vineri, 11 octombrie 2019

Leaota

N-ar prea fi mult de spus din prezent: o cabană dezafectată, despre a cărei reconstrucție se vorbește de ani și ani (nu chiar de trei decenii, doar de două), dintr-un masiv care-a cam fost uitat de turiști (rău), dar nu și de ciobani (rău), nici de braconieri (rău) și nici de hoții de lemne (cel mai rău). Pare ciudat, dar între aceste patru categorii există mereu un fel de echilibru (sau mai exact, „o stare de foarte fragil echilibru”): unde-s mulți ciobani, cu toate ale lor – stâne, câini – nu sunt braconieri, iar turiștii nu se simt prea bine; invers, unde-s hoți de lemne, turiștii și braconierii prosperă ca pârșii (camioanele și tractoarele hoților „deschid” drumurile de acces spre creastă, iar în urma tăierilor rase de pădure apar „dumbrăvirile”, adică desișuri teribile de vegetație, unde vânatul se poate înmulți la adăpost de câinii ciobănești). Dar azi e vorba de altceva.

Istoric, cabana Leaota a fost mereu o redută a târgoviștenilor și a comunității de târgovișteni din București. Sigur că întâlneai acolo turiști de peste tot, dar cine-i obișnuit cu cabanele știe despre ce vorbesc; în ani de zile, fiecare cabană adună în jurul ei o sumă de credicioși, un nucleu „tare”, o cvasi-bulă în care fiecare se cunoaște cu fiecare și se pot baza unii pe alții. Bunînțeles că se construiesc și dușmănii pe viață, de ce nu? Dar și câte-o iubire, mai mică sau mai mare.

Anul 1987. Grup vesel de liceeni la cabana Leaota: nu numai că urma să rămânem peste noapte, dar aveam și bani să plătim cazarea! M-am găsit, repede-isteț, să fac eu pe organizatorul, și până să strâng bani de la toată lumea, până să achit cabanierului, până să întreb pe fiecare ce vrea de mâncare la cină, văd că perechile se făcuseră și că fata cu care venisem eu de mână se pupa deja cu altul. Ce era să fac? M-am repezit la afinată și m-am îmbătat ca o spălătoreasă.

Intru-n cameră să dorm. Dar intestinele-și cer drepturile. Prin aburii beției, văd o găleată într-un colț și mă așez pe ea, cu un oftat fericit, evacuând jeturi de afinată în apa de băut adusă cu greu de la izvor. În timp ce realizez dezastrul, îmi dau seama că nu sunt singur în cameră: pe-un prici, doi tineri făcuseră pasional dragoste până să-i paralizeze mirosul afinatei semi-procesate. 


***


Casa Ovidiu: rămăsesem la „traversări”, mai exact la traversarea din Valea Prahovei în Valea Ialomiței. Nu peste Bucegi și Leaota (aia-i pentru altă dată), ci doar peste piemontul de sud al Bucegilor, între Comarnic și Moroieni. Săptămâna trecută plecasem din gara Comarnic și ajunsesem, cu chiu, cu vai, la pensiunea Căprioara din satul Talea; drumul a fost un coșmar, după ore și ore de sărit garduri prin grădinile oamenilor și rătăcit „drumul” de atâtea ori, încât la un moment dat am vrut să-mi pun cortul pe loc, acolo unde mă aflam. Dar a apărut un domn dintre boscheți și mi-a zis că nici să nu mă gândesc, c-acolo nu-i codru și nici teren viran, acolo-și parchează el tractorul când vine de la job (de aia am scris „drumul” între ghilimele!). M-am reînhămat, deci, la rucsac, și hai-hai, până-n fapt de seară am ajuns la Căprioara. Prețuri mari la pensiune, dar n-am nimic de zis: oamenii oferă condiții, ce-i al lor e-al lor. Ca să zic așa, condiții au, turiști nu prea au: colegii mei de cazare erau șnapani din București, plini de bani, nu turiști. Dar asta nu era treaba mea, eu m-am culcat odată cu găinile. Nu și-a doua oară, vorba bancului...

Pentru c-am plecat a doua zi înainte de șapte, temându-mă de ce-i mai rău – păi nu? Dacă pe hartă e foarte clară legătura dintre Comarnic și Talea, iar mie-mi ia o zi, cât o să-mi ia s-ajung din Talea la Mușcel, peste cumpana apelor? M-am înșelat complet. Drumul a baleiat printre pășuni, livezi și fânețe, foarte blajin (pantă mică, boierie!), iar localnicii oamenii erau la lucru, n-am avut nicio problemă să primesc indicații precise. Am ajuns în pădure, am traversat-o, iar în circa trei ore eram în sat, în Mușcel. Dacă toate traversările ar fi ca bucata asta, mi-aș deschide agenție turistică și-aș vinde „traversări” la toți grașii, chiar și bucureștenilor. Om mă fac!

Din păcate, Talea – Mușcel este o excepție, o pasăre rară, la fel ca și Casa Ovidiu. Care nu e pensiune, e pur și simplu o casă, nici măcar (permanent) locuită. Dacă-l știi pe proprietar, pe Ovidiu ăsta, te duci la un vecin de-al lui, ceri cheile, intri ca-n ograda lui tac-tu și te pui pe chef. Cu bunătățile de la tine din rucsac, bunînțeles: în Casă nu există nimic de băut, iar de mâncat doar niște mere. Și poate nuci, eventual – dar numai iarna. 


***


Dacă vă întrebați de ce în Casă nu există nimic de băut, atunci trebuie să aflați că acea Casă ține de Un Cuib de Demoni. Iar dacă vă mai întrebați care dracul e „cuibul de demoni” la care mă refer, păi atunci să știți că acel cuib este Mușcelul însuși. Ca să iasă treaba, Mușcelul a pus la bătaie cuibul, iar eu am pus demonii. Și uite așa avem și-o poveste despre the dark side a Forței Mușcelului, pe care-am experimentat-o pe propria piele. N-aveți, deci, nicio grijă că vă voi minți: am eu destule pe cap și fără asta.

Mă sună Ovidiu, omul Casei: „Maestre, dai și tu un text despre?”. Am intrat în alertă. Ovidiu nu-mi spune niciodată „maestre” și nu mi-a cerut nimic în viața vieții lui, darămite un text! L-am întrebat despre ce e vorba. Mi-a explicat. I-am promis că „bine”. Evident, „bine” a și rămas! Când și când, Ovidiu mai revenea cu întrebarea, eu mă cramponam de „bine”-le meu, până ce-a-nceput să se mire de-adevăratelea: „Ce e, mă, cu tine?”. Chiar, ce?

Am stat și m-am gândit. Și după ce-am terminat de gândit m-am pus pe cugetat, ca ardelenii, iar rezultatul este atât de jenant, că am nevoie de un mare efort de voință ca să-l aștern în scris: la Mușcel m-am făcut cândva complet de râs, astfel încât am preferat să îngrop respectiva amintire în uitare și-ngropată s-o las. Până când pământul reavăn al uitării mele a fost brutal răscolit de cazmaua întrebărilor lui Ovidiu, iar acum n-am ce face, trebuie să scot osemintele din groapă și să le expun în vitrină, pe post de sfinte moaște, să le pupe generațiile viitoare și să cadă-n transă. Ergo: se petrecea acum niște ani, nu mulți, dar nici puțini; Casa Florea de la Mușcel era gata, iar trupa lui de prieteni începuse să-nvețe să se adune acolo spre sfârșit de săptămână. Când unii fideli se întâmpla să lipsească, apăreau figuri noi, iar Casa nu ducea niciodată lipsă de oaspeți, aș zice chiar dimpotrivă, nu era ea destul de mare pentru câți prieteni aveau prietenii prietenilor lui Ovidiu. Uite așa!

Printre oaspeți m-am numărat atunci și eu, cu diferența că-l știam pe Ovidiu mai de multișor, cam de prin 1992, dacă nu mă înșel. Nu eram chiar „amic de ultimă oră” – cu atât mai rău pentru mine! Pentru că, în acel week-end anume, roata vieții se-nvârtise cu Ovidiu în poziția „sus” și cu mine în poziția „jos”: el avea un rost, un serviciu, o Casă de vacanță la Mușcel, doi copii superbi și o nevastă pe care mi-o dorisem pentru mine (da, încă din 1992!), plus o mașină de teren cum au numai durii, adică o Lada Niva. Pe de altă parte, eu eram șomer, nu posedam pe lumea asta decât mătreață, iar prietena mea de atunci plecase la mare c-un corporatist din Iași. Ba, să nu mint, aveam ceva bani de microbuz, că-mi lăsase ea, din milă.

Ajung în Târgoviște, Ovidiu mă încarcă în Niva, alături de familia lui, își instalează nevasta la volan (”Ca să facă mușchi!”, mi-a explicat; Lada Niva n-are servodirecție) și ne călăuzește părintește, mai întâi spre cumpărături (bere), apoi spre Moroieni, de unde lăsăm asfaltul și-apucăm drumul pe care îl știe prea bine fiecare dintre voi. După ce-am ajuns și-am descărcat, Ovidiu m-a lăsat să amușin locul (văzuse mulți ca mine, toți care ajung prima oară se poartă exact la fel), apoi m-a pus la muncă: avea îngrădit cu sârmă o viitoare „grădiniță de legume”. Treaba mea era să bat niște țăruși în pământ, că de vreo chestie mai tehnică nu eram în stare (Ovidiu mă pusese să-ndrept niște cuie, dar după un minut mi-a luat ciocanul din mână și mi-a zis „Lasă, că nimeni nu s-a născut învățat!”).

Adevărul e că toată lumea își știa rostul acolo: Raluca gătea, Ovidiu meșterea, Ruxandra trăgea arcul în Răzvan și-l nimerea exact în ochi, Raluca striga la Ovidiu, Răzvan o fugărea pe Ruxandra c-un pietroi, Ovidiu îi prindea pe-amândoi și-i dădea cap în cap etc, viața familială își urma cursul firesc, numai eu stăteam stingher, ca o cioară-n vârf de par.

