joi, 25 septembrie 2014

Mangalyaan a ajuns pe Marte

Ma rog, nu chiar pe Marte, ci pe orbita lui Marte (unde, dealtfel, era setat sa ajunga). I-a luat mai putin de un an de la lansare. Taci ca-i bine. 

Va mai amintiti de cursa spatiala din anii '60? Mi se pare mie, sau a inceput o a doua cursa spatiala, cu mai multi "concurenti", de data asta?


p.s. pentru cei care nu-s tocmai la curent, Mangalyaan este o nava spatiala fabricata si lansata de India. U-ha!


miercuri, 24 septembrie 2014

Nea Cata si Ghijasa



Ar fi trebuit sa scriu demult textul asta, dar n-am avut inima, pe de o parte, si traiau inca prea multi oameni, pe de alta parte. Acum, insa, mi-am facut curaj, deci sa purcedem spre inapoi in timp, cu cazmaua-n mana, sa dezgropam ceea ce-i de dezgropat.

Toti avem “amintiri din copilarie”, macar ca suntem atat de predispusi sa le uitam. In ceea ce-i priveste pe copiii comunismului, ei ar putea fi impartiti in doua mari categorii: cei care aveau un “la tara” si cei care nu-l aveau. In Romania, cel mai celebru din a doua categorie este, desigur, Mircea Cartarescu (Nea Cata nu-i inca atat de faimos. Aveti putina rabdare!). Cel mai celebru din prima categorie nu exista inca, dar ma ofer sa fiu eu ala, daca nu-i cu suparare; e adevarat ca exista si-o a treia categorie, sa-i zicem “categoria Ion Creanga”, in care intra cei care si-au petrecut intreaga copilarie in natura, “la tara”, si s-au urbanizat abia in adolescenta, in timpul liceului. Dar acestia sunt foarte putini (eu nu cunosc decat doi). Ramanem, deci, la varianta simplificata, cu “la tara” si fara “la tara”.

In ceea ce ma priveste, locul meu de “la tara” se numea Ghijasa (“Ghijasa de Sus”, mai exact), care era un sat foarte mic din sudul Transilvaniei, undeva intre orasele Sibiu si Medias. Ca sa intelegeti cat de mic: raul care trece prin Sibiu se numeste Cibin, iar principalul sau afluent – Hartibaci. Ei bine, Ghijasa nu se afla pe cursul Cibinului, nici pe al Hartibaciului, nici pe al vreunui afluent al Hartibaciului, ci pe cursul unui afluent al unui afluent al Hartibaciului, care, de important ce era, n-avea nici macar nume! Cand intrebam “Cum se cheama valea asta?” (ce trecea prin fata casei noastre) mi se raspundea intotdeauna “Valea, cum sa se cheme?!”. Aceasta Apa-Fara-Nume (“valea”) se varsa in Harta, care se varsa in Hartibaci, care se varsa in Cibin, care se varsa in Olt. Daca v-as crede tampiti, as incheia triumfal, explicandu-va ca Oltul se varsa in Dunare. Dar nu va cred.

Din iunie si pana in septembrie (uneori, chiar pana in octombrie), ai mei ne duceau, pe mine si pe sora-mea, in aceasta fantomatica Ghijasa – si acolo ne lasau. Timp de trei luni habar n-aveam ce se-ntampla-n lume, cu atat mai putin in Bucuresti. Exemplu: in 1986, cand cu accidentul nuclear de la Cernobal, n-am stiut absolut nimic vreo saptamana, pana cand au inceput babele locale sa se vaiete ca “miroasa a radiatie” si s-au dus la popa sa le “citeasca”. Ca sa va dati seama in ce izolare se traia acolo! Acest taram mitic numit, conventional, Ghijasa, a fost decorul a o gramada de ispravi copilaresti, al caror loc nu e-n textul de fata. Evident, odata intorsi acasa, sora-mea si cu mine le istoriseam cui voia sa ne-asculte, fiecare in stilul sau: ea, dezvrajindu-le inginereste (“Cum a fost la Ghijasa, Monico?”. “Bine”), eu, inflorindu-le pana la limita fantasticului (sau dincolo de limita, depindea de dispozitie. Si de interlocutor).

