luni, 28 noiembrie 2011

A patra Unire

Aşa cum (nu) se ştie şi cunoaşte, azi e ziua Bucovinei. Cel puţin a Bucovinei de Sud, cea care a rămas la România; cea de nord, pe care ucrainienii o numesc „Ţerniveska Oblast” (Regiunea Cernăuţi) n-are nici un motiv să considere 28 noiembrie zi de sărbătoare. Ce ar putea sărbători ucrainienii?! Că acum 93 de ani au fost învinşi la vot? Că nemţii, evreii şi polonezii din Bucovina au votat alături de români, pentru unirea cu România, şi împotriva ucrainienilor, adică împotriva unirii Bucovinei cu „Republica Populară a Ucrainei de Vest”? Oricât ar fi de cvasi-uitate tensiunile naţionaliste la Cernăuţi, actuala majoritate ucrainiană nu poate sărbători aşa ceva. Ar fi ca şi cum românii s-ar face muci de bucurie în fiecare an pe 30 august, în cinstea celui de-al doilea arbitraj de la Viena (cunoscut în România ca „Dictat”).

Pe de altă parte, în Bucovina românească, azi e zi mare. De la Vatra Dornei până la Dorohoi, de la Suceava la Rădăuţi, lumea lucră ce lucră, apoi se retrage prin locuri de consumaţie: care la el acasă, care la vecin acasă, care toţi la cârciumă (în zonele industriale). Întrebarea este: a meritat? Altfel spus: au aceşti oameni de ce se bucura, sau beau doar aşa, ca să se afle-n treabă (adică de pretext)? Oricât ar părea de ciudat, răspunsul e: a meritat. Unirea de acum 93 de ani a fost rentabilă pentru bucovineni. Mulţi dintre ei au regretat-o şi în interbelic, şi în 1940, şi în 1941, dar acum n-o regretă nimeni. Şi de ce? Pentru că au termen de comparaţie foarte la îndemână, uite de ce!

Oricine poate trece frontiera, legal şi fără nici o problemă (nu mai trebuie viză ca să intri în Ucraina), şi să vadă cu ochii lui. Ce să vadă? Diferenţa s-o vadă. În sate, viaţa oamenilor e cam la fel, dar oraşele diferă mult, foarte mult. E greu de înţeles pentru noi, ăştia de la Bucureşti, care tot timpul ne văicărim şi ne comparăm cu nemţii, dar cei care cunosc Ucraina reală se pun şi ne ceartă: „Ia mai tăceţi din gură. România este Elveţia, dacă vreţi să ştiţi”.

luni, 14 noiembrie 2011

A doua Unire


Azi se implinesc 133 de ani de la a doua Unire, cea cu Dobrogea. Din punctul meu de vedere (fiu, nepot si stranepot de dobrogean) este foarte nedrept faptul ca aceasta zi este cel mai putin amintita si "sarbatorita" dintre toate (ia sa vedem: 1 decembrie e sarbatoare nationala, 24 ianuarie e zi libera, de 9 aprilie se mai spune ceva cand ne amintim de "fratii nostri de peste Prut" si de voturile lor, care pica tare bine cui le da cetatenie romana, iar de 28 noiembrie se vorbeste la fel de putin ca de 14 noiembrie. Parca nu la fel de putin, totusi!), desi este singura dintre Uniri care a dat Romaniei greutate geopolitica (iesirea la mare).

Cred ca inteleg motivele acestei treceri sub tacere: din punct de vedere al corectilor politici, Dobrogea a fost o zona multietnica (vezi harta) care a devenit aproape monoetnica intr-un secol si ceva; din punct de vedere al nationalistilor fanatici, e singura provincie istorica despre care ei nu pot afirma "romanii, cei mai vechi locuitori"; din punct de vedere al istoricilor facatori de manuale, e cam greu sa explici anexarea Dobrogei care pe un proces normal de "unire" (mai degraba ca pe o prada de razboi si ca pe o mita geopolitica din partea Rusiei, desi e discutabil). Dar pe mine, unul, toate astea nu ma intereseaza. Sunt frustat si furios ca 14 noiembrie nu are acelasi statut ca celelalte patru date. Corect, normal si legal ar fi sa aiba.

Treaba voastra ce faceti, eu azi sarbatoresc in stil propriu unirea Dobrogei cu Romania. Si faptul ca din cauza asta pe mine ma cheama Buzea, si nu Buzeoglu, Buzeov sau Buzeovici.

joi, 3 noiembrie 2011

Raspuns catre d-l Ciprian Teodorescu


Iata cum vad eu lucrurile:

1. Piesa e de vazut. Du-ti nevasta fara grija, n-o sa va paruiti. In schimb, daca nu mergeti, e posibil sa regretati ca ati lasat piesa asta sa va scape.

2. Chestia cu "infantilizarea cetateanului" care incepe din copilarie, prin deresponsabilizare, dictatura parentala si alte tehnici - asta m-a impresionat pe mine din piesa. Dar poti intelege cu totul alte lucruri de acolo, eventual opuse! E un text foarte bun, foarte bogat in sensuri, si te poti opri pe orice nivel de intelegere vrei. Eu aici m-am oprit, dar eu sunt o greseala.

3. "Libertatea mea inceteaza acolo unde incepe a altuia", parca Rousseau a zis vorba asta. Cum faci sa trasezi linia asta intre autoritate si libertate? Cum faci ca libertatea pe care i-o acorzi copilului tau sa nu devina iresponsabilitate din partea ta? Invers, cum faci ca autoritatea pe care o exerciti sa nu devina depersonalizare? Eu nu stiu sa dau raspunsuri la intrebarile astea. Noroc ca inca n-am copii. Dar cand o sa am?!