Ca să am totuși o aparență de utilitate, am primis sarcina de supremă încredere să aprind focul, care era deja aprins. „Îl stingi și-l aprinzi la loc”, mi-a explicat Ovidiu, în timp ce-i administra fiului și moștenitorului său o porție suplimentară de corecție (pentru c-o gratulase c-o „Vaco!” pe soră-sa). M-am executat. M-am gândit c-o fi un fel de ritual inițiatic al locului, prin care trebuie să treacă toți neofiții, dar se pare că mă înșelasem, pentru că Ovidiu mi-a explicat ulterior: „Nu-i niciun ritual, dar prea stăteai ca proasta-n vișin!”.

Au început apoi să apară invitații, unul câte unul, cel mult în perechi. Pe Lupone și pe Sorin i-am recunoscut, ceilalți îmi erau total străini, dar ne-am acomodat repede pe măsură ce se lăsa seara și se goleau berile. Când au început și primele acorduri de chitară era deja noapte, focul se comporta foarte vioi, copiii aproape adormiseră în brațele Ralucăi, Sorin își spunea bancurile cu Chuck Norris, fetele păreau tot mai frumoase, era perfect. Îmi venea pe limbă un citat din Sven Hassel, autor foarte pe mintea mea, atunci ca și acum: „Ai bere, foc, țigări și prieteni faini, ce-ți mai trebuie?”. Nu garantez că citatul este exact. Parcă era și ceva cu „femei”.

Din păcate, starea asta de grație nu cred să fi durat mai mult de vreo două-trei ore, pentru că după aia, dracul știe cum, m-am îmbătat clanță. Adică foarte, foarte tare, ceva de domeniul fantasticului: la un moment dat, eram convins că cei doi chitariști levitează, apoi se așază plutitor pe crengile unui copac, după care își pierd super-puterile și cad în cap. Îl vedeam pe Ovidiu sărind în jar și dispărând pur și simplu, ca un magician. O simțeam pe Raluca încercând să se bage cu sila în sacul meu de dormit, ceea ce eu îi spuneam să nu facă, pentru că-i măritată și vorba aia. Aveam senzația că sunt pe traseu, undeva în Făgăraș, și mă întind pe burtă să beau apă din izvorul de sub Oticu; pe lângă mine trecea o turmă de oi, eu povesteam cu ciobanul, iar câinii mă lingeau pe față. Eram la mare și mergeam pe nisipul umed, așa că m-am descălțat, să nu-mi ud adidașii. În final, m-am trezit.

Eram singur, undeva într-un fel de pod, întins pe o saltea. Mi-era foarte rău. M-am ridicat, cu chiu și vai, am explorat podul ăla până când am dat de-o trapă în podea, sub care se vedea o scară. Am coborât. De undeva se simțea miros de ciorbă. Am ieșit în prispă și am văzut, în curte, ce văzusem și c-o zi în urmă: Ovidiu meșterea prin curte, Ruxandra și Răzvan se alergau, Raluca spăla niște vase. Am încercat să gâjâi ceva, Ovidiu m-a văzut și-a strigat la nevastă-sa: „Raluco, vezi că s-a trezit ăsta! Dă-i o ciorbă, poate-și mai vine în fire!”. Raluca mi-a pus o strachină de ciorbă în poală, dar din păcate n-am fost în stare să duc lingura la gură, așa că ea
m-a hrănit aproape ca pe-un copil mic. După ciorba aia parcă am început să reiau contact cu realitatea.

Ovidiu m-a mai lăsat vreo jumătate de oră, pe urmă a zis „Hai, să-ncepem să-ncărcăm mașina, c-acuși se-ntunecă”. Am întrebat cât era ceasul: trecuse un pic de patru. Pe măsură ce duceam lucrurile la mașină, Ovidiu mi-a deslușit, cât de cât, ce fusese peste noapte: „Te-ai făcut maimuță. Normal că i-ai văzut p-ăia-n copac, c-acolo cântă ei de fiecare dată: creanga aia groasă, orizontală, la un metru de pământ – aia e scena lor! De-acolo se-aruncă-n iarbă când termină cântarea. Eu n-am dispărut în foc, am sărit peste jăratec și-am coborât dincolo în râpă, să mă piș: n-ai văzut ce-abruptă-i râpa aia? După ce-am plecat toți la culcare ai rămas singur la foc, și când a venit Raluca să te-acopere cu sacul de dormit, să nu răcești, te-ai dat la ea. Pe urmă ai dispărut din curte și te-am căutat eu, cu lanterna, dar nu te-am găsit decât pe la vreo cinci dimineața, la adăpătoarea aia de vite din capul drumului, adormiseși acolo. Nu te găseam, dar a venit un cioban și mi-a zis. Erai desculț și murdar de noroi pe picioare, dar ți-am adunat eu adidașii de pe drum. De spălat, te-a spălat Raluca”.

După vreo doi sau trei ani, la Mușcel au început Cloverfest-urile. Ovidiu m-a invitat în fiecare an. Nu m-am dus niciodată. 


***


Trebuie să fie foarte clar că asta nu e o recomandare, adică „Duce-vă-ți, fraților, și dormiți în stâna de sub Curmătura Fiarelor, în aprilie, că e fiță clasa una: lux!”. Nici vorbă de așa ceva, ar fi din partea mea o infamie, vorba neuitatului Ștefan Gheorghidiu; nu. E-un loc de evitat pe cât se poate, din toate punctele de vedere, care nu-s puține, dar n-am loc aici să mă opresc decât la unul singur, și anume beția. Așa cum am scris și în textele anterioare, beția e necazul care însoțește orice grup de excursioniști, la fel ca umbra. Ba uneori și mai fidel, că-n întunericul nopții tot mai scapi de umbră, dar nu și de...

Nu știu ce poză (am trimis mai multe) va alege redacția ca să bage-n revistă, dar eu le-am blurat fețele tuturor celor care apar, preventiv, că-s persoane publice, intru-n cremenal și pierd „literele române” o valoare inestimabilă (pe mine). Adică proștii aștia ce-au făcut: au luat cu ei palincă ordinară, contrafăcută, găsită în nu se știe ce depozit uitat încă din anii ’90, când oamenii erau chiar mai săraci ca azi, dacă se poate închipui una ca asta. Eu aveam o vodcă corectă, de contrabandă, ucrainiană (15 lei litrul, un pic aspră, dar merge); am băut, am mâncat, am aprins focul, am făcut supa de seară, am mai băut, am mai făcut și un ceai fierbinte, l-am dres cu vodcă ca să rezist la frig, mă rog, o seară perfectă de sfârșit de aprilie, cer senin, stele puzderie, o frumusețe. Printre noi, amicul X (persoana publică): nu, că el nu bea, el nu e de acord cu consumul de alcool. Bine, mă, treaba ta, du-te și culcă-te. Noi am mai rămas la povești, fumătorii mai pufăiau, semințarii scuipau cojile-n foc, ne simțeam bine; cât să fi durat? Vreo jumătate de oră? Trei sferturi? Din interiorul stânii se tot auzeau foșnete, dar nu le-am luat în seamă, am zis că omul se culcușește în sacul de dormit, își caută poziția etc. El ce făcuse: căutase sticla (petul) cu așa-zisa „palincă de cireșe” și-l băuse pe tot, 500 de mililitri, în întuneric, de unul singur, după care a început să vocalizeze (voia să iasă, dar nu mai putea). Am mers înăuntru după el (nu pot spune „am intrat”, că stâna n-avea ușă), l-am extras de sub o laviță, l-am adus afară în frig, i-am dat palme, i-am dat șuturi, l-am înjurat, nimic. Băutura își făcuse treaba cu el la marele fix, cum și-o face cu toți cei care beau pe sub ascuns, era gata să moară și poate azi n-aveam ce povesti, dacă nu i-aș fi băgat degetele pe gât până și-a vărsat și sufletul din el. L-am scăpat, și care-mi este azi răsplata? Omul nu mă mai cunoaște. Nici pe mine, nici pe ceilalți. Aviz!


texte publicate și în revista Cațavencii (2019 - 2019)

joi, 10 octombrie 2019

Les châteaux des Carpathes

Să ne înțelegem asupra punctului unu: nu mai sunt prea mulți drumeți în munții din Romania, iar dintre cei care-au rămas, majoritatea sunt ardeleni și bucureșteni. Ultimul grup de munțomani din Călărași l-am întîlnit în 1991, la cabana Caraiman din Bucegi.

Punctul doi: nici ardelenii, nici bucureștenii nu sunt făpturi prea simpatice (ca ardelean né, emigrat în București, pot face această afirmație și rămîne corect politic). Primii sunt prea suficienți („Sunt ardelean, deci sunt cinstit!”, mi-a zis mie cineva), ultimii sunt exagerat de prost-crescuți (cu oamenii) și de nerespectuoși (cu muntele): miliardul de pet-uri stă mărturie. Bunînțeles că nu se suportă între ei, ceea ce e bine, și că și-au împărțit „teritoriile”, ceea ce e și mai bine: ardelenii în Crai și-n Făgă, bucureșteni în Bucegi și-n Baiului. Hai, că e loc pentru toată lumea!

Există însă un munte magic, cu acces extrem de facil pentru ambele categorii, dar care, în mod ciudat, a rămas încă neinvadat de niciuna: Cozia. Singura explicație pe care am găsit-o se referă la altitudinea masivului (1668 de metri), insuficientă pentru amatorii de recorduri personale („Alo, mama? Sunt pe Moldoveanu!”, l-am auzit pe-un acneic răcnind în telefon). Poate că greșesc scriind acest text; poate că tocmai eu o să fiu groparul Ultimei Thule. Dar poate că unii dintre voi îmi vor mulțumi descoperind Cozia, eventual și Țara Loviștei. Mi-ajunge.

Cum: nu fiți penibili. De cîte ori, ardelenilor, ați venit la București prin Valea Oltului?! Și invers. Prietenii știu de ce.

