Marea Țiganiadă

Păi, nu eram cu Dottore? Beri – beri – beri; de necaz beam. Ne murise un prieten, prieten bun, om de bază la fotbal, pe munte, la seri de foc cu chitara, la semințe, ba nici cu paharul nu ne făcea de rușine. Moarte fulgerătoare, nu suferise deloc: anevrism cerebral. Mai ales eu eram întors pe dos, că tot de asta murise și maică-mea, și tot așa, fulgerător, căzuse din picioare. Am zis: „Bă, io nu las lucrurile în coadă de pește! Am să scriu o carte și o să-l bag acolo și pe amicul ăsta al nostru, că mare om a fost, păcat de el, mare păcat!”. Dottore a sărit ca ars: „Ba io zic să te potolești și să îl lași în pace, acolo unde e!”. Am rămas tâmpit. Din punctul meu de vedere, egoismul de care dădea dovadă Dottore era suprem, era de necrezut: dă-l în pizda mă-sii p-ăla care-a murit, uită-l cât mai repede, prefă-te că n-a trăit niciodată și nu l-ai cunoscut, poartă-te ca și cum el nici n-a fost. Jegos!

Altă amintire. Sunt undeva pe la mare, pe litoralul ăla al nostru de dinainte de Revoluție, dar cu foarte puțin înainte, trebuie să fi fost vara lui 1988. O mizerie. Seara nu aveam ce face; decât să stau degeaba, mă duceam prin „satul de vacanță” (în Neptun trebuie că se-ntâmpla asta) și căscam gura pe-acolo, ca tot omul fără treabă (teoretic, eram în căutare de gagici, dar n-am avut noroc de nimic în vara aia. Era și greu: și ciutan, și sfios, și fără bani, și cu cort „Cerna”! De unde gagici...) și ajung la un moment dat la una dintre „atracțiile” din bâlci: Trenulețul Groazei. Mă dau și eu de vreo două-trei ori, o tristețe, o sărăcie. Mai stau la tândăleală prin fața cașcarabetei și văd următoarea scenă, greu de descris – dar încerc: din trenulețul care tocmai își terminase cursa coborau clienții, unii râzând, alții posaci (ca mine), unii băuți, majoritatea. Din mijlocul lor, dintr-un vagonet din ăla, două „țigănci”, două adolescente roma, îmbrăcate curat dar sclipicios (nu cu straie tradiționale, ci cu fuste lungi, albe, cu paiete, și bluze de vară dar cu mâneci tot lungi), țâșnesc înnebunite și calcă peste oameni, peste copii, peste toată lumea, sar gardul de demarcație al „peronului” și se pierd alergând în noapte, în mulțimea care forfotea pe-acolo. Am apucat să le văd chipurile, în trecere, poate o secundă, poate o jumătate de secundă: groază era întipărită pe ele, groază, teroare, nu altceva. Nu îmi bat joc de cuvinte. Ochii larg deschiși „în orb”, gura deschisă, răsuflarea tăiată. Fetele alea erau terifiate. Am rămas uluit, nu am băgat de seamă înjurăturile mulțimii („Fir-ar ale dracului de țigănci, cine dracu’ le lasă p-astea să umble printre oameni, da’ nu e posibil așa ceva!”), am luat iar un bilet și m-am mai dat o dată, să-nțeleg ce le speriase așa. N-am găsit nimic. Niște căcaturi de plastic alb, într-o „beznă” din aia cu beculețe verzi, și niște sunete sintetice („hu-hu-hu”), care ar fi trebuit, teoretic, să-ți înghețe sângele în vene. De fapt, te făceau să râzi.

Am citit cartea lui Mirel Bănică și acum ȘTIU. Am înțeles că atât aparenta imbecilitate (& nesimțire) a lui Dottore, cât și spaima fetelor roma aveau explicații coerente. Dar nu existau în mintea mea informațiile care să permită punerea lucrurilor cap la cap. Acum există. Le-am citit în carte. Pentru asta sunt cărțile. Nu toate, doar unele, puține. De fapt, foarte puține.

De ce am botezat textul ăsta „marea” țiganiadă? Pentru că e despre cel mai complet op scris în limba română pe subiect. Care e subiectul? Universul de credință al popoarelor roma, ăsta este subiectul. E important pentru cineva care nici nu e țigan și nici nu-i iubește pe oamenii aceștia? Da, e important. Din cauza „efectului de frigider”: ei au conservat credințe profund arhaice, pe care societățile urbanizate le-au pierdut demult. Da, le-au pierdut, dar ecourile acestor credințe răbufnesc din fiecare dintre noi atunci când te aștepți mai puțin, sunt „ecouri” venite de foarte demult, din vechea vechime, pe care noi nu numai c-am uitat-o, dar despre care nici nu mai știm că ne-a fost, cândva, matrice culturală. Noi am uitat, ei încă nu.

Câteva cuvinte despre autor: mă înclin cu respect. Cantitatea de muncă investită în lucrarea asta este imensă, imensă. Cartea nu e scrisă „la birou”, e în ea mult teren, mult stres (poate prea mult?), nesfârșită documentare și o pasiune cu totul specială, care se transmite cititorului, oricât de nesimțit ar fi el (chiar și eu am perceput-o!).

Să poți duce la bun sfârșit așa ceva nu e nicidecum posibil dacă ești un Mirel. Nu e posibil nici dacă ești doar un Bănică! Ca să poți scrie „Bafta, Devla și Haramul” trebuie să fii Mirel Bănică.

Muntele vrăjit

Tăul Slăveiu; nume de lac glaciar, da? Mai găsim? Hai: tăul Ghimpele, tăurile Custurii, tăul Țapului, tăul Urât, tăul Răsucit, tăul Știrbu, tăul Negru, tăul Ascuns, tăul Agățat, tăul Porții, tăul Judele, tăul Galeșu, tăul Păpușii, tăul Mare, tăurile din Valea Rea, tăul Stânișoara, tăul Spurcat, tăurile Cârligului, tăul Ciomfu Mic, tăurile Pietricelele, tăul Dintre Brazi, tăul Peleguța, tăul Zănoaga, tăul Ștevia, tăul Gemenele, tăul Iezilor, tăul Turcelu - și gata, că m-am plictisit. Completați voi.

Și-acum: lacul Ana (o-pa!). Lacul Viorica (romantic!). Lacul Lia (poetic!). Lacul Florica (nu „Floarea”, nu „Virág”; „Florica”, mânca-o-ar mama pe ea!). Lacul Bucura, cel mai dubios („bukur” = „frumos” în albaneza cea mai pură, adică-n shqipja, cum îi spun albanezii limbii lor), care ne și aduce la întrebarea: de unde și până unde? Că dac-aș fi ungur, m-aș bate râzând pe umăr, a felicitare: vezi, bă, că românii-s albanezi, veniți în Bazinul Carpatic cu oile, mult după Aranybulla? Dar cum îs doar corcitură, mă văd silit să găsesc o explicație alternativă.

Fanny Szekulics. O știm din Craii („teozoafa Bucura Dumbravă”), dar era și autoare, a scris o carte în limba română (bunînțeles după ce-a-nvățat româna), bine vândută în epocă și dup-aia complet uitată („Cartea munților”, 1920); a mai fost și mamă de fete, zice-se (patru la număr, eu nu bag mâna-n foc); a mai fost și prietenă cu Alexandru Borza, omul de la care ne-a rămas nu numai Grădina Botanică din Cluj (mă rog, fosta grădină a contelui Imre Mikó, donată de el orașului tocmai în scopul ăsta. Vedeți? În Transilavnia nimic nu e simplu și clar, toate au minim două „variante de adevăr”, dacă nu trei sau patru!), dar și Parcul Național Retezat, primul din țară. După ce-a murit „teozoafa”, profesorul Borza s-a gândit să nu-i lase amintirea să moară. A botezat cele cinci tăuri cu numele ei și ale fiicelor. De-aia se potrivesc ca nuca-n perete cu restul lacurilor.

Da, la Bucura se campează: în noaptea dintre 25 și 26 august a fost o furtună teribilă, cu 11 ore de ploaie. S-a umflat lacul, a umplut corturile puse prea aproape (oameni disperați, plângeau, nenorocire). Eu beam vodcă. Al meu era uscat. 

***

Chestia a pornit, ca de obicei, de la bani: se stricase drumul ce duce de la barajul Gura Apelor la Poiana Pelegii, mai exact la așa-zisul „camping” de sub Poiană. Că s-a stricat, asta e, Dumnezeu să-l hodinească, poți să te pui cu voia Lui? C-așa se mai strică drumurile de munte, mai o aversă, mai un dezgheț, mai o furtună de vară, mai o avalanșă de primăvară, praful și pulberea se alege de ele (mai e și varianta când drumul respectiv e folosit de companiile hoațe de lemne, și atunci ele-s bine întreținute, ca să suporte camioanele grele, încărcate cu trunchiuri furate din rezervațiile naturale și din parcurile naționale). Anul trecut în toamnă se pusese cruce și drumului ăstuia, fusese anunțat public ca „drum închis”.