4. Ma bucur s-aud ca nu sunt singurul roman care a avut si are de luptat cu fantome din propria copilarie. Pe de-o parte, ma bucur, pe de alta, nu: ca nu mai am pe cine arunca vina pentru nereusitele mele din prezent!

5. Zici sa umplem canile cu vin, nu cu beri de aur? Merge. Iarna merge. Poate imi mai da un telefon amicul ala care are pile la Dervent, la manastire: "Bai baiatule, tu ai o damigeana curata? Hai incoa' sa iei la pachet, ca iar mi-a dat staretul mai mult decat pot bea io de Sarbatori!".

marți, 1 noiembrie 2011

Îngropaţi-mă pe după plintă


Am fost s-o vedem pe Mariana Mihuţ în piesa asta, despre care le Bucarest entier zice că e cea mai faină montare din târg. Las la o parte amănuntul că am făcut rost de bilete prin bunăvoinţa domnişoarei Dana (îl las pentru că e supărată pe mine, nu din alt motiv!).

Piesa are bune şi rele. Încep cu relele: e prea lungă (4 ore!) şi e o dramatizare (după cum se ştie, dramatizările sunt foarte dificile, în comparaţie cu piesele scrise de la bun început ca piese de teatru). Cu asta am terminat cu relele.

Bunele: jocul actorilor. Pe Mariana Mihuţ şi pe Claudiu Stănescu îi ştiam, marea surpriză a fost Marian Râlea, interpretul rolului principal. Nu îl ştiam pe Râlea decât ca pe un marţafoi de pe la TV, ceea ce arată cât sunt de dobitoc: dacă avea omul nevoie de bani, ce mare crimă că a lucrat într-un proiect TV?! Adică, ce, eu sunt un scriitor de nimic, doar pentru că-mi câştig pâinea scriind profunzimi ca „Sună ACUM şi poţi câştiga un voucher de două persoane!”? Dacă nu eram un meschin prin definiţie, ar fi trebuit să îl judec cu aceeaşi măsură cu care mă judec pe mine. N-am făcut-o. Îmi pare rău. Fac mea culpa aici şi zbier urbi et orbi: Marian Râlea este un mare, un foarte mare actor. De fapt, ACTOR, ca să fie clar.

După această mult prea lungă digresiune, ajung la miez: anume, la emoţiile pe care le-a creat în mine acest spectacol. Foarte simplu spus, mi-am amintit de propria copilărie şi mai ales de suferinţa pe care lipsa de putere o naşte în copii. Să mă explic.

Dacă definim (restrictiv) „puterea” ca pe „posibilitatea de a face ce vrei tu, nu ce vor alţii”, atunci copiii sunt complet lipsiţi de putere, cel puţin în societăţile tradiţionale (Rusia, România). Problema are implicaţii pe termen lung, pentru că un copil crescut în „dictatură parentală” are toate şansele să devină un sclav şmecher, la maturitate, şi nu un cetăţean. Aţi prins ideea: sclavul şmecher, fiind lipsit de libertate personală (putere de decizie în ceea ce-l priveşte personal), se va preface că face ce i se spune să facă, dar va încerca pe toate căile să-l prostească pe deţinătorul puterii (părinte, stat, preot, şef de birou etc). Exemple: taică-meu avea ideea fixă că trebuie să mă scol de dimineaţă. Când pleca el la muncă, la şase jumătate, mă trezea cu forţa, presupunând că eu îmi încep ziua şi mă apuc de lecţii. Evident, după ce ieşea el pe uşă mă culcam la loc şi mă sculam târziu de tot, tocmai pe la zece (aşa că oha lecţii!). Când mă lăsa în pace (se mai întâmpla), mă urneam din pat la opt şi ceva şi m-apucam de treabă. Alt exemplu: muncitorii din comunism, sclavii şmecheri care se fâţâiau toată ziua prin uzină târâind un cornier de colo-colo.

Unde vreau să ajung? La deresponsabilizare. Saşa, băiatul din piesă (interpretat de Râlea), nu vrea să ia medicamente, dar i se vâră cu sila pe gât. Evident, el le scuipă atunci când nu stă nimeni cu ochii pe el. Ce adult va deveni Saşa? Un sclav şmecher, un rus adevărat (sau un român, tot aia). Nu va avea niciodată mentalitatea unui cetăţean, care să ia singur decizii şi să poarte răspunderea pentru ele. Ce aş fi devenit eu, dacă nu cădea comunismul? Un dizident? Niciodată. Caracterul mi-a fost modelat din copilărie în direcţia exact opusă: zi ca ei şi fă ca tine, dar ai grijă să nu fii prins. Fii şmecher, oportunist, nu spune ce gândeşti cu adevărat, nu-ţi alinia vorbele cu faptele (una să spui şi alta să faci, numai ca să-ţi fie bine). Prosteşte pe cine poţi, că şi alţii vor să te prostească pe tine. Strecoară-te. Nu-ţi asuma nimic. Pupă în cur pe cine trebuie. Nu ieşi în faţă.

Bref, „Don't volunteer!”, cam la asta se reduce pachetul formativ pe care l-am primit de-acasă. Şi pe care îl primeşte şi Saşa. Şi pe care l-au primit generaţii întregi de copii crescuţi în comunism, în România, în Rusia şi oriunde.

Nicio mirare că putinismul există şi triumfă, pentru moment. Îl sprijină zeci de milioane de Saşa. Dar dacă copiii lor primesc o altă educaţie, o educaţie responsabilitoare, o educaţie de cetăţeni („Fă ce vrei tu, dar plăteşte preţul”), atunci ce-o să se întâmple cu toţi liderii autoritari din lumea asta?!