miercuri, 31 decembrie 2014

Baruri bucurestene: azi, Fabrica


Localul ăsta are o reputație bună, dar nu și pentru mine, c-acum vreo 20 de ani am luat cafteală pe strada Gramont (care dă în 11 Iunie, unde e Fabrica). Să vedeți cum a fost: un junior rroma (evit termenii ”puradel” și ”danci”, vă rog să observați!) mi-a cerut imperativ să-mi scot șapca din cap și să i-o dau lui, să vadă cum îi vine. În urma refuzului meu politicos, din curtea interioară a unei șandramale au apărut niște surori mai mari ale juniorului, care m-au luat la bătaie cu papucii, ca irakienii pe Saddam Hussein, acuzându-mă că fac ură de rasă. N-am ripostat, am întins-o, stimulat și de o haită de maidanezi ce s-a extras dintre gunoaie și m-a luat de ”iepure”. Scăpam, dar din față m-au blocat doi domni, unul din ei dotat și c-un gât de sticlă de bere, proaspăt spartă de asfalt. Tot am scăpat până la urmă, doar că mi-au spart buza, mi-au rupt geaca și m-au tăiat la palma stângă (tăietură de ciob, a trebuit să fac și injecții anti-tetanos după aia). Am rămas și fără șapcă – mai bine o dădeam de la-nceput, făceam un copil fericit, nu?!

Acum vreo lună, profitând de faptul că eram mai beat decât sunt de obicei sâmbătă seara, amicii m-au dus în Fabrica (cu taxiul, să nu mă prind unde mă duc!). N-am recunoscut nimic. Pe vremea mea, cum se spune, Fabrica era chiar o fabrică, abia abandonată, din care muncitorii tocmai plecaseră, utilajele tocmai fuseseră furate, iar caii tocmai fuseseră priponiți în fostele hale (curtea era deja ocupată de căruțe). Acum, însă, Fabrica e un microunivers stroboscopic, unde chiar te poți crede în Europa: lumini, culori, băutură globală (găsești ce vrei), mâncare la terasele din curțile interioare, fete tot globale (am înnebunit!)... cinstit spus, nu mai seamănă a nimic din ce țineam minte. Parcă eram ăla din Tinerețe fără bătrânețe: se-ntoarce în fostul lui palat și-acolo-l așteaptă moartea!

Așa era să pățesc și eu; m-am rătăcit. Am zis că Fabrica e un microunivers. Păi chiar e, la propriu, că nu cunosc cârciumă mai labirintică: m-am dus la toaletă și n-am mai știut să mă-ntorc. Am rătăcit zeci de minute pe tot felul de culoare, scări interioare, scări exterioare, debarale, beciuri, camere pline de butoaie, camere pline de biciclete, garderobe și câte și mai câte, numai pe amicii mei nu-i găseam. Aproape că bușisem în plâns, m-am dus la bodyguard și i-am zis că m-am pierdut, să dea pe post, ca la RadioVacanța: ”S-a pierdut copilul Mihăiță. Este îmbrăcat în trening roșu. Este debil mintal”. Bodyguardul m-a întrebat cum îi cheamă pe prietenii mei, a vorbit prin stație, apoi m-a luat delicat de guler și m-a dus la ei. 

Cică toți bodyguarzii din Fabrica sunt antrenați pentru treaba asta, că-n fiecare noapte se rătăcesc o grămadă de tâmpiți.

text publicat in numarul 42/2014 al revistei Catavencii

duminică, 21 decembrie 2014

Londra 2014: azi, The Goose, Walthamstow

Printre alte minunate întrebări cu care m-au bombardat amicii, după întoarcerea de la Londra, a fost și cea legată de aventuri romantice; bine, cuvintele folosite nu erau exact astea, ci sunau un pic diferit (”Zi, bă, ai futut ceva p-acolo?”). Ca să nu las lucrurile în aer, răspund acum la întrebare.

Pentru că după câteva săptămâni începusem să prezint unele simptome (uitat lung după diverse domnișoare, indiferent de rasă, vârstă, greutate și grad de intoxicare alcoolică), am zis că e cazul să iau taurul de coarne, așa c-am dat un telefon. Știam că o fostă colegă e pe undeva prin sudul Angliei, măritată sau divorțată, mă rog, într-o situație d-asta, mai populară sub numele ”It’s complicated”. Discuția a mers prost de la-nceput, că respectiva habar n-avea cine sunt eu, a trebuit să-i explic în ce bancă stăteam ca să mă identifice; când i-am zis ce vreau (”Hai să ne vedem”), mi-a răspuns c-o inocență tipic capitalistă (”De ce?”), că mi-a venit s-o dau dracului și să-i închid telefonul în nas. Din păcate, n-am făcut-o.

C-o fi, c-o păți, bine, hai, dacă insiști, dar să știi că eu nu stau în Londra, ci-n Oxford, bine, hai că vin, să-mi zici unde ne vedem, că nu pot să stau mult. Cu chiu, cu vai (nu eram pregătit pentru chestia cu Oxfordul), am ales cârciuma The Goose, din cel mai banal motiv din lume: e chiar vis-a-vis de stația Walthamstow Central, care-i atât capăt de linie de metrou (Victoria Line), cât și gară pentru trenurile de navetiști, de commuters, cum zic ei. N-ai cum să nu găsești cârciuma, oricât ai fi de chiomb: cum ieși din stație, e chiar în fața ta, peste stradă.

Evident, gagica n-a găsit-o. E incredibil cât de-mpiedicate sunt femeile, câteodată, mai ales când n-au un interes; dar faptul că m-a lăsat s-aștept patru’j de minute a fost partea bună a afacerii. Pentru că n-a venit singură, ci cu încă o gagică, ceva senzațional, o urâțenie cum rar i-e dat omului să vadă: ”Am luat-o și pe Aurelia, m-am gândit că poate iese ceva, dacă-i place de tine!”. 

Numită Aurelia, un balaur de femeie, avea, pe lângă urâțenie, o calitate certă: venise chitită pe treabă. Din primul sfert de oră a-nceput să mă pipăie pe sub masă, iar la a doua bere m-a și anunțat, fară urmă de jenă, c-a rezervat o cameră la un ”hotelaș” din apropiere. M-am uitat stupefiat la fosta mea colegă, drăguța de ea, care a-ncheiat întâlnirea noastră romantică c-o vorbă memorabilă: ”Mihai, atunci eu vă las!”.

text publicat in numarul 15/2014 al revistei Catavencii

marți, 16 decembrie 2014

Cum se duce totul dracu’

Am fost iar la teatru, la piesa Cum se duce totul dracu’, cu Loredana Cosovanu si Florin Fratila (pe el il stiam din alte piese, pe ea, nu). Spectacolul e-o montare pe textul ”Crize” de Mihai Ignat, ceea ce mie nu-mi spune nimic, pentru ca nu-l stiu pe Mihai Ignat si nici ce altceva a scris. Dar, desigur, ignoranta nu-i o scuza.

Trec peste politeturile obligatorii (ca amandoi sunt foarte buni actori, ca Loredana e frumoasa, ca Florin e voinic etc), nu inainte de a va explica de ce sunt ”obligatorii”: pentru ca actorii sunt extrem de orgoliosi, sunt ca niste copii, si daca nu-i perii de fiecare data, nu poti lucra cu ei. Sau, in vorbele mult mai bine gasite ale lui Marlon Brando: ”Un actor e-un om care n-aude niciodata ce spune cel de langa el, decat daca-l aude laudandu-l”. Punct.

Piesa m-a pus pe ganduri, dar cred ca in alt sens decat cel intentionat de autor sau de interpreti. Intrebarea ei centrala e aceeasi pe care si-o pun oamenii de milenii intregi: cum moare dragostea? Doi oameni se iubesc, apoi nu se mai iubesc. Ce se intampla? Cum se intampla? Cum de se intampla asa ceva? Sau, cu vorbele filozofului: ”Orice sentiment autentic se desfasoara ca drama. [...] De-abia l-am dobandit si, temandu-ne ca l-am pierde, am vrea totodata sa ne desprindem de el. Iar cand lucru acesta se intampla, cand oamenii se despart, abia atunci aflam cat de necuprins cu mintea este vizita unui zeu in viata unui om.” (Gabriel Liiceanu, Despre limita, editia a II-a, editura Humanitas, 1997, ISBN 973-28-0756-3. Citatul se afla la pagina 122).