Dar totul până la bani. Pe valea Râului Mare s-au construit în anii din urmă zeci de pensiuni, nu știu câte, poate cincizeci, poate o sută, și pensiunile astea fac afaceri nu tocmai rele, dar doar vara. Șmecheria care e: vii cu mașina, o tragi în curtea pensiunii, te pui la masă, mănânci, bei, te-mbeți, bați copiii, bați nevasta, îi culci. Te scoli a doua zi cu ochii umflați, te sui la volan, șofezi până la baraj, acolo faci un pipi, mergi mai departe, urci 20 de kilometri în două ore, lași mașina în zisul „camping” de sub Poiană, pui în spinare rucsăcelul de tură, urci în Poiană, mergi mai departe, pădure-pădure-pădure, treci pe lângă lacul Lia, faci poze, urci iar, ajungi la lacul Bucura, faci un filmuleț cretinel pentru încărcat pe Fațăcarte, te uiți în dreapta și-n stânga în căutare de priviri admirative (nu te admiră nimeni), cobori spre Poiană, scoți mașina din „camping”, mai faci două ore la coborâre, de la baraj ai drum betonat, ajungi la pensiune și te-mbeți la loc, lăudându-te cu isprava ta de mare munțoman. Banii îi lași în buzunarul proprietarului pensiunii. Dar dacă nu e drum? Atunci n-ai ce căuta acolo. Deci oamenii care au investit în pensiuni pierd bani grei. Nu-și vor recupera investiția în veci, fără drumul ăla. Așa că toată iarna 2018-2019 s-au făcut presiuni pe consiliul județean Hunedoara și uite că s-au găsit fonduri în viteza cea mai scurtă, iar drumul a fost reparat. Urmarea? Noi, cei care chiar campăm în Poiana Pelegii (nu în parcarea zisă „camping”!), am avut parte de foarte multă socializare. Era una, o timișoreancă venită solo, cu niște teniși rozulii și pantalonași tot rozulii, mulați pe funduleață... passons. 

***

Acum mulți ani, la Pietrele se campa. În ziua de astăzi nimeni nu mai campează, toată lumea „se cazează”, și pe bună dreptate, că-i mai scump dar face. În cort se doarme rău, iar în paturile de la Pietrele, fie că-s în căsuțe, fie că-s în cabane, se doarme categoric mai bine. De ce? Pentru că „Pietrele”, d-aia. Terenul este plin de pietre. Nu fac pe istețul; dintotdeauna, spațiul de campare de acolo a fost presărat cu milioarde de pietre, uneori acoperite de-un buruian păcătos, alteori aflate la vedere. Coșmarul camperului: să pui cortul la Pietrele! Mai bine te-mbeți lemn și dormi sub un copac, tot aia e. Dimineața te trezești la fel de frânt.

Și măcar să merite efortul, dar când dă ghionionul peste om, e ca-n legile lui Murphy, adică ghinioanele vin în serii de câte trei, iar când se termină prima serie de trei, începe alta. Iată: acum niște ani (nu spui câți!) am făcut un Retezat la risc, în iunie (nimeni nu merge pe munte-n iunie), c-un amic (nu spui cine!). Vremea ne-o face p-aia greaua – este impecabilă preț de șase zile, exact cât am forfecat masivul în cruciș și-n curmeziș. Ar fi trebuit să fie expediția perfectă, numai c-a fost cea mai nasoală dintre toate, și când zic „nasoală” folosesc accepțiunea originară a cuvântului, cea din limba rromani („nasvalo” = „beteag”). Un coșmar. Noaptea mă omorau pietrele de la Pietrele, ziua mă omora tolocăneala amicului, căruia nu i-a tăcut gurița timp de șase zile, de la răsărit la apus (el ar fi vorbit și noaptea, că oricum nu putea dormi de pietre, dar mă făceam eu că sforăi). Poate sunteți curioși ce anume spunea, deși sper că nu, dar, dacă, totuși, iată: hai s-o luăm pe-aici. Hai s-o luăm pe dincoace. Hai pe traseul ăsta, că-l știu eu. Vino după mine, te duc eu. Fii atent la ce-ți spun, pe-aici e drumul. Pentru creastă urmăm marcajul ăsta. Apă găsim mai încolo, îți arăt eu unde. Ăsta nu e loc bun de poze, e unul mai încolo. Asta nu e viperă, e șarpe de casă, ascultă-mă pe mine, că te-nvăț de bine. Etc. Am înnebunit pur și simplu, m-am întors din concediu bolnav de nervi. Nici lui nu i-a plăcut: „Nu-nțeleg de ce nu-i asculți p-ăștia mai vechi ca tine, care chiar le au cu muntele!”. Asta era problema lui. Autopoziționarea, futu-i. 

***

Nu este nici picior de „spațiu” de campare la Zănoaga, pentru simplul motiv că n-ai voie să campezi la Zănoaga; punctum! În tot masivul sunt doar trei puncte de campare, mari și late: Pietrele, Bucura, Poiana Pelegii, Buta. Campare fără foc, se înțelege de la sine! Sau vorbim de un Parc Național, sau nu mai vorbim. Mă rog, noroc cu salvamontiștii și cu jandarmii montani, că altfel iar făcea lumea ca acum 30 de ani, când toți își băgau picioarele în ea de lege și comiteau ce le trăznea prin cap (am văzut cu ochii mei niște „turiști” care dăduseră foc jnepenișului „ca să vadă cum arde”. Nu le-am zis nimic, eram ciutan pe vremea aia, doar i-am întrebat cum au reușit, că jneapănul verde arde foarte greu, nu se-aprinde nici tăiat în bucăți, darămite așa, întreg, nedefrișat! Mi-au zis că-și aduseseră „hexa” – eu nu știu ce e aia). Dar, desigur, există și excepții.

Una din excepții o constituie ploaia. Dacă te-a prins ploaia (sau, și mai bine, furtuna cu fulgere) într-un loc în care n-ai voie să pui cortul, îl pui, că n-o să-ți taie nimeni capul pentru asta. La fel, dacă te prinde noaptea. Sau ceața. Cam astea sunt excepțiile de care știu eu, dar țineți seama că eu merg pe munte numai vara, așa că mă gândesc că iarna or fi și alte excepții. Deci ce faci, dacă vrei să pui cortul la Zănoaga, mort-copt, gaia-mațu? Ajungi pe înserat, aia faci.

Bine, eu am și plusat, am făcut pe ăla obositul, vai-vai-vai, ce nenorocire pe capul meu, nu pot să merg mai departe, nu pot să rămân aici, deși e interzis? Cei doi salvamontiști ne-au măsurat din priviri, pe mine și pe colegul de traseu, au mijit ochii și ne-au zis: „Hai, mă, lăsați-o dracu’, mai bine ziceți cinstit care-i planul. De unde veniți?”. Le-am zis că veneam de la Galeșu, ceea ce era adevărat, și că voiam s-ajungem la Gura Apelor, ceea ce era o minciună cât China, pe care au mirosit-o imediat: „Bine, rămâneți, dar nu vă primim în refugiul Salvamont. Vă arătăm un loc. Câte corturi aveți?”. S-au binedispus când le-am spus că unul singur, au stat cu noi seara la povești, ne-au zis de ursul care bântuie pe Valea Judele (între Zănoaga și Crucea Trăznitului), să nu cumva să ne băgăm pe-acolo, că Martin nu știe de glumă. Noi ne-am trezit de dimineață și fix pe-acolo ne-am băgat. Ăsta fusese planul de la bun început, ați prins ideea. Băieții, tot băieți. 

***

A îmbătrânit și Nea Bela! N-am crezut că se va întâmpla vreodată una ca asta. Pentru mine – și pentru mulți – Nea Bela era Nea Bela, dintotdeauna același, neschimbat și peren ca muntele, inevitabil ca iarna, voios ca viscolul și prietenos ca ploaia cea mai rece. Nea Bela nu era Nea Bela, era o instituție în sine. Bine, știam că nu-i nici el zeu, dar măcar sempitern tot îl vedeam, dacă nu nemuritor. Nea Bela, îmbătrânit, îmblânzit, domolit, zâmbitor, nemorocănos?! O imposibilitate. Iată, totuși, că. Panta rhei, dar mie parcă-mi vine să plâng.

