Somebody is joyful today

Du-ti laptopul la curatat!

Pentru ca altfel e jale, iar cine face ca mine, ca mine sa pateasca! Treaba ta, faci ce vrei, eu te-nvat de bine... 

Londra 2014: azi, Royston Arms, Chingford

Spre deosebire de (mult) mai incisivul nostru coleg Radu Alexandru, noi ăștia cu turismul nu avem parte de întrebări online, din motive obscure mie (textele ”turiștilor” ajung rar pe site, nu ca cele ale ”mondenilor”). Iată de ce trebuie să explic fiecare întrebare, înainte de-a mă repezi cu  răspunsul!

”Dacă o ții gaia-mațu’ cu hălăduitul prin baruri, nu ți-e teamă c-o să ajungi alcoolic?”. 

Re: păi ce teamă să-mi mai fie, măi copii, c-am ajuns demult!

”Nu ai nicio jenă să te bagi în seamă cu oamenii prin baruri, așa aiurea, fără să-i cunoști? Dacă-ți iei capace de la vreunul mai nervos?”. 

Re: voi să fiți sănătoși. Aproape n-a fost bar pe unde să nu-mi fi luat un cap în gură; măcar p-astea le țin minte, că ”evacuările” cu picioare-n cur nici nu le mai pun la socoteală. Dar până să fiu cotonogit, de obicei cam aflu ce mă interesează, de la aceste neprețuite surse de informații numite, pe nedrept, ”bețivi”!

”Toate băutele astea de care povestești: chiar le-ai făcut sau bagi din top?”. 

Re: da.

”Dar cu negrii din Londra ai băut o bere pe undeva?”. 

Re á la Radio Erevan: da, dar nu erau ”negrii”, că era unul singur; n-am băut o bere, ci mai multe (Carling, la două lire paharul); și n-a fost ”pe undeva”, ci chiar la mine în cartier, în Chingford, la o distanță de sub 100 de metri de casa lui Nea Dan (gazdă profesionistă de muncitori români). 

S-a întâmplat într-o zi de sâmbătă, în yard erau numai români, așa că după lucru ne-am apucat de băut bere (fusese și zi de salariu). Băieții s-au pilit repede, în nici cinci ore erau muci, așa că i-am dus la culcare rând pe rând, iar eu m-am dus la Cenghiz, la turcul ce ținea deschis până târziu. Într-adevăr, am găsit bere ieftină la turc, dar ce folos, că mie îmi trebuia conversație! M-am dus mai încolo pe stradă, la Royston Arms, am luat un Carling și m-am așezat cuminte într-un colț, să nu deranjez lumea; dar, ce să vezi, toți clienții erau negri! Singurii albi din bar erau chelnerii și cu mine (dar, ca român, eu nu contam ca ”alb” – nu că mi-aș fi făcut vreo iluzie!). Era evident c-acolo era un eveniment, ceva, că toți negrii ăia erau la costum și la cravată (unii aveau și vestă, incredibil!) și se purtau foarte la locul lor, deși erau piliți serios, foarte aproape de stadiul ”avioane”. Unul dintre ei a venit la mine la masă și s-a pus la vorbă, certându-mă (politicos, totuși) că de ce beau la vârsta mea (?!), că nu sunt conștient la ce poate să ducă băutul de bere și alte chestii d-astea, de m-a binedispus definitiv. L-am întrebat și eu pe el de ce bea, ce, lui nu i-e frică de alcoolism, vrea s-ajungă la tratament, pe mâna psihiatrilor? S-a uitat lung la mine și mi-a râs în nas:

”I’m a psychiatrist, boy”. A făcut un gest circular cu mâna: ”We all are”.

text publicat in numarul 18/2014 al revistei Catavencii

Transilvania vs Bucuresti

Pe strada Transilvaniei din Bucuresti se afla aceasta eleganta vila, cladita in interbelic si locuita (incepand cu anul 1947), de o familie rroma. Respectiva familie extinsa (vreo 25 de persoane, lasand la o parte cainii si porcul) a fost evacuata abia in primul mandat al lui Oprescu. De atunci, vila a trecut printr-un proces (lin, durabil, firesc) de reintegrare in natura,

in urma caruia a capatat actualul aer romantic, de castel din Valea Rinului sau de resedinta boema din Montmartre, aducand un touch european strazii Transilvaniei, de care nativii sunt foarte mandri: in unele nopti de vara, nativii si nativele viermuiesc in vila, care cu seringa plina de drog, care cu gura plina de sperma. Spre dimineata, ies taras, inchid ermetic accesul c-un snop de craci de ghimpe,

apoi se intorc la vietile lor demne si bine-asezate, de "transilvaneni" de Bucuresti. Trebuie spus, pentru evitarea confuziilor, ca strada Transilvaniei e plasata putin la nord-vest de Cismigiu, intre Calea Victoriei, bulevardul Dacia, strapungerea Uranus (calea Buzesti - strada Berzei) si strada Stirbei Voda. Dupa cum se vede, vecinatati nu tocmai sarace, nu tocmai periferice...

