Săblaznă

Nu știți ce-i aia „săblaznă”? Plural „săblazne” (sau „soblazne”, ca variantă dialectală)? Cred, cred: nici eu nu știam, dar am citit cartea lui Andrei Oișteanu și m-am făcut deștept în cap. Nu de tot, dar orișicum.

Întrebarea este de ce-ar parcurge cineva o carte de 665 de pagini, destul de greu de citit (deși e bine structurată, dar totuși!)...? Nu e roman, nu e literatură de specialitate (nu dai examen profesional din așa ceva, nu e bună de MBA sau de CBM), nu e-o carte de filozofie cu care să te lauzi într-o discuție (ca „Mitul contextului” al lui Popper, că altceva nu-mi vine acum în cap, și oricum asta e destul de bună ca să mă laud cu ea, chit că nu mai țin minte aproape nimic din ce scrie acolo), nu este Biblia ca să zici că-i un fel de lectură obligatorie a omului civilizat... nu e nimic din toate astea. E o sumă de reflecții asupra felurilor în care strămoșii noștri au abordat unele aspecte ale sexualității. De la interdicții și tabuuri la recomandări și obligații sexuale care par de neînțeles astăzi. De la zoofilia românilor la necrofilia hittiților, de pildă. Repet, chestii ciudate, contraintuitive și foarte adânc îngropate în staturile de uitare culturală. Au supraviețuit din acestea numai urme lingvistice atât de vagi, încât este foarte greu să. 

Să ce? Să crezi ce zice Andrei Oișteanu. Dar până la urmă crezi, pentru că demonstrațiile lui sunt impecabile. Nu mă apuc eu acum să fac spoiler!

Dau un exemplu, un singur exemplu, am impresia c-o să fie mai mult decât suficient. Când e vorba de propria imagine națională, românii spun totdeauna că ei (noi) sunt (suntem) „ospitalieri”. Oișteanu demontează jucăria în piesele ei componente: nu doar românii, ci toate națiunile (popoarele, culturile, societățile) „tradiționale” sunt ospitaliere. Dar ce înseamnă „tradiționale”? Înseamnă „rurale” sau „de mentalitate profund rurală”, asta înseamnă. Și de ce erau țăranii „ospitalieri”? Pentru că se temeau profund de „străini”, de-aia. „Străinul” putea avea puteri magice. „Străinul” putea fi Dumnezeu, sfântul Petrea sau Satana, venit la noi în sat să ne pună la încercare. În comunitățile arhaice nu venea un „străin” decât odată pe generație, așa că figura „straăinului” era una mitică. Pe scurt, el trebuia îmbunat preventiv.

Cum anume? În toate felurile. Spre exemplu, oferindu-i nevasta ca parteneră sexuală pe durata „ospeției”. Sau fiica. Sau fiicele (avem celebrul exemplu al lui Lot). Iar autorul consideră că aici este un strat încă mai arhaic, și anume frica de consagvinizare a societăților foarte închise (exemplul polinezienilor din insulele izolate ale Pacificului). Închizând bucla micului spoiler pe care tocmai l-am făcut, e cazul să nu ne mai lăudăm atâta cu „ospitalitatea”: ce, dacă vine un refugiat sirian la mine în casă, o să-l bag în pat cu nevastă-mea?! Am unele dubii. Cred c-o să fiu ceva mai european „globalist” la faza asta și mai puțin român „tradiționalist”. Noica a scris undeva (unde? Nu știu) că „Noi nu mai vrem să fim eternii țărani ai istoriei!” („noi” = românii, nota mea) și zău că-i dau dreptate. Dacă asta-i țărănia, timpul ei a apus.

p.s. „săblaznă” = „poluție”. Româna veche, cel puțin cea scrisă (secolele 16 – 18) era altă limbă. Gramatica era aceeași, dar lexicul era de neînțeles. Mint: acum e de neînțeles lexicul românei vechi, atunci era foarte pe-nțeles!