„Nu pot, măi băieți”, ne-a zis. „Nu pot să-i prind”. Noi ne-am uitat unul la altul. „Îi prindem noi, Nea Bela”, i-am zis, „numai să ne spuneți de unde să luăm plasa ceea, minciogul”. Nea Bela ne-a zâmbit, prima oară de când îl știm, adică din vara lui 1989: „Nu de aia, mă. De prins, i-aș putea prinde eu. Dar nu mai am putere să vi-i curăț și să vi-i fac. Mai bine luați o ciorbă; azi am de legume și de fasole”. Pe mine oricum mă luase frica din clipa când l-am văzut pe Nea Bela zâmbind, nici n-am mai auzit ce-a zis dup-aia, mi-a povestit colegul meu de drum. Nu l-am mai necăjit cu ciorba, măcar că era gata făcută, nici nu trebuia s-o-ncălzească, era deja fierbinte, pe foc, dar dacă am văzut așa, am băut câte două beri de căciulă și ne-am văzut de drum. Bonjour, tristesse! Nea Bela, the ogre of our twenties... uf.

Da, se campează la Buta; chiar dacă este dincolo de valea Lăpușnicului Mare, Retezatul Mic este în interiorul Parcului Național, deși e cumva „rupt” de atracțiile principale, cele pe care vrea lumea (Căldarea Bucurei, în primul rând). De obicei, turiștii ajung la Buta urcând în amonte pe valea Jiului de Vest, pe jos pe vremuri, cu SUV-urile de vreo câțiva ani. Au la Nea Bela locuri de cort, căsuțe de lemn (foarte bine întreținute), camere în cabana mare, toaletă, mâncare gătită, apă potabilă și un mic bazin cu păstrăvi, din care obișnuiam să ne-nfruptăm an de an (era unul dintre șpilurile Retezatului Mic: „Hai pe la Nea Bela, la un păstrăv!”). Față de alte locuri de campare din Parc, aici e liniște și pace. Îi mai aduceam p-ăștia tineri ca să-i sperie Nea Bela, să le bage mințile-n cap (tineretul se crede foarte deștept pe munte, și chiar e, că are mai multe resurse fizice. Până se strică vremea, și atunci se-ntoarce roata), dar de anul ăsta, gata. A-nțărcat bălaia. 

***

„Ești laș, micule!”, perorează Dottore, îngripat de fericire. „Mămăligos, bă! Mă-mă-li-gos! Berzei proaste îi face Dumnezeu cuib; așa o fi, dar ție degeaba ți-a făcut!”. Precizez, sec: „Chioare, nu proaste”, dar el nu se lasă: „Ai rubrica asta pe mână, aur, bă, a-ur, fir-ai al dracului, c-așa noroc se cuvenea mai degrabă altuia! Și tu ce faci? Îți bați joc! Îți pierzi cititorii, că nu ești creativ! Inovează, bă, inovează, fii combinagiu, că lumea s-a sastisit de plați și de previzibili!”.

Deci nu-s creativ la Spații. Bine! Păi hai să inovăm, hai să combinăm, hai dezanchilozăm rubrica: am fost la Baleia? Am. Am campat la Baleia? N-am. Să scriu despre Baleia? Să. Mă veți citi? Mă. Dar plăcea-mă-veți, oare?!

Baleia a fost o cabană ce a-nceput să moară prin anii ’80, nu știu de ce. Am trecut pe-acolo în 2015 (tot cu Dottore eram), și n-am văzut decât refugiul Salvamont, care tocmai rămăsese fără apă. Am mers mai departe, ce era să facem?

Am sunat la Nocrih, la vărul Liviu, cel ce mi-a fost model (era student în anii ’70, bătea munții c-o gașcă foarte unită, și azi i se umezesc ochii): „Salut, Liviu! Auzi, tu ai fost la Baleia? Cum era acolo, pe vremea ta?”. El: „Baleia? O, Doamne…”.

Am sunat la Hunedoara, la Avel Ritișan: „Bună ziua, domnu’ Ritișan! Mă scuzați că vă deranjez; scriu un text despre Baleia și nu prea mă descurc. Mă ajutați cu ceva info?”. El a oftat: „Baleia? Măi, Mihăiță, măi…”.

Am sunat la Praga, la omul meu de-acolo: „Hi, Zdeněk! Tell me, have you ever camped out at Baleia, in Retezat mountains?”. Ca un porumbel a gângurit Zdeněk: „Baleia? Ugh, Meehi…”.

Deduc că Baleia a fost un adevărat Zauberberg pentru o-ntreagă generație și c-acolo s-a făcut sex. La greu. Îmi și imaginez spațiul de campare de lângă cabană viermuind de Chauchat-iste care săreau pe turiști și-i hrăpeau la ele-n corturi, dar admit că eu sunt și bolnav. Dar nu asta vreau să spun cititorilor. Ci să se bucure de munte și de viață cât mai pot; așa cum tinerețea și puterea s-a scurs din alții, așa se va scurge și din noi. 

***

Chiar-chiar la limita Parcului Național se află cabana Gura Zlata, pe care am ezitat foarte mult s-o bag în seamă, din următoarele motive: nu i-am fost niciodată oaspete (1), deși-i la limită, este totuși în afara Parcului (2), nu-i o poartă de acces spre masivul Retezat (3), e prea ușor de accesat cu mașina și deci munțomanii ar putea strâmba din nas (4), toate poveștile pe care le-am adunat despre Gura Zlata se încheie c-o beție (5) iar în cele mai multe cazuri cu asta și încep (6), când am cerut informații despre istoricul cabanei, pe messengerul paginii de facebook „Cabana Gura Zlata”, am primit următorul răspuns (iau cu copy/paste): „Doriti sa stiti ceva anume sau aveti chef de vrajeala ?” – n-am editat mesajul! (7).

Dar eram într-o vară cu Dottore pe creastă și ne-am întâlnit cu doi salvamontiști și-un măgar. Măgarul păștea, descărcat de materiale, iar băieții munceau spornic la montatul unor marcaje de creastă (din cele așezate pe stâlpi metalici betonați la bază). Nu e ușor! Trebuie cărate până sus în creastă apa, cimentul, stâlpii, plăcuțele și vopseaua, treabă lungă și grea, dar față de alți munți, tot e bine: pietre sunt din belșug sus pe creastă (nu râdeți, că-n alte masive trebuie să le cari și p-alea, de mai jos, dintr-un loc cu pietre!). Ne-am tânguit salvamontiștilor cât de greu ne este nouă, an de an, să ajungem în rezervația științifică pornind de la Bucura, măcar că cerem de prin februarie autorizație de acces de la Academie, să fim siguri că primim. Băieții ne-au întrebat de ce n-o luăm pe la Tăul Știrbu, cum o ia toată lumea, dup-aia să coborâm pe la Casa Laborator și să ne lăsăm de-acolo devale, spre Gura Zlata. Noi am zis că nu ne-a dat ever prin cap să facem ce face „toată lumea”, că noi obișnuim să traversăm creasta de la Tăul Judele, iar salvamontiștii au pufnit în râs: „Bravo, mă! Pe unde-i mai greu și nu vedeți nimic! Nu v-ați necăjit prin jnepeni?”. Ne-am foit, dar am recunoscut că, an de an, exact asta pățim. Nu-nțelegem nimic din rezervație, afară de faptul că nu-s gunoaie.

Ne-au învățat ei cum să nu fim proști. Dac-avem autorizație, de ce să nu intrăm în masiv pe la Gura Zlata?! Tot nu intră nimeni pe-acolo, că e interzis. Vrem să fim altfel? Iaca! Ne-am uitat unul la altul și amândoi la măgar. 

articole publicate în numerele 38, 39, 40, 41, 42, 45, 46 din 2019 ale revistei Cațavencii

Iubita mea Sputnik

De ce-l înjură? De ce-l înjură japonezii pe Murakami, aceasta-i întrebarea! Bine, nu-l înjură „japonezii”, adică tot poporul japonez, îl înjură doar scriitorii profesioniști din Japonia, plus (en masse) criticii literari. De ce? Păi, dacă-i asculți pe ei, îl înjură pentru că scrie „nejaponez”, adică scrie în niponă (și) despre chestiuni din Grecia, Statele Unite, Rusia și alte țări, astfel încât alterează specificul național („Noi, despre noi, pentru noi”). Mie, personal, mi se pare un căcat. Mi se pare că crapă rânza-n ei din cauză că Murakami are succes.

Dar nu e chiar așa de simplu. Adică e destul de simplu în cazul scriitorilor, că doar nu vreți să le vină rău de bucurie că unul de-al lor ia caimacul și îi lasă pe ei săraci, cu câțiva fideli care să-i citească (rudele, prietenii, frustratele etc); dar la critici este altă ciorbă. V-o zic, că e valabilă peste tot, în orice literatură, mare sau mică.