Nu adaug nimic, pentru ca nu mai e nimic de adaugat, in orice caz de catre mine. Altceva vreau sa spun. Exista un moment in piesa, cand cele doua personaje asculta un concert de muzica de camera, fiecare pierdut in gandurile lui (cum ”ascultam” noi, publicul, gandurile lor, nu va spun. E un mic truc de regie, va las sa-l descoperiti singuri). Ei bine, lasand la o parte gandurile personajului masculin (pe care-l strang pantofii!), ma concentrez la gandurile ei, care urmeaza acest fir: ”Vai, ce sexy e dirijorul! Si e bogat, si calatoreste peste tot in lume, si e celebru... vreau si eu sa fiu celebra! Nu vreau sa traiesc si sa mor asa, anonima ca o rama! Ce, asta-i viata, sa n-auda nimeni de mine?!”. M-a impresionat acest moment (nu sunt sigur ca l-am redat exact, dar, oricum, asta e ideea), si iata de ce: sunt gandurile unei intregi generatii. Cred ca nu gresesc prea mult dac-o numesc ”generatia fara scop”.

Sa ne-ntelegem: fiecare om are, o data sau de mai multe ori in viata, sentimentul ca traieste degeaba, ca viata lui, proprie si personala, e complet goala de sens. Dar, la nivel de generatie, exista de fapt un scop, numai ca nu e deloc evident: spre exemplu, generatia parintilor mei a avut ca scop supravietuirea. Daca lasam la o parte destinele exceptionale, in bine sau in rau (Gheorghe Hagi sau Gheorghe Ursu, de pilda), milioane de oameni, in Romania, isi doreau supravietuire fizica, adica hrana si caldura. 

Dupa aceasta generatie a venit generatia mea, compusa dintre cei nascuti intre 1965 si 1975, cu aproximatie, si noi n-am mai vrut supravietuirea, am vrut libertatea, si-am si capatat-o (sau cucerit-o, depinde de punctul de vedere). Pe urma a venit generatia Pro, care a vrut altceva, de fapt, ceva in plus (supravietuirea si libertatea erau de acum incluse in ”pachetul de baza”): ei au vrut prosperitatea, si, in cea mai  mare parte, au castigat-o. Exceptii sunt cu duiumul, buninteles, dar erau si-n celelalte doua generatii, si tot le-am lasat la o parte.

Acum ajung la generatia Click, cei nascuti intre 1985 si 1995 (daca e sa facem incadrari temporale clare), care are parte din plin de SLP (supravietuire-libertate-prosperitate), dar vrea ceva mai mult, sau, mai exact, trebuie sa aiba si ea un scop generational propriu, diferit de al predecesoarelor. Cred ca acest scop al generatiei fara scop este celebritatea. Altul nu vad. Sper ca sunt eu orb la o intrega generatie, dar, sincer, n-as prea crede: daca n-ar fi asa cum zic, de ce se vand atat de bine revistele cu vedete? De ce se fabrica vedete peste noapte, din absolut orice fel de material uman (Bianca Dragusanu!), de ce, la revista Catavencii, cel mai bine platit ziarist este Pitici Gratis, zis ”Centaurul Luminos”, zis ”Radu Alexandru”, care tine rubrica Futezatorul, cea despre vedete? As putea continua cu exemplele, dar daca vreti raportul BRAT, e clar: apasati aici.

Revenind la piesa, sclipirea de geniu din mintea personajului feminin ia urmatoarea forma: ”Da, trebuie sa fiu celebra, dar cum? N-am niciun talent! A, gata, stiu: trebuie sa omor pe cineva! Dar pe cine? Pe cine?!”. Si se uita lung la sotul ei.

Pe care-l strangeau pantofi. Si poftea la bere. Habar n-avea cum e cu celebritatea!

16 decembrie

Pe 16 decembrie 1986 a inceput in capitala Kazahstanului prima revolta anticomunista moderna. A fost inabusita in sange, buninteles, si ingropata in uitare, pana la caderea Uniunii Sovietice (in 1991). Dupa aia a devenit un reper al identitatii nationale, sub numele de Jeltoqsan, care inseamna pur si simplu ”Decembrie” in limba kazaha.

Ce vreau sa spun cu asta? Vreau sa spun ceva simplu, si anume ca e absurd sa ne credem unici. Sa ne proiectam in afara lumii si a istoriei. E penibil sa ne dam rotunzi (”Noi am facut Revolutia si l-am pus la zid pe Ceausescu, altii n-au facut nimic, ia mai da-i spre pula mea”), pentru ca-i o tampenie: niciun popor nu-i singur pe lume si cu atat mai putin unic. Romanii erau integrati intr-un sistem planetar, in sistemul comunist, si nu si-au castigat libertatea decat atunci cand s-a prabusit sistemul, cel putin in jumatatea lui ”europenizata” (adica Uniunea Sovietica si Europa de Est). Nu inainte si nu de unii singuri!

Si mai vreau sa spun ceva: daca ne uitam la 16 decembrie al kazahilor (din 1986) si la 16 decembrie al nostru (din 1989), putem sa ne dam seama ca am avut noroc. Se putea termina si altfel: ca la ei. Arestari, schingiuri, executii fara judecata, vieti distruse. Da, pana la urma s-a terminat bine, dar nu  din meritul cuiva anume si nici din cauza eroismului timisorenilor, ci din cauza ca se copsese momentul istoric, iar romanii au scapat. In 1986, kazahii n-au scapat, au luat-o grav. Nu e nevoie sa ne imaginam istorii contrafactuale (”Ce-ar fi fost daca nu cadea Ceausescu?”), pentru exista istorii perfect factuale, ca acest Jeltoqsan uitat de toata lumea. Si de mine. Sa-mi fie rusine! 

Londra 2014: azi, The Bell, East End

După ce m-am întors de la Londra (pentru că m-am întors, dar despre asta data viitoare), băieții nu m-au întrebat nimic din ceea ce credeam eu c-o să mă-ntrebe: nici ce-am muncit acolo, nici cât am câștigat, nici ce-am mâncat sau băut, nici de gagici; nimic! În schimb m-au pisat cu măreața întrebare, demnă de clasa a treia primară, dac-am văzut vreo bătaie de bar. Nu și nu, că știu ei sigur că englezii îs un popor violent, care scapă pumnul repede, așa că, dac-am fost prin baruri, trebuie să fi văzut eu ceva... poate c-am fost implicat? Poate c-am dat și eu, mai știi?!

Mă rog, pot spune c-am văzut o bătaie de bar în Londra. Da, cu ochii mei; nu, n-am fost implicat; da, i-am cunoscut ulterior pe caftangii și-am băut o bere împreună.

S-a întâmplat în cartier ”la mine”, adică undeva în marele East End (care-i cam cât jumătate de București), undeva în zona Waltham Forest, la intersecția dintre Hoe Street cu Forest Road. Acolo-i The Bell, barul de care zic, ăsta cu mardeala; atenție, cei care vreți să faceți pe turiștii, mai bine vă duceți în celălalt The Bell, care-i central și foarte cunoscut, nu veniți aici pe periferie din greșeală, luându-vă după mine! Oricum, când îi ziceți vreunui taximetrist să vă ducă în The Bell, acolo vă duce, în Aldgate, nicicui nu-i dă prin cap să v-aducă în East End!