Zona de confort

„Nu vă cantonați în zona de confort!”, zice antrenorul. „Ieșiți din zona de confort”, și asta mai e cum mai e, dar: „Nu campați în zona de confort” m-a ucis. De peste trei decenii merg pe munte și n-am campat vreodată în zona asta... despre care nu știam că există. Bine c-am aflat de ea în buricul Bucureștiului!

Pe mine mă știți: n-am niciun fel de calitate afară de calitatea șoriciului foarte gros, însușirea de căpetenie a reporterului, dacă chiar vrea să fie reporter; nesimțirea, asta este cheia. Toți cei de la sală se prefăceau că știu perfect de bine ce e aia „zona de confort”, chit că habar n-aveau, așa că m-am expus oprobiului, a mia oară de când lucrez cu Cațavencii, și-am întrebat: „Da’ ce zonă-i asta?”.

Râsete. Vai ce prost e Mihăiță. OK, sunt eu prost, dar uite că și antrenorul s-a încurcat la începutul explicației (pe urmă și-a dat drumul la vorbe), a zis mai întâi că e vorba de comoditate fiziologică, firească după o anumită vârstă („Te instalezi la televizor cu telecomanda-n mână și aia e”), pe urmă a cârmit-o cum că zona de confort ar fi de fapt lenea socială, lenea de a fi atent la oamenii dimprejurul tău („Mergi pe stradă, poet, îți dă unul un pumn în gură și pleacă cu telefonul tău de fițe”), iar la final a ajuns la concluzia că zona de confort e „nivelul zero”. Eu mă uitam ca boul: ce nivel zero, frate?! Dar pe mine nu mă înduioșează nivelurile vreunui antrenor, fie el și bun de gură, așa că nu l-am lăsat să scape: „Ce nivel zero? Adică cum?”. S-a foit (nu-i convenea că-l întreb, avea lecție particulară c-o blondă după ce plecam noi din sală), dar n-avea ce face, a răspuns: „Nivel zero. Să crezi că totul e bine. Că lumea este funcțională și că tu trăiești în ea. Că altcineva are grijă de tine, orice s-ar întâmpla, că doar d-aia plătești impozite: fals. Cine are grijă de tine are grijă ca făptuitorul să-și primească pedeapsa, dacă-i prins; dar atunci, atunci, în acele fracțiuni de clipă în care se întâmplă nenorocirea, n-are nimeni grijă de tine. Ești singur”. Eu am înțeles ce-a vrut să spună, dar ce, credeți că așa merge treaba?! Au început gagicile să protesteze, că nu știu ce, că dom’ profesor, că sunteți în eroare, că vedeți complet greșit chestiunea, că nu suntem în junglă, până când ăsta a tranșat vorbăreala: „Gata. Exersăm rădăcina degetului mare de la piciorul stâng. Aveți dreptate, gagici, nu suntem în junglă. Nu e opozabil”.

articol publicat în numărul 2/2019 al revistei Cațavencii

The Innocents Abroad (III): Salzburgerland

Vine iarna! Adică ce să mai vină, c-a venit deja: unii cu grijile, alții cu sparturile. Unii nu știu cu ce să-și încălzească bordeiele, alții-s disperați să-și pună cauciucuri de iarnă: „Dar dacă trebuie, măi Mihăiță? Dacă trebuie, trebuie!”. N-o să înceteze vreodată să mă fascineze modul prin care oamenii încearcă să-și mascheze dorințele personale, transformându-le în legi ale naturii, prin intermediul acestui modest cuvânt: „trebuie”. O mașină nu trebuie să aibă cauciucuri de iarnă: tu, proprietar și șofer, îi pui cauciucuri de iarnă ca să te duci la schi în Austria. Poți să lași mașina în parcare toată iarna, cu tot cu cauciucurile ei de vară? Poți, dacă n-ai bani.