Puterea. Criticii dețin puterea; ei sunt la butoane. Cel puțin teoretic, un critic are o leafă de undeva (e profesor la universitate, e redactor-șef la o revistă culturală, e realizator de emisiune TV) din care trăiește, dar are în plus forța de a crea sau de a ucide. Ce? Nume. Un critic poate scoate din anonimat un scriitor sau îl poate ucide printr-o recenzie (metoda riscantă) sau prin ignorare (metoda garantată – conspirația tăcerii), ceea ce reprezintă adevărata atracție a acestei meserii, a acestei „chemări” – amintiți-vă ce scria Mihail Sebastian în primele lui articole: că a venit la București ca să facă muncă de ecarisaj în literatura română! Șefulita, boala puterii, ne paște pe toți, în diferite grade, dar și în forme grozav de diferite. E greu de crezut că un critic literar, care trage mâța de coadă pe la vreo revistă „de cultură” dintr-un mic oraș din România, să se perceapă pe sine ca pe un deținător de putere, ca pe cineva care are controlul – dar așa este. El așa consideră. Se vede ca pe un kingmaker, sau ca pe un Père Joseph, în cel mai rău caz; nu mă credeți! Mai bine. Poate ne vedem cândva cu oamenii dintr-o astfel de redacție, la o bere, la un păhărel de oarece, și mai vedem atunci. Să nu ziceți că n-am zis! Iar criticii japonezi? Păi, nici ei nu-s mai breji ca alții: prin succesul lui în lumea ne-japoneză, Murakami le scapă din gheare. Ce să mai zică și ei, după ce i-a lăsat cu buzele umflate?! Paranteză: savuroasă expresie, sa-vu-roa-să!

„Iubita mea Sputnik” nu e o carte celebră de-a lui Murakami, dar tocmai de-aia mi-a plăcut mai mult (vedeți? Și eu sunt acuma un mic kingmaker, în capul meu cel puțin: îmi imaginez că „scot la lumină” sau „îngrop” o carte de-a lui Murakami, că, sigur, pe mine m-a așteptat el pân-acum), și iată de ce: acțiunea se mută frumușel din Japonia – despre care nu știu nimic – aici la noi în Europa, în Grecia și-n Elveția, practic la noi în ogradă. Păi, așa mai vii de-acasă! E altceva când știi despre ce e vorba, cât de cât: mai o insulă din Egee, mai un parc de distracții la sveți, chestii de-astea pe care le simțim aproape, nu ni se par picate din lună ca relațiile interumane ale japonezilor.

Și mai e ceva care-mi place: toată cartea e despre sex fără sex. E-xact așa cred și eu că trebuie să fie un roman! Nu contează cine cu cine vrea să și-o tragă, contează să nu și-o tragă, cel puțin nu în fața cititorului, și știi de ce? Că dacă și-o trag, cititorul uită cartea. Zice, la final „A, da! Mișto”, închide opul și-i dă delete din memorie. Dacă vreau să-mi țină minte opera, nu-i dau niciun pic de sexică. Să-și facă singur.

Asta e soluția ca să mă țină minte, singura soluție. Eu cum îl țin minte pe Murakami?!

Piatră peste piatră

Bă, cât ghinion! Bă, dar câtamai ghinionul dracului! Nenorocitul de Wieslaw Myslivski a dat capodopera vieții sale în 1984, cu fix un cincinal înainte să cadă comunismul direct în cap. Așa, și? Păi, și. Păi ăsta e un roman savuros și savurabil numai în comunism. N-ai ce face cu el în capitalism. Cine să-l mai citească? Sigur, profesorii de literatură polonă, dar ăștia sunt puțini. Eu când zic... ghi-ni-on!

Roman cu țărani, roman cu satul care moare, roman-replică la „Moromeții”, poate mai bun în unele privințe decât cartea lui Marin Preda... poate în multe privințe, asta este „Piatră peste piatră”. Capodoperă, da, capodoperă cu viață scurtă, păcat! Nu poți să nu te gândești cât a muncit Myslivski la cartea asta, cât a rupt din el ca s-o scrie, cât a crezut în ce face; și opera lui nemuritoare a trăit exact cinci ani!

Să vă zic un secret: un scriitor, cât ar fi de tâmpit, nu acceptă în ruptul capului că scrie degeaba. Cam toți credem că, într-un fel sau altul, cărțile noastre ne vor supraviețui, măcar cu vreo două-trei sute de ani (dacă nu două-trei mii, ca ale băftosului de Homer), că de-aia ne chinuim cu câte-o carte, să rămână piatră peste pietrele micuțelor noastre viețișoare. Sigur, ar trebui să fim mai isteți de-atât, da’ parcă putem?!

Ce e mișto la cartea asta? Totul, cel puțin pentru mine (sunt născut la țară, m-am regăsit completamente în lumea țărănească poloneză, doar c-acolo lipsesc bivolițele, atât. În rest, e lumea mea, lumea copilăriei mele – a, da, mai e o diferență: pe la noi, lanurile de grâne nu se cosesc cu coasa, ca în Polonia, ci se seceră cu secera, enfin, se secerau, înainte de combinele „Gloria”). Ce nu e mișto la cartea asta? N-are final, una la mână, și alunecă de câteva ori spre lirică, lucru nu prea potrivit într-o carte cu țărani. Sau poate țăranii polonezi s-o fi născut mai poeți decât țăranii români, cine știe? N-am fost decât în orașele țării, habar n-am ce-o fi pe la țară – dac-o mai fi ceva. Globalizarea...

Ultimul punct: habar nu am cine este Pavel Mocanu. Tot ce pot să spun că a făcut o treabă extraordinară cu traducerea! Sunt sute de cuvinte „țărănești”, denumiri de unelte, de ierburi, de păsări, de haine, de cai (!) pe care am avut tot timpul să le uit, din 1975 și până azi. Atunci am plecat spre oraș, nu le-am mai folosit, am crezut că le-am uitat, de unde, erau acolo, în memoria pasivă, au ieșit încet-încet la lumină, pe măsură ce citeam din carte. Cred că ultima oară când am auzit cuvântul „pag” a fost prin toamna lui 1974, când a venit Moșu de la târgul de cai de la Agnita, cu căruța, peste dealul Alțânii... aveam patru anișori neîmpliniți, îmi amintesc doar că am plâns de m-am omorât că n-a vrut să mă ia și pe mine la târg, să văd Agnita, marea metropolă, inaccesibilul City al copilăriei mici... nu, nu cumpărase niciun cal, fusese să vândă unul, dar văzuse un pag care-i plăcuse. Prea scump, însă.

Into Thin Air

Aici sunt banii dumneavoastră! Nu glumesc deloc. După cum prea bine știți, eu sunt umorist, iar micul secret al umoriștilor e că ei nu glumesc niciodată. Dacă dumneavoastră sunteți scriitori, sau doriți să deveniți, atunci repet, subliniez, accentuez și insist: aici sunt banii. Unde? În non-ficțiune.

Păi, de ce? Păi, uite de ce: pe lume sunt, în clipa de față, cam o jumătate de milion de scriitori, număr aflat în creștere explozivă (cam fiecare om cu carte crede că are ceva de spus, și cum în țările prospere sunt enorm de mulți oameni cu carte... care mai și ies la pensie, iar la pensie au prea mult timp, cu care n-au ce face... trageți singuri concluzia); numărul de cititori scade exponențial, din cel puțin trei motive (sunt mai multe, dar n-am timp): romanul e poveste, așa cum poemul este cântec, dar filmele și clipurile sunt mult mai accesibile decât cărțile de proză și de poezie (1), lumea virtuală oferă satisfacții mult mai mari, mai rapide și mai violente decât cuvântul scris (2), oamenii care au bani de cumpărat cărți sunt mult prea ocupați ca să aibă timp de citit, așa că lectura, ca mod de viață, se restrânge treptat la profesori, studenți, liceeni, pensionari, șomeri și femei întreținute – categorii nu foarte potente financiar (3). Bref, cu scriitori tot mai mulți și cititori tot mai puțini, concurența este ucigașă.

În cofă se află atât volumul de poezie (ăsta, săracul, niciodată n-a dus-o prea bine, dar azi aproape că-i cânt prohodul), cât și romanul realist. Aici, pe astea două nișe, e jalea cea mai jale; e nenorocire! Dacă vrei să te apuci de scris așa ceva, eu zic să te mai gândești o dată. Te crezi Hemingway? Și eu. Să-ți zic ceva: nu suntem. Dacă s-ar apuca azi de meserie, nici Hemingway n-ar fi Hemingway, ar fi un nenorocit de mâna a șaptea. A zburat puiul cu ața, vorba poporului!