Cum spuneam: termin munca mai devreme, merg până la Rustic, magazinul românesc de unde mai luăm noi mâncare, și-apoi mă hodinesc în The Bell, cu sacoșa la picioare și halba bine strânsă între degete. Intră doi pakistanezi, mici și slabi, cu priviri piezișe, se așează la o masă, mai la dos, și-ncep să se certe între ei, în șoaptă. După nici cinci minute, în bar dau năvală patru muncitori, se duc la pakistanezi și-i iau direct la pumni. ”Peace, bro!” mai apucă să zică unul din ei, că dup-aia amândoi sunt mai mult pe jos, chirăie și-ncearcă să se bage pe sub scaune, să scape de ploaia de bocanci ce le vine tot în cap; după câteva zeci de secunde, hai un minut jumate, unul din pakistanezi dă înapoi portofelul pe care-l furaseră, iar muncitorii pleacă liniștiți în treaba lor. Nu se bagă nimeni din bar, doar se uită.

În drum mă opresc și la magazinul polonez, să iau niște bere (Okocim!) la pachet. Acolo sunt și cei patru, unul din ei mă recunoaște, vine și-mi povestește ce și cum; sunt polonezi, lucrează în construcții, la un yard alăturat, ne întâlnim uneori în drum spre muncă. Știam că-i știu, dar cum să-i fi întrerupt din treabă, în The Bell?!

text publicat in numarul 13/2014 al revistei Catavencii

luni, 15 decembrie 2014

15 decembrie 1989

Acum 25 de ani, in fata Bisericii Reformate (Reformatus Egyhaz) din piata Maria, a inceput. Si n-a mai putut fi oprita. Poate ca n-ar fi rau sa ne-aducem aminte mereu de acel 15 decembrie 1989!

Londra 2014: azi, The Whittington Stone, Islington

Trebuie să fii prost făcut grămadă ca să nu găsești cârciuma asta: cobori din metrou la stația Archway (de pe cracul High Barnet al liniei de nord, Northern Line), faci stânga cum ieși, pe urmă iar stânga, urci puțin pe Highgate Hill și-ai ajuns. Cârciuma e pe partea ta, adică pe stânga, cum urci dealul; dacă ești chiar bătut în cap, întreabă pe careva unde-i spitalul Whittington, c-atunci drumul te duce singur.

Acum, cinstit să recunosc, eu nu la The Whittington Stone voiam să ajung, ci la mult mai celebra The Archway Tavern, care-i foarte aproape de stația de metrou (dar cumva mai la dos), și-are și mega-legende legate de ea – nu vi le spun, vă las plăcerea de-a le descoperi singuri, la un pint de Guinness; în orice caz, p-aia cu pisica să n-o credeți chiar așa de-a-mboulea, că e marfă pentru turiști, făcută să dea bine (sau, cum zice o vorbă din popor: ”Mireasa e prea frumoasă!”).

Ce s-a întâmplat? Păi s-a-ntâmplat că eram în singura mea zi liberă (duminica) și bătusem atâta drum numai ca să nu mă-ntâlnesc cu vreunul de la muncă, fiind oricum sătul de ei: ți-ai găsit! Cum bâjbâiam eu ca străinezul, încercând să traversez Highgate-ul, m-am pomenit cu niște urlete subumane venind din spate, apoi înhățat nemilos de gluga de la hanorac: ”Uite-l, bă, pe Mickey! Ce faci acilea, Mickey, taci, nu zi nimic, vii cu noi la meci!”. Bătăi prietenești pe umăr și între omoplați, de nici nu mai puteam să respir; era toată gașca-n păr, George, Dale, Chris, Andrew, Scott, Gavan, Jonathan drogălaul, era până și Zoya (v-am zis că englezoaicele sunt cam nebune! Asta, după ce că muncește ca un câine toată săptămâna cot la cot cu niște proli foarte duri, vine cu ei și duminica! Și unde: la meci, la The Whittington Stone, în Islington! Foarte feminin, ca să zic așa!).

Habar n-am cine-a jucat, știu doar că ”ai noștri” (ha, ha!) pierdeau fiecare minge, în ciuda încurajărilor frenetice din cârciumă, stimulate de-un număr indecent de beri, băute într-un ritm de vineri noapte, nu de duminică după-amiază. Norocul meu a fost că m-am strecurat afară și-am întins-o englezește, c-aveam un presimț.

Într-adevăr. Luni dimineața, mahmureală generală, managerii se luau cu mâinile de cap, că erau o grămadă de urgențe care nu puteau s-aștepte. Soluția de avarie a fost clară, cum e de la întâi ianuarie încoace: ”Hai, chemați echipele de români!”.

text publicat in numarul 12/2014 al revistei Catavencii

vineri, 12 decembrie 2014

Londra 2014: azi, The Navigation Harvester, Enfield

După cum desigur știți, iar sunt în Londra. Bunînțeles că nu vă interesează câtuși de puțin ce fac aici, ci numai cât câștig: nu cine știe ce. Destul cât să-mi permit bere poloneză de la buticul turcesc din colț și cu totul insuficient cât să-mi permit bere locală la un pub ca The Navigation. Dar, desigur, situația mea nu e și a colegilor mei britanici, care-și permit cu vârf și îndesat, cam de trei ori pe săptămână (în zilele cu meciuri de fotbal, plus vinerea – obligatoriu!). În mod obișnuit, pe români nu-i prea invită la ieșirile astea, din motive care nu fac subiectul acestui text, dar pe mine mă cheamă la fiecare băută non-fotbalistică, dintr-un motiv foarte simplu: îi fac să râdă. Funcționez, ca să zic așa, ca o balama între pretinșii ”manageri” români (hm, hm!) și muncitorii britanici. Și cum orice balama trebuie bine unsă ca să nu scârțâie, iacătă-mă-s și pe mine, vineri de vineri, la masa șefilor!

Chestia e că băutele astea la The Navigation sunt destul de ciudate, în orice caz foarte obositoare: după ce că trebuie să mă concentrez la început, cât lumea e încă (aproape) trează, la tradus, e nevoie să mă concentrez și la sfârșit. Mult după ce managementul român s-a pilit și s-a dus acasă, briții rămân pe baricade și combat la halbe (”fără număr, fără număr!”), iar eu trebuie s-o fac pe ăla nebeatul și să-i împiedic să se ia la bătaie: niciodată între ei, totdeauna cu alții. Motivul e fotbalul, iar scenariul e perfect banal și repetitiv: ”ai mei” încep să cânte, alți englezoi de la vreo masă vecină (evident, suporteri ai unei alte echipe) încep să cânte și ei, după care încep înjurăturile și busculada. Tot ce am de făcut e să fiu atent la timing, pentru că e imposibil pentru un pricăjit ca mine să se bage să-i oprească pe voinicii ăștia, când au chef de bumbăceală; nu pot decât să-l țin ”în priză” pe șeful de la pază și să-i fac semn când lucrurile sunt pe cale de a degenera, și-atunci apare el, ca din pământ, cu oamenii lui, se bagă între scandalagii și începe negocierea (nu, aici nu se bate! Adică bodiguarzii ăștia de bar, sau cum s-or numi, nu ”bat” ca pe la noi, doar îi despart pe bătăuși și vorbesc cu ei până se calmează).

Dar nu de asta vă sfătuiesc să nu veniți la The Navigation. Ci pentru că e foarte greu, aproape imposibil, de găsit: după ce că e la mama dracului față de orice loc cunoscut din Londra, mai e și sub un pod, de nu-l vezi chiar dacă ești lângă el! Noi mergem acolo pentru că e la 40 de metri de locul de muncă, dar pentru un turist normal, e antirecomandabil cât cuprinde.

text publicat in numarul 11/2014 al revistei Catavencii

sâmbătă, 29 noiembrie 2014

Piatra Closani, iunie 2014

Na, ca se termina anul si eu inca n-am apucat sa relatez despre o expeditie de-acum sase luni! Asa se intampla cand e lenea mare. 