Detalii: găsiți pe site-ul lor, nu stau eu să-mi pierd spațiul tipografic cu fleacuri. Intrați pe www.cabana-cozia.ro și aflați tot ce vreți.

Pont: sculați-vă de dimineață de tot, înainte de a răsări soarele, adică pe la patru jumătate sau cinci (da, știu...) și priviți Valea Oltului din pragul cabanei. Refuz să cred că există vreun om pe lumea asta, cît de ardelean sau de bucureștean ar fi el, care să nu simtă un touch, un quelque chose cît de mic, la această priveliște. Oricît de mahmur ar fi el. Eu, de exemplu, eram. Și totuși! 


***


Am ajuns întâmplător la cabana Cetățuia, eu având cu totul alte treburi (tabăra de sculptură Măgura, mânăstirea Ciolanu, pensiunea Cetățuia, platoul „La Călugări” unde am dat exclusiv peste călugărițe, deși venisem cu mari speranțe etc), și nu m-a impresionat cu nimic, în primul rând pentru că n-am putut să intru: ușa era-ncuiată. Bine, și portița gardului era încuiată, dar gardul l-am sărit fără probleme (m-ați văzut vreodată demonstrând „săritura hoțului” la beție? Nici eu nu m-am văzut, dar martorii susțin că reprezentația face toți banii și că a doua zi îi doare burta); m-am învârtit în jurul căbănuței, am amușinat prin bucătăria de vară, m-am uitat la provizia de lemn de foc, am râcâit cu unghia interiorului ceaunului să văd dacă era bine spălat, m-am chiorât pe geamuri să examinez interiorul (niște paturi cazone, nimic deosebit), am deschis ușa budei de lemn din spate ca să verific ce fel de oameni se cazează la Cetățuia (dacă știi să vezi o budă te lămurești de multe lucruri în privința celor care-o folosesc) și cam atât. Am sărit în drum și m-am dus în treabă, spre maicile din La Călugări.

Dar ceva nu-mi dădea pace. M-am sucit, m-am învârtit, a trecut o vreme, m-am prins eventually: era o cabană de vânătoare! Cât de orb fusesem?! Nu era – nu este, de fapt – o cabană turistică, pentru cei ca tine și ca mine, ci o cabană de vânătoare! Adică pentru cine, mă rog frumos? Aici e-aici.

Când eram mic, văru-meu mergea „cu băieții” la o cabană de vânătoare, undeva prin pădurile nesfârșite dintre Valea Hârtibaciului și Valea Târnavei Mari; dacă n-ai mers cu pasul prin codrii ăia, e greu să ai o idee obiectivă. După ce rămâneau fără vin, mă trimiteau pe mine să mai aduc „de la remorcă” (e vorba de remorca tractorului cu care veniseră ei. Noi, de fapt, dar eu eram un puradel). Și dă-i, dă-i, dă-i, glume, chestii, pornografie rurală (cu țigani și cu popi), până se făceau maimuțe. Când adormeau, era bine, adică rău. Când nu adormeau, era rău, adică bine: plecau înapoi spre sat și mă lăsau pe mine să șofez tractorul. Eram Regele Nopții! Ăi din remorcă fie cântau, fie se amenințau cu bătaia, eu țineam în mâini viețile și reputațiile lor. Re-ge!

Ce erau „ei”? Membri de partid. Toți. Altfel nu primeau permis de armă. 


***


S-a întâmplat într-o iarnă, nu mai știu care, într-o iarnă de după Revoluție: poate să fi fost ’92, ’93, ’94 sau ’95, dar nu mai mult: ai mei trăiau, amândoi, iar eu nu plecasem încă în armată. Sună Costiklă (îl știți pe Costiklă, toată lumea îl știe pe Costiklă): „Michihausen, hai că am făcut o combinație, mergem la munte”. Și atunci ca și acum, eram și sunt un maniac al mersului la munte – vara. Ceea ce înseamnă că detest să merg la munte iarna, din varii motive, nu le înșir aici că dăm în altele (traume legate de statutul social al celui care n-a avut bani de schi în copilărie etc). Dar Costiklă mi-a dat pe la nas cu componența grupului pe care îl încropise, așa că m-a convins. Era el cu cinci fete. Bine, una era nevastă-sa, nu se punea; mai rămâneau patru. În ultima clipă s-a anunțat și Moș, de la Brașov, cu reputația lui de irezistibil, dar chiar și așa, tot mai rămâneau două (asta în cazul în care Moș se ridica la înălțimea legendei sale și bifa două gagici într-o singură tură). Cât de ghinionist să fiu și să nu m-aleg cu nimic, rămas cu două gagici care se temeau de urs?!

Ei bine, exact atât de ghinionist. Sunt și oameni din aceștia pe lume, iar ca regulă, e mai bine să te ferești de ei, că aduc pur și simplu ghinion, nu doar lor, dar răspândesc ghinionul împrejur, trăiesc într-un cocon invizibil de ghinion, nu știu să spun exact. Ne iau două mașini Aro (combinația lui Costiklă) din gară de la Câmpulung Muscel și ne debarcă la cabana Voina, unde mie mi s-a părut că este un loc numai bun de rămas peste noapte, un loc ideal. Dar Costiklă, nu și nu: hai în sus, spre o cabană mult mai mișto, care se cheamă Cuca și unde nu merge nimeni. O să fim singuri acolo!

Lasă că drumul prin nămeți a stors din mine ultima picătură de energie. Lasă că n-am fost singuri: la Cuca am dat peste un fel de ajutor de cabanier, sau ucenic de salvamontist, unul Marius. Am tăiat lemne, am făcut focul în soba cea mare, ne-am încropit culcușuri faine pe priciuri, din sacii de dormit, apoi ne-am apucat să jucăm cărți (pe porunci!), și-atunci m-am prins că-i groasă. Da, este penibil, știu. Nevasta lui Costiklă l-a ales pe Costiklă (câtă imaginație!), două dintre gagici l-au plăcut pe Moș, două pe Marius. Dar Moș a preferat să-i rămână fidel iubitei lui din Brașov și s-a-mbătat criță, iar lui Marius îi plăcea de mine. Insistent. Uite așa m-am distrat eu la Cuca... dar și alea patru, săracele! 


***


„Cabana, clasificată cu 3 stele (*), este situată în masivul Parâng, în rezervația naturală Cheile Jiețului, la 15 km de Petroșani. Transalpina este la 12 km, iar Transalpina Ski Resort la 23 km. Cabana constituie o locație ideală pentru relaxare la aer curat, într-un peisaj de excepție. Unitatea a fost construită în anul 2005 pe locul unei vechi cabane forestiere și oferă o atmosferă caldă, intimă și reconfortantă. Fie că ești aici pentru relaxare, sporturi de iarnă, drumeții sau un team-building, Cabana Mija va fi o experiență pe care ți-o vei aminti cu drag! Oferim tuturor clienților o cazare impecabilă și o bucătărie de calitate, confort și liniște – într-un peisaj superb!”. Absolut exact, nu am nimic de cârâit. Evident, textul nu-i al meu, este al copywriterului ce-a lucrat site-ul cabanei („unității”, în limbajul lor de aprozariști), site pe care l-a dibăcit nevastă-mea în peregrinările ei pe net și care i-a atras atenția („Aici, s-o ducem pe asta mică la aer curat!”), astfel încât la Mija am debarcat, cu cățel, cu purcel (tona de jucării, pătuț rabatabil, scăunel de masă pentru copii, două cărucioare etc). Oamenii de-acolo s-au purtat frumos, mâncarea a fost bună, nimic de zis. Peisajul lor („de excepție”, „superb” etc) înseamnă pur și simplu că ograda cabanei e-n pădure, nu chiar-chiar la șosea, dar nici departe; așa, la vreo treizeci de metri. Pentru cele două orășence ale mele, nevastă respectiv fiică, locul („locația”!) era într-adevăr complet în afara civilizației, situație confirmată de cățeii din curte, niște sălbăticiuni, niște Buck mai mici: lătrau! Alergau! Se tăvăleau prin iarbă! Voiau să se joace! Siberia, domnule! Dar nu de asta scriu de Mija, ci din alt motiv.

În ultima seară a debarcat un party de politicieni locali, ardeleni. Mulți, fiind cu familiile păreau și mai mulți; după ce s-au cazat, au scos cele de trebuință pentru grătar (inclusiv berile) și-au trecut la treabă (bine, și vremea a ținut cu ei). Voiam, nu voiam, toți ascultam ce vorbeau, că vorbeau de răsuna pădurea: „Băi pulă! Ne părăsești, băi pulă? Te duci la ăia, băi pulă? Cât ți-or dat, băi pulă?” etc. Ar trebui să am posibilitatea de a reda audio acest „băi puuu-lă” ardelenesc, neasemănător cu nimic de pe lumea asta, ca să dau seamă de jena celor de la Mija, personal și turiști: managerul s-a dus să vorbească cu ei, degeaba, erau deja beți, l-au amenințat cu controale și cu mama controalelor, s-a lăsat păgubaș. Se-nțelegea clar că unul dintre politicieni urma să treacă la alt partid; indiferent care-o fi fost, mie mi-a mai murit un mit. Al ardeleanului. 


***


Întrerup momentan „recomandările” de agățat la Paris și mă întorc pe mioriticele plaiuri ale vânătoarei, dintr-un motiv foarte simplu: a fost prea cald. Pentru agățat îți trebuie măcar un hard-on, acolo, ceea ce nu se-ntâmplă la 40 de grade la umbră. Pentru asemenea vremuri de restriște, se impune retragerea în munți, după pilda moși-strămoșilor noștri... aibă-i Marx în buna lui pază.