Dar bani în scris mai sunt, da, da, mai sunt. Chiar și eu văd clar două nișe grase și distincte, două nișe care-s trei: cartea pentru copii, fantasy și non-fiction. Aici sunt bani frumușei, aici sunt banii mari, domnule colega!

Cartea pentru copii se scrie extraordinar de bine în prezent față de cum se scria în trecut, cel puțin în trecutul pe care mi-l amintesc personal (abjectul „Cavaleri ai Meritului Pionieresc” vă spune ceva?) și se vinde și mai bine; păi, părintele care nu are vreme să citească, ce face el ca să-l țină pe copil departe de calculator și de jocurile în rețea? Îi cumpără cărți splendide și scumpe, asta face. Uite o pâinică de mâncat! Adina Popescu a luat caimacul, dar încă e piață destulă, da, da, încă este loc destul.

Despre fantasy n-are rost să mănânc căcat. J.K.Rowling a făcut cei mai mulți bani din scris de la începuturile omenirii până în prezent. Orice discuție este futilă.

Jon Krakauer este un model pentru cei care vor să scrie non-fiction de calitate, vandabil, apreciat, citit și cerut. Este un model pentru mine, este modelul meu. Sigur, eu n-o să urc niciodată pe Everest, n-o să fiu un erou ca Anatoli Bukréev, n-o să-i văd murind ca muștele pe niște übermenschen ca Scott Fischer, Rob Hall, Harold Harris, Doug Hansen și nici n-o să asist vreodată la o întoarcere din morți ca a lui Beck Weathers. Nu contează. Acum știu ce-am de făcut. Mihai Buzea = non-fiction valoros, dens, traductibil, inubliabil. Realismul, la coteț. No more easy going!

Apele Nordului

Forța! Nicăieri în „Star War” nu ni se spune ce e Forța, ni se spune doar că Forța există și că Jedi au învățat s-o folosească, cel puțin parțial. Ce nu ni se spune, dar înțelegem noi, e că Sith controlează Forța mult mai bine decât Jedi. Da, dar Sith sunt răi, iar Jedi sunt buni! Păi, cum vine asta?!

Mai știm că există o Linie Roșie care-i desparte pe unii de alții, dar nu ni se spune care este. Aflăm doar că unii Jedi sunt atrași de Partea Întunecată a Forței și că uneori i se alătură, trecând deci această Linie Roșie. Cum? Nu știm.

Iată teoria mea. Și Jedi și Sith își arogă dreptul de a ucide, unii în scopuri nobile, generoase, ceilalți în scopuri josnice, egoiste. Dar Jedi nu ucid copii. Iată Linia Roșie. O treci? Gata, ești de Partea Întunecată a Forței, dar nu ești încă un Sith, nu, tăticu! Ești un Jedi renegat, atât.

Acum, concluzia mea de spectator de film și a lui Ian McGuire, ca autor al acestui roman: persoanele rele au acces privilegiat la Forță în comparație cu persoanele bune. Oamenii răi sunt mai puternici (mai scurt de-atât nu pot s-o spun). Cei care au Iadul încorporat într-ânșii ne bat de ne-ascultă cu urechea pe noi ăștia, bunuții, pozitivii, altruiștii. La un parte-n parte, n-avem nicio șansă.

Henry Drax e personajul principal al romanului și despre el se afirmă: „Un om ca Drax nu moare, pur și simplu. Trebuie omorât”, lucru cu care nu pot fi decât de acord, dar altceva voiam să spun: nu e nevoie să întâlnești un Henry Drax în viața reală ca să știi ce-ai de făcut. Poți avea ghinionul să întâlnești persoane ale Forței, persoane înnăscut rele, și trebuie să înveți foarte repede să le omori tu pe ele, pentru că altfel te omoară ele pe tine. Prin „a omorî” înțeleg, desigur, a le scoate imediat din existența ta, în a le trece la rubrica „ignore” repede, decisiv și fără milă. Nu zic că e ușor: astfel de oameni sunt superiori majorității în privința abilității de a manipula. De obicei, li se spune „psihopați”, dar ei sunt mult mai mult decât atât; sunt șefii acestei lumi, a speciei noastre. Nu pot fi învinși, doar omorâți. Șmecheria e să treci tu pe sub radarul lor, pentru că a te bate cu ei nu este o soluție – tu vei pierde, vei pierde întotdeauna, chiar și atunci când câștigi. Mai ales atunci... nu, nu. Aruncă-i afară din viața ta, dacă ți-e dragă viața!

Be mic, și în cu totul altă ordine de idei: ce te faci când lumea e-n pragul unei revoluții tehnologice? Pe bune: în „Apele Nordului”, oamenii se trezesc că derivații petrolieri sunt mult mai ieftini și mult mai buni decât uleiul de balenă. Dar ei nu știu să distileze petrol, ei știu să vâneze balene! Ce pot face, atunci? Răspunsul lui McGuire: mor. Ca să trăiască balenele din prezent, a fost nevoie să moară oameni în trecut.

Asta zic. Nu există „bine universal” pe lume. Ca să-ți fie ție bine, trebuie să iei binele de la cineva. Binele meu e răul tău. Răul meu e binele tău. Win-win este minciună. Când cineva se face mare, altcineva se face mic. Și mai rămâi c-o treabă de seamă după ce citești cartea asta: lumea ta, cea în care trăiești azi (noiembrie 2019) n-a fost construită repede, și nu de români. Românii au venit târziu de tot, au ars niște etape, au cam venit la de-a gata. Poate-i ușor amară pilula... asta este.

Zei Americani

De ce scriu oamenii cărți? Bine, OK, reformulez: de ce scriu oamenii romane? Ar fi, zice-se, trei răspunsuri: de frică (1), pentru sex (2), pentru bani (3). Primele două răspunsuri nu sunt așa îmbârligate, le expediez repejor: te apuci de scris de frica morții, a uitării și a neînsemnătății micuței tale persoane, îți zici „Da, sunt sărac! Om mai urât, mai bețiv și mai prost ca mine cu greu ai putea afla, dar în urma mea va rămâne o CARTE! În urma ta, IT-stule, bogatule, avocatule, ce-o să rămână? Nimic o să rămână!”. Curios că motivația asta, de obicei, merge; la mine a mers. M-am lăsat de autodistrugere (sportul meu preferat) și m-am apucat de alte prostii, mult mai gratifying, cel puțin până acum. Deci, asta cu „frica” e clară.

Cu sexul iar e limpede ca lumina lunii: un bărbat care scrie cărți are mai multe șanse la împerechere decât unul care nu scrie. O femeie care scrie cărți are mult mai multe șanse la un partener (sau la parteneri multipli) decât una care nu scrie. E un plus, un asset, cum se spune în neoromână. De ce? Nu știu. Pare un fenomen similar cu succesul erotic al maneliștilor sau al actrițelor. Cred că are de-a face cu „dez-anonimizarea”, că nici nu știu cum să-i spun mai bine, cu atracția noastră de mamifere gregare pentru cei/cele cu vizibilitate socială. Știu ce-o să mă întrebați: la tine a mers? Nu, la mine nu, dar eu sunt de foarte puțină vreme în afacerea asta cu scrisul, de exact cinci ani, mari și lați, așa că nu-s un exemplu util. Lloysa e bun de material didactic pentre teoria asta, sau Nina Cassian, sau George Sand, sau Gertrude Stein, sau Virgina Woolf, sau o grăma’ de lume fină.

Scrisul pentru bani e cel mai greu răspuns la întrebarea „De ce scriu oamenii romane?”, pentru că pare atât de simplu încât ești tentat să treci repede peste el. E o chichiță: oamenii nu vor să citească cărți scrise doar pentru bani, oamenii nu vor să dea bani pe cărți scrise pentru bani. Omul vrea să cumpere o poveste, o emoție, o „altă viață” (adică o viață diferită de a lui); se simte păcălit dacă află că autorul nu crede în ce-a scris în paginile alea. E ca atunci când vine careva să-ți vândă o asigurare de viață și îl întrebi: „Dar tu ai asigurare de-asta?”. Păi dacă-ți zice „Nu, eu n-am, dar îți vând ție una! Ia-o, că e foarte bună!”, nu-l dai afară din casă?!

Cu toate acestea, există cărți scrise pentru bani, explicit pentru bani, cu succes monstru la vânzări, care într-adevăr îl umplu pe autori de parale și care – aici e interesant – nu îi fac pe cititori să se supere pe el. Un exemplu ar fi Dmitry Glukhovsky cu „Metro 2033”; un alt exemplu este Neil Gailman cu „American Gods”. Cum au făcut ăștia să dea lovitura? Habar n-am.