Deci: plecam spre Piatra Closani. Da, stiu, nimeni n-a fost in Piatra Closani, nimeni n-a auzit de Piatra Closani, si de fapt Piatra Closani nu exista (parc-as repovesti expeditia solo din Calimani, 2003!). Totusi, in luna aprilie, din varful Cioaca Inalta, vazusem masivul Piatra Closani, asa c-am decis ca el exista. Si daca exista, trebuie sa-l bifam. Si daca trebuie sa-l bifam, let’s do it!
Am plecat iar cu trenul spre Baile Herculane (ca si data trecuta), dar de data asta am avut noroc c-un taxi istet, care ne-a dus pana la baraj, la Lacul lui Iovan. 
Nu am cum sa povestesc nimic despre drumul cu taxiul, pentru ca eu am motait, din motive care nu fac obiectul acestui text, dar trebuie spus ca drumul a fost lung si ieftin (numai Van poate avea o asemenea bafta!). Ne-am incaltat in bocanci 
si-am pornit pe traseu, sprijiniti in bastoane, ca pensionarii.
Urcusul pana pe creasta mi s-a parut lung, dar asta doar pentru ca eram iesit din forma, din toate punctele de vedere; in realitate, el nu ia mai mult de cinci ore, si nici nu-i asa dificil (padure!), desi diferenta de altitudine e mare, daca te uiti pe harta.
Acum, trebuie spus ca Piatra Closani e o chestie destul de ciudata, adica e un fel de “mic masiv muntos” care-i prea mic sa poata fi considerat un munte in sine, dar in acelasi timp e prea muntos (stancos) ca sa-l consideri doar un deal foarte inalt. 
In orice caz e o formatiune geologica ciudata, despre al carei subsol nu  stiu nimic (dar nu m-ar mira sa fie plin de pesteri necunoscute, ca doar e din calcar), dar plina de vegetatie banateana, desi e-n extremul vest al Olteniei. Iar liliecii in floare ne-au adormit pe toti trei, de parca nu eram destul de nedormiti dupa atatea ore pe tren.
E, toate bune si frumoase, poze si toate alea, dar la un moment dat a trebuit sa si coboram. Chestia e ca Piatra Closani e ca o camila bactriana, adica n-ai unde-ti pune cortul, decat intre cele doua cocoase – deci, daca ai petrecut prima zi urcand pe una din cocoase (cea mai mare), iti petreci dupa-amiaza coborand. Pe unde? Pai, pe unde ne-a zis GPS-ul lui Van sa coboram, adica printr-o vale de torent, napadita de vegetatie. Chin! Ne-a luat vreo ora si ceva de taras prin boscheti, dar pana la urma am dat intr-un drum ciobanesc, care ne-a scos intr-o poiana de mare reputatie, adica total fara nume. Acolo ne-am intins corturile,
iar nazdravanul de Julius a facut si-un foc, fara vreo utilitate precisa, doar asa, de amorul artei (si, probabil, si ca sa-mi arate mie ca e capabil s-aprinda un foc de unul singur, fara sa mai stea la mila lui Grecku, ca de obicei).

A doua zi ne-am repezit pana peste deal, la ferma lui tanti Maria,
care ne-a vandut niste branza si ne-a povestit cum a fost lovit barbatul ei de traznet, langa turma de oi, sus pe creasta; n-a murit, dar a ramas boblet la minte, mai neajutorat ca un copil de trei ani. Tanti Maria a dus singura gospodaria, din momentul ala, si a reusit sa-si creasca fiii, ceea ce e o performanta in sine, cand te gandesti la peisajul economic din anii ’90. Despre partea cu traznetul, va rog sa luati legatura cu maestrul Julius, esq.
Am luat apa si am plecat, pe motiv ca muntele e sarac in izvoare. O fi, dar e bogat in ploi, ca-n ziua a doua ne-a plouat de vreo trei sau patru ori, dar numai asa, cate o stropeala, nimic care sa-l fericeasca pe Grecku (dupa cum stim cu totii, cand nu vine cu noi pe munte, Grecku ne doreste numai ploaie si iar ploaie. Lui Julius, totusi, ii doreste si niste traznete, asa, de drag!).
Am mai stat de vorba cu o tanti, ale carei opinci vorbesc de la sine despre Romania anului 2014, apoi cu-n nene care muncea la o gospodarie pe o coasta de deal, aparent foarte saraca, dar care pusese la uscat cativa metri patrati de ciuperci (de-abia ne-am abtinut sa gustam), si mai apoi, in pragul penultimei ploi, ne-am adapostit langa un “conac” (asa-si numesc localnicii acareturile de vara, de la mare altitudine, pe care le parasesc toamna tarziu, ca sa ierneze in sate). 
Proprietarul, nenea Viorel (parca!), ne-a spus niste povesti extraordinare cu ursi care ataca oameni si le lasa cicatrici, 
cu turiste nemtoaice care vin totdeauna in august, pe 20 precis (hm!), cu cascade secrete pe Ramnuta Vanata, cu sarpele-orb, 
cu limacsi, 
cu comunisti si cu multe altele. Pentru toate aceste povesti, luati legatura cu Van, el e omul cu memoria. 
Eu sunt ala cu Doina. Iapa, adica. Ce credeati?!

Am plecat mai departe, am urcat undeva intre ciucevele vaii Cernei 
(unde peisajele sunt cam hollywoodiene, 
dar merita vazute macar odata-n viata), am cules fragi, adica
Van si cu mine i-am cules, iar Julius ni i-a hapait cand n-am fost atenti, pe motiv ca el ni-i aratase, ca noi mergeam cu capu-n traista,
si-apoi am intalnit-o pe tanti Pauna, careia Van (un chevalier sans peur et sans reproche), s-a oferit sa-i care saua calului
Ce-am mai ras cand a constat ca saua era prea grea si ca trebuie sa se milogeasca de noi sa-l ajutam!

Finalul a fost o coborare destul de lunga spre valea Arsascai, unde-am dat de-un domn reporter TV (?!), care ne-a vandut branza. Din pacate, domnul s-a dovedit a fi un mare iubitor de barbati, astfel incat a venit sa ne viziteze noaptea, intr-o tentativa romantica (Van si Julius n-au achiesat la suferinta domnului, desi eu le-am sugerat ca e “destul de dragutel”!). Am dormit in aceeasi cabanuta
plina de soareci in care dormisem si cu doua luni inainte, iar
dimineata am prins microbuzul care ne-a dus spre Oltenia de Est, adica spre civilizatie. Incredibil, dar adevarat: am debarcat in Gara de Nord din Bucuresti inainte de 11 noaptea, astfel incat am ajuns acasa cu metroul! It’s a first time for everything, heya

vineri, 14 noiembrie 2014

Din bețiile altor popoare: azi, Pânzărel

Pentru că se apropie turul II, iar Pânzărel era sas sibian (nu din oraș, dar din județ, oricum), sunt foarte tentat să fac psihologie literară (nu există așa ceva, apropo), și să bat câmpii despre abisurile ”sentimentului românesc al ființei” versus cel săsesc. Dar cred că-i mai bine să rămân la beții și să las bătutul câmpilor pe seama altora. Deci, fără judecăți! Relatare strictă, pură și dură!

Pânzărel era un sas de prin Mihăilești, de profesiune achizitor, tovarăș de vânătoare cu vărul meu, Liviu. Așa am avut onoarea să-l cunosc pe numitul Pânzărel (nu-i ăsta numele lui real, cel din cartea de identitate. Scuze!). Detalii: eu aveam vreo 15 ani, Liviu și Pânzărel aveau cam 35, mergeau împreună la vânătoare și se urau de moarte. Asta e de fapt toată povestea, aș putea să mă opresc aici și să-mi văd de ale mele, că voi nu pierdeți nimic, dar simt mâncăriciul ăla în degete, ăla care mă face să mă dau povestaș, așa c-am să continui.

