Na, ca se termina anul si eu inca n-am
apucat sa relatez despre o expeditie de-acum sase luni! Asa se intampla cand e
lenea mare.
Deci: plecam spre Piatra Closani. Da, stiu,
nimeni n-a fost in Piatra Closani, nimeni n-a auzit de Piatra Closani, si de
fapt Piatra Closani nu exista (parc-as repovesti expeditia solo din Calimani, 2003!). Totusi, in luna aprilie, din varful Cioaca Inalta, vazusem masivul
Piatra Closani, asa c-am decis ca el exista. Si daca exista, trebuie sa-l
bifam. Si daca trebuie sa-l bifam, let’s do it!
Am plecat iar cu trenul spre Baile
Herculane (ca si data trecuta), dar de data asta am avut noroc c-un taxi istet,
care ne-a dus pana la baraj, la Lacul lui Iovan.
Nu am cum sa povestesc nimic
despre drumul cu taxiul, pentru ca eu am motait, din motive care nu fac
obiectul acestui text, dar trebuie spus ca drumul a fost lung si ieftin (numai
Van poate avea o asemenea bafta!). Ne-am incaltat in bocanci
si-am pornit pe traseu, sprijiniti in bastoane, ca pensionarii.
Urcusul pana pe creasta mi s-a parut
lung, dar asta doar pentru ca eram iesit din forma, din toate punctele de
vedere; in realitate, el nu ia mai mult de cinci ore, si nici nu-i asa dificil
(padure!), desi diferenta de altitudine e mare, daca te uiti pe harta.
Acum, trebuie spus ca Piatra Closani e o
chestie destul de ciudata, adica e un fel de “mic masiv muntos” care-i prea mic sa poata fi considerat un munte in
sine, dar in acelasi timp e prea muntos (stancos) ca sa-l consideri doar un
deal foarte inalt.
In orice caz e o formatiune geologica ciudata, despre al carei
subsol nu stiu nimic (dar nu m-ar mira
sa fie plin de pesteri necunoscute, ca doar e din calcar), dar plina de
vegetatie banateana, desi e-n extremul vest al Olteniei. Iar liliecii
in floare ne-au adormit pe toti trei, de parca nu eram destul de nedormiti dupa
atatea ore pe tren.
E, toate bune si frumoase, poze si toate alea, dar la un moment dat a
trebuit sa si coboram. Chestia e ca Piatra Closani e ca o camila bactriana,
adica n-ai unde-ti pune cortul, decat intre cele doua cocoase – deci, daca ai
petrecut prima zi urcand pe una din cocoase (cea mai mare), iti petreci
dupa-amiaza coborand. Pe unde? Pai, pe unde ne-a zis GPS-ul lui Van sa coboram,
adica printr-o vale de torent, napadita de vegetatie. Chin! Ne-a luat vreo ora
si ceva de taras prin boscheti, dar pana la urma am dat intr-un drum ciobanesc,
care ne-a scos intr-o poiana de mare reputatie, adica total fara nume. Acolo ne-am
intins corturile,
iar nazdravanul de Julius a facut si-un foc, fara vreo utilitate
precisa, doar asa, de amorul artei (si, probabil, si ca sa-mi arate mie ca e
capabil s-aprinda un foc de unul singur, fara sa mai stea la mila lui Grecku,
ca de obicei).
A doua zi ne-am repezit pana peste deal, la ferma lui tanti Maria,
care
ne-a vandut niste branza si ne-a povestit cum a fost lovit barbatul ei de traznet,
langa turma de oi, sus pe creasta; n-a murit, dar a ramas boblet la minte,
mai neajutorat ca un copil de trei ani.
Tanti Maria a dus singura gospodaria, din momentul ala, si a reusit sa-si
creasca fiii, ceea ce e o performanta in sine, cand te gandesti la peisajul
economic din anii ’90. Despre partea cu traznetul, va rog sa luati legatura cu
maestrul Julius, esq.
Am luat apa si am plecat, pe motiv ca muntele e sarac in izvoare. O fi,
dar e bogat in ploi, ca-n ziua a doua ne-a plouat de vreo trei sau patru ori,
dar numai asa, cate o stropeala, nimic care sa-l fericeasca pe Grecku (dupa cum stim cu totii, cand nu vine cu noi pe munte, Grecku ne
doreste numai ploaie si iar ploaie. Lui Julius, totusi, ii doreste si niste
traznete, asa, de drag!).
Am mai stat de vorba cu o tanti, ale carei opinci vorbesc de la sine
despre Romania anului 2014, apoi cu-n nene care muncea la o gospodarie pe o
coasta de deal, aparent foarte saraca, dar care pusese la uscat cativa metri
patrati de ciuperci (de-abia ne-am abtinut sa gustam), si mai apoi, in pragul
penultimei ploi, ne-am adapostit langa un “conac” (asa-si numesc localnicii
acareturile de vara, de la mare altitudine, pe care le parasesc toamna tarziu,
ca sa ierneze in sate).
Proprietarul, nenea Viorel (parca!), ne-a spus
niste povesti extraordinare cu ursi care ataca oameni si le lasa cicatrici,
cu turiste nemtoaice care vin totdeauna in august, pe 20 precis (hm!), cu cascade secrete pe Ramnuta Vanata, cu sarpele-orb,
cu limacsi,
cu comunisti si cu multe altele. Pentru toate aceste povesti, luati legatura cu Van, el e omul cu
memoria.
Eu sunt ala cu Doina. Iapa, adica. Ce credeati?!
Am plecat mai departe, am urcat undeva intre ciucevele vaii Cernei
(unde
peisajele sunt cam hollywoodiene,
dar merita vazute macar odata-n viata), am cules fragi, adica
Van si cu mine i-am cules, iar Julius ni i-a hapait cand n-am fost atenti, pe motiv ca el ni-i aratase, ca noi mergeam cu capu-n traista,
si-apoi am intalnit-o pe tanti Pauna, careia Van (un chevalier sans peur et sans reproche), s-a oferit
sa-i care saua calului.
Ce-am mai ras cand a constat ca saua era prea grea si
ca trebuie sa se milogeasca de noi sa-l ajutam!
Finalul a fost o coborare destul de lunga spre valea Arsascai, unde-am
dat de-un domn reporter TV (?!), care ne-a vandut branza. Din pacate, domnul s-a dovedit a
fi un mare iubitor de barbati, astfel incat a venit sa ne viziteze noaptea,
intr-o tentativa romantica (Van si Julius n-au achiesat la suferinta domnului,
desi eu le-am sugerat ca e “destul de dragutel”!). Am dormit in aceeasi
cabanuta
plina de soareci in care dormisem si cu doua luni inainte, iar
dimineata am prins microbuzul care ne-a dus spre Oltenia de Est, adica spre
civilizatie. Incredibil, dar adevarat: am debarcat in Gara de Nord din Bucuresti
inainte de 11 noaptea, astfel incat am ajuns acasa cu metroul! It’s a first time
for everything, heya?