Pot veni c-o ipoteză: fiecare dintre ei a umplut un gol. În cazul lui Gailman, omul a intuit – genial! – faptul că zeci de mii, poate sute de mii de americani învață, în fiecare an universitar, mitologie. Greacă, scandinavă, latină, indiană și mai ales celtică. Gailman a sesizat că există milioane de americani cu studii superioare care știu binișor cine-a fost Vișnu, sau Nereus, sau Gobannos sau alții, dar care nu folosesc la nimic cunoștințele astea. Așa că le-a dat ceea ce aveau nevoie, a umplut un spațiu gol, a satisfăcut o nevoie. Cartea lui a pus în valoare ceea ce învățaseră oamenii în timpul facultății și nu le folosise la nimic. Acum le folosește. Bravo, Gailman!

Nu mai zic de latura naționalistă a cărții. MAGA. Se-nțelege de la sine.

Baruri pre-europene (VI): Felix, Trocadero, Tosca

„Veneai cu băutură de-afară”. Iată cele cinci cuvinte simple care explică (și închid, rotund) succesul acestui local între anii 1991 – 1993, succes altfel inexplicabil. Sigur, Felix-ul a mai durat ani buni după ’93 (unii spun că l-ar fi apucat și pe Constantinescu președinte, dar eu n-am de unde să știu, că eram în armată), dar bătaia peștelui atunci a fost: ’91 – ’93. Cine zice altfel, minte.

Totul a început, zice-se, c-o babă; nu îmi cereți detalii! Baba ar fi venit de undeva „de-afară” (de unde?) și ar fi obținut în doi timpi și trei mișcări retrocedarea casei de pe strada Vasile Lascăr 54, unde înainte de Revoluție nu știu ce-a fost. Ce voia să facă baba n-a aflat nimeni, dar indiferent ce-a avut dânsa-n gând, timp n-a fost să-și pună gându-n faptă: au apărut fulgerător doi nepoți, Felix și Diana, care-au convins-o pe senioară să facă acolo fabrică de bani, adică un „bar de zi și de noapte”. Nu știu ce bani a-nceput să producă localul pe timp de zi, dar pe timp de noapte chiar producea. Am lăsat și eu destul în tejghea, nimic față de cât au lăsat alții (nu dau nume!), care practic se mutaseră în curte. De dormit, dormeau la ei acasă (ziua), iar cum se însera se-nființau smeriți la bar, luau o sticlă de vodcă și se așezau la o masă, să prindă loc. Și pe locul ăla rămâneau până dimineața, bând și trăncănind („Unul spune una, altul spune alta, nici nu știi când trece timpul”), totul pe spezele acelei unice sticle de vodcă de la-nceput.

Nu trebuie să despic firu-n patru: cine venea ulterior la masă își cumpăra loc cu băutură adusă „de-acasă”, adică de la buticurile care apăruseră ca ciupercile după ploaie. Și țigări, bunînțeles. Amfitrionul (investitorul în prima sticlă) oferea cu mărinimie foc de la propria brichetă, dar fuma de la noii-veniți, care odată bine jumuliți, plecau cu coada-ntre picioare spre cartierele lor dubioase (Berceni, în cazul meu), lăudându-se c-au fost „pe centru”. Și mai era ceva: Vasile Lascăr e-ntr-o zonă de lumpeni (așa era și atunci). Eu nu mi-am luat bătaie decât de două ori (de-atâtea am și fost), că a treia oară, când m-apropiam de stradă, i-am auzit pe unii cum se sfătuiau: „Hai, coae, pe «Felix», să le dăm teroare la roacări!”. 

***

„Ea frumoasă și el tânăr / El înalt și ea înaltă”. Tot Eminescu, săracul; ce să facem! Când nu mai avem nimic, ne tragem iar către ăștia marii, către surse, cum ar zice; cu vremile noastre ne-am lămurit demult. Măcar în trecut să ne aflăm refugii, dacă prezentul acesta ne cam bese-n nas...

Da, dar în care trecut? Ce, noi am apucat să fim contemporani cu Eminescu, ca să ne dăm cu părerea?! Nu, n-am, așa că-i bine să admitem cinstit: cunoaștem doar comunismul mic (1982 – 1989) și mijlociu (1971 – 1982), tranziția (zisă și „Vremea lui Nea Nelu”, 1989 – 29.04.2004) și capitalismul manelist (2004 – octombrie 2019), așa că numai despre astea putem spune ceva cu cap și coadă, fără bătăi de câmpi, de cap și de joc. Azi, Vremea lui Nea Nelu. Trocadero!

Bănănăiam aiurea prin Trocadero din Paris, muream de sete, căutam căpiat cârciuma, berăria, boozery. Nimic! Bă, mă gândeam eu, cât de proști poa’ să fie ăștia? De ce-i zici „Trocadero” la toată magaoaia, dacă n-ai terăsuca-n față, s-o afle omul numaidecât, să-și bucure beregușul c-un pression rece și bun? Păi „Trocadero” nu e prin însăși natura ei denumire de berărie?!

Ei bine, nu. Am îmbătrânit degeaba și tot păcălici am rămas: Trocadero nu e nume de berărie. A devenit, dar la-nceput nu era. Păi nu știți firea francezilor? Făloși cum alții nu-s! S-au repezit și ei la unii mai săraci să-i bată, apoi s-au întors la Paris și-au ridicat baritai Casa Poporului pe dealul Chaillot, ca să se laude cu „victoria” (în bătălia de la Trocadero, cea din 1823, au murit, zice-se, exact 30 de francezi; eroică faptă de arme, într-adevăr!). De ce se numesc de-atunci „Trocadero” berăriile din toată lumea? Habar n-am.

Trocadero din București era peste drum de Universitate. După examen, cu grupa de colegi de la filologie, am mers să bem; clanță m-am făcut, clanță! M-am pomenit în closet cu una Aghioceoaiei, zisă „Pitica”, făcând sex în picioare (toți colegii mei erau colege). Ea s-a-ntors la masă, fericită, orgasmată, eu am rămas să vomit. Vremea lui Nea Nelu, mda: „Ea urâtă și el clanță / El pitic și ea pitică”. 

***

Zice Dan Lungu că el e-o babă comunistă și eu nu mă bag: vrea omul să fie o babă comunistă, să fie sănătos! Doar nu m-apuc să-i fac eu program (apropo, ați observat cât de enervant e-un sfat necerut? De fapt, nu: ați observat câți oameni dau sfaturi necerute și pe urmă se miră că-i ocolește toată lumea?), am altele pe cap, ca de exemplu: eu ce sunt? Dacă el e-o babă comunistă, atunci eu, fie că vreau, fie că nu, sunt o babă postcomunistă. Și iată de ce: habar n-am cum „periodizează” istoricii comunismul din România, dar al meu începe în 1982 (când se-apucă Nea Nicu să plătească datoria externă și eu intru la gimnaziu) și se termină în 1990 (când minerii lui Nea Nelu îmi sparg capul cu ranga și dau bacalaureatul). A fost nașpa. Comunismul meu a fost nașpa. Comunismul altora o fi fost cool (1965 – 1971?), dar al meu a fost de tot căcatul.

Dar dup-aia a venit postcomunismul, cam până prin 1999 (când guvernul Isărescu a izbutit fabuloasa „creștere economică zero”), care postcomunism, ierte-mă Dumnezeu, mi-a cam plăcut. Cum naiba să-i condamn pe idioții de regretnici ai „vremii lui Nea Nicu”, când eu însumi trăiesc din amintirile vremii lui Nea Nelu?! Bucureștiul era aceeași ghenă ca-nainte, dar găseai pâine, bere și benzină. Cool!

Păi nu eram la cofetărie? Prin 1992 trebuie să fi fost, poate prin 1993, depinde pe cine întreb. Cu Ratatu, Șarpe și Bobocu, înăuntru stăteam, nu pe terasă, nu mai știu de ce; era plin de bețivani. Noi, prin comparație, eram niște lorzi, eram upper middle-class, ne uitam la ei cu scârbă, îi băgam în seamă numai când ne cerșeau țigări („Tai-o, bă, că te punctez”). Șarpe se făcuse cel mai repede, s-a dus la mizeria aia de toaletă din spate, s-a-ntors și mai beat decât plecase, s-a sprijinit, nu se știe cum, de unul din butoaiele din cofetărie (!) și i-a mișcat dopul, iar berea din butoi a început să țâșnească ca dintr-o arteziană. Nefericitul se tot chinuia să astupe jetul de bere cu mâna, să nu-l vadă alea din cofetărie, dar noi i-am strigat de la masă: „Pune gura, bă, calicule! Bagă-ți gura, direct, și înghite cât poți – pleașcă, fraiere!”. Sfaturile noastre strigate au atras-o pe femeia de serviciu, care l-a atacat pe Șarpe cu teul ei de lemn. În cap i-a dat, în cap. Noi râdeam adevărat. 

articole publicate în numerele 32, 41, 45 ale revistei Cațavencii

Avalon

La început m-am speriat, mi s-a făcut fricuță: 619 pagini! Da’ ce-s eu, prodigy d-ăla, să-mi rup oasele citind atâta amar de carte, fără să mă plătească nimeni pentru asta?! M-am foit, m-am coit, pe urmă mi-am făcut curaj: dădusem bani pe ea, trebuia să fac ce trebuia făcut, că nimeni altcineva n-avea s-o facă în locul meu.

