miercuri, 14 noiembrie 2018

Baruri pre-europene (V): Turist, Lăptăria lui Enache, Cina

De ce?! Douăzeci de ani au trecut de când îmi tot pun întrebarea asta. De ce-am irosit deceniul 1988 – 1998, poate cel mai savuros deceniu al vieții, când (cel puțin teoretic) „n-ai griji, n-ai probleme, n-ai responsabilități” sau, mai poetic, „te-nfigi în Lume ca un glonț scăpat din țeava armei” (poetul îmi scapă, am și eu lipsuri). În loc să „se-nfigă în Lume” etc, generația mea s-a-nfipt în cârciumi, făcând nimic, învățând nimic, trăind nimic; și-n ce cârciumi! Cuvintele sunt slabe, sunt proaste, sunt moi, n-au vlagă-n ele, nu-s în stare să descrie nemernicia locandelor pe care le numeam „berării”, „terase”, „baruri”, „autoserviri” sau „restaurante” în anii ăia; leprozerii, bolgii, întristări... nici nu știu cum să le spun. La loc de cinste, berăria Turist din Piața Romană. Poate că dacă era-n altă parte, mai treacă-meargă; dar așa...

Fețele de masă miroseau a vomă străveche, solnițele erau folosite ca scrumiere și ca arme de bătaie, halbele erau desperecheate și ciobite, chelnerițele erau bolnave psihic (își atacau clienții cu teurile de lemn, de-alea pentru spălat pe jos – am văzut cu ochii mei!), podelele erau cleioase de la scuipații întinși cu piciorul (și re-întinși cu sus-numitele teuri, cu care uneori se mai „spăla” podeaua), consumatorii erau de cursă lungă. În Turist intrai ca să bei toată ziua și toată noaptea, până la ultimul ban și eventual pe credit, dacă aflai vreun fraier de la care să te-mprumuți. Studenții de la ASE cot la cot cu distrușii orașului, funcționarii de la instituțiile vecine veneau după muncă (la orele 15:00!) și beau până se făceau maimuțe, atârnătorii mișunau printre mese fără hodină, hoții de haine beau sifon și-i așteptau pe cei foarte beți să adoarmă (se făceau că-i ajută să plece acasă, îi scoteau afară și-i lăsau în chiloți), iar tot omenetul ăsta levita zi și noapte în miros de căcat și fum de țigară. Pentru că, da: la Turist era și toaletă. O scară în spirală care dispărea undeva în adânc; o coborai ghidat de picurișul unor țevi de jos („Nu atingeți țevile! Sînt otrăvite contra șobolanilor!”), dat fiind că becurile toaletei erau mereu arse. Te opreai unde credeai că se termină scara și acolo te pișai, în întunericul duhnitor care ți se-ntindea la picioare. Bine, se putea întâmpla ca-n fața ta să fie unul mai conștiincios care coborâse-n beznă chiar până jos, până la țevărie (acolo era pisoarul propriu-zis, un șanț de beton), și-n cazul ăsta te pișai pe el. Nu știu dacă se-ntâmpla des, dar în mod sigur s-a întâmplat în 1992. Eu eram ăla de jos. 


***

Lăptăria lui Enache: 4 aprilie 1997, ziua liberării, ziua în care m-am întors șomer (ca toți „liberații”), dar mândru posesor de livret, dovada lăsării la vatră. Păi evenimentul nu trebuia sărbătorit?! Trebuia! Toată lumea știe de beția de dinaintea plecării („Hai băieți să bem o bere / Să ne luăm la revedere” etc) dar numai întorșii știu de beția de după: cei mai apropiați camarazi din companie (în cazul nostru, din pluton, că eram doar 24 de oameni în toată unitatea TR) vorbesc, șopotesc, complotează, conspiră, uneltesc și bisericesc (!), iar în primele două săptămâni de la liberare se-ntâlnesc undeva, departe de ochii vigilenți ai soțiilor/logodnicelor/iubitelor (pe vremea aia nu existau încă „iubiți” în situația dată, cel puțin nu la vedere) și se pun pe băut și pe depănat amintiri – mai exact, amintirile încă proaspetelor suferințe ale serviciului militar.