Nu înainte de-a explica ce înseamnă ”achizitor”, meserie astăzi dispărută, pentru că dacă eu explic bine, voi veți pricepe clar mizanplasul: în comunism nu exista piață liberă, reglată de cerere și ofertă, dar o anumită formă de comerț trebuia să existe, că, altfel, ce sens ar fi avut banii, moneda?! Ei bine, țăranii își puteau vinde o parte (mică) din produse în piețele orașelor, ceea ce ei și făceau, de unde și legendele cu ciobani sibieni care umblau să-și cumpere elicoptere (din vânzarea urdei și-a cașului!). Dar nu puteau vinde la ”liber” produsele principale ale gospodăriei – laptele, carnea, lâna, mierea, cartofii, slănina, ouăle, pieile, blănurile; pentru asta existau achizitorii. Ei erau niște nenea care mergeau prin sate și le ”cumpărau” țăranilor aceste produse, la prețuri complet nerealiste, între 5% și 50% din prețurile pe care le-ar fi luat oamenii dac-ar fi fost lăsați să vândă liber (dar atunci întreg sistemul economic se prăbușea, nu stau acum să explic de ce!). Acum, vă dați seama că pe achizitorii ăștia nu-i iubea nimeni prin sate, deși, după 1989, am auzit zeci de țărani plângând după ei ca după mama, deși înainte de ’89 îi urau groaznic și le doreau moartea; dar nu mă mir deloc, că doar îi cunosc eu prea bine pe țărani...

Cel mai celebru achizitor pe care l-a dat literatura română este Costel, din piesa lui Ion Băieșu (”Tanța și Costel”, pentru cine a uitat). Ei bine, Pânzărel ăsta era un Costel veritabil, numai că era sas. Adică avea toate defectele lui Costel, plus lipsa completă a umorului (chiar și involuntar, ca la Costel), dar mai avea ceva: o răutate totală, înnăscută, cum rar vezi în viața reală. Din acest motiv, comunitatea lui îl rejectase, iar nenorocitul de Pânzărel se aciuase pe lângă români (ăștia, de proști ce erau, se simțeau onorați de prietenia unui sas, fără să-și dea seama că tipul era minciună!). Mă rog, ”se aciuase” e-un fel de a vorbi, pentru că Pânzărel își făcea de treabă cu românii din două motive clare: unu, să-i păcălească zi de zi la ”achiziții”; doi, să meargă la vânătoare (sașii nu-l mai lăsau să vină cu ei).

Eu nu eram luat niciodată la vânătoare, că eram prea mic, așa că nu înțelegeam de ce se întorcea văru-meu de fiecare dată foc și pară: ”Îl omor pe Pânzărel! Dau cu tractorul peste el! În două îl tai cu joagărul, în două îl tai!” etc), până într-o seară, când vânătorii noștri au rămas fără băutură, în ”cabana” în care se cinsteau ei, după expediții. Eu am primit sarcina de supremă încredere să vin cu un bidon de cinci litri cu rachiu d-ăl bun (de pere!), da repede! M-am dus. Repede, adică am ajuns în vreo două ore și ceva (drumul ducea prin pădure. Opt kilometri, noaptea! Vă dați seama că, la cei 15 ani ai mei, mă simțeam un fel de erou, cărând ca disperatul la bidonul ăla!).

Am ajuns. Pânzărel era cel mai beat, dar vorbea perfect. Și repede, nu ca Johannis! Atunci am înțeles de ce îl detesta văru-meu: când se îmbăta (ca atunci, de pildă), Pânzărel spunea ceea ce gândea cu adevărat, iar ceea ce gândea el era un simplu ghem de frustrări, de uri și de invidii, ceva fantastic, repet, cum rar vezi în viața reală. Metoda lui (că prost nu era!) consta în atacuri verbale la adresa tuturor, dar pe rând: fiecare era țintit în punctul cel mai sensibil, pe care Pânzărel îl identifica fulgerător, cu o intuiție a răutății comparabilă cu a lui Stalin (așa cum rezultă din memoriile celor care l-au cunoscut bine, ca Vera Davâdova, de exemplu). Pe văru-meu îl ciocănea pe subiectul sărăciei (într-adevăr, bietul Liviu își cam ”austerizase” gospodăria ca să-și permită pușcă de vânătoare, care, credea el, îl ridica la nivelul elitelor din satul lui – popa, gestionarul, milițianul, învățătorul, activistul de partid etc); pe Niță, tractoristul, îl pisa cu presupusa lui origine țigănească (ăsta era cam brunet); pe Daneș, fumătorul, pentru patima lui, care (chipurile!) îl făcea să adune chiștoace, când rămânea fără țigări; pe Leone, milițianul, pentru reputația de prostie a profesiunii sale; pe popa Mircea pentru necredință (Pânzărel era foarte ateu și se mândrea cu asta: atacurile lui la popa Mircea se concentrau pe manifestările blasfemiatoare pe care popa le avea la beție); pe Pișta, mecanicul, pentru că era ungur, deci bozgor, deci ”du-te-n țara ta de bozgori, bozgore care te faci român!”); pe Iurcă, cizmarul, pentru că era... cizmar, deci blue collar, deci n-avea obraz să vorbească cu el, cu Pânzărel, ditamai achizitorul. Și așa mai departe. În plus, pe toți la grămadă, pentru că erau români (inclusiv Pișta!) și deci niște viermi în fața lui, care, ca sas, nu-i așa, nici nu știa de ce umblă cu niște d-ăștia dintr-o rasă inferioară. Plus că mai erau și bețivi!

Paranteză: toți știau de ce se ține Pânzărel după români ca scroafa după vier! Pentru că toată săsimea de pe Valea Hârtibaciului îi dăduse reject de multă vreme, iar el n-avea niciun prieten, dar, și mai grav, niciun partener de afaceri: ”achizițiile” și le făcea de la români (care erau într-adevăr mai proști), pentru că-n orice casă de sas punea omul câinele pe el, dacă se-apropia de portiță.

Paranteză doi: românii umblau cu el nu din simpatie (omul era grav sociopat), ci din interes, pentru că Pânzărel avea ceva rar: pașaport. Și mai rar: viză de RFG! Și cel mai rar lucru, deși nu pot fi sigur că-i adevărat: nu-i fusese permis să se stabilească în Republica Federală, dar nu de către autoritățile române, ci de cele germane... avea și el dreptate când spunea că germanii sunt o rasă superioară: nu permit oricărui dement să se cuibărească în țara lor! Mă rog, așa era atunci, acum s-au prostit și nemții, cu  ”multiculti” și cu alte căcaturi, că mi-e și rușine. Dar, cu pașaportul lui, Pânzărel putea călători, ceea ce și făcea foarte des, iar la întoarcere avea gușa plină de povești din lumea liberă și buzunarele de cartușe de vânătoare, de fabricație germană, cu care ale noastre nici nu se puteau compara. Mă rog, puteai să le compari, dacă vrei, dar de ce s-o faci? Ca să te simți umilit... ?!

Ei bine, să mă întorc la momentul când intru eu în ”cabană”, cu bidonul meu de rachiu, în timp ce Pânzărel își tortura victimele, cum am povestit mai sus. Dar acum avea o nouă victimă! M-a întrebat, așa, ca de la bărbat la bărbat: ”Și... câți ani zici că ai?”. ”15”, i-am zis eu, onest (imbecilul de mine! Onestie cu sociopații!). ”A, da, da, 15 ani, da, da... și ia zi, ai futut?”. Mie mi s-a părut că n-am auzit bine. ”Zi, ai futut, ai fost la femei? Sau te ții numai de labă? Ești labagiu d-ăia, ia zi?”. Pânzărel era lansat, ca de obicei, găsise imediat punctul vulnerabil al victimei. ”Și ia zi, de câte ori ți-o iei la labă? De câte ori poți, nu-i așa? Cum nu te vede nimeni, cum pui mâna pe pulă, și dă-i și dă-i! Și ia zi, ce faci când rămâi fără sloboz? Freci melcu’ așa, fără zeamă, fără nimic – vezi să nu rămâi cu melcu-n mână de tot!”. Din păcate, aș mai putea continua să reproduc batjocura lui Pânzărel, pentru că e genul ăla de amintire care nu se șterge (amintirea umilințelor din adolescență!), dar n-are rost, c-ați prins ideea. Cred că dacă aveam atunci pușcă de vânătoare, Pânzărel își lua un dubleu de ”trei la fund” direct în meclă, dar, spre norocul lui, Liviu refuzase categoric să mă învețe să trag cu arma.