Ani de zile am fost atârnătorul unui grup de bogați care n-aveau altă grijă decât să spargă banii în Austria, la schi. Ei nu se considerau bogați („Sunt un biet bugetar!”, croncănea unul dintre lideri, la saună), dar eu știu mai bine. Erau bogați, erau neisteți, erau răsfățați. Pe mine mă țineau pe lângă ei ca pe-un fel de copil de mingi, nefiind bun de nimic concret: nu mă puteam compara cu ei nici la schi, nici la șofat, nici la impresionat gagici. Eram un băiat la toate, de trimis după beri, de făcut rezervări, de cumpărat bilete, de vorbit în limbi etc. Nu zic, nu zic: mi-a prins bine și m-am și distrat, asumându-mi rolul prea puțin dramatic de bufon bețiv. Cu bogații am scos-o eu la capăt fără prea multe bătăi de cap, dar cu femeile bogaților mi-am găsit beleaua, că erau disperate să câștige statut pe spinarea mea. Apropo, știți ce femei au bogații? Perfecte, perfecte, absolut perfecte. Corpuri perfecte, de-o frumusețe pe care numai hrana bună, lipsa muncii și efortul la sală o poate da; evident, în interiorul acelor corpuri nu este nimic, dar asta-i altă discuție. Se munceau să-mi bage mie-n cap că ele nu-s curve, dar nu le mergea, făceam un mișto de ele de râdeau bogații cu lacrimi (în fond, ăsta era rolul meu, heya?); „Mihăiță”, zice o frumoasă, „aruncă-mi și mie o portocală”. Nu putea să se deplaseze până la fructieră, putoarea! Lasă, că puteam eu: m-am dus la masă, am luat o portocală și am aruncat-o pe geam (era geamul deschis, că țipasem la zgârcioaba de babă, austriaca, să dea căldură ca lumea dacă vrea să vadă vreun ban și se făcuse mult prea cald dup-aia. Mai bine. Dacă era după ea, ne-ar fi ținut în frigider). Frumoasa a rămas tâmpită, bogații râdeau să crape, era genul de glumă pe care chiar și creierele lor leneșe o puteau decoda cu ușurință: „Păi nu i-ai zis, pisi, s-o «arunce»? A aruncat-o, băiatul!”. Da’ știți care-i poanta? În următorul an, eu eram iar prezent pe baricade, iar pisi, nu. Să fii curvă nu e simplu. 

***

Cei care nu schiază mă tot întreabă de ce e importantă Austria; păi, e! Nu că acolo se schiază, mersi: se schiază și în România, și în Bulgaria, și în Ucraina (ați auzit de complexul de la Bukovel? Nici eu), dar nu este vorba despre schi, pur și simplu. Cei care merg la schi îmi zic că sunt dobitoc, că exact despre asta este vorba și că numai de habarnist scriu așa, dar dați-mi voie: am fost copilul de mingi al bogătașilor „austrieci” ani și ani, cred că știu destule. Este vorba despre schi, bunînțeles, dar este vorba despre mult mai mult.

În primul rând este vorba despre segregare, iar acesta e-un subiect extraordinar de incorect politic. Oamenii bogați nu vor să se amestece cu oamenii săraci, despre asta-i vorba; când stai la taclale cu ei îți explică – cu argumente pertinente – că motivația este dată de schiul în sine, de buna organizare austriacă a pârtiilor, a accesului la pârtii, a fluxului de schiori și a cazărilor excelente, mult peste poate oferi altcineva în Europa de Est. Nu știu, poate că așa și e, cum spun schiorii. Dar spun ce am văzut cu ochii mei: oamenii bogați și sfioși nu vor să se frece de golăneala românească și preferă să cheltuiască timp și bani pe grozava Austrie în loc să se dea cu schiurile pe plaiurile noastre. Poate că au dreptate, din punctul lor de vedere. Dar atunci de ce mă iau și pe mine?!