I love this city. 

Zăbrăuți

Aceasta imagine este facuta astazi (20.01.2015) pe strada Zabrauti din orasul Bucuresti, capitala Romaniei, stat al Uniunii Europene.

Londra 2014: azi, The Ape & Bird, Camden

Mă înjură lumea că de ce recomand numai cârciumi de prin mahalale, ”departe de centru”: că e greu de ajuns, că e dubios, că nu știu ce… păi ce să vă fac, fraților? Dacă eu pe-acolo am mers la băut, despre ce să scriu, despre British Museum?!

Tocmai la-nceput de text, când mă enervasem, fix cât să fiu productiv, mi-am dat seama că o singură dată am făcut și eu cuiva cinste la Londra, cel puțin tura asta; și unde, în Camden, adică la doi pași de British. Ca să vezi!

S-a întâmplat după cum urmează: printre băieții din yard, cam toți născuți după ce-am murit eu la Revoluție, era și un bărbat, unul de vârsta mea (de fapt, puțin mai mare), unul Vali, cu care mai puteam să schimb o vorbă, ca bătrânii: despre Ceaușescu, despre înainte, despre tineretul din ziua de azi, despre Crimeea… mă rog, vorbe de oameni așezați. Pentru că Vali era de mult în Londra, câștiga bani buni (pe muncă grea, dar asta-i altă discuție) și mă cinstea mereu. Ia să-i întorc eu cinstea, mi-am zis, și-n ziua de leafă l-am scos la Ape & Bird, în buricul târgului; nu e chiar în City, dar aproape, cumva între Westminster, City și Camden (însă aparține, teritorial, de Camden). Vă las plăcerea s-o găsiți singuri. Spor!

La recomandarea mea, am luat Camden Lager la halbă, de dragul specificului local (Vali ar fi băut Guinness, dar l-am convins; în plus, Camden e ceva mai ieftină) și ne-am pus pe tocat vorbe: c-o fi, c-o plesni… din una în alta, ajungem și la gagici. Ca orice om însurat, Vali are o grămadă de povești cu femei, d-alea auzite de la prieteni, așa că m-am apucat să spun și eu una, tot din auzite (spre deosebire de nevasta lui Vali, a mea chiar citește revista, da’ rar): cică tipul ăsta, de care zic, era în trecere prin Verona și-avea vreo șase ore de ars între autobuze. Ca să nu stea degeaba, a urcat spre Monte Carmelo; drumul pieptiș o lua printr-un cartier de bogătași, iar acolo, într-un părculeț foarte umbros, complet pustiu (era vară, ora siestei), omul nostru dat peste două indience care făceau poze. Adică, una dintre ele, cea incredibil de frumoasă, stătea la poză, iar cealaltă (soră mai mare sau dueña, ce-o fi fost) o tot poza. Le-a pozat și el, a stat și la poză cu frumoasa-n brațe, fetele chicoteau ca-n pădurea Bollywood și l-au rugat să le conducă până acasă, că le era frică, dar el a zis pas, că cică pierdea autobuzul de Veneția.

”E plină lumea de tâmpiți”, a comentat Vali, scârbit.