Și spre norocul meu, de altfel: cine ar mai fi fost povestașul bețiilor lui Pânzărel? Pentru că, am uitat să spun, omul era foarte viclean: era membru de partid (toți achizitorii erau, dacă nu mă înșel), și avea grijă să se prezinte cu mici cadouri (prezervative, anticoncepționale etc) la securiștii locali, de fiecare dată când revenea din Refe. Din patria strămoșilor lui, cum ar veni.

Pânzărel! Ce personaj. Habar n-am ce s-o fi ales de el, după Revoluție. Cred că tot și-a luat-o, până la urmă. Sper! 

”L-am intalnit pe Klaus Johannis”

Pe Klaus Werner Johannis l-am întâlnit o singură dată faţă în faţă şi vă voi relata întâlnirea cu lux de amănunte. 

joi, 13 noiembrie 2014

Din beţiile altor popoare: azi, Misi bácsi

Când ajungi ca turist în Secuime, sunt şanse mici de tot (ca să nu zic „zero”) să iei în vreun fel parte la viaţa reală a localnicilor. Stai la pensiune, schimbi minimele vorbe de politeţe cu gazda, te miri ce bine vorbeşte româneşte, o feliciţi pentru gustul mâncării şi pentru mărimea porţiilor (la capitolul ăsta nu mai încape nici un fel de ipocrizie), eventual dai firimituri la porumbei... şi cam atât. Copiii şi câinii sunt extrem de suspicioşi faţă de străini, n-ai cum interacţiona cu ei, iar dacă te plimbi pe uliţă, oamenii n-au nici un chef să-ţi răspundă la întrebări. Dacă insişti, uită pe loc şi puţina română pe care o ştiau. Poate chiar vrei s-o faci pe marele reporter şi să te duci la cârciumă? Nu te opreşte nimeni. Doar c-o să te simţi complet deplasat, ca un ou într-o căldare: toată conversaţia încetează, iar consumatorii se uită la tine ca la urs, aşteptând să pleci, să te poată bârfi în voie. De fapt, cu excepţia limbii, în Secuime e ca oriunde la ţară.

Dar dacă nu turismul, ci jocurile întâmplării şi ale iubirii te aduc prin părţile alea, să zicem într-unul din satele cu ,,Szent” ca prefix, din aşa-numita Terra Sancta din Secuime, undeva pe lângă Târgu Secuiesc (Kézdivásárhely, cum zic ei; „Târgu Secuiesc” le sună ca-n chineză), ai parte de o cu totul altă experienţă. Cel puţin, aşa a fost pentru mine, mai ales când la respectiva domnişoară (cea pentru care venisem acolo) l-am cunoscut pe Misi bácsi, vecinul ei. Un personaj cu adevărat carismatic (pentru mine), parcă luat cu copy/paste din romanele lui Mark Twain (să zicem, „Pap” din „Huckleberry Finn”). Spre deosebire de counterpart-ul său american, Misi bácsi nu era un om fără căpătâi, ci avea o meserie bine definită: era sacristier. Acum, să nu credeţi că un sacristier catolic e prea diferit de un paracliser ortodox, atât ca nivel al veniturilor, cât şi ca fişă a postului: deşi angajat full-time, Misi bácsi avea tare puţini bani; ţinându-l sub papuc, soţia îi confisca în mod constant nu numai salariul oficial, ci şi micile atenţii băneşti pe care le primea de la localnici în zilele cu noroc (o înmormântare, un botez, un tras de clopot în memoria vreunui consătean emigrat în lumea de dincolo etc.). Cum băutura costă, Misi nu rata absolut nici o ocazie, indiferent despre ce băutură era vorba sau ce limbă maternă avea cel care-l cinstea. La un vecin bea vin de casă, la altul rachiu home-made, cu mine bea cu mare plăcere bere de la bodegă... Legendele spun că Misi ar fi băut chiar şi ţuică valahă! Nu ştiu dacă să cred sau nu această vorbă care circula prin sat: prea e gogonată.

Mie mi-a devenit simpatic încă din a doua zi de şedere în sat, când am fost scos „la vedere”, adică dus la slujbă. Ştiţi cum e la ţară, oamenii sunt tare curioşi, iar cotele la pariuri deveniseră foarte aprige de când se aflase că eu sunt român. Am aflat pe urmă ce reproşuri a primit mama fetei de la muierile din sat: „Uite ce se-ntâmplă când îţi laşi fata singură la mare! Vine-acasă c-un român de-ăsta!”. Vă daţi seama ce atmosferă era şi cum mă simţeam eu acolo-n biserică, cu toate privirile alea care mă sfredeleau ca laserele. Din belea m-a scos Misi bácsi, care tocmai adormise în sacristie (îşi făcuse omul treaba, se tratase cu vinul de împărtăşanie, apoi se întinsese un pic) şi-ncepuse să sforăie. Ăla a fost momentul când tirul bârfelor şoptite şi-a schimbat victima, de-am apucat şi eu să răsuflu, că pân-atunci stătusem în apnee, ca yogii. Numai că, deşi jenat, preotul şi-a terminat numărul, după care a ţinut misa, cum e rostul la catolici. Dar pe la mijlocul misei se sună dintr-un clopoţel. Atunci prin uşa întredeschisă de la sacristie a dat Misi bácsi năvală-n biserică, strigând în gura mare: „Csá, Riska, csá, csá!” („Treci la loc, Riska, treci la loc în grajd!”). Confundase clopoţelul popii cu talanga vacii. Având în vedere că Riska era singura sa vacă, grija lui Misi bácsi e de înţeles. (Din relatările ulterioare ale domnişoarei am aflat că din acea zi şi grija preotului se schimbase, acesta dându-l afară pe Misi, iar în spiritul egalităţii de gen aducând-o ca sacristieră pe o bombă sexy din sat. Cică aceasta îi cam făcea ochi dulci preotului – însă aici nu putem fi siguri, că aşa-s femeile: invidioase pe succesele alteia).

Am petrecut cu Misi multe momente inubliabile la birt, unde stăteam mai într-un colţ, să nu deranjăm conversaţia generală, şi tocam politică româno-maghiară într-un amestec năucitor de română şi maghiară, din care e puţin probabil că un om treaz ar fi înţeles ceva: eu sunt cam fudul de urechi (dintotdeaua am fost), iar Misi era cam bâlbâit. Dar, spre deosebire de mine, căruia berea îi desfundă urechile, Misi devenea tot mai împleticit la vorbă pe măsură ce berile se scurgeau, iar când plecam spre casă, monologul lui Misi devenea un fel de litanie semi-bisericească, pe care numai un expert muzicolog ar fi putut-o deosebi de piesa „Din cireş până-n cireş” interpretată în maghiară.

Am aflat originea problemei de la Misi însuşi, într-o zi cu muncă multă, deci pe trezie: numai intelectualii erau de vină pentru bâlbâială. Se pare că demult, în vremea tinereţii lui, în sat se anunţase vizita arhiepiscopului de la Alba Iulia, şi toată comunitatea intrase în fierbere. Femeile îşi luaseră rolul în serios, pregătind munţi de bucate (de parcă omu' ăla venea din gulag, nu din patria slăninii!), iar intelectualii satului, în frunte cu popa, se agitau şi ei, încercând să scrie un „cuvânt de întâmpinare” cât mai isteţ. Fie din emoţie, fie din lipsă de exerciţiu, niciunuia nu-i ieşea nimic, până când i-a scos din necaz un tinerel, un fiu al satului care studia la Cluj. Din păcate pentru ei, „fiul satului” studia literatura maghiară contemporană; textul lui era minunat, era superb, era sublim... dar ei nu înţelegeau nimic. Cuvintele erau frumoase şi alese, dar sensul le scăpa cu totul. Nici unul din ei nu a avut curajul să citească „cuvântul” în faţa prelatului, aşa că l-au băgat la înaintare pe sărmanul Misi bácsi. El s-a încălzit cu ceva tare înainte, să n-aibă emoţii la lectură, dar tot n-a mers: din graiul lui cu-ndemnuri pentru vite, Misi n-a scos cuvinte potrivite. N-a putut scoate, era peste puterile lui. A stâlcit rău discursul. Instinctul i-a spus, din foielile şi tusele din auditoriu, ca şi din privirile îndreptate către cer ale arhiepiscopului, că ceva merge rău de tot cu pronunţia lui. Şi din momentul ăla a-nceput să se bâlbâie. Laşitatea intelectualilor l-a distrus.