Pentru că, da, nicio expediție în Austria nu era completă fără Mihăiță, care ce făcea? Nimica nu făcea. Stătea degeaba și spunea glume proaste, bând beri seara, când toată lumea venea obosită de pe pârtii și numai de glume proaste nu avea chef – dar vreți să știți ceva? Bogații sunt și ei oameni, adică tot nefericiți sunt, ca și noi. Veneau certați de pe schi, tensiunile dintre ei creșteau în loc să fi scăzut, erau ca niște bombe cu explozie întârziată. Eu le tot spuneam să bea ceva, să facă sex, să se ia la bătaie și să se destreseze – ei, nimic. Într-o zi (recunosc, ultima zi, mi-am plănuit-o) am luat problema-n mână: i-am lăsat să se ducă pe pârtie și m-am îmbătat muci. Când a venit trupa, obosită și gata de scandal, n-a avut cu cine să se certe: Mihăiță se dădea cu schiurile pe scara interioară. Au vrut să mă bată, și-au încasat-o; lasă, ca așa merită bogații! 

***

De ce e importantă Austria pentru români? Nu e. În comparație cu oamenii noștri care muncesc prin Spania, Italia, Franța, UK, Portugalia, Germania sau Olanda, ăi din Austria sunt puțini și aproape, un fel de diasporă care nu-i diasporă: o dată pe lună trec pe-acasă. De ce e important schiul pentru români? Nu e. Față de fotbal, baschet, fotbal-tenis sau bowling, schiul are practicanți puțini și neconectați în rețele mari. Luate separat, cele două jumătăți nu-nseamnă nimic; luate-mpreună, îs România 3.0 (adică România de mileniu III). 

Că schiul e un sport scump nici n-are rost să spun (ce-i mai scump decât schiul? Parapantismul, sky-diving-ul, yachtingul?), iar că n-are valoare de supraviețuire, nici atât; altceva are, o chestie pe care mă chinui de vreo 30 de ani s-o prind în cuvinte și nu reușesc – probabil n-o să reușesc nici acum, nu-i nimic, o să reușesc dată viitoare. Schiul exclude. Asta vreau să spun de-atâta amar de timp, și mai precis: schiul exclude mai eficient decât orice altceva. Și încă: a nu schia, ca român, în Austria, înseamnă a te exclude din casta conducătoare. Ți se pare de căcat? Așteaptă: și pe copiii tăi îi exclude. Când vor crește, când vor fi femei și bărbați, când vor lupta pentru locul lor în lume, nu vor avea acces în gașca șefilor. Chiar dacă vor accede la șefie, în pragul bătrâneții, tot ca intruși vor fi priviți, nimeni nu va spune despre copiii tăi: „A, sunt de-ai noștri”. Nimeni!

Am fost însoțitor de schi și-n România (în Parâng, în Bucegi, în Baiului, în Cindrel, în Postăvaru), și-n Austria, mai mult prin Salzburgerland, de-aia zic. Însoțitorul de schi e ăla care stă după fundul grupului, cară bagajele, duce și aduce oamenii de la pârtii, rezervă mesele la restaurant, spune glume seara, stă pe la cozile de pass-uri și se ceartă cu proprietăresele; pe vremea boierilor, acest rol era îndeplinit de sclavii țigani, acum timpurile s-au mai schimbat (oare?). Da, însoțitorul face de toate, mai puțin un singur lucru, și anume să schieze alături de cei care-l plătesc. De unde știu chestia? Păi, de la Thomalwirt ăsta de care vă spun, unde eram într-o seară jos în restaurant și mă jucam cu copiii (ne fugăream printre mese, chirăieli etc), unul dintre ăia micii o-ntreabă pe mami a lui dacă Mihăiță (adică eu) are și el copii. Mami zice, fără să se uite la mine sau să mă-ntrebe ceva: „Nu, n-are”. 

articole publicate în numerele 48/2018, 1/2019 și 3/2019 ale revistei Cațavencii

Sens unic

Pe mine mă știți: lent, dar profund. Am cartea din noiembrie 2018 (de la autor! Cu autograf!), am citit-o din decembrie și abia acum în ianuarie mă îndur să dau pe gușă ce-am înțeles din ea. Motiv? Foarte simplu. E genul ăla de carte pe care o folosesc pentru a-mi scrie cartea, așa că important este nu ce dau eu aici pe gușă (și puteți citi voi, moca, că d-aia-i blog), ci ce nu dau. Aia-i pentru uzul meu personal. Bine, poa’ să aibă parte și cei care-mi vor cumpăra romanul (îl lansez în noiembrie 2019), dar ei sunt puțini față de marea masă de pomanagii. Puțini, dar buni – asta mi-e deviza!