text publicat in numarul 16/2014 al revistei Catavencii

Nea Cata si fortele naturii

Ora de romana. Clasa a cincea, cel mai probabil, adica undeva intre anii 1982 si 1983. Profesoara era chiar diriginta noastra, domnisoara Ioana Lupea (abia dupa aia s-a maritat, prin ’85, daca nu ma insel). Lectia era cea cu Mesterul Manole. Pasajul pe care trebuia sa-l comentam era ala cu Ana care-i aduce de mancare lui Manole, dupa ce mesterii trasesera la sorti. Manole se urca pe gard si-o vede pe Ana venind (pe Nea Cata a cazut magareata sa citeasca pasajul respectiv, ca citeam pe rand, iar pe mine sa-l comentez): ”Cat el o vedea/ Inima-i sărea,/ În genunchi cădea/ Si plângând zicea:/ - Dă, Doamne, pe lume/ O ploaie cu spume,/ Sa facă pâraie,/ Sa curgă şiroaie,/ Apele să creasca/ Mandra sa-mi opreasca/ S-o opreasca-n vale/ S-o intoarne-n cale!/ Domnul se-ndura,/ Ruga-i asculta,/ Norii aduna,/ Ceriu-ntuneca./ Şi curgea deodată/ Ploaie spumegată/ Ce face pâraie/ Şi umflă şiroaie./ Dar oricât cădea,/ Mândra n-o oprea,/ Ci ea tot venea/ Şi s-apropia./ Manole-o vedea,/ Inima-i plângea/ Şi iar se-nchina,/ Şi iar se ruga:/ - Suflă, Doamne,-un vânt,/ Suflă-l pe pământ,/ Brazii să-i despoaie,/ Paltini să îndoaie,/ Munţii să răstoarne,/ Mândra să-mi întoarne,/ Să mi-o-ntoarne-n cale,/ S-o ducă devale!/ Domnul se-ndura,/ Ruga-i asculta/ Şi sufla un vânt,/ Un vânt pre pământ,/ Paltini că-ndoia,/ Brazi că despoia,/ Munţii răsturna,/ Dară pe Ana/ Nici c-o înturna!”. 

Diriga asculta plictisita, apoi imi da cuvantul: ”Buzea”. Eu nu eram atent: ”Da”. Diriga se enerveaza instantaneu: ”Niciun da! Comenteaza ce-a citit Dragan!”. Eu ma uit ca prostul la Nea Cata si pe urma zic: ”Pai ce sa mai comentez, nu e clar?!”. Diriga, cu sarcasm d-ala pedagogic: ”E, uite ca mie nu mi-e clar, eu sunt mai tampita! Explica-mi tu ce face Manole, daca esti asa destept!”. Eu ma uit neajutorat la Nea Cata, care da din umeri, ca nici el nu intelegea ce vrea diriga. Ma mai uit o data pe manual, la ce presta Manole in text: ”in genunchi”, ”se ruga”, ”se inchina”, ”Da, Doamne”, ”Sufla, Doamne” etc. Ma uit la diriga, ce batea nervoasa darababa, cu unghiile in catedra, ma uit iar la Nea Cata (din nou, nicio sugestie) si raspund: ”Pai, Manole, saracul, ce sa faca, se roaga la Dumnezeu!”. Atat mi-a trebuit! A urmat catastrofa, criza de nervi a dirigai, ca nemernicule, ca obraznicule, ca nu stiu ce, pana cand s-a oprit psihopata sa respire, si-atunci am apucat si eu sa intreb: ”Da’ la cine se roaga Manole, daca nu la Dumnezeu?!”. Va las sa savurati raspunsul dirigai, care l-a innebunit de placere pe Nea Cata in urmatorii trei ani:

”Manole nu se roaga, el implora fortele naturii!”.

Ma rog, morala acestei mici amintiri scolare ar fi ca indoctrinarea comunista reusise destul de binela la generatia dirigai, care avea cam dublul varstei noastre (cam 23-24 de ani sa fie avut ea atunci), dar la generatia mea nu a reusit deloc, din motive pe care nu le dezbatem aici, ca nu suntem la carciuma. Si, in paranteza, ar mai fi de adaugat ca asa se facea ”Limba si literatura romana” pe vremea aia, asa ca nu-i de mirare de ce atatia oameni urasc acum de moarte pana si ideea de a citi vreo carte, daramite vreo carte de poezie. Dar asta e morala, nu e subiectul.

Subiectul este Nea Cata si satisfactia cu care m-a chinuit el cu fortele naturii, tot restul gimnaziului, pana prin clasa a opta, ba cred ca si dup-aia, daca nu ma insel. Ma caftea taica-meu, pentru vreo nota mica? Nea Cata imi sugera sa implor fortele naturii. Ne cacam pe noi de frig in apartamente, in iarna teribila a lui ’85? Nea Cata propunea o ”petitiune” catre fortele naturii, si sa nu ma mai vaicaresc atata, ca pentru toti e la fel de frig. Stateam ore in sir la coada, sa luam ratiile de zahar si de ulei? Nea Cata tragea cu invizoace in babele de la coada, ca sa le vada cum fac ca toti dracii, atinse de fortele naturii (nu conta ca babele ma banuiau pe mine si ma balacareau in consecinta, in timp ce Nea Cata isi lua fata lui de baiat bun si nu starnea nicio suspiciune). Ne cocosau cei de la scoala cu ”planul” (sa strangem sticle si borcane, maculatura, plante medicinale, dopuri, castane si alte nenorociri)? Nea Cata se distra copios si cu aceste forte ale naturii, ca se-nvatase sa-i leftereasca pe copiii de la bloc la tot felul de jocuri, ii lasa saraci, fara capace de bere si surprize de ciunga, dupa care ii punea sa adune si cotele lui de ”plan”, ca sa le dea capacele inapoi. Veneau tiganii pe terenul de fotbal si-l bateau pe unul mic si slab, adica pe mine? Lui Nea Cata ii parea rau, dar imi explica mieros ca asta e, nu te poti pune cu fortele naturii. Sa nu mai pomenesc de momentul cand am vrut sa fac si eu acrobatii la bara de covoare de langa ghena si-am cazut drept pe burta, de n-am mai putut sa respir vreo 80 de secunde, poate si mai  mult – iar savantul de Nea Cata mi-a explicat in fata tuturor fetelor ca si gravitatia e-o forta a naturii!