Pe urmă m-a prins. M-a prins, m-a prins rău: mergem cu trenul spre Bruges, eu cu „Avalon” în mână; seara în pătuț, la „Academia” de pe Wijngaardstraat, iar am citit până spre miez de noapte; am citit și la-ntoarcere, am citit și-acasă, am terminat-o luni seara, am pus mână și i-am scris lui Bogdan Suceavă pe mess-ul de la facebook, că să-mi dea voie să scriu un articol pe baza celor povestite în carte. El, nu și nu, că nu este etic, că nu știu ce – n-a vrut. Treaba lui, eu articolul îl scriu oricum.

Nu, nu p-ăsta! Ce scriu aici nu e articol, e-o recenzie amatoricească, scriu ce-mi trece prin cap despre o carte care m-a impresionat foarte mult – dar care, din păcate (sau din fericire?!) este primul lucru pe care-l citesc din opera acestui autor. N-a scris puțin, n-a scris puțin deloc! Din 1990 până în 2018 a adunat 18 titluri, ceea ce arată trei lucruri: că Bogdan Suceavă este harnic (1), că Bogdan Suceavă este ambițios (2), că eu sunt un idiot. Cum naiba să nu citesc nimic de el până acum?!

Da, ambițios, dar are ce scrie, sau bate câmpii? Că românii noștri sunt meșteri la asta! Răspuns direct: nu, nu bate câmpii. Știe despre ce vorbește. E viața lui în paginile astea. Știe să scrie? Știe, dar îl doare-n cur: are ceva de povestit și exact asta face, nu stă la meșteșugăreală de vorbe d-alea frumoasele (pe care le uiți imediat). Vrea să spună ceva? Da, vrea. O spune? E, aici e-aici!

O spune, dar cum o spune? O sugerează încă din titlul de pe copertă („Secretele emigranților fericiți”), o spune brutal undeva pe la mijlocul cărții („Să muncești până scuipi sânge”), după care o ne-spune la final, unde fiecare înțelege ce vrea. Pe de-o parte, poți să înțelegi că imensa cantitate de muncă pe care o depui ca să reușești este garanția nefericirii în caz că nu reușești; pe de altă parte, poți să înțelegi că reușita ca emigrant nu vindecă niciodată rana cu care pleci. Cuțitul pe care România ți l-a-nfipt în spate. Flegma de rămas-bun. „Fiilor ei curajoși, Patria recunoscătoare”?! O lae. „Zât, javrelor! N-am nevoie de încă niște guri la masă”, mai degrabă, iar dragostea asta de pruncucigașă rămâne undeva în adânc, poate nu chiar în partea reptiliană a creierului, dar pe-acolo. Vrei să uiți, dar nu uiți; nu vrei să ierți, și nu ierți. Dacă am înțeles eu bine.

Se spune – și Bogdan Suceavă o spune – că dacă ceva nu poate fi exprimat (și) simplu, acel ceva nu merită exprimat. OK, să încercăm. Pot eu, Buzea, să exprim simplu subiectele cărților mele? Nu garantez, dar iată: dragostea („Jimmy”), Iașiul („Povestea lui Vasile Pogor”), escapismul („Berile de Aur”), globalizarea („Recrutorii”), Brexitul („Gastarbeiter”). Crezi că-i ușor exercițiul ăsta? Încearcă și tu. Nu, insist! Hai, bagă: „Don Quijote” într-un singur cuvânt! Poți? Poți pe dracul. Sau „Moromeții”, na! Sau „Craii de Curtea-Veche”, sau „Pădurea spânzuraților”, sau orice! Vezi? Eu când zic că nu merge așa...

„Avalon. Secretele emigranților fericiți” e despre job-seeking. Bogdan Suceavă?

Opt

Mă leagă de Tudor Ganea o foarte dubioasă prietenie și o foarte solidă rivalitate. Adică ne-am văzut de două ori în viață, o dată pe Trecătoarea Trei Ierarhi din Iași (da, știu, e dubios. Am zis deja asta!) și o dată la Gambrinus, în București. Vorbe de seamă n-am schimbat decât în București, că dialogul de la Iași s-a rezumat la „P-aici e?” (el), „Da, p-aici” (eu), ceea ce spune destul. Poate prea mult.

După ce-am citit „8” am zis clar că e cea mai bună carte a lui și mi-a promis bere (mie toată lumea-mi promite bere, asta nu-i o problemă. Problema apare când le amintesc oamenilor de promisiune...), apoi am stat și am regândit. „Cazemata”? Da, dar nu. „Miere”? Da, dar pentru mine, nu. „Porci”? Am scris și eu una de-asta, deci drum închis. Atunci, de ce „8”?!

Pentru că Tudor Ganea iese din Tudor Ganea, d-aia. Și e-al dracu’ de greu să ieși din tine când ai succes de critică și de vânzări, cum are el! Prea puțini o fac, nu știu, idealiștii, sinucigașii, grandomanii, grafomanii... deși, ca să fiu cinstit, mai există o categorie. Mă refer la fraierici: Jules Verne, Constantin Chiriță, Jack London, Jerome K. Jerome. Or fi mulți, eu p-ăștia-i știu. London a scris o tragedie în versuri albe, J.K.J vreo două romane socialiste, Verne a comis câteva romane de dragoste, Constantin Chiriță umbla să-i bată pe Rebreanu și Preda pe terenul lor... ce să zici, că n-ai ce să mai zici. Fă-mă, Doamne, val de tei...

În „8”, Ganea scrie despre ce cunoaște și asta se simte din fiecare rând, și mai ales din dialoguri (care ies cel mai greu, cum știe toată lumea). Dacă n-auzi Vocile, degeaba, poți să te dai și peste cap, nu-ți iese nimic, trebuie să umpli paginile cu teoria chibritului (cum fac o grămadă de autori, fără pic de jenă: ce treabă au ei! A acceptat editura să publice manuscrisul? Să spele cu cartea pe cap! Și se mai întreabă dăscălimea de ce nu mai citește tineretul... pentru că filozofelile plictisesc, bă, de-aia!). Ce Voci aude Ganea? Păi, de țărani, de bețivi, de corecți politici, de cocalari, de oengiști, de țigani, de șoferi, de pescari, de găinărese și de-o grăma’ de lume fină, lumea satelor din Cerc. Care Cerc? Păi, o sută de kilometri în jurul Bucureștiului, așa, jur-împrejur. O sută, poate mai puțin. Eu de unde să știu?!

Și cu rivalitatea cum e? Păi, e. Toți îl înjură pe Ganea că de ce a explodat cu patru romane în patru ani (2016, 2017, 2018, 2019), dar de fapt sunt cinci, că ăștia toți nu pun la socoteală și „Povestea lui Mihail Sadoveanu”, ceea ce arată că Ganea nu i-a enervat destul; eu nu de-aia-l înjur, c-am făcut aproape la fel (dar nu chiar la fel), eu îl înjur pentru că are succes de public. Știți ce face acum? Umblă să scoată în 2020 romanul „FZN” cu care să-mi ia fața, să mă lase sărac și fără cititori!

Ceea ce nu știe el e că-i pregătesc greaua. Târgu-Ocna este mici copii.

Matei Brunul

Strong points: e cea mai reușită replică de mileniu trei la „Cel mai iubit dintre pământeni”, care, cu toate păcatele lui, a fost reperul literar al secolului trecut în privința comunismului românesc (perioada Pauker – Dej, nu „vremea lui Nea Nicu”). Cartea lui Teodorovici e cumva mai bună decât a lui Preda pentru că este despre comunism și nu numai despre comunism, ceea ce-i previzibil, că orice carte ulterioară încorporează experiența cărților anterioare și o duce mai departe. Paranteză: bine, e doar părerea mea. Mulți cred că literatura nu-i supusă legilor evoluției, că nimeni nu poate scrie „peste” Homer sau Milton. Treaba lor, a ăstora mulți. Eu am argumentul meu: câți citim Homer de plăcere și câți citim, tot de plăcere, Hemingway? Am închis paranteza.