Când am dat peste La Trahison de Clercs, ani mai târziu, m-am gândit că multe adevăruri scrie Benda acolo, dar niciunul aşa limpede ca cel povestit de bietul şi dragul Misi bácsi, în româna lui pocită.

text publicat in Almanahul Beției din 2012


marți, 28 octombrie 2014

Nea Cata si preconizarea

Dupa cum se stie si cunoaste, oamenii vorbesc, spun, zic, povestesc, afirma, enunta, glasuiesc si graiesc! Nu si Nea Cata! Nu, domnule, el nu facea niciodata nimic din toate astea; el preconiza.

Sincer, eu nici nu stiu prea bine ce inseamna verbul asta, ”a preconiza”, macar c-ar fi trebuit sa stiu, ca doar limba asta e meseria mea. Asa, vag, imi inchipui c-ar fi un fel de corcitura intre ”a recomanda” si ”a considera indicat sa” (ceva). Dar nu si pentru Nea Cata! Pentru el, preconizarea era o chestie cu totul si cu totul speciala, aproape misterioasa. Nu pot explica misterul, asa ca ma multumesc, barbar, sa dau o serie de exemple.

Ploua dimineata? Ei bine, Nea Cata preconizase inca de ieri. Nu ploua? Nea Cata preconizase. Mergeam spre scoala, iar de-a lungul blocului D 7, cam in dreptul centralei termice, latra un caine? Nea Cata preconizase. Aruncam amandoi cu pietre dupa el, dar nu-l nimeream? Nea Cata preconizase ca nu-l vom nimeri. Ne fugarea un mos dement, c-o ghioaga mare-n mana, ca de ce vreti sa-l omorati pe Baeatu, derbedeii dracului? Nea Cata preconizase c-asa o sa se-ntample daca dam cu pietre. Reusea, din fuga, si-o flegma isteata pe hainele mosului? Intocmai cum preconizase! Ajungeam la scoala si ii plasam o rama in par frumoasei Elena de la D? Nea Cata preconizase fapta inca de aseara. Eram dusi la director (Nea Burlan – nu era porecla, asa-l chema!) si ala ne lua la poceala? Pai nu preconizase Nea Cata, tocmai de saptamana trecuta, ca vom lua peste cocoasa? Tragea Mali Grasu o basina la ora de chimie? Nea Cata preconizase, evident. Lasculescu, de engleza, il plesnea iarasi pe Tudorica pentru ca-i ridicase fusta Danielei Grozavu? Ehe, de cand preconizase Nea Cata! Ca sa nu mai zic de sfarsitul clasei a saptea, cand s-a aflat de Cati Poiana, blonda, lungana, ca nu mai e fata mare: Nea Cata preconizase inca din primul trimestru. Al clasei a cincea. Cand Cati nici nu era cu noi in clasa (venise abia intr-a sasea, prin repetentie, d-aia era asa inalta!).

Dupa cum se poate observa, preconizarea lui Nea Cata era un fel de divinatie a micilor banalitati cotidiene (care, la varsta aia, alcatuiesc toata ”carnea” vietii. Ca la orice varsta, de fapt), un fel de autotamaiere pentru o presupusa intuitie supranaturala. Problema e ca, de la un punct incolo, Nea Cata incepuse sa chiar creada in preconizarile lui, ba le mai si fundamenta stiintific, pe baza unui ADN sui-generis (”Am mostenit preconizarea de la maica-mea, nu de la taica-meu!”). Fapt indeajuns de curios, Tanti Rodica nu a putut fi auzita niciodata, de nimeni, ”preconizand” ceva, cu atat mai putin faptul ca Nea Cata il va lefteri la ”bisericuta” pe Caloto de toate capacele de bere – fapt pe care Nea Cata nu numai ca-l preconizase, dar mai si preconizase ca-l va preconiza! Fapt si mai curios, Nea Puiu era auzit mereu preconizand c-o sa moara Ceausescu (”Fir-ar el al dracului cu tot neamul lui de tampiti si cioflingari”), dar Nea Cata e lovit de-o amnezie suspecta in fata acestei singure preconizari care s-a si adeverit (din pacate, cam tarziu pentru toata lumea!).

Toate ar fi fost cum ar fi fost, daca acest Nea Cata al nostru n-ar fi avut bicicleta. Dracul stie de ce, ca era un Pegas amarat, d-ala cu ”coarne”, Nea Cata indragise incredibil de mult aceasta bicicleta: ii tineti minte pe romanii care acum 10-15 ani mestereau pe sub Dacii, in fata blocului, cat era ziua de lunga? E, asa era si Nea Cata cu bicla lui. Tot timpul o bibilea, o surubarea, o lustruia cu scuipat, o ”tuna”... te doare mintea! De exemplu, ii scosese Pegasului manerele de plastic ale ghidonului (”coarnelor”) si ii pusese altele, de cauciuc negru, cumparate de la Auto-Moto-Velo-Sport, sectiunea ”Moto” (spre rusinea mea, recunosc ca si eu facusem exact la fel). Se apucase si demontase aripa din spate a biclei si apoi o remontase mult mai sus, astfel incat acum era un spatiu considerabil intre roata din spate (”roata tractoare”) si aripa, dandu-i Pegasului un vag aspect de motoreta ”Hoinar” (doar in capul lui Nea Cata, evident). Pentru ca nu-i placuse vopseaua ei din fabrica, o revopsise intr-un cacaniu-grizuliu de care era foarte mandru si caruia-i zicea ”kaki opac” (sunt absolut convins ca nu exista pe lume o asemenea culoare, doar in capul lui Nea Cata, poate ma repet). Schimbase unghiul dintre sa si cadru, special ca sa obtina o pozitie dubioasa de pedalat: lasat mult pe spate, cu spinarea foarte cocosata si cu varful seii itindu-i-se dintre craci intr-un mod aproape lubric (”Zici ca-i Harley Davidson!”, isi lauda Nea Cata bicla, facand si cate-un ”vrum-vrum-vrummmm!” din gura, spre bucuria cainilor vagabonzi, care-l alergau foarte sportiv, prin tot cartierul). Dar cei mai mari dusmani ai ciclistului Nea Cata erau ”piticii” de pe la blocurile ceva mai departate, pe care nu-i batuse inca, si deci nu-i stiau de frica: ”Psica, Cezar, psica! Ia-o, ia psica!” (trebuie sa fi copilarit in Berceni ca sa poti reproduce acest fonem unic in limba romana: ”psica!”). Variantele erau limitate pentru Nea Cata: daca Cezar (sau Azor, sau Baeatu, sau Rex, sau Bobi) era prea mare si prea fioros, biciclistul accelera, nu inainte de a le memora moacele piticilor, ca sa-i stie si sa-i bata la scoala; daca javra era izgonibila, Nea Cata oprea, se dadea jos de pe bicla si dadea iama-n pitici, caftind cati putea sa prinda. Dar nu se indeparta niciodata prea mult de bicla lasata rezemata de gard, de frica sa nu se-apropie vreun pitic de ea si s-o zgarie pe furis cu cheia. Vi se pare familiar?

De aici i s-a tras. Pentru ca printre piticii aia s-au gasit si unii care nu erau prosti. Probabil ca vreun geniu de-al lor, piticesc, l-a observat cu atentie pe Nea Cata si i-a gasit slabiciunea: bicla! Drept urmare, a fost instiintata Banda Fratelui lui Pele, care a dat o spargere in subsolul scarii E din blocul D 23, iar din toate boxele subsolului, singura sparta a fost a lui Nea Puiu. Evident, lui Nea Puiu nu i-au furat nimic, doar i-au baut tuica din damigeana, dar au plecat din boxa cu bicla lui Nea Cata.