Ce face Paul Cernat în „Vase Comunicante”? Îi ia la mână p-ăia micii. Îi lasă-n pace p-ăi mari, de care știe toată lumea, că-s în manuale și pe toate gardurile, și se concentrează pe mărunțeii uitați, care-n unele cazuri (rare, totuși) nu-s mărunței deloc, au dat lucruri foarte bune literaturii în limba română, dar n-au avut noroc: i-a acoperit praful. Timpul n-a fost culant cu ei, cum a fost cu-ăi mari și cu mulți dintre cei mijlocii; au rămas prin subsoluri, la categoria „și alții”. Înșir aici niște nume, doar așa de kiki, pentru că nu asta vreau să spun, ci altceva (trei chestii, mari și late): Gherasim Luca, Ion Vinea, Benji Fundoianu, Ilarie Voronca, Ștefan Baciu, Paul Păun, Dolfi Trost, George Magheru, Marcel Avramescu, Paul Sterian, Scarlat Callimachi și (foarte) mulți alții, de care sunt absolut convins că n-ați auzit, cum n-ați auzit nici de ăștia de mai sus (nici eu, dealtfel – nu-s cu nimic mai breaz ca voi!). Au fost și câțiva care s-au salvat literar (Gellu Naum, Max Blecher, Geo Bogza) sau politic (Virgil Teodorescu), sau și-și (Miron Radu Paraschivescu). Enfin, cartea-i plină de „cărniță”, n-aveți decât s-o citiți și să vă deztunericiți la cap.

Primul lucru pe care vreau să-l spun e că literatura (noastră? În general?) este plină de biografii fabuloase, de vieți nemaipomenite, „bine-umplute”, pe lângă care bietul Creangă pare un nenorocit, cu găinării gen Humulești, bojdeuca și apa Ozanei; ce mare ispravă e să trăiești o viață ca asta?! Orice țăran se naște-ntr-un sat, se scaldă-ntr-un râu și moare-ntr-o bojdeucă; dacă n-are talent, nu poa’ să scoată nimic valabil din asemenea material. Creangă a avut, nu zic, dar a avut și noroc de-un moment unic de nation-building în care elitele constructoare se zbăteau din răsputeri să includă țărănimea în efortul lor cultural (să le dai pământ a fost ușor, dar să-i convingi să-și lase copiii la școală numai ușor n-a fost). Prin comparație, viața lui Ștefan Baciu este un roman de aventuri, din care un scriitor priceput scoate vreo trei-patru romane, ca popa (dau la sfârșit linkul de pe Wikipedia, să vă dumiriți și singuri).