Weak points: lui „Matei Brunul” i se face o reclamă de tot umflată, la care este imposibil să nu pui botul (înainte de lectură) și care te dezumflă rău, după („Ce dracul mâncau ăștia atâta căcat? E un roman foarte tare, dar atât”). Am auzit tot felul de cuvinte despre carte: „bijuterie”, „punct de inflexiune”, „piatră de hotar”, „singularitate” (?!), de-am crezut că Doamne feri, o fi descoperit Teodorovici fuziunea la rece sau cadavrul lui Jimmy Hoffa și a încifrat totul într-un roman în română, special ca să tragă după el toată literatura noastră în lumina marilor reflectoare. Nici vorbă de așa ceva! E unul dintre romanele „penitenciare” ale ex-comunismului, mai bun ca cele mai multe, mai concentrat decât „Arhipelagul Gulag”, mai general-uman decât „Primul cerc”, mai local decât „Trilogia Corso”, mai puțin planetar decât „O zi mai lungă decât veacul” și mai greu de privit în ochi decât „Mănușile roșii”. Dar nu-i o piatră de hotar!

Opportunities: e un roman care spune și altceva decât o istorie personală din comunismul românesc. Pune o întrebare și o lasă fără răspuns: cine pe cine păpușărește? Da, păpușarul o „joacă” pe marionetă așa cum vrea el, așa cum l-au învățat alții arta asta, dar, pe termen lung, nu cumva marioneta capătă un soi de putere asupra păpușarului? Poate mă înșel, dar Teodorovici pare să se întrebe fără să ne întrebe (ne lasă pe noi să ne întrebăm, dacă avem chef): atunci când păpușarul nu-și distruge marioneta de la bun început, nu se petrece oare un fel de re-echilibrare a puterii între cei doi? Cine pe cine în-suflețește?

Threats: limba. „Matei Brunul” este genul ăla rarissim de carte care poate suna mai bine în traducere decât în original. Româna este o limbă crudă, violentă și grăbită, în care cel mai bine reușește bășcălia, autoderiziunea, șarja, gesticulația etc; româna nu este limba ceasornicarilor. Dacă lui „Matei Brunul” îi lipsește ceva, asta îi lipsește: șleaul.

Părinți

Nu există să mă-ntâlnesc cu Florin Iaru și să nu ne luăm la harță pe literatură! Nu există. El o ține pe-a lui: „Local, local, local! Vreau acțiune locală! Vreau Macondo românesc, mai mic, mai pricăjit, mai acruț, dar local să fie! Ca să ai ce vinde pe marea piață a literaturii, trebuie să vii cu ceva local, să imersezi cititorul în Siliștea-Gumești, în Pripas, în Curtea-Veche, în Radna, în Ferentari, în Șoimărești, în Gruiu! Dați-mi culoare, dați-mi culoare locală! Vreau două-trei sute de romane «locale» în română care să impună un Nou Val, că dac-au putut cineaștii, puteți și voi!”. Eu tac. Îl las să zică. Când Florin se oprește ca să ducă țigara la buze, tușesc doctoral și iau cuvântul: „În ce eroare te afli, iubite maestre. Comme d’ab”…

Părerea mea e că literatura română încă trăiește sub obsesia Macondo-ului și că trebuie să iasă de-acolo. Să facă pași, să stea pe picioarele ei! Pe cine mai interesează că Ion o fute pe Florica și se-nsoară cu Ana? Chiar sunt înnebuniți profesorii universitari din Santiago de Chile, să zicem, să le predea studenților (viitori profesori de gimnaziu și liceu) chestia asta? O fi câte unul, cine știe, dar tare mă-ndoiesc. Omul vrea să scrii despre el, nu despre tine! Vrei să fii tradus la Honolulu? Păi, fă ca Ștefan Baciu! Du-te la Honolulu și predă la universitate! OK, admit: Baciu n-a fost tradus, c-a scris direct în limbi, da’ zic.

Și uite că vine Diana Bădica și-mi strică ploile. Scrie despre Slatina deceniilor nouă și zece din secolul trecut (1980 – 2000) și-i iese! Nu se poate ca Iaru să aibă dreptate, dar în acest unic caz, are: „Părinți” e-o carte care te pune cu curul pe gheață. Nu are nimic din ceea cer eu de la un mare roman românesc de mileniu trei, în afară de dăruirea scriitoricească (iar asta de obicei mai mult încurcă decât s-ajute; nu și-n cazul de față), și totuși a reușit să mă țină-n priză până aproape de final, când m-a lăsat din gheare și mi-a dat voie să respir normal (nu știu dacă așa a vrut Diana să iasă sau așa a ieșit cartea c-a vrut ea – se-ntâmplă! – dar la ultima pagină eu am fost Tudor). Secretul? Vi-l zic.

Cruzimea. Diana Bădica n-a iertat nimic. N-a avut milă nici de ea și nici de alții. A operat pe viu, cu fierăstrăul, și-a cauterizat cu fierul roșu. Dacă aș fi scris eu un astfel de roman, probabil că m-aș fi anesteziat cu cantități imense de alcool; Diana a mers pe varianta dură, pe trezie. Asta-i vestea proastă (nemila pentru personaje e bună, îi încântă pe critici, dar îi sperie pe cititori), iar vestea bună e că autoarea e acum liberă: poate scrie ce vrea. P-asta trebuia s-o scrie, era obligată de logica biografiei și-a sentimentelor, dar de-acum se poate reinventa în romane vandabile. Nelocale! Bine, pe următoarele i le vor distruge criticii – și ce dacă?!

Sonia ridică mâna

E nevoie de mare curaj ca să scrii o asemenea carte, chiar dacă o vinzi sub numele de „roman”; îți pui sufletul pe masă și te gândești ce dobitoci o să se uite pe urmă la el și-o să-l măsoare cu metrul de croitorie (ăi de la oraș) sau cu sfoara cu noduri (ruralii). Bref, Lavinia Braniște s-a apucat să-noate într-un lac glaciar. Noaptea.

Întrebarea directă și brutală este: mi-a plăcut cartea ei, sau nu mi-a plăcut? Habar n-am. Ca fapt concret pot pune în balanță adevărul că n-am putut s-o las din mână până n-am terminat-o, ceea ce mi se întîmplă rar (bine, nici n-am timp, dar de multe ori mă și plictisesc foarte tare, alteori îmi obosesc ochii etc). „Aventurile” Soniei, care numai aventuri nu sunt, au avut darul să mă fascineze așa cum m-a fascinat „REM”-ul din „Nostalgia” (nu râdeți ca proștii! Asta e asocierea pe care o fac eu, ce! E dreptul meu să fac orice asociere vreau – e o țară liberă!), pentru simplul motiv că explorează universul feminin despre care cunosc exact nimic. În REM, eroina – Nana – avea vreo 12 anișori, poate mai puțin; Sonia are mai mult decât dublu. Nu există nicio asemănare, chiar niciuna. Ceea ce vreau să spun este că ignoranța mea în privința, cum să le spun, preocupărilor celor două personaje este abisală, suficient de abisală pentru ca eu să fiu mesmerizat și să nu mă opresc din lectură până la sfârșit.

Cel puțin teoretic, ar trebui să o simt pe Sonia mult mai aproape decât pe Nana: Sonia încearcă să supraviețuiască în București ca freelancer, iar ceea ce are ea de vândut este scrisul ei. Păi, dacă nici asta nu mi-e aproape, atunci ce?! Numai că asta e partea ușoară (freelancing literar bucureștean); partea grea este iadul din mintea și viața Soniei. În iadul ăla, de toate pentru toți: scârbă identitară, lehamite suicidară, autocenzură epuizantă, permanentă autocravașare („Trebuie să fiu mai bună, trebuie să muncesc mai mult, trebuie să iubesc mai puțin crispat”), uzura provocată de marele oraș, sărăcia mascată sub iluzia provizoratului (celebrul „Deocamdată, asta este”)... da, de toate pentru toți, și ceva în plus.

E mai greu pentru femei decât pentru bărbați. Mă refer la nenorocita vârstă a „construirii carierei”, între 22 și 37 de ani, să zicem (nu știu de ce-am ales bornele astea!), în care presiunea e mult, mult mai mare pe ele decât pe noi. Răspunderile pe care le aveam eu, să zicem, în acești 15 ani, erau față de mine și doar de mine, dar femeia are una în plus, una uriașă, strivitoare. Față de viața pe care ar putea-o da.

Cartea mă face să-mi regândesc optica asupra suferinței de care-s responsabil.