetățenii Republicii Moldova ”basarabeni”. Nu numai că nu-i jignesc, mă gândeam eu în capul meu, dar chiar îi flatez, că actuala Republică e sensibil mai mică decât ”Basarabia” de la 1812. Ca să fac o comparație, e ca și cum mi-ar zice mie cineva ”român mare”, în loc de ”român”!

Înainte de a merge mai departe, o precizare: prin ”Bugeac” înțeleg actualele raioane ucrainiene ale oblastului Odessa, din dreapta Nistrului, plus raioanele Republicii Moldova de la sud de linia (imaginară) Bender – Leaova, adică ceea ce se cheamă acum ”Regiunea de dezvoltare Sud” în jargonul administrativ de la Chișinău. Am terminat precizarea.

Ei bine, așa cum demostrează Marian Coman, în cartea ”Putere și teritoriu. Țara Românească medievală (secolele XIV – XVI)”, nici vorbă de vreo formă de control politic al dinastiei Basarabilor asupra Bugeacului. Nimic! Numele ”Basarabia”, aplicat Bugeacului, apare târziu de tot, pe hărți tipărite în Italia și Germania, și provine din crasa ignoranță a Europei Centrale față de geografia și toponimia Europei de Est. Inițial, Țara Românească apărea pe hărți ca ”Basarabia” (logic: țara dinastiei basarabe!), dar pe urmă i-a fost schimbat numele în ”Ungrovlahia” (iar logic: țara ”vlahilor” de lângă Ungaria), așa că denumirea ”Basarabia” nu mai denumea acum nimic. Deci au împins-o și ei mai spre est, în niște ținuturi despre care n-aveau nici cea mai vagă idee. Foarte interesante sunt și tribulațiile, pe hărți, ale Moldovei (numită la început ”Valahia”, incredibil! Nu asta am învățat la școală!), dar vă las să le descoperiți singuri. Merită!

Ergo: este jignitor să-i spui cuiva din Republica Moldova că e ”basarabean”, pentru simplul motiv că oamenii de-acolo nu și-au spus niciodată așa. Ei și-au spus întotdeauna ”moldoveni” sau ”moldovani”, ceea ce dealtfel afirmă, cu surprindere și nedumerire, însuși Miron Costin (găsiți citatul exact în cartea lui Coman). El, săracul, abia la studii, în Polonia, a aflat că un sfert din țara lui era cunoscută în Europa ca ”Basarabia” și că europenii (polonezi, în cazul ăsta), erau convinși că se numea așa pentru că fusese ”sub Basarabi”! Nici Miron Costin, nici moldovenii din Cetatea Albă sau din Chilia nu auziseră de-așa ceva, neam de neamul lor... și vorba aia, erau pe-acolo cam de multișor!

Nici mie nu mi-ar plăcea să mi se spună la Chișinău ”Bă, ungrovlahe!”. Bine, nici actualul ”Mă, țîgan împuțît!” nu-mi place, dar măcar cu ăsta m-am obișnuit și-l pun pe seama îndoctrinării sovietice (și, acum, rusești). Totuși, asta va trece, sper. Dar dacă le intră chișinăuanilor ”ungrovlahe” în cap... păi nici nu le mai iese!

Lupoaicele tinere din anglistică



Mi-a picat în mână cartea ”Declinul imperiilor. De la glorie la ruină. Povestea marilor imperii antice” de Cormac O’Brien, un autor american cunoscut mai ales pentru compilări de anecdote istorice din viața personalităților americane (președinți, generali, secretari de stat, congresmeni, plus - și mai ales! – nevestele și amantele lor). După cum vedeți, nu tocmai un specialist în istoria Lumii Vechi, acest O’Brien. În consecință, și cartea lui abundă în erori de tot soiul, unele scuzabile la un american, altele mai puțin scuzabile la un istoric și autor, american sau nu.

Ceea ce este, însă, extraordinar, este traducerea. Citesc numele traducătorului: Daniela-Georgiana Arșinel și Ruxandra Apetrei. Deci nu e vorba de un traducător, ci de două traducătoare; până aici, nimic ieșit din comun, că la traduceri e foarte obișnuită munca de echipă. În acest caz, rezultatul este catastrofal, iar aceste două fete ar trebui să se-nchidă singure în gineceu și să nu mai iasă de-acolo până nu le-or crește mustăți. Sau până nu învață limba română. Sau măcar ortografia ei.

Ce ziceți? ”Printre cele mai valoroase produse pe care hitiții le achiziționau de la asirieni se găsea și aluminiul, pe care aceștia îl foloseau în aliaj cu cuprul extras din propriul ținut, pentru a obține bronzul”. Pur și simplu. Englezescul ”tin” a devenit ”aluminiu” în traducere tinerelor noastre angliste! Las la o parte faptul ca aluminiul a fost descoperit prin secolul XIX a.C, în Europa, și nicidecum în secolul XVIII b.C, în Anatolia; dar să nu știi din ce-i făcut bronzul și să te-apuci să traduci o carte de istorie antică, fie ea și ”de popularizare”, asta e prea de tot!

Alta: ”Noua ordine imperială impusă de Dioclețian era numită adesea «stăpânul» pentru a o deosebi de principatul stabilit de Augustus”. Deci titlul imperial ”Dominus” a devenit, în traducerea fetelor,”stăpânul”!

Sincer, mă opresc aici, c-aș putea continua toată ziua. E plină cartea de perle d-astea. Nu știu cine le-a-nvățat pe cele două domnișoare engleza, istoria și mai ales româna, dar eu îl sfătuiesc pe respectivul profesor să se sinucidă cât mai repede.