Dreptatea divina s-a aratat abia in clasa a opta, cand Nea Cata s-a luat la bataie cu unul Robert, de la E, parca (noi eram la C). Bataia a avut loc sub nucul cel batran de langa terenul de fotbal, si a fost una dintre cele mai frumoase batai scolare la care am asistat vreodata, nu in ultimul rand datorita splendidului croseu de dreapta pe care l-a incasat Nea Cata in barbie, si care l-a incapacitat pe moment, adica l-a pus in patru labe. Ce croseu, domnule, o frumusete! Asa mai da, asa-nteleg si eu fortele naturii! Din pacate pentru bietul Robert, Nea Cata s-a ridicat foarte repede si-a reusit si el un croseu identic, care l-a pus pe Robert la orizontala, unde a si ramas (n-avea nici masa, nici experienta lui Nea Cata). Ma rog, dupa ce totul a trecut, s-au impacat si nu si-au purtat pica, iar Robert s-a mutat de la E la C, in ultimul an de gimnaziu (n-am stiut niciodata motivul).

Revin la ora de romana. Pun urmatoarea intrebare: atunci, la acea ora de clasa, care erau adevaratele ”forte ale naturii”? Evident, nu aberatiile din manual, alea pe care ar fi vrut sa le auda indoctrinata de diriga (vantul, ploaia, spumele etc), ci noi, copiii. Ganditi-va un pic. Sa tii asezati in banci, cinci ore pe zi, sase zile pe saptamana, niste copii care plesnesc de energie! Mai grav, sa-i tii aceste ore intr-o suprema plictiseala, vorbindu-le (si punandu-i sa vorbeasca!) despre tot felul de chestiuni care nu-i intereseaza absolut deloc: Manole! Ana! Forma pamantului, musonii din Bangladesh! Aritmetica! Acizi, baze! Euglena verde, parameciul, aparatul reproducator al scoicii de rau! Teorema lui Menelaus! Viitorul anterior, conjugarea la diateza pasiva! Sincer, voi ati avea rabdare, acum, sa ascultati nesfarsite prelegeri (proaste!) despre toate astea? Acum nu mai aveti nici 10% din energia fizica de la 12 ani, dar tot ati claca psihic daca cineva v-ar tortura in halul asta, obligandu-va sa va intereseze ceea ce nu va intereseaza, si asta stand pe scaun! Ore in sir, zile in sir, ani in sir – si fara sa va plateasca pentru asta! Nu zic, se mai plictiseste omul si la serviciu, cateodata, dar nu nonstop, nu programatic, si nu gratis!

Nu exista niciun proiect didactic perfect, stiu asta (asa cum stiu prea bine ca nu exista nimic perfect, cel putin nimic din cele concepute de om). Dar, daca bietii copii nu ar fi intr-adevar niste forte ale naturii, nu ar reusi sa reziste unor proiecte didactice atat de absurde, inutile si distructive ca cele din Romania (le-am cunoscut atat ca elev, cat si ca profesor, asa ca am dreptul sa vorbesc). Singurul lor scop real, lasand vorbele deoaparte, e sa asigure locuri de munca pentru cei angajati in invatamant: ministerul Educatiei are cei mai multi angajati dintre toate ministerele acestui stat. Deci grosul bugetarilor romani nu e alcatuit din functionari, militari, politisti, judecatori, medici sau preoti, ci din profesori!