Am ales legendara cabană Brusturet, din rezervația Piatra Craiului, undeva adânc în munte, mai sus de Cheile Dâmbovicioarei. Din câte îmi aminteam, locul era ignorat de hoardele bucureștene, iar de acolo se putea face excursii până pe creasta Craiului, pe versantul estic (adică din partea opusă Plaiului Foii). Până în culoarul Rucăr-Bran, treaba a mers ca unsă; de acolo am făcut stânga, pe un drum „auto” de-o singură bandă, și afacerea a-nceput să scârțâie (banda era una, sensurile de mers erau două). Cum-necum, am ajuns la peștera Dâmbovicioara și-am riscat să-i facem o vizită, la următoarele costuri: 2 lei intrarea pe Chei, 7 lei intrarea în Peșteră, X lei ciubuc pentru ghida Evelina (11 anișori, în toamnă începe clasa a V-a). Peștera e-un fâs, dar textele Evelinei au făcut toți banii, în special cele cu sihastrul Pavel și cu haiducii Buicu și Feleacă (dezertori din 1913, cum a rezultat în cele din urmă). De la peșteră până la Brusturet sunt vreo 4 kilometri, iar drumul poate fi acceptabil, dacă tinerii cu ATV-uri nu l-ar considera proprietatea lor privată.

Și cu asta ajung la miezul chestiei, adică la cabană. Care este, dar de fapt nu este. Adică există trei entități numite Brusturet (o cabană, un restaurant, un complex), plus un club privat („Hunting Club Nu-Știu-Cum”, ceva eroic, în orice caz), dar ele, entitățile, nu oferă nimic. Nici casă, nici masă, nici umbră, nici bere, nici loc de pipi, măcar. Pur și simplu, ajungi acolo, te uiți ca prostul și pleci înapoi, că n-ai ce face (nici sticla de apă n-ai de unde-o umple: fântâna din curtea complexului e butaforie – un ghizd de lemn așezat direct pe pământ!). Când mai vezi și cele două rânduri de garduri, pe care cineva le-a ridicat pentru a-și delimita „proprietatea privată” (unde, în rezervație?!), iar altcineva le-a pus la pământ, tăindu-le cu drujba, nu poți să nu te gândești la politicieni.

Poate de-aia nu ne pot oferi nici ei nimic, că nu s-au înțeles a cui proprietate e țara. Așa că ce clădesc eu, dărâmi tu, și-n rest... butaforie la tot cartierul. 


***


Românii nu sunt românești. Nu-nu! Nu încerc să fac pe interesantul, pe Cioranul, pe Žižekul, dar așa e: românii nu-s deloc românești. Tu, de exemplu: te scoli la 7, bei o cafea, te sui în autobuz, în metrou sau la tine-n mașină, te duci la serviciu, cumperi Cațavencii că d-aia-i miercuri, tragi opt ore la birou (sau la catedră, sau la cabinet, sau la unitate, sau în trafic), te-ntorci în apartamentul tău, te uiți la un serial pe Netflix și te culci pe la 11. Ce e românesc aici?! Nici măcar hrana ta n-are nimic de-a face cu „ființa națională”: ai sandvișuri la tine, la prânz bagi o porție de paste, seara mănânci ceva încălzit la microunde. Deci? Unde-i mămăliga de mei, unde-i pastrama de oaie, unde-i borșul de tărâțe, unde-i mujdeiul de usturoi? Unde este țuica? Ai tu altă listă a românismelor?

Dacă nu-ți convine să faci analiza românității pe tine, fă-o pe mine, ca să nu ne iasă vorbe: ce-i place lui Buzea, care sunt „alegerile lui conștiente”? Hai că-i ușor, lista este scurtă: să înoate-n mare, să meargă pe munte, să bea bere, să scrie, să biciclească. Nimic românesc! Ce, strămoșii noștri înotau în mare, bicicleau, beau bere, scriau? Sufletul! Zero barat, tradiție românească.

Dar muntele este cu chichiță. Da, de vreo trei milenii, Carpații aceștia sunt călcați de ciobani („Carpații aceștia”, adică inclusiv Tatra, Metaliferii slovaci și Devica sârbească), dar ciobanii nu sunt montaniarzi, asta e ideea textului de față: ca iubitori ai muntelui, românii nu-s maeștrii nimănui, ci sunt ucenicii altora. Mai precis, ai germanofonilor: tirolezi, șvabi, sași, bavarezi și turingieni rămași pe-aici – ei ne-au învățat meserie. Numai că acest lucru se pierde, se uită, uneori datorită ultranaționalismului post-comunist, alteori prin simpla trecere a timpului. Iată: de trei ori am fost în masivul Rodnei, l-am parcurs temeinic, credeam că știu câte ceva despre dânsul, dar am constatat cât sunt de dobitoc când m-a-ntrebat cineva despre cabana Puzdrele. Am căscat gura ca crapii pe uscat: n-auzisem niciodată de ea. Lasă că n-am fost, dar n-auzisem!

A ars în 1990, iar uitarea în care a căzut este atât de completă, încât nici locul nu i se mai știe. Zice-se c-ar fi fost undeva pe sub Vârful Puzdrele, dar unde? Încerc să scot din uitare numele cabanierului Otto Shulcz; mai mult nu pot face. Scrieți-ne la oradeturism, pe gmail sau pe facebook. Orice deslușire este binevenită. Dacă nu salvăm noi memoria muntelui, cine s-o facă?

articole publicate în revista Cațavencii (2018 - 2019)

Baiului. Masivul Baiului

Toată lumea a fost la cabana Gârbova, are și site (www.cabanagirbova.ro), așa că nu m-apuc eu acum să pun coada la prună și să vă-nvăț ce și cum. Mă gândesc, așa-ntr-o paranteză, că unul dintre meritele internetului este că ne-a obligat să ne recalificăm, pe noi ăștia de umblăm la scârța-scârța pe hârtie: nu mai putem face pe atotștiutorii, pe dascălii mulțimilor, pe proprietarii Tainelor, așa că suntem nevoiți să ne-ntoarcem la menirea noastră inițială, aceea de bufoni ai regelui. Ca să primim de mâncare, trebuie să spunem snoave Măriei-Sale Publicul, iar dacă suntem suficient de isteți să strecurăm și câte-un mic adevăr printre giumbușlucuri, cu atât mai bine. Dacă nu, nu. Mâncăm mai puțin!

Taică-meu, fioros cum îl știți: „Nu te duci la niciun munte!”. Luasem note proaste la matematică (și la fizică, și la chimie, și la purtare, enfin) și așa încerca el să mă pedepsească: nu mi-a dat niciun ban, a încuiat ușa apartamentului și mi-a luat bocancii la el în dormitor (mare greșeală: ungeam lunar bocancii ăia cu seu de bursuc – în amestec cu grăsime de gâscă, juma’ - juma’ – puțeau cum nu se poate spune), în ideea că ce-a zis el, aia e. Nu știa cu cine se pune, bietul tata. Prevăzusem toate mișcările lui cu două săptămâni înainte, de când apăruse ideea excursiei la Gârbova cu colegii de liceu. Furasem din timp un colac de frânghie pe care l-am legat de piciorul caloriferului și-am ajuns jos fără probleme, pe fereastra de la camera mea; nu e greu să cobori pe frânghie, mai ales când te poți sprijini cu picioarele de bloc: m-am odihnit pe pervazul de la etajul 2 (familia Radovici), apoi la etajul 1 (familia Baciu), iar când am ajuns pe sol i-am făcut semn din lanternă soră-mii, care a venit din camera ei, a dezlegat frânghia de calorifer (am tras-o jos pe toată și-am rulat-o frumos în rucsac), a închis geamul și s-a strecurat înapoi în camera ei, furișă ca o umbră. Eu am plecat pe jos spre tren, am fost legitimat de două ori de patrule de milițieni cu câini, am făcut aproape trei ore din Berceni până în Gara de Nord, dar eram tânăr și nu conta. Băieții mi-au adus o pereche de bocanci de împrumut și bani pentru drum și cazare (planul era să „mă combin” în noaptea aia c-o colegă), bani care s-au dovedit prea mulți: fata s-a cazat la Gârbova, da, dar cu altul. Eu m-am întors acasă cu coada-ntre picioare, lovit parcă de lingoare, c-o asemenea față că săracul tata a renunțat la bătaie. Cel puțin în seara aia. 


***


Mă văd cu Florin Iaru să-i destăinui oarece taine pe terasă, la bere, și de în serios ce ia el tainele mele, odată-ncepe să râdă, și râzi, și râzi: „Uite capitalistul unde era! Unde cine trăgea tare pe socialiștii care mănâncă din sudoarea poporului, uite cine chelălăia de fericire când se privatiza fabrică după fabrică și ajungeau oamenii-n șomaj, fără loc de muncă și fără stimă de sine!”.

Nu, că m-am enervat! Nu, că chiar m-am enervat! Adică, ce facem aici, ne batem joc, facem umor la bere?! Berea-i bere, umoru-i umor! Asta, una la mână; a doua la mână, nu retractez nimic! Foarte bine c-au fost „privatizate” fabricile alea sinistre, dickensiene („Bleak House” juca la pitici față de fabricile unde-a făcut generația mea „practica în producție”!), lua-le-ar dracul să le ia de oficine ale iadului. Că dup-aia au fost rase cu buldozerele și-n locul lor s-au ridicat clădiri de birouri (trec mereu pe lângă complexul de pe locul fostei uzine „Timpuri Noi”, mai înainte „Atelierele Lemaître”, admir clădirile de birouri, scuip pe memoria fostei uzine comuniste, ex-ateliere capitaliste), asta-i încă și mai bine. Că în noile și frumoasele clădiri de birouri lucrează corporatiști nefericiți, asta nu-i treaba mea. Au salarii grase, să se facă singuri fericiți!