Unul dintre interlocutori era Nea Cata, desigur. Care, setos de aventuri ca orice copil, a pus intrebarea de bun-simt “Bai, Nea Mihaita, pot sa vin si eu la Ghijasa intr-o vacanta, daca ma lasa ai mei?”. Eu, la randul meu, mi-am intrebat parintii (“Poate sa vina si Nea Cata?”), al caror raspuns mi-a ramas intiparit in memorie ca o culme a stupiditatii si reavointei: “Nu, ca n-au ce sa-i dea de mancare!”. Pentru cine are idee de penuria de alimente din orase, in comunism, mai ales in ultimul deceniu (1979 – 1989), cand orasenii ajunsesera sa invadeze satele, in fiecare week-end, ca sa cumpere hrana (branza, legume, slanina, oua, nuci, pui… de fapt, orice), nu trebuie explicat de ce acest raspuns mi-a ramas intiparit in memorie ca o culme a non-sensului. Probabil ca nici n-o sa-l pot uita vreodata, chiar daca incerc sa-l exorcizez prin scris; dar demonii sunt greu de starpit. Ce, parca voi nu stiti?

Mi-au trebuit multi ani sa inteleg ca, in pofida formularii incredibil de nefericite, raspunsul avea un sens. L-as fi dibacit mai repede, daca nu m-as fi concentrat atat pe ultima lui parte, cu incarcatura ei de bufonerie penibila (“de mancare”!); sensul statea altundeva, si anume in “n-au”. Cine erau acesti “ei”, despre care parintii mei sustineau ca n-ar avea “de mancare”?

(Trec peste faptul ca “ei”, ca agricultori, aveau sute de oi, sase bivolite, zeci de pasari de curte, patru-cinci porci, gradina de legume si cuptor de paine, iar in fiecare toamna recoltau in jur de doua tone de cartofi, ceapa si fasole; toate aceste animale si alimente erau necesare doar pentru hrana mea si a sora-mii, care probabil mancam enorm, desi nu-mi amintesc precis. Imi amintesc insa ca eu cantaream vreo 25 de kilograme, iar sora-mea si mai putin – semanam destul de bine cu niste radiografii. Inchid paranteza).

“Ei” erau urmatorii: doua matusi, cu unchii aferenti (2 x 2 = 4), plus una bucata bunic batran (“Mosu”), care nu conta in peisaj, ca de-abia-si taraia basinile. Ar mai fi doua bucati veri, dar n-am nimic ca astia, ca erau de treaba. Esentiale, in ecuatie, sunt matusile (doua tampite); cu toate astea, Oscarul merge catre unul dintre unchi, un maniac, cosmarul copilariei mele (si-a sora-mii, dar nu vorbesc eu in numele ei. Sa zica singura, ca de-aia are gura). Moniker-ul nemernicului era Nanu.

Din punct de vedere caracteriologic, aceste personaje insirate mai sus erau, foarte simplu spus, niste tarani prosti, dar fata de ei, Nanu avea ceva in plus: nu era doar prost, era si foarte rau. In romana nu gasesc un termen potrivit, dar sensul pe care vreau sa-l dau cuvantului “rau” nu este nici mean, nici bad, nici evil, nici wicked – cred ca vicious se apropie cel mai mult de ceea ce vreau sa spun. Individul fusese securist si asta poate ca explica multe, dar nu scuza nimic.