Ala a fost sfarsitul. Sfarsitul mandriei lui Nea Cata, sfarsitul fortei, sfarsitul groazei pe care-o baga in pitici, si, printre altele, sfarsitul preconizarii: n-a existat niciodata cineva atat de devastat de pierderea biclei lui dragi cum a fost Nea Cata! Pur si simplu, nu mai era om, iar piticii au simtit imediat: au tabarat pe el la scoala, cand cobora scara principala, spre iesire, si i-au tras o bataie ca la Galati, pe care Nea Cata nici n-a observat-o! Stiu, pare incredibil, dar este purul adevar, Nea Cata e aici prin preajma si va confirma: cazuse pe jos, pe scari, piticii gramada pe el, de-acum dadeau doar cu picioarele, dar Nea Cata suspina cu gandul la bicicleta! Cum poate functiona mintea omeneasca in asemenea mod? Nu stiu. Nu stie nimeni. Este un mister, si nu-s eu ala abilul la mistere.

Teoria mea era ca-l incoltesc pe Nea Cata la bloc (eu nu fusesem in ziua aia la scoala, nu mai stiu de ce) c-o perfida ca pe Targu Ocna, ceva gen ”Zi, ba, ai preconizat-o si p-asta?” (adica furtul bicicletei, nu bataia!), dar cand i-am vazut fata, am lasat-o moarta. Fata aia nu era fata lui Nea Cata, era fata unui om pe care l-a calcat troleul 95. Abia dupa vreo doua saptamani a reusit sa-mi povesteasca, oarecum coerent, ce se intamplase la scoala, si abia dupa vreo doua luni se refacuse psihic, suficient cat sa-nceapa sa amusine pe urmele Bandei Fratelui lui Pele. Dar asta-i alta poveste. 

Preconizez c-o sa v-o spun candva, dar nu acum.

vineri, 24 octombrie 2014

Octombrie 2014, Fagaras



Trebuie sa fii foarte curajos si foarte ticnit sa mergi in Fagaras, in luna octombrie, fara mine. De ce? Pentru ca eu sunt cu norocul, iata de ce! In plus, sunt si prudent, poate chiar fricos, dar asta m-a ajutat sa raman in viata – nu spun nicio clipa ca aceasta mareata realizare ar fi fost posibila fara imensul noroc de care spuneam mai sus.

Dar Julius, amicul, este ros de invidie, si nu de azi de ieri, ci de ani si ani. Se simte pus in umbra de faima-mi planetara, in materie de munte, in general, si de Fagaras, in special. Asa ca, ce-i trece prin cap stimabilului? Ia sa pandim noi un moment in care Gika este in imposibilitate de a veni la munte! Da, da, asta e solutia! Gasim momentul, ne alcatuim o gasca, facem super-traseu si-l ardem pe fraier unde-l doare mai tare, adica la reputatie! Pe cai!

Nu se stie cum, nebunul reuseste sa-l convinga pe Van, care-l convinge pe Tilica, iar Tilica il convinge pe Cosmin. Nu am nicio explicatie pentru aceasta turbare colectiva! Singura ipoteza care care-o pot avansa e ca pur si simplu si-a bagat dracul coada, dar, ca ateu, nu pot lua in serios astfel de ipoteze fantasmagorice. Partea buna e ca Julius nu a reusit sa convinga si alti oameni (Andronake, Jan, Grecku) in a-l urma in acest seppuku montan, dar partea rea e ca seppukul a fost fara finalizare. Nu zic, ar fi fost pacat de Van, Tilica si Cosmin, dar pe de alta parte, va dati seama cu cat ar fi mai buna o luma fara Julius, decat una cu Julius?!

Bun. Sa derulam filmul pe repede-inainte. Se imbarca toti patru in masina zarghitului, ajung pana sub munte, acolo sunt preluati de un salvamontist care-i urca, pe patru roti, pana la nu stiu ce altitudine, de unde au fost nevoiti sa dea din picioare. Si da-i, si da-i. Vremea era buna (din pacate!). Au trecut padurea, au iesit in golul alpin al muntelui Dara, unde-au dat de-o stana janghinoasa
si-au campat langa ea. Din motive care nu se cunosc, cei patru muschetari nu aveau destula apa la ei, iar stana nu avea izvor (lucru nemaiintalnit, admit). S-au trezit sambata dimineata, au luat-o la pas, si da-i si da-i, au ajuns la primul varf (nu ajunge nimeni aici, ca-i in afara traseului principal)
si-au mers mai departe. Mergand, a inceput distractia. Pentru c-au intrat in jnepenis. Si da-i, si da-i. O zi intreaga. Prin jnepenis. Numai cine a fost pe munte isi poate imagina, vag, prin ce-au trecut nenorocitii in ziua aia. Eu, personal, nu pot sa-mi imaginez. Si, de fapt, nici nu vreau : ce, sa patesc si eu una ca asta, cine stie cand ?! Asa se-ntampla daca iti pui mintea la treaba si-ti “imaginezi” fel si fel de chestii; pana la urma, ti se si-ntampla, pe principiul “Tu poti sa nu crezi in diavol, dar diavolul crede in tine!”.
Gluma s-a-ngrosat spre sfarsitul zilei, cand cei patru cavaleri ai apocalipsei au urcat un horn ingust si abrupt, incercand sa scape din jnepenis. Au scapat. Adica, dupa hornul ala nu mai era jnepenis, din fericire. Din nefericire, insa, dupa hornul ala nu mai era nimic. Prapastie in fata, prapastie in stanga, prapastie in dreapta, hornul in spate. Si se facuse prea tarziu sa se-ntoarca. Si n-aveau apa. Iar Dumnezeu isi intorsese fata de la ei, trimitand soarele la culcare.
Ce era sa faca? S-au gospodarit cum au putut, pe varful ala de un metru patrat, si s-au culcat sub cerul liber, inghesuiti unii in altii, sa-si tina de frig si de frica.
 
Van, care nu scapa vreo ocazie de-a o face pe eroul, s-a culcusit la o juma’ de metru mai incolo, intr-o adancitura, ca sa le-arate baietilor cat este el de dur, de doarme cu curu-n jos. Din pacate pentru el, Oscarul a mers la Tilica, dar de-abia dimineata in zori, cand au vazut toti cum dormise,
jumatate pe stanca, jumatate suspendat spre prapastie, dracul stie cum de n-a cazut de-acolo (regret obstesc!).
Apropo de trezit in zori, e-aici si-o poanta: niciodata, neam de neamul lor de muntomani, nu s-au urnit acesti lenesi la o ora atat de matinala ca in duminica respectiva (19 octombrie 2014, a se consemna pentru eternitate). Soarele nici nu se vedea inca, dar ei fusesera foarte sprinteni, coborau deja inapoi pe horn
si o luau frumusel la pas, manati de-o harnicie cu totul suspecta, dar mai ales de o sete devoranta, innebunitoare (care-ar fi fost chiar ucigasa, sa nu fi fost cele patru rosii storcosite din pachetul cu hrana al lui Julius. Rosiile alea i-au salvat, cica!). Norocul lor ca n-au dat de apa, ci de zapada,
iar butelia primusului nu era goala, cum se intampla cand e Andronake cu noi pe munte. Dar, asa cum spuneam, la tura asta nu poate fi vorba de niciun fel de “noi”, cu atat mai putin de vreun “Andronake”!

Restul expeditiei este istorie: au coborat, au ajuns la locul de intalnire cu salvamontistul, ala i-a dus pana la masina lui Julius, iar masina pana la Bucuresti. Toate bune si frumoase, dar cine este doctorul Martoiu? Si de ce si-a facut, in interbelic, o cabana?!
Enigma persista! Dar o voi dezlega, promit solemn!