Mi-am luat și eu porția. Cu privatizarea, zic. Era după Revoluție, poate la un an, poate la doi; mă sună un amic pe telefonul fix (da, a existat!) să vin la băut, că „vrea Alex să facă o chestie”. Alex ăsta era un lungan, un băiat de securist din aripa reformatoare, avea o insignă cu Lenin la rever, asculta muzici corecte, rocker cum scrie la carte (sau la ROI). Am ieșit, am băut vodcă proastă, Alex propunea o vâjâială la munte, să bem la aer curat, „nu în căcatul ăsta, ca toți ratații”. Se punea doar problema banilor „de naș”, pentru că Alex „avea o chestie” la cabana Piscu Câinelui, unde urma să dormim moca. Am coborât în Sinaia, am găsit cu chiu, cu vai, drumul spre Piscu Câinelui, am ajuns la cabană și-am dat să intrăm, dar era cât pe-aci să luăm bătaie: cabana „se privatizase”. Adică, cum?, am întrebat noi ca proștii, că habar n-aveam ce-i aia. Adică e proprietate privată, nu mai intră nimeni în afară de proprietar. Păi, nu-i cabană?, am întrebat noi. Ba da, ne-au zis paznicii, a rămas tot cabană, dar nu mai este proprietate publică. E a cuiva, e proprietate particulară, da? Hai, valea!

Am dormit în gară. Alex a emigrat demult, Piscu Câinelui e tot acolo.
 

articole publicate în revista Cațavencii (2018 - 2019)

miercuri, 9 octombrie 2019

UE. Vagabonțeală UE

Da, știu: despre Amsterdam s-a mai scris în pagina 20! La drept vorbind, s-a scris enorm, de parcă n-ar mai fi și alte orașe în blagoslovita de Uniune, ca să nu mai vorbim de lumea asta mare; dar ce să fac? Povestesc ce-am văzut cu ochii mei, că de-aia ați dat banii pe revistă! Dacă voiați vrăjeală, ați fi cumpărat o revistă de femei, cu poze făloase, „oferte” și celebs la pielea goală; dar, pentru că suntem împreună în următoarele trei minute, iată ce marfă am eu.

Am stat la Eric Vökel ăsta, care tot hotel este, deși se preface că-i altceva, zice că e „suites” (?!); dar e hotel toată ziua. Are oameni la recepție, are oameni la curățenie, deci este hotel cât se poate de hotel. N-am priceput de ce se screme atât să se poziționeze ca non-hotel pân-am ajuns în cameră, ba nu; abia după ce-am învățat cum se manevrează draperia cea mare și-am reușit să eliberez fereastra din living, abia atunci m-am prins. Mda!

Șmecheria stă în priveliște. Eric Vökel este chiar pe malul lui Ij, pe unde trec vapoarele, vaporașele și vaporoaiele, iar când stai la fereastră și te uiți la ele ai senzația c-aproape le-ai putea păli cu șapca (e doar o iluzie). Am întrebat și eu, ca omul, ce este aia „Ij”, iar măgărița de la recepție mi-e zâmbit a milă și mi-a zis că-i intraductibil, că dacă nu știu olandeza n-am cum să-nțeleg. Am luat foc! Ce sunt eu, prostul ei?! Dai o căruță de bani ca să stai în Vökelul lor: să fii luat la mișto de-o surinameză cu caș la gură?! I-am zis să vină managerul. S-a-nmuiat, s-a pisicit, că este vorba de o neînțelegere, că n-a vrut să mă jignească, nu e nevoie de manager, îmi explică ea imediat; bine, duduie, explică-mi.

A reieșit că „Ij” e pur și simplu un canal. Mare chestie! I-am zis că putea să spună așa de la-nceput, că știu și eu ce-i aia un canal, nu-s chiar așa primitiv; „Cum”, se minunează toanta, „voi în România aveți canale?”. Da, păpușe, avem, am vrut să-i zic, dar n-am apucat, că prin dreptul Vökelului tocmai trecea o urieșenie de vas de croazieră fluvială, un hotel plutitor cât o sută de Vökeluri la un loc. Unde merge ăsta?, o-ntreb. La Budapesta, zice ea, prin Bonn și Viena. De la Budapesta se-ntoarce, că de-acolo nu mai e nimic. 


***


Recunosc că sună ca-n bancurile cu proști, dar e purul adevăr: Grig Bute și cu mine am fost în aprilie în Timișoara, în același timp, fără s-avem habar unul de altul. Nu este nici cea mai mică glumă (știu că asta-i revistă de umor, dar acum nu glumesc deloc). El a scris deja ce-a făcut în capitala bănățenilor, acum este momentul meu de glorie, c-așa-i frumos: la rând ca la moară. Sper că v-au plăcut relatările lui; ale mele n-au voie să fie mai prejos!

Din aeroport ne-a luat domnul Francisc Adam, care ne-a povestit câte ceva până am ajuns pe Paul Chinezu, unde rostuisem cazarea; ne-a dat cartea lui de vizită, ca orice catolic care se respectă (ar fi trebuit să fie la masa de Paște, dar alesese să sărbătorească prin muncă, ceea ce m-a impresionat și m-a făcut să mă-ntreb dacă nu cumva țara asta mai are o șansă), am rămas în legătură, tot cu el am mers și zilele următoare pe unde-am avut de mers (în Giroc, la aeroport, încă-ntr-un loc etc). Am cărat bagajele pe scări, am ascultat învățăturile lui Adi, managerul afacerii („Unirii Old Square Apartments” e prea lung, îl scurtez la UOSA – sper să nu mă dea Adi în judecată!), am mâncat și ne-am culcat. Pe mine mă știți. Când ajung într-un loc, întâi și-ntâi trag un pui de somn, să-mi priască (mulți nu știu trucul ăsta, voi l-ați aflat acum. Gratis! Azi e ziua mea de făcut cinste), apoi am ieșit în vâjâială, pus pe rele și pe făcut scandal.

De data asta chiar glumesc: eram cu nevasta și cu fiică-mea, ce scandal, ce făcut rele?! Ne-am plimbat prin Piața Unirii, am căscat gura la baloane, am mâncat înghețată, am căscat iar gura la umbrelele colorate de pe strada Alba Iulia, am fotografiat stejarii din Piața Libertății, am fost cuminte ca un înger. Planul era deja făcut, dar m-am încadrat prost cu timingul.

Aflasem de existența unui Carrefour, iar după ce mi-am dus fetele înapoi la UOSA, obosite și fără chef, m-am oferit dezinteresat să fac oleacă de cumpărături, s-avem din ce încropi micul dejun a doua zi. Oferta mi-a fost acceptată, am plecat voios spre Bega Shopping Center, cu cardul neveste-mii și cu gândul machiavelic de-a adăuga niște beri la listă; dar am ajuns chiar înainte de ora de închidere, iar doamna de la casă a distrus cu nonșalanță (și cu cele 120 de kilograme ale dumisale) legenda civilității bănățene: „Eu nu sunt plătită să stau peste program doar pentru că te-ai lenit tu, băi, băiatule!”.


***


Când ai de mers colo și colo, te mai cazezi și la scumpuț, și la ieftinuț, după cum ți-e norocul. Mie mi-a surâs la Helsinki și mi-a dat una după ceafă la Bruxelles, da’ una țeapănă, nu așa! Mă rog, nu mor eu dintr-un dupac. Aia cu Helsinki v-o zic miercurea viitoare, acum îmi dau cuvântul pentru Bruxelles: găsesc cazare pe lângă gară, la preț bunișor, bat cuba cu mine însumi, dar uit un amănunt oarecum esențial, și anume că trebuia să dorm cu nevastă-mea. Când a văzut locanda, doamna a-nceput să mă tolocăne la cap, că unde m-ai adus, că meschinule, că zgârie-brânză, că nu știu ce (femeile!). Lasă, c-o să fie bine, îi explic și-i zic „Bonjour” asexuatului de la recepție, care ne dă camera 2, nemernicul. Ne explică care-i cheia de la cameră și care-i cheia de la poarta de la „aparthotelul” lui, s-avem grijă să n-o pierdem, că poarta se încuie noaptea și nu e nimeni la recepție. Bine, bă, vezi-ți de treaba ta, îi zic în gând și descui ușa camerei doi: căldură, ca-n iad. Era la parter: deschid geamul, constat plăcut surprins că dă direct în stradă, înspre mormanele de gunoi de seară (au belgienii un sistem de management al gunoiului de te doare mintea). Am pornit ventilatorul, am tras draperiile (cu fereastra deschisă), s-a mai răcorit cât de cât, am reușit să ne pregătim de culcare (cu duș călâu, cu toate trucurile). Adormim – paturi separate, al ei dădea spre fereastră, al meu spre budă – dormim ca pruncii că eram frânți, până pe la 3 dimineața când începe un bețiv să bată-n geamul nostru c-o monedă. A bătut nu foarte mult, n-am apucat să mă rățoiesc la el, că individul și-a mutat interesul către geamul porții „aparthotelului”: bătea cu ambele mâini, într-una avea o monedă, în cealaltă o legătură de chei: „Hallo!”, „Hallo!”, „Hallo!”, ar fi trezit și morții din morminte, darmămite niște români speriați, aflați prima oară-n Capitală! O oră întreagă a durat petrecerea, până când nenorocitul a adormit în fața porții (l-am găsit a doua zi dimineața, că noi ne-am trezit primii: la 6 spărgeam ușa).

Ne-am prins în cele din urmă: nu era vreun sedefist oarecare, ci era un oaspete al „aparthotelului”, ca și noi; își pierduse blagoslovita ceea de cheie! Ne-a povestit asexuatul: domnul bețiv plecase de cu seară pe dilaila (era și el nou în Capitală), se făcuse clanță și nu mai știuse unde stă. Când își amintise unde stătea, nu știuse cum să ajungă. Când ajunsese, în sfârșit, nu reușise să intre. Îi zisese asexuatului că și-a contactat avocatul, ca să-i dea în judecată. 


***


Nu și nu, zice ea, Volvo NU este mașină de fițe! Femeie, ești nebună?, zic eu, cum să nu fie Volvo mașină de fițe, tu n-ai văzut cât costă un Volvo? Îți bați joc de mine? Ești beată, ești fumată, ce-ai?

Uite așa mi-am pierdut eu o iubită cu bani; numai cine a trăit din pleșcăreală înțelege grozăvia acestei propoziții! Și frumoasă, și deșteaptă, și cu bani, și mai bătrână ca mine – era perfectă, perfectă! Exact femeia pe care-ți visezi s-o atârni, iar eu ce-am făcut? Am scăpat-o din gheare pentr-o tâmpenie de definiție!