Este futil să precizez că Erick, Călin și cu mine n-am îndurat niciun fel de „suferințe” în armată, în afară de mahmureli (dese, memorabile), dar tot ne-am găsit la o masă mai retrasă din Lăptăria lui Enache și tanc ne-am făcut. Adică eu m-am făcut tanc (da’ tanc, nu jucărie!), iar ei doi s-au chinuit să mă ducă acasă. Nu le-a fost greu, odată ce m-au scos la aer curat, în fața Teatrului Național, dar pân-acolo a fost crimă și pedeapsă: mi se năzărise să mângâi chelioșii pe chelie. Știți cum era Lăptăria: ca s-ajungi la ieșire și-apoi la lift (sau la scări), trebuia să treci printre mese. În noaptea aia trebuie c-a fost Convenția Internațională a Chelioșilor („Are you here for the convention?”, cum se spune-n filmele americane), c-am mângâiat chelii cu ambele mâini, de-abia m-am ferit băieții de cafteală, doar știți cum sunt chelioșii: aprigi! Am scăpat teafăr – regret obștesc.

Se spune că Lăptăria lui Enache se va redeschide și vom scrie de ea la rubrica „Baruri europene”; până atunci, să spunem c-a fost unul dintre foarte puținele locuri post-1989 cu stil, că acolo se făcea consumație, da, dar și artă, iar a fi văzut la Lăptărie era o datorie de onoare pentru cei care aveau treabă cu zona culturală, muzică, fotografie, teatru, literatură, arhitectură, jurnalism de nișă, enfin, cu foarte multe domenii care azi sunt mainstream, dar atunci nu erau (ani de foame, de unde bani pentru artă?! Era pe pasiune, veneai cu bani de-acasă!). Dar asta a fost a doua „Lăptărie”; prima, cea de pe strada Bărăției, s-a-nchis în 1931 (proprietar, Dinu Enache). A treia, când...?!

***

Că s-ar fi numit la început (la care-nceput?!) „Cafeneaua Kübler”, mai apoi „Restaurant Cina”, iar spre sfârșitul anilor ’80 (când guvernul le-a interzis oamenilor să mănânce mâncare), „Berăria Cina”; că acum se numește „Trattoria Il Calcio Ateneu”, tot ce se poate. Aș putea să mă prefac că mă interesează, dar cum nu m-aștept la vreo primă de Crăciun (revista are alte priorități, Crăciunul lui Buzea nu este printre ele; poa’ să stea singur acasă cât poftește, și-așa a enervat destulă lume fină), n-o să mă deranjez. Trec direct la esențial.

Esențialul este că a mai existat o perioadă în viața Cinei, și nu, nu este vorba de epoca de glorie a roacărilor (1990 – 1996) – sigur că a existat și aia, sigur că la Cina se strângea toată floarea cea aleasă, roacării proveniți din familii de securiști, de nomenclaturiști, de aprozariști, de gestionari, de favorizați într-un fel sau altul sub bietul Nea Nicu; dar eu nu mă număram printre ei. Eram din roacărimea proletară, aia vai de mama ei, care își luase bătaie pe bune înainte de la părinții ăstora care beau acum bere la Cina și făceau pe anticomuniștii. Noi nu mergeam la Cina, cel mult la „Grădinița” și „Turist”, eram pe sărăcie, pe spelunceală, pe țepuială, pe fel și fel; dar și dac-am fi vrut să ne amestecăm cu aristocrația roacherimii și să bem cu ei în Cina, n-am fi putut. Nu ne interzicea nimeni să intrăm, dar eram priviți de sus și marginalizați. Cei care sunteți de la țară cunoașteți perfect chestiunea, nu mai pierd timpul cu asta.

Dar la un moment dat Cina s-a închis. A dat faliment, a fost falimentată, era în curs de pregătire pentru „privatizare” – iar nu știu. Știu doar că ajunsese o ruină, o nenorocire, ți-era și frică să treci pe-acolo noaptea, și pe bună dreptate: Bobi, cu Călós, cu Pară, cu Streche și cu mine ne-am strecurat acolo într-o noapte neagră ca sufletul lui Maduro și ne-am apucat să bem „coniac” unguresc în subsol. De ce în subsol? N-aș putea să spun. Probabil ca să ne autosugestionăm că făceam ceva ilicit, illegal, imoral, dracul știe. Când ne-am îmbătat ne-am apucat să ragem aiurea, ca animalele, ca să „speriem” (?!) eventualii trecători care-ar fi avut drum pe-acolo la ora aia – este futil să precizez că n-am speriat pe nimeni în afara unui echipaj de poliție care-a intrat după noi în ruina aia de subsol (cu lanterne, cu avertizare, cu tot tacâmul), ne-a scos afară, ne-a legitimat și ne-a trimis acasă fără să ne bată! Nu am nicio explicație pentru comportamentul polițiștilor. Am mers cârd până la Romană și ei cu mașina, încet, pe lângă. Întrebare (mă roade de 25 de ani): de ce ne-am comportat noi așa?!

articole publicate în numerele 43, 44, 45/2018 ale revistei Cațavencii