Al doilea lucru pe care vreau să-l spun e că titlul cărții înșală: „vasele comunicante” sunt literaturile română și franceză, iar unul ca mine ar putea crede că ele „comunică” în ambele sensuri, dinspre franceză înspre română și dinspre română înspre franceză. Nimic mai fals. Comunicarea este într-o singură direcție. Cei care au renunțat la română și s-au exprimat în franceză (Benji Fundoianu – devenit „Fondane”, Ilarie Voronca, Emil Cioran, Eugen Ionescu) au zidit la monumentul limbii franceze, nu al limbii române; cei care au rămas la română au fost fie uitați (în România), fie necunoscuți (în Franța, fiind netraduși). Literatura română e-o iederă care s-a cățărat pe un copac; acum, că-i iarnă (iarna literaturii franceze), iedera pare mai verde și mai vie decât copacul, de creează iluzia c-ar fi putut ajunge așa chiar și fără copac; dar n-ar fi putut. Românii au crescut călare pe francezi, ca literați, lucru pe care par să-l uite. Acum francezii gâfâie și nu mai pot, iar românii sunt în plin salt spre cârca anglofonilor, cum face orice iederă care se respectă (nu-i nicio rușine, și eu fac exact la fel; nu acuz, descriu un fenomen!). Că noi, românii, am „dat” ceva Franței ca literatură este o minciună; e drăguț să crezi așa ceva, dar ești doar un copil ce-ncalecă un băț și-l mână-n luptă. A „da” înseamnă a fi tradus din română în franceză, vândut ca pâinea caldă în librării și lăudat de critica Hexagonului („Mulțumim, Mihăiță, pentru extraordinara plăcere pe care cărțile tale scrise în română și traduse în franceză ne-au procurat-o!”). Bă! Am fost la Paris, știu orașul, știu librăriile, știu despre ce vorbesc! Suntem într-o colț, mai la dos, la raftul „Literaturi est-europene”, printre ruși (majoritari), albanezi și vreo doi unguri. Suntem?! E Cecilia Ștefănescu, cu „Legături bolnăvivioase”. Atât. Ca să fie treaba oablă! Consacrații? Vax albina! Nu-i niciunul pe raft.

Al treilea și ultimul lucru pe care-l am de spus a fost deja spus de Florin Iaru, dar lasă că nu strică să-l reauziți, poate vă intră-n cap (nu vouă cititorilor, ci vouă autorilor): de caracudă e mare nevoie. De ăștia micii, ca mine, ca tine, ca sărmanii Andrei Ciobanu sau Pavel Coruț... este nevoie mare-mare. Ăștia învață prostimea să citească și autori români (altfel ar sta numai pe Sandra Brown), ăștia pregătesc minima masă critică de românofoni care să aibă ce descoperi în propria lor literatură (mai un Mircea Cărtărescu, mai un Radu Gheo, mai o Gabriela Adameșteanu). Fără plevușcă, în lac nu există știuci. Fără muște, cerul e orfan de rândunele. Când te-ntrebi ca proasta-n târg când vinde linguri: „De ce să citesc cartea lui Cernat despre scriitorași de mâna a treia când pot să-i recitesc în timpul ăsta – și cu plăcere! – pe Eminescu, pe Sorescu, pe Nichita?!”, răspunsul e: d-aia. Că fără scriitorași n-ar exista niciun Eminescu, niciun Sorescu și nicio Nichită. Ăștia n-au apărut din nimic. Ăștia s-au urcat până sus pe-o scară făcută din oasele scriitorașilor, uitaților, rataților. One bone, one rung! 

despre Ștefan Baciu

Chestiunea țărănească 3.0

Da, am băut La Căpăcel cu profesioniștii băutului, cu oamenii din sat! E, și ce dac-am băut? Să-mi fie de bine! Am băut și-am povestit, așa cum fac oamenii gospodari a doua zi dup-o nuntă (și-a treia, și-a patra, și-a cincea, și-n toate zilele de la Dumnezeu, că d-aia există băutura). Din vorbă-n vorbă, am dibuit unele chestii mai puțin evidente, dar mai întâi de toate să vi-l pârăsc pe Grig Bute, care mereu mă ceartă („Coane, scrie și tu mai frumos, mai pe profilul paginii, așa, dacă nu pe-al revistei... ce-o să creadă cititorii? Bar sătesc după bar sătesc, număr de număr?!”), dar mă ceartă degeaba, că tot eu am dreptate.