Concluzie, ca vreau sa inchei: nu exista solutie. Sistemul nu e reformabil. Chiar daca toti oamenii din sistem ar fi bine intentionati (nu sunt), cinstiti (nu sunt) si capabili (nici pe departe!), scolile din Romania, de orice nivel, vor fi la fel ca acum, exact la fel. Logica oricarui sistem birocratic e sa se autogenereze la nesfarsit, iar sistemul scolar nu face exceptie. Singura sansa ca viitorii Nea Cata si Nea Mihaita sa scape de predici despre fortele naturii e sa scape de sistem, adica sa poata alege o forma de educatie alternativa (homeschooling, private school etc), pentru ca altfel povestea se va repeta la infinit. Desigur, cu variatiuni!

Ivan nu este nebun

Dupa cum prea bine stie toata lumea, Ivan (colegul nostru, prietenul nostru) pretinde ca le are cu istoria. Eu zic ca el, la inceput, ca sa-mi dea de baut, dar dupa ce ma conving ca e om serios si n-are de gand sa mai puna dopul la damigeana, incep sa-l contrazic. Pai, ce? E dupa el?!

Acum vreo 10 ani, tot asa: stateam la sprit, nici nu era tarziu, doar vreo unu si ceva, iar Ivan de colo: ”Auzi, dar tu stii de ce zic unii bulgari mai batrani ca Dobrogea trebuie sa apartina Bulgariei, nu Romaniei?”. Eu am umplut paharele, am pus si apa minerala (nu mult, ca spritul nu trebuie sa fie nici prea subtire, apa chioara, c-atunci n-ai facut nimic; intre si intre, ala e spritul corect!), si-am raspuns: ”Nu, de ce?”. ”Pai”, zice Ivan, ”inainte de razboiul din ’77 se semnase un tratat, la Brasov, prin care Dobrogea era data Bulgariei”. Eu am ragait, da’ fin (de la apa minerala): ”De cine era data?”. ”De Turcia, normal!”, zice Ivan, ofuscat. ”Dar Bulgaria nici nu exista inca, pe vremea aia”, zic eu ca sa-l enervez. ”Nu exista, dar urma sa existe”, se zbarleste Ivan la mine, ”cu Dobrogea inclusa!”. Am mai turnat cate un sprit: ”Inclusa pe dracul! Si tu, ma, sa crezi toate inventiile… cine te-a pacalit cu tratatul asta fantoma?”. Ivan s-a suparat, mi-a luat damigeana din mana, a vrut sa ma dea afara, etc, dar pana la urma ne-am impacat. Cum ne-am impacat? Pai ne-am impacat la un sprit, buninteles!

Dar, multa vreme dup-aia, chestiunea m-a bantuit. Si daca Ivan stia ceva ce nu stiam eu?! Nu voiam sa raman martoaga, am cautat, am dat peste tratatul de la San Stefano, dar din pacate nu se potrivea cu ce spunea Ivan: era semnat dupa razboi, nu inainte, si Dobrogea mergea la Romania, nu la Bulgaria. Am mai cautat, n-am gasit nimic. Abia de curand (sa tot fi fost prin 2009, abia fusesem dat afara de la job – criza!), am gasit o chestie care ii spala lui Ivan reputatia de istoric: se pare ca prin 1876, deci inainte de razboi, s-au purtat niste tratative la Istanbul, iar delegatii puterilor europene au fost de acord sa infiinteze doua Bulgarii, dintre care cea de vest sa includa actuala Macedonie, iar cea de est sa includa Dobrogea, cu tot cu Delta. Chestia e ca astia, europenii, au fost de acord intre ei si abia dupa aia i-au intrebat si pe turci daca e OK, macar ca toata afacerea era la turci acasa. Buninteles, turcii au zis nu (eu cred ca au zis ”Muie”, dar n-am dovezi). Astia, europenii, s-au mai sfatuit si-au vrut sa-i prosteasca pe turci cu smecheria ca Bulgariile astea doua sa nu fie independente, ci doar autonome. Evident, nici asta n-a tinut, asa ca ”delegatii” s-au intors frumusel acasa, dupa ce mancasera si bausera pe banii turcilor, iar apoi a inceput razboiul. Ma rog, n-a inceput cum stiu romanii din cartile lor de istorie, a inceput in Hertegovina, dar asta conteaza mai putin.

Altceva conteaza: l-am nedreptatit pe Ivan, cand i-am zis ca-i nebun si diliu. Stia el ceva, chiar daca nu 100%. Ramane insa o intrebare: de unde dracul a scos Brasovul ala?! Pe bune, de unde si pana unde? Am o singura sugestie: avea o gagica din Brasov, pe vremea aia. 

Si noi, colegii lui, care n