Credinta lui suprema era depersonalizarea prin bataie; in acest nobil scop, el folosea bataia, desigur, dar si tortura (ma tragea de “perciuni” minute in sir, cu foarte multa rabdare si cu placerea interioara ca care dementii electrocuteaza pisici), iar culmea rafinamentului era “experimentul Pitesti”: eu deveneam tortionarul sora-mii, iar ea al meu, chiar si in absenta lui! Un succes aproape perfect, trebuie sa recunosc, desi nu de durata (dupa ce sora-mea a avut curajul sa se revolte, am urmat-o glorios, dar facand in continuare pe depersonalizatul. Am fost las, da, stiu, nu e nevoie sa-mi desenati. Ma razbun in scris, acum, la ani de zile dupa moartea individului – dar era cam greu sa ma razbun atunci, iar cand am fost capabil fizic… nu stiu, n-am avut chef). Alte mici sobolanii din arsenalul lui de sadic erau urmatoarele: ne obliga sa mancam alimente care ne faceau rau (mai ales slanina), ne silea sa recitam poezii cretinoid-taranesti (si acum ma infior cand aud versurile din “La parau” a lui Cosbuc!) si ne interzicea sa purtam vreo haina de productie “capitalista”, incepand cu blugii, evident (omul era un comunist convins. Singurul pe care cunoscut, dealtfel. In rest, toti asa-zisii “membri de partid” se dedublau intr-o veselie, pe principiul “Zic ca ei si fac ca mine”).

Ei bine, Ghijasa ar fi putut fi un rai, un fel de Humulesti, daca n-ar fi fost acest securist ratat care sa otraveasca totul. Pentru ca am lasat la urma ce era mai important: “Copilul trebuie sa munceasca, nu sa se joace”, iata marea lui idee pedagogica. Sa nu fi fost el, Ghijasa reprezenta libertatea absoluta, asa cum vezi in filmele americane (“marile spatii”, chestii); dar datorita lui, Ghijasa a fost un fel de lagar nord-coreean, dedicat muncii in zadar. Nu exagerez. Un sat uitat de oameni si de Dumnezeu, undeva intr-o vaioaga inconjurata de dealuri imbracate in paduri si in pasuni – cat am haladuit pe acolo, copil fiind, nu am zarit niciodata, dar niciodata, un alt sat! Va dati seama ce distante erau intre sate (acum stiu ca cel mai apropiata localitate era doar la vreo 15 kilometri, dar atunci nu stiam). Dar aceasta libertate absoluta (de a bate campii, cum ar veni, la propriu) lua sfarsit in momentul in care Nanu isi facea aparitia in sat (nu locuia acolo permanent, slava Domnului). Din clipa aia nu mai aveam dreptul sa ies din curte, trebuia sa stau cu el, la ajutor. Despre ce “ajutor” e vorba? Ei bine, el isi inventa tot felul de munci (a la Hercule), absolut, dar absolut inutile, iar eu trebuia sa fiu “ajutorul” lui la aceste proiecte tembele. Exemple: o vara intreaga s-a scremut sa construiasca un banc de lucru, pe care sa monteze o menghina. L-a construit. Acel banc nu a folosit niciodata, dar niciodata, la nimic. Alta data a acoperit tavanul unei camere cu placi de PFL (in ce scop? Nu se stie). A vopsit in verde un gard imens (ii ramasese vopsea verde si a decis s-o “foloseasca la ceva”). A mutat groapa de var a gospodariei din spatele casei (unde era locul ei traditional) langa cocina de porci, apoi a mutat-o inapoi, dupa ce s-a inecat acolo un purcel. A sapat o fantana din care n-a baut apa nimeni, niciodata, pentru ca era prea aproape de grajd si se infiltra pisatul cailor. A executat cu mare succes o usa, din bucati de scanduri de prin curte, dupa care n-a stiut ce sa faca cu ea (ani si ani a ramas usa aia proptita intr-un colt, dupa sura). As putea continua cu exemple pana maine, dar ati inteles ideea.

Asupra mea, Ghijasa a avut un efect durabil si profund contradictoriu; pe de o parte o percep ca pe locul unor nesfarsite corvezi stupide si inutile, pe de alta, ca pe taramul lui “Ar-fi-putut-fi”, al libertatii fara limitari, al hoinarelilor absolute (de care am avut parte… doar partial, cum spuneam). Nu-i de mirare ca am devenit muntomanul maniac care sunt astazi! Totusi, odata cu trecerea timpului, Ghijasa a devenit un impediment in dezvoltarea mea mintala, un fel de piatra de moara: atat de mare fusese frustrarea din copilarie (ca n-am putut sa colind prin padurile alea dupa bunul meu plac), incat am revenit obsesiv in sat, an dupa an, desi viata imi impusese deja alte prioritati (destinatii turistice “normale”, gagici, munca, studiu, scris etc). In loc sa-mi dedic timpul acestora, eu bananaiam prin Ghijasa, ca Evreul Ratacitor, fara vreun tel, scop, cauza; cum zic taranii, “cautam ziua de ieri”. Neavand atarnata de gat povara Ghijesei, Nea Cata a urmat un parcurs mult mai inteligent al vietii, mai implinit: mai multe gagici, mai multa munca, mai multa familie etc (de “carti” nu ma pronunt, mi-e teama ca daca-l intreb ce citeste, Nea Cata o sa zica “Sven Hassel” sau alt misto de genul asta!). Daca trag linie si adun, cred ca Nea Cata a iesit in castig in urma acelui raspuns stralucitor de idiot, pe care va las sa-l mai savurati o data:

“N-au ce sa-i dea de mancare!”.


p.s. fara legatura cu Nea Cata si amintirile lui, pot spune ca si pe sora-mea a palit-o “efectul Ghijasa” destul de rau: acolo a fost locul unde “a iesit la hora”, cum se zice, adica au invadat-o hormonii si-a-nceput sa-i miroasa a izmana. Alesul, desigur, a fost un nobil produs al Ghijesei, adica… un taran. Dar despre asta, in alta parte, in alta carte.

vineri, 19 septembrie 2014

joi, 18 septembrie 2014

I would have voted "Yes"

As I've got my reasons. What about yours?

vineri, 12 septembrie 2014

Domnul Gika fata cu birocratia



Nu fac literatura. Am sa redau, cat pot eu de coerent, finalul zilei de 3 septembrie 2014, cand am avut de depus un dosar la o institutie de stat.

(Paranteza necesara: cand depui un dosar spre autorizare, e nevoie ca dosarul sa contina o “cerere” prin care sa zici exact ce soliciti institutiei respective. Pe acea “cerere” se pune, initial, numarul de inregistrare si tot pe ea se da, ulterior, aprobarea. Din neglijenta mea personala, acea hartie esentiala, “cererea”, nu se afla in dosar. Am incheiat paranteza).

Ajung cu dosarul la respectiva institutie, care avea program normal, de la 9 la 5. Sa fi fost orele 3 si-un sfert, ceva de genul asta. Intru. La primul ghiseu era un functionar cu figura de boxer, la al doilea era o doamna pe la 50 de ani, la al treilea era un barbat cam de varsta mea, cu ochelari. Il aleg p-asta (toate trei ghiseele erau libere). Ma duc la ghiseul lui, asez dosarul in fata mea si deschid dialogul:
-         - Buna ziua.
-         - Buna ziua.
-         Doresc sa depun un dosar pentru autorizare.
-         - Ce dosar?
Ma uit la el nedumerit.
-         - Acest dosar (il ridic mai sus, sa-l vada mai bine).
-         Ce aveti in dosar?
-         - Acte.
-         - Ce acte?
-         - Acte necesare procedurii de autorizare, asa cum scrie pe site-ul institutiei.
-         - Dati-mi sa vad (ii inmanez dosarul).
Functionarul il deschide, se uita la primul act si-mi spune:
-         - A, pai asta nu-i dosar.
-         Ba e dosar.
-         - Nu nu-i dosar, ca n-are cover.
-         - Ba are (ii arat coperta dosarului).
-         - Cover-ul nu e coperta, e actul esential al unui dosar, si nu-l aveti aici. Deci, n-am ce dosar sa primesc, pentru ca asta nu-i dosar.

Mi-am luat dosarul inapoi, am dat trei telefoane, am aflat ca lipseste, intr-adevar, “cererea” din dosar (sau “cover”-ul, cum ii zicea functionarul) si ca, deci, sunt un bou. M-am intors in goana la birou, unde fetele, semifurioase si semiamuzate (simultan!) mi-au scris la repezeala “cererea”, apoi am dat iar fuga spre institutie. Am ajuns, erau deja orele 16:25.