Principala obiecțiune („Ăia-s niște amărâți care nu interesează pe nimeni – dar stresează pe toată lumea!”) nu stă în picioare din multiple motive, pe care nu le discut acuma, că n-am nici greutatea socială și nici autoritatea morală ca să le discut; dar la chestia cu „amărâții” am ceva de zis. Da, bețivanii de La Căpăcel sunt fie pensionari, fi asistați social, dar amărâți nu-s. Au case, sunt proprietari! Cei mai mulți au și terenuri retrocedate – sunt proprietari! Au mașini, obosite ce-i drept, dar mașini – sunt proprietari! Veniturile „asistaților” sunt completate de pensiile părinților și de munca la negru, ce reprezintă principalul inflow de cash al bugetelor personale, iar veniturile pensionarilor înseamnă „pensie + muncă la negru + remitențe”, pentru cei suficient de norocoși să mai poată lucra și să aibă copii harnici pe undeva prin Europa. Încă ceva: pâinea e principalul aliment care trebuie cumpărat, în rest mâncarea provine din gospodărie, unde nu se poate să nu fie un purcel și niște găini. „Amărâți”? Nu știu ce să zic.

Veniturile mele sunt compuse din salariu (1), banii din colaborarea la revistă (2) și munca la negru (3), care, ca și la ei, reprezintă grosul. Proprietar sunt și eu, pe un apartament cu două camere într-un bloc din 1963, în partea centrală a Berceniului; mașină n-am, bicicletă n-am, de porc și de găini nu mai vorbesc... n-am nici măcar un câine. Și cam așa o arde toată „clasa creativă”: mai cu colaborări, mai cu „munca pe proiecte”, mai cu doi-trei ani de sclavie la corporație (urmați de demisie și frecat menta „pentru reîncărcarea bateriilor”), mai cu vreo ciupeală gen „studiu de prefezabilitate” (primarii adoră așa ceva), tot felul de prostii. Dar dacă iei un „creativ” ca mine și-un „amărât” de La Căpăcel, îi scuturi pe-amândoi de fițe și-i prețăluiești negustorește („How much do you worth?”), o să constați că ești un bou și că amărâtul nu-i ce pare-a fi. Ergo: national welfare aparține, în mare parte, amărâților. Nu TFL! 

***

La Stanciu: m-a certat rău soacră-mea, că „nu se înțelege” ce-am vrut să spun în textul de săptămâna trecută, cel cu La Căpăcel. Revin și precizez, direct și fără fițe: oamenii de la țară nu sunt proști. Ei par proști din punctul nostru de vedere, proști, leneși, răi, bețivi și votanți-aiurea, dar nu este așa, câtuși de puțin; da, sunt bețivi, sunt leneși, sunt răi și votează mereu cu ăia cu care nu votăm noi niciodată, dar – atenție! – nu din prostie votează ei așa, ci din calcul. Nu este nicio glumă. Am băut cu ei La Stanciu, au făcut haz de mine, m-au jignit în fel și chip (bătaie n-am luat, totuși: am mai învățat câteva trucuri între timp, nu mai sunt așa fraier ca-n 1996), dar eu am aflat ceva de la ei, nu ei de la mine. 

Am întrebat de ce aleg același primar de 25 de ani încoace, din moment ce nenorocitul n-a fost în stare nici măcar să asfalteze (nu mai spun de apă curentă, canalizare, gaz metan și fibră optică: alea-s fantezii, alea-s Hong Kong, în Dealu Frumos avem alte priorități), iar ei mi-au zis că-l aleg tot pe el pentru că-i de la partid. Eu am făcut pe prostul, iar ei mi-au explicat: „Bă, bucureșteanule... uite cum stă chestia. Tu crezi că noi nu știm că ăștia-s hoți, proști și ne mint în față? Știm, mă, prea bine știm. Dar pe ei îi votăm. Dacă i-am vota pe unii cinstiți și puși pe muncă, unde-am ajunge, mă?”. Eu m-am uitat la ei fără să mai fie nevoie să fac pe prostul: „Unde-ați ajunge?”. A urmat un râs colectiv, toată cârciuma râdea de mine și eu nu pricepeam deloc de ce, doar căscam gura, până când i s-a făcut cuiva milă și mi-a explicat: „Cine face treabă face pentru voi, ăștia de la oraș. La țară e tot aia. Adică, dacă se îndreaptă lucrurile în țara asta, se îndreaptă pentru voi, nu pentru noi. Nu vine guvernul să dea la lopată gunoiul din grajd!”. După încă câteva beri am început treptat-treptat să mă dumiresc și să înțeleg ce voiau oamenii să-mi spună, iar eu nu voiam să pricep de nombrilist ce eram: orice progres social imaginabil duce la mărirea inegalității. În termeni pecuniari, interlocutorii mei valorau mult mai mult ca mine, că aveau case, pământuri, animale, mașini și pensii (eu n-am nimic din toate astea), dar nici unul dintre ei nu văzuse vreodată marea, de exemplu. M-au luat la întrebări și-a rezultat că eu – fără bani! – călătorisem cam prin toată Europa (iar unde n-am fost eu a fost Grig Bute, ca să fac și-o in-house joke), iar ei, proprietarii a fel și fel de posesiuni, nu-și mișcaseră fundurile dincolo de Berevoești. Cumva, asta e o nedreptate. Un guvern bun n-are mai mult ce să facă pentru oamenii din Dealu Frumos, un guvern bun are ce să facă doar pentru mine. 