Da, acum știu: Volvo NU este o mașină de fițe. Dar degeaba știu, c-am îmbătrânit sărac, acrit și plin de ură pentru întreaga omenire, care (în ochii mei), are, iar eu n-am. Ferească-vă Dumnezeu de frustrați ca mine! Să am eu la-ndemână resursele lui Stalin sau măcar ale lui Pol Pot, atunci ați înțelege ce vreau să spun. Dar aveți noroc, ați mai scăpat de-un genocidar in nuce...

Uneori, foarte rar, viața îmi mai dă și-un biscuite (că, pe urmă, iar mă prinde, iar mă fute, asta-i se-parat!), ca de pildă cazarea la Clarion. Acum pot spune că hotelul nu este realmente de fițe, dar atunci aș fi jurat că e; cum să nu fi jurat?! Totul inclus? Dai doar banii de cazare și primești tot ce vrei (minus alcool?) – cum să nu fie fiță?! Iaca: vrei saună, na saună (din păcate, eram doar eu și doi îndrăgostiți chinezi, care se pupau sfioși. Nu sunt sigur, dar cred că iubirea homosexuală nu este tocmai bine privită de autoritățile chineze); vrei piscină pe acoperișul hotelului, na piscină pe acoperiș (am înotat, dar nu singur, ci c-o chinezoaică grasă, care nu știa să înoate, stătea în colac și pleoscăia, privindu-mă languros. M-aș fi băgat, dar era mare, era mare rău!); vrei antrenor personal de box, na antrenor personal de box (m-am antrenat cu maniacul ăla exact 40 de secunde, până mi-a dat un pumn peste urechea dreaptă, de-am auzit câinii din Prundu Bârgăului; oficial, antrenamentul gratuit dura 10 minute, după care trebuia să achiți o taxă); vrei mic dejun cu absolut orice, na mic dejun cu absolut orice (am mâncat pân-am vomitat, și numai de la sărăcie mi se trage: când dau peste belșug, dau iama, nu știu să mă controlez); vrei room-service, na room-service (eu am comandat bere și la ușă a ciocănit un magrebian, care m-a-ntrebat dacă-s la curent cu politica națională de descurajare a consumului de alcool. Nu, nu eram). Fain la Clarion, dar mie mi-a ajuns. 


***


Ce ar trebui să facă omul și ce face în fapt sunt două lucruri diferite: eu, spre pildă, ar fi trebuit să mă lăfăi în Novotel Kirchberg, să dorm în paturile alea de patru stele și să mă îndop cu toate bunătățile pământului (și ale mării!) la restaurantele hotelului; dar n-am avut noroc. Inițial am zis că am (I hit gold!), că multinaționala o trimitea pe nevastă-mea la un training de trei zile (două zile pline, de fapt; deplasarea era de trei), iar când ea a-ntrebat la Resurse dacă poate să vină însoțită de încă o persoană, răspunsul a fost afirmativ. Ați înțeles că eu eram persoana (așa mă lăudam la cârciumă, în săptămânile dinaintea plecării: „Deci, ce vă spuneam eu, mă? Sunt o PERSOANĂ, bă, sărăciilor!”), numai că socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg: totul era pregătit, bagajele făcute, copilul era trimis la soacră-mea, eu bâțâiam de nerăbdare (n-am fost niciodată în Luxemburg!), când vine un telefon de la țară, din Transilvania. Murise nu știu ce babă, rubedenie de nu se știe al câtelea grad, iar prezența soacră-mii la îngropăciune era absolut necesară, zice-se. Cum ea nu șofează, și-a luat bărbatul într-o mână, copilul în cealaltă și s-a prezentat la mine la ușă: „Mihai, noi trebuie să plecăm de urgență, îmi pare foarte rău!”. La câteva ore după aia și-a chemat și nevastă-mea un uber, dusă a fost spre Otopeni, iar eu am rămas la colorat prințese. Elsa și Anna. În loc de beri trapiste și de whisky-uri irlandeze, am băgat carioci trei zile la rând, până mi-au ieșit pe nas, ca să nu mai zic de „Mașa și ursul” și de d-astea. Am turbat, am făcut spume!

Din Luxemburg primeam telefoane seara: „Mihai, hotelul este foarte frumos, foarte luxos, cred că nu am întâlnit așa ceva până acum” (și țineți cont că ea-i obișnuită cu cazări d-astea de fițe, pe banii corporației!), „Micul dejun este cu adevărat impresionant, un fel de bufet cu precomandă, n-am mai văzut așa ceva” (tot de la ea știu diferența între „bufet” și „continental”, că la mine la Ghijasa nu-i așa, e pită cu unsoare și boia), „Barul este foarte prietenos, foarte bine gândit, am stat cu cei din Coreea de Sud, niște oameni cu totul deosebiți” (cred, cred, și eu sunt cu totul deosebit când mi se dă de băut gratis), „Mâine seară mergem la piscină cu fetele din Islanda și pe urmă la saună, să ne batem cu măturici”. Mi-a venit să plâng. Și eu vreau la saună cu fetele din Islanda, să le bat cu măturici! Unde e dreptatea pe lumea asta?! De ce cade Buzea mereu de fraier, de ce Dumnezeu îl pune mereu „capră”? Să-i mai pună și pe alții! 


articole publicate în revista Cațavencii (2018 - 2019) 

marți, 8 octombrie 2019

Bucegi. Cabane Bucegi


Nu vă mai uitați la poză, că nu e aia! Vă uitați degeaba. Cabana Bolboci despre care povestesc acum este cabana din iulie 1983, când am fost ultima oară acolo (și prima, nu contează). Idiotul de profesor de geografie ce conducea expediția ne-a băgat în sala de mese și-a comandat pentru toți copiii ciorbă de pui, iar pentru el și pentru profa de lucru manual (una tinerică, sprintenă ca titirezul, o luase pe munte pe post de bucătăreasă – toate bune și frumoase, dar de ce dormeau în același cort?!) a cerut ciorbă de burtă. Știți cum era ciorba de pui în comunism. Avea, n-avea pui, dar avea un strat de ulei gros de-un deget, o peliculă în care puteai să-neci un buhai-de-baltă, necum o muscă. Da, evident. În farfuria fiecăruia era cel puțin o muscă moartă. Grasu, mai norocos, a numărat șase la el în porție, dar nu i-a păsat, le-a scos cu lingura și-a hăpăit toată ciorba lui, apoi pe-a mea, apoi pe-a lui Aurică și-n final pe-a lui Aschilambicu; restul colegilor noștri au mâncat-o cum au putut, mai îndemnându-se cu pâine, mai curățând pelicula de ulei într-o farfurie goală. Foamea, foamea!

Altceva voiam să spun. Dacă asta era singura amintire de la Bolboci 1983, mai bine dădeam cu aspiratorul în loc să scriu textul; dar nu-i. După ce-am mâncat, noi am ieșit afară la joacă, iar proful și „tricoteuza” au rămas înăuntru la țigări (pe vremea aia se fuma pasional în orice spațiu închis, nici nu vreau să-mi amintesc. Cum n-a murit de plămâni o generație întreagă?), iar afară, pe trepte (treptele alea nu se mai văd, au fost acoperite de suprastructura de lemn) era un câine. Un boxer. Bătrân. Acoperit de cicatrici. Copiii au vrut să-l ia la joacă.

Ăsta e genul de amintire pe care-o porți toată viața, într-o cutiuță secretă din creier, acolo unde n-are voie nimeni. E prima oară când deschid capacul, dar e-o chestiune de onoare: cei din redacție m-au ajutat (reluctanți, dar au făcut-o) cu campania, așa că-s și eu dator c-un text mai bun ca de obicei. Ce era cu câinele ăla? Cum supraviețuise atâția ani iernilor din Bucegi? Cum scăpase nerupt de urs, de lup, de câinii ciobănești? Cum trebuie să fi ajuns el acolo? Îl uitase cineva, vreun copil de oraș? Îl lăsase intenționat un crescător căruia îi fătase cățeaua prea mulți pui? Îl cumpărase cabanierul, la beție? N-am aflat niciodată. Bătrânul boxer i-a mârâit pe toți colegii mei. Eu i-am vorbit pe limba stânelor de pe Valea Hârtibaciului, iar el m-a lăsat să-l mângâi. Așa ceva nu se uită. 


***

 
Unde mi-a fost capul? Unde mi-a fost capul?! Cum am putut să omit combinația a trei adevăruri simple: gentrificarea publicului revistei (1), golirea țării (și a munților) de oameni (2) și taberele școlare din comunism (3)? Vă dați seama ce mină de aur este aici? Vă dați, că de-aia sunteți mai inteligenți decât mine.

Vreau să spun că noi am îmbătrânit o dată cu revista, chiar dacă nu ne convine să spunem cu voce tare acest lucru, mai ales în fața oglinzii și mai ales din profil (!); dar așa este. Ergo, nu prea ne interesează ce este acum pe munte, dar ne interesează al naibii să retrăim ceea ce a fost pe munte, atunci când eram noi tineri (fugit irrepabile tempus...). Ar mai fi și micul amănunt că acum sunt mai puțini români în România decât erau pe vremea noastră, iar acești români mai puțini au alte preocupări, nu să se cațere pe munți, să obosească degeaba, să-i ude ploaia, să facă foamea, să-i ardă soarele de creastă etc; fără ei, cabanele montane au murit, în mare parte (și e păcat. Dar, păcat-nepăcat, și moartea-i tot un fapt concret). Știți când erau ele vii, vii cu asupra de măsură, când radiau de viață și de energie? Nu, nu atunci când te opreai tu, călător singuratic, o noapte, și plecai mai departe a doua zi dimineață; ci atunci cabana găzduia o tabără școlară. Am fost doar o dată (ai mei erau săraci, n-aveau bani de tabere, mă trimiteau la țară, unde muncă era destulă, era și pentru copii, ba aș zice chiar că era mai mult pentru copii). Deci, pe contribuțiile cititorilor contăm!