De-al dracului, m-am dus la acelasi functionar cu ochelari (“domnul Andropauza” cum il poreclisem in gand). Urmeaza dialog:
-         - Buna ziua, din nou.
-         - Iar ati venit?!
-         - Va deranjez?
-         - Nu e vorba de deranj, e vorba de program!
-         - Ce program?
-         Programul de lucru al institutiei.
-         - Programul este intre orele 9 si 17, daca nu ma insel. Spuneti-mi dumneavoastra daca ma insel!
-         Nu e vorba de asta, e vorba de un minim respect pentru munca noastra! 

El nu facea nimic in clipa aia, se certa cu mine. Intre timp, ceilalti doi functionari, tanti si boxerul, nu faceau nici ei nimic, doar se uitau la mine si la Andropauza.
-         - Nu vreau sa va deranjez din munca, astept aici!
-         - Asteptati.

Cu dosarul in brate, incep sa ma uit demonstrativ pe pereti. Andropauza scoate un teanc de foi albe de sub birou, incepe sa le semneze si sa le stampileze cu naduf. Ma bufneste rasul, dar timpul trecea, asa ca ma mut jumatate de pas mai in stanga, spre biroul din mijloc, unde era tanti.
-         - Buna ziua.
-         - Buna ziua.
-         - Am un dosar pentru autorizare.
-         - Ce dosar?
Ii intind prin ghiseu “cererea”. O studiaza pret de vreo trei minute.
-         - Asta e tot?
-         Nu, zic eu, iata restul documentelor necesare pentru autorizare.
-         Ce documente?
-         - Cele cerute de lege, conform regulamentului institutiei dumneavoastra (ii citez numarul regulamentului si anul in care a fost amendat).
-         - Sa vad.

Le rasfoieste cu maximum de neatentie, le imparte in doua caprarii, originale si copii, le capseaza, le da numar de inregistrare, imi da si mie un numar de inregistrare pe un exemplar din “cerere”, apoi se uita la mine:
-         - Asta e tot.
-         - Pai, nu-mi luati si dosarul?!
-         - Ce dosar?
-         - Dosarul cu documentele personale ale fiecarui membru al asociatiei.
-         - Ce asociatie?
-         - Asociatia pentru care solicit autorizarea.
-         - Pai autorizarea nu e pentru dumneavoastra? 
Se uitase, totusi, prin toate actele pe care le capsase!
-         - Autorizarea nu e pentru mine, eu doar depun dosarul. Asa spune legea, ca pentru fiecare membru al asociatiei sa existe un numar de documente, necesare pentru  autorizare.
Se ridica, imi ia restul dosarului din mana, il pune intr-un biblioraft din spatele ei, revine, se aseaza pe scaun si-mi arunca, nimicitor:
-        -  Stim si noi ce spune legea! Aveti raspunsul in 30 de zile. Buna ziua!

Odata ajuns la birou, le-am povestit fetelor saga dosarului. Spre surprinderea mea, nici n-au ras, nici nu s-au revoltat: pareau mai degraba in dispozitie terenchiana, acea dispozitie care te face sa-l lasi pe prost sa povesteasca pana la sfarsit, apoi sa-l intrebi scarbit: “Si?!”.

joi, 11 septembrie 2014

In contra domnului Martin S. Martin



Dupa cum se stie din multiple surse, chiar si din acest blog (http://berile-de-aur.blogspot.ro/2012/11/antiamericanism.html), domnul Martin S. Martin a scris o carte. Un volum. Un op. In care analiza si demonta prejudecatile planetare despre poporul american. Dupa parerea mea, este o foarte buna “introducere in anti-Americanism”, asezonata cu exemple de viata din experienta autorului (plecat din Romania in 1985). Cred, insa, ca se mai pot spune doua-trei vorbe despre aceste pre-judecati, chiar si de catre unul ca mine, care nu cunoaste America decat ca turist sarantoc (deci nu cunoaste realitatile muncii). Iata-le:

Unu. America nu este pentru oricine. Domnul Martin S. Martin nu spune nicaieri acest lucru, dar mie mi se pare clar: ca sa ai parte de o viata buna in America, e nevoie sa fii un om harnic, cinstit, cu un anume simt al riscului (nu prea mare, dar nici prea mic), lipsit de vicii si dotat cu o anume modestie innascuta. Dar daca nu esti asa? Cum ar putea sa fie America “o tara buna” pentru oamenii care sunt croiti altfel? Cum ar putea sa fie America o patrie pentru mine, de pilda? Si ca mine sunt miliarde pe acest pamant: lenesi, mincinosi, lasi (nu vor sa-si asume riscuri), betivi sau drogati (tot aia, in fond), si plini de pretentii. Nu sunt mai bune, pentru mine si cei ca mine, celelalte doua “lumi posibile” pe care le identifica (in mod corect) domnul Martin S. Martin ca alternative la “lumea Americana”: socialismul si islamul?

Doi. Anti-americanismul s-a nascut in America. Cand scriu “s-a nascut”, nu exagerez: ce erau zecile de mii de “loialisti” din timpul Razboiului de Independenta, daca nu primii anti-americani din lume? Ei au stiut (cum stiu si eu) ca tanara republica pe care o construiau Parintii Fondatori nu era si pentru ei, nu li se potrivea. Si atunci, ca anti-americani (primii din lume, repet), au luptat impotriva ei, cu arma si cu pana. Loialistii au pierdut, i-a inghitit uitarea, dar anti-americanismul a ramas si-a cucerit planeta; acum, e randul islamului sa lupte cu arma impotriva Americii si e randul socialismului sa lupte “cu pana”.

Trei. Pe masculul Alfa il maraie toti din haita si e natural sa fie asa. El nu are prieteni decat in partea de jos a ierarhiei, pe cand in partea de sus are numai rivali (deocamdata subordonati, dar nu se stie…), care ii sunt aliati (temporar) numai cand haita e atacata de alta haita; in restul timpului, ei nu se tin decat de comploturi si de sicane indreptate impotriva liderului. E clar ce spun daca ne gandim strict la NATO, sa zicem: masculul Alfa (America) are prieteni sinceri numai la baza ierarhiei (pecking order) – Polonia, Romania, Estonia etc – si prieteni “de nevoie” la nivelurile superioare – Germania, Franta etc. Si inca un exemplu, de data asta din literatura: in romanul lui distopic (Brave New World), Aldous Huxley are un personaj, pe Mustafa Mond, iar Mustafa asta povesteste ca, la un moment dat, in Cipru s-a incercat un experiment social; anume, construirea unei comunitati numai din personalitati Alfa. Experimentul a fost un esec complet. Personalitatile Alfa, barbati si femei, s-au angajat imediat intr-un razboi total pentru suprematie. Guvernul mondial a trebuit sa intervina de urgenta si sa-i opreasca, pana nu se omorau ca chiorii. In concluzie, a nu fi anti-american, la nivel geopolitic, este la fel de nenatural cu a nu vrea sa fii sef (de stat, de partid, de birou, de orchestra, de restaurant, de santier, de celula-n puscarie etc).

Patru. Domnul Martin S. Martin sustine ca una dintre cele mai extraordinare caracteristici ale anti-americanismului este nerecunostinta. Adica, din toate marile state cunoscute in cei (maxim) zece mii de ani de istorie, America este statul care a facut cel mai mult bine omenirii ca intreg (afirmatie corecta) si cel mai putin rau (afirmatie deasemenea corecta). Domnul Martin S. Martin probabil glumeste. Proverbul romanesc “Facerea de bine, futere de mama” descrie mult mai exact natura umana decat filozofia domnului Liiceanu (“Facerea de bine este rentabila”). Cu alte cuvinte, un anti-american onest nu uraste America in pofida faptului ca ea a facut bine omenirii (deci si lui, personal), ci pentru ca a facut bine. Aproape la fel cum zicea prostanul de Tertullian in De Carne Christi (“Credibile quia ineptum”, parca).

Parerea mea, desigur neceruta: anti-americanismul, fie de sorginte socialista, fie islamista, nu poate fi dezbatut rational. Maniacii nu pot fi convinsi de argumente. Niciodata. Doar ce-ti pierzi timpul cu ei si te enervezi. Cand sunt prietenii tai, sigur, e trist, dar daca-ti sunt prieteni, precis ai ceva in comun cu ei. Altceva decat acest subiect; e tabu, si ca orice tabu, nici de asta nu te poti atinge fara sa platesti cu viata!