***

Gambrinus: în Cehia, România și Wisconsin, „Gambrinus” e mai mult decât un nume: e-o bucățică de identitate. Dar nu ăsta-i subiectul, sau cel puțin nu acum, că de-aia am împărțit textul în trei episoade, ci cu totul altceva: nu se înțelege ce vreau să spun. Am fost, adică, la Gambrinus (cel din București, nu cel din Milwaukee) cu niște oameni, am băut berea casei și-am stat oleacă la sfat, cum fac oamenii la sfârșit de săptămână (au muncit? Au muncit! Merită!) și iată ce-am aflat: se pare că micul serial din revistă, cel cu „barurile sătești” (La Căpăcel, La Stanciu) a fost citit și-a enervat pe toată lumea. Eu am crezut că-s amuzant și reușesc să comunic ceva, dar n-am amuzat pe nimeni și n-am reușit să comunic nimic. Rezultatul efortului meu a fost penibil: „Ce, bă, te-ai dat cu pesediștii?”. 

Am recitit cele două texte cu mare atenție, să dibăcesc unde-am greșit (vorba lui Toma Caragiu din „Operațiunea Monstru” – păcat că nu se poate reproduce grafic intonația lui inimitabilă: „Uuu-nde-am gre-șit?!”), dar nu-mi pot da seama. Nu știu unde s-a rupt filmul, unde s-a-ntrerupt linia de comunicare între mine și cititor. Am vrut să spun un lucru simplu: NU EXISTĂ ALȚII. În marile orașe este ușor să spui „Corupția ucide” (așa și e, nu contest), dar la țară nu merge. Punctum. Asta am vrut să spun. Între oamenii din marile orașe și cei mediul rural (plus noua găselniță, „urbanul mic” – ce dracul înseamnă asta?!) e-o fractură, o cezură, o ruptură (spuneți-i cum vreți) de limbaj. Nu numai de limbaj, sigur, dar în primul rând de limbaj: aceste două cuvinte n-au niciun sens la sat. „Mâine ucidem”, așa se zice la țară când se planifică tăierea porcului. Iar cuvântul „corupție” nu există în vocabularul rural, oamenii nu pot asocia un sens acestei secvențe sonore („Co-rup-ți-e? Adică cum?”). Sau: elita de la sate datează de exact 70 de ani. Din 1948. De atunci și până acum, cei de la țară sunt conduși de această elită - și nu există alta. Pur și simplu. 

Cine alege să trăiască în sărăcia satului românesc, când globalizarea accelerează și ne ispitește, cum să spun, cu toate ispitele?! Cel ce poate pleca, pleacă; cel ce nu poate, rămâne și uită la televizor, la lumea asta mare și frumoasă... de care el n-are parte. Sau ea: la țară sunt mai multe femei bătrâne decât bărbați bătrâni, că pe bărbați îi cam răpune țuiculița. Asta încerc să spun: celor de la țară le cerem imposibilul și pe urmă îi facem „proști”. 

articole publicate în numerele 47, 48, 49/2018 ale revistei Cațavencii