Dăm azi cuvântul unui cititor care vrea să rămână anonim în timp ce povestește despre vara anului 1985: „în tabără la Scropoasa erau două cabane, cea de sus și cea de jos. În cea de sus era sala de mese și era pentru fete, iar cea de jos pentru băieți. La cea de jos (care se-afla chiar lângă lac), ușa clasică de lemn era prevăzută cu un grilaj solid, de protecție. De ce? Pentru că ursul obișnuia să intre frecvent în cabană. Toaletele erau la parter, noi copiii eram la etaj. Perspectiva apropierii de ușa ferecată era îngrozitoare. Așa că unii copii alegeau să se pișe fie în cameră, fie chiar în pat, pentru siguranța lor.

La discoteca din cabana de sus (a fetelor) se dansa în celebrul cerc: cel/cea din mijloc alegea c-o monedă ascunsă-n palmă pe cea/cel care intra la mijloc în schimbul unui pupic timid pe obraz; treaba serioasă se-ntâmpla la bluzane”. 


***


Acțiunea se desfășoară în 1987, nu în prezent; ar fi chiar penibil să se desfășoare în prezent! Acum se ajunge la Piatra Arsă cu mașina proprietate personală, fie ea și d-aia micuță, de oraș, cu două locuri. Drum asfaltat, boierie; dacă chiar vrei să vezi cu ochii tăi, rezervi și vezi (uite aici, ca să nu mai cauți datele de contact, că poate ai altă treabă: „​Complexul Piatra Arsă, altitudine 1950 m. Condiții: 140 locuri, în camere cu 2, 3, 4, 8 și peste 8 paturi (grup sanitar, duș, TV). Contact: 0374 001 445 sau 0374 001 446​​”), dar altul este subiectul textului de azi, și anume sexul. Da, da: se-xul! Ce te miri așa? Sexică!

Am fost în tăbără școlară la Piatra Arsă, în neuitata vară a lui 1987. Noi absolviserăm clasa a IX-a, deci eram niște puțe, fetele absolviseră clasa a VI-a, deci erau femei în lege. Sigur, am fi putut (Pagae și cu mine, ăștia eram „noi”) să mergem în tabară cu colegele de liceu, dar acest lucru ne-ar fi aruncat în neagra depresie, pentru că băbăciunile alea de 15 ani ne tratau cu curul: din „pitici”, „ciutani”, „chiștoci” și „cordiți” nu ne scoteau. Ce era de făcut? Ne-am lipit de tabăra organizată de școala generală 111 (care acum se cheamă „Școala gimnazială George Bacovia”), nu mai știu prin ce manțocăreli, și-am plecat acolo cu gânduri mari. Ne-am lămurit din tren că exista material pe care să punem mâna, rămânea întrebarea: cât de adânc? Speram că boscheții ăia de jneapăn, pe care îi știam din excursiile cu părinții, să ofere răspunsul.

Adevărul este că Pagae era mult mai hotărât decât mine, nu în ultimul rând deoarece pe el îl pălise pubertatea mai devreme, mai grav și cu efecte mai ample; ca să-l oprească din bătăi, taică-su îl obligase să se-apuce, simultan, și de canotaj, și de caiac, și de canoe – partea incredibilă este că lui Pagae îi plăceau toate trei, îl calmau, își mai consuma energia. Pentru Piatra Arsă avea energii puse deoparte, a explorat împrejurimile cabanei pân-a găsit un luminiș între jnepenii ăia, numai bun pentru fapte eroico-sexuale. Din păcate, n-a fost să fie. Pagae a căzut în cap de la fereastră, eu mi-am scrântit o gleznă la Cantonul Jepi, iar fetele au dansat cu colegii lor de clasă. A rămas poza asta. Pagae cu Dana Șoiman. Observați zidul compact de jnepeni! Dincolo era „luminișul”. 


***


Eşti pe creasta vestică a Bucegilor şi ai chef de-o bere; ce faci? Că dac-ai fi pe creasta estică, te-ai duce la Babele şi ţi-ai face pofta ce pofteşti. Aşa, însă, eşti silit să cobori spre valea Ialomiţei, la Padina. Asta am şi făcut, după indicator: „Şaua Strunga – Cabana Padina, 45 min”.

Ghinion de neşansă, jos era tămbălău maxim, aşa-numitul „PadinaFest”. Lume ca la balamuc, un orăşel de corturi, muzică live, scenă cu lasere, motorişti traşi în piele, rockeri beţi, hipioate cerşind ţigări, familişti cu tribul, mă rog, un întreg pandemonium. Nimeni n-avea treabă cu muntele. Am ţinut sfat de război şi-am decis să mergem în amonte, la hotelul Peştera, poate găsim locuri acolo. Evident, totul era ocupat, parcarea plină de maşini fiţoase; se făcuse noapte neagră, n-aveam de ales, am întins cortul şi ne-am culcat.

Şi-atât. La 30 de metri mai jos, în poiana din faţa hotelului, chindia era la apogeu: „Uă-uă-uă-uă!”, răcneau ignarii, în preajma grătarelor cu mici, înfrăţindu-se cu ţuică şi pupându-se pe gură. „Ii-ii-ii-ii!”, chirăia muieretul, cu inimitabilul accent ţigănesc al românilor postcomunişti. După doar cinci ore, bairamele s-au domolit şi-a intrat în acţiune tineretul: romantici, tinerii cocalari îşi plimbau iubitele cu ATV-urile în sus şi-n jos pe drumul forestier, la juma' de metru de căpăţânile noastre, bine protejate de o foaie de cort.

A doua zi ne-am uitat la maşinile acestor turişti: Dâmboviţa, Prahova, Bucureşti. Triunghiul magic al Bucegilor. 


***


„Michihausen”, zice Danezu, „ăla nu e Corneluș, bă?”. Mă uit, Corneluș era. Nicio confuzie! Mai gras, mai cu gușă, mai cu ceafă, dar el însuși. Ce faci, bă, Corneluș, schilodu’ pământului? (era el cam slăbănog în gimnaziu, îl luau cei mari în tărbacă, dar Danezu îl ocrotea, că tare era mai băncos Cornelușul). El se uită la noi, așa, distant, și zice foarte demn: cred că este vorba despre o confuzie. Să mergem, dragă. Și intră cu fata.

Mă uit la Danezu, Danezu la mine... ce era de zis? A-nnebunit Corneluș. Dă-l dracu’, să-i fie de bine; hai, c-avem de mers (de la Cămin Alpin se urcă fie spre Valea Albă, fi spre Valea Coștilei). Am făcut ceva cățărare, am dormit în refugiul Coștila, dar din păcate s-a terminat prost: m-am certat a doua zi cu Danezu, ne-am certat rău, a vrut să-mi dea un cap în gură (nu i-a mers, îi știam eu trucurile), ne-am caftit, ne-am despărțit pentru moment și pentru totdeauna, el a luat-o spre Poiana Izvoarelor, eu m-am întors la Cămin Alpin.

De fapt, mă-ntorceam cătrănit spre Bușteni, să iau trenul să mă duc acasă, iar când am trecut pe lângă Cămin, cine-apare ca o floare? Corneluș, bunînțeles. Care mă salută cu drag („Noroc, Mihaie!”) și mă servește c-o țigară, în pofida reputației lui de zgârciob, apoi îmi povestește: ne recunoscuse, dar i-a păstrat Danezului o ură nestinsă din școală – pe de o parte – și era acolo cu treabă, c-o studentă de-a lui – pe de altă parte. Cu alte cuvinte: veșnicul corigent Corneluș se pusese cu burta pe carte, ajunsese profesor universitar (sau lector, sau conferențiar, habar n-am) și-și adusese una dintre studente la munte, într-o escapadă romantică. M-am căcat pe mine de râs.

De ce: Cămin Alpin avea una dintre cele mai proaste reputații care se pot imagina. Nu era o cabană de munte, era un fel de cabană de periferie urbană; nu era un loc în care munțomanii să bea o bere după traseu, ci era locul unde veneau să se îmbete bucureștenii sosiți cu trenul de 9 și ceva, ăla pentru puturoși (din gară ajungeau la Cămin Alpin, se opreau să bea „numai o picătură” și acolo rămâneau tot week-end-ul, făcându-se maimuțe); nu era locul unde să duci c-o fată peste noapte, ci locul unde s-adăstezi cu gașca de burlaci, dacă n-aveai încotro. Skinflint, Cornelușul... dar poza asta spune altă poveste. 


***


Cât de aiurea este să faci pe fițosul? Nu este aiurea câtă vreme nu te dai în fapt. Dar când te dai în fapt (ceea ce, eventually, se-ntâmplă) te califici pentru neonoranta poziție de prostul satului. Ca mine, de pildă.

Pentru că locuiesc în București din 1975, mă dădeam și eu „bucegar”, cum se dau toți bucureștenii; că știu, c-am fost, că mă pricep, că lasă, pisi, te duc eu pe traseu nemarcat, că Brâul de Mijloc, că Valea Comorilor, că Valea Seacă dintre Clăi, fel și fel de fițe. Și asta nu de azi de ieri, ci de câteva decenii bune (din 1983, mai exact – am scris în această pagină despre Cabana Omu și despre cum am dat cu capu-n ea din motiv de ceață: numărul 43/2016 al revistei, pentru pasionați). Nu credeam că Bucegiul mai e-n stare să mă surprindă cu ceva (ce tâmpenie, ce aroganță!), pân-acum două-trei săptămâni, când Dottore m-a suit în mașină ca să mă „plimbe”. Râdeam de el, mă dădeam zmeu („Bă, prăpăditule, puturosule, faci trasee cu mașina?!”), până când a virat la stânga în Sinaia și-a luat-o pe drumul spre Moroieni, numai bine ca să facă dreapta la un moment dat, prin pădure, și să iasă pe platou drept la Cabana Dichiu. „Ce e asta, mă?”, îl întreb. „Păi, cabană, ce să fie”, zice el, „tu ești prost sau doar te faci?”. Am sperat că n-o să se prindă, c-o să scap cu-atât, n-am avut noroc: Dottore a rumegat el ce-a rumegat, după care s-a luminat la față: „Nu știai de Cabana Dichiu! NU știai de ea, uă-hă-hă-hă-hă! Ce impostor, domnule, ce nenorocit, este incredibil, este ceva iecs-ciep-ți-o-nal!” (gesticula, făcea bulbuci la gură, lua munții de martori). „Uite cu cine merg eu pe munte! Ce pigmeu, domnule, ce mâhnit, hai că ești chiar tristuț la faza asta, uă-hă-hă-hă-hă!”. Da, nu știusem de existența acestei cabane; ce? Să mi se taie capul?

Ce-i mai rău abia urma. Am tras vreo două poze, am urcat în mașină, am mers mai departe spre Cabana Piatra Arsă (pe o șosea incredibil de bună, un asfalt nemaivăzut, limbă-de-cățel), am mâncat acolo ca hienele, (eu) am băut beri, am făcut pipi în jnepeniș, asta a fost toată „plimbarea”. La-ntoarcere a oprit iar la Dichiu (era un apus splendid), și când trăgeam cadru după cadru, mă bate cineva pe umăr: un coleg de la sală, din București. Era c-o fată, tot de la sală, una ușor măritată; se cazaseră acolo peste week-end, mai mult nu știu și nici nu vreau să aflu. Cabana Dichiu este locul ideal pentru astfel de treburi, asta știe tout Bucarest... în afară de mine. De-aia râdea Dottore.


***
 


Ia să facem un mic inventar: 1983, ceața (în Bucegi, spre cabana Omu); 1994, ceața (în Bucegi, spre cabana Omu); 1995, ceața (în Parâng, pe creastă); 2000, ceața (în Călimani, spre stația meteo Rețițiș); 2007, căderea în gol (în Buila-Vânturarița, spre canion); 2009, beția (în Curmătura Oltețului); 2012, viscolul (în Bucegi, spre cabana Omu). Cam astea ar fi momentele foarte clare când m-am apropiat binișor de moarte, în drumețiile pe munte. Poate c-am exagerat în articolele precedente, când am scris că beția este principala cauză de deces în rândul excursioniștilor, iar din simpla enumerare de mai sus rezultă clar că nu e; doar că, de obicei, beția e urmată de pierderea traseului („s-a rătăcit”), de căderea nopții, de hipotermie... și gata. Te găsesc salvamontiștii a doua zi, sau a treia, sau a patra (depinde prin ce văgăuni te-ai băgat, depinde și de vreme), dar degeaba. Nu mai e nimic de făcut, în afară de colivă.

Îți amintești cum încercau toți să te răzgândească, atunci la început, când te-ai apucat de mers pe munte? „Nu te duce, c-o să te mănânce ursul” și „Nu te duce, c-o să cazi în prăpastie”. Atât. De ceață și de beție ți-a zis cineva ceva? Nu ți-a zis nimeni nimic. De ce? Pentru că habar n-avea. Pentru că cel ce dă sfaturi habar n-are de nimic, niciodată; e felul lui de a fi, de a exista. Influencer!

În 1983 s-a întâmplat așa: am plecat cu toții de la tabăra Padina, am urcat spre Omu pe cracul vestic, pe Guțanu și pe Doamnele, după care ne-a năpădit ceața. Profesorul de geografie care conducea copiii pe traseu a dispărut (din punctul meu de vedere) ca măgaru-n ceață, ceilalți colegi au dispărut și ei, rând pe rând, în aceeași ceață (insist doar pe punctul meu de vedere), până când am rămas doar Grasu și cu mine. Plângând de frică (aveam 11 ani). În memoria mea, Grasu plânge în hohote și eu îl îmbărbătez („Hai, c-acuși ajungem”); în a lui, exact invers. Am rătăcit vreo două ore, obosiți, disperați și cu mucii curgându-ne-n gură, până când m-am lovit de-un perete moale („Bă, Grasule, m-am dat cu capul de ceva!”), care s-a dovedit a fi zidul îmbrăcat în șindrilă al cabanei Omu. Ajunseserăm primii.

Profesorul ne-a găsit în cabană și ne-a scos afară-n șuturi, să-l ajutăm să-i caute pe ceilalți; incredibil, dar în cele din urmă i-a adunat pe toți (aș putea să mă laud c-am găsit și eu vreo doi-trei proști, dar n-ar fi adevărat, că ei m-am găsit pe mine: am tras chiulul, nu m-am depărtat de cabană, de frică ce-mi era să nu mă pierd iar în ceața aia). A fost prima dată când Sfânta Cabană Omu mi-a salvat viața. Au urmat, vai, și alte „dăți”; cândva am să recunosc tot, dar nu azi.


articole publicate în revista Cațavencii (2018 - 2019)

Cabana Postăvaru

Îmi vine să și râd: m-am apucat de textul ăsta și-am zis să mă pun la punct cu noutățile, deci m-am băgat pe site. Am rămas mut: nici 30 de ani n-au trecut de atunci, da-i altă lume, parcă-s personajul lui Wells din „When The Sleeper Wakes”! Mă uitam pe site; mâncare, băutură, cameră cu baie (230 de lei, dar să faci duș cu prietena ta, e?!), minunății. Când am fost eu, n-aveau de nici unele.

Chestia e că nu-mi amintesc anul. Clar, era după Revoluție, dar înainte de Constantinescu: să fi fost 1994?! Nu știu, nu bag mâna-n foc. Eram o gașcă amestecată, compusă din două bisericuțe de bucureșteni, niște ieșence de la Medicină, câteva târg-mureșence (mediciniste și ele, vorbeau și maghiara, și româna, da-n română mai mult au tăcut – nu le-a plăcut compania!), câțiva săceleni și durii de la Silvicultură; ăștia erau „ghizii”. Am luat autobuzul din Brașov, într-o juma’ de oră am ajuns în Poiană, am pornit pe traseu spre Groapa de Aur, pe care nimeni n-o văzuse și nu știa unde este; nimeni nu știa măcar CE este. Ne-am lălăit, ne-am hlizit prin pădure (vară, cald, ne cocoșeam în fața fetelor etc), am mers ore-n șir pân-am ajuns (marcaj: punct roșu) la Groapa de Aur. Am rămas tâmpiți: o groapă! Nici măcar stâncoasă. O groapă ca orice groapă, o groapă-n pământ, plină de frunze putrede. „Silvicultorii” au vrut să ne explice că este de fapt un „aven” mai micuț, dar nu i-am mai ascultat: fetele au plecat spre Cheile Cetății și de-acolo spre Râșnov, eu m-am luat la bătaie cu Șip (un bucureștean din cealaltă bisericuță), săcelenii s-au dus la Cabana Postăvaru să bea bere, iar restul trupei i-a urmat, după bătaie (parcă aud și acum vocea a lui Danezu: „Marfă de marfă! Mardeală dă pitici, să moară mama!” – într-adevăr, Șip și cu mine eram cei mai mici de statură). La cabană n-am găsit nimic de băut, ne-am întors în Poiană după un mic detur la Peștera de Lapte, ca să zicem c-am „bifat” ceva în drumeție. Și-am bifat, da: Șip s-a căcat în peșteră, pe formațiunile minerale (calciți) care i-au dat numele. De necaz c-o-ncasase de la un țăran ca mine: „Io-s bucureștean, bă, mă cac pă Ardealul vostru”. 


***

Îmi dau seama că sunt vulnerabil: oricine mă poate da cu roatele-n sus. În articolul despre cabana Postăvaru (publicat în numărul 17) am spus câteva lucruri interesante, dar care au un defect, și anume că-s interesante doar pentru mine. Asta n-ar fi o problemă, dacă această cabană n-ar fi cea mai veche din actuala Românie, o cabană ca un palimsest, straturi-straturi. Merita un text mai bun, mai altfel, mai măiastru. Bun, să încercăm!

Primo: numele oficial al cabanei nu este „Postăvaru”, ci „Julius Römer hutte”. Știm cu toții ce-i aia „hutte”, dar eu, unul, nu știam cine a fost Julius Römer, am aflat acum, de la un amic brașovean care m-a sunat să mă certe (el citește mai încet, își cumpără revista număr de număr și o strânge într-un fel de colecție, pe care o ia la citit când are timp. Abia săptămâna trecută a ajuns la numărul 17...). Am aflat că omul a fost cineva, un adevărat deschizător de drumuri, un mare (ma-re!) iubitor al munților, conservaționist avant la lettre, botanist, profesor, organizator de asociații – o adevărată forță a naturii. Și-a umplut bine viața și a lăsat ceva în urma lui, ceea ce, vai, nu pot afirma și despre mine, așa că mă limitez în a-i aduce un mic omagiu postum. Mulțumesc pentru tot, Maestre!

Secundo: cabana actuală nu datează din 1883, dar prima cabană în acel an a fost construită. Se numea Schullerhutte și restul informațiilor le găsiți aici https://cabanapostavaru.ro/istorie-cabana-postavaru, eu insist doar să citiți de două-trei ori (nu „în diagonală!”) ce-au făcut comuniștii cu moștenirea lui Julius Römer și a ucenicilor săi. Merită.

Tertio: nu mi-a plăcut niciodată scrisul lui Mihail Sebastian, mult prea mămăligos pentru gustul meu. Sau, ca să zicem altfel, mai blajin: nu am înțeles nimic din Sebastian. Dar „Accidentul” e primul roman din limba română cu orășeni care merg pe munte. E puțin? Da, pentru 2019, dar pentru 1940 este enorm. Să nu uităm de unde-am plecat, noi ăștia cu cărțile! Pe vremea aia se scria numai despre țărani și voievozi, cuvântul „turism” nici nu intrase în limbajul curent. Și o replică din roman, rostită aici, în această cabană: „Cine a fost în munți e un om liber”.


articole publicate în numerele 17 și 32 (2019) ale revistei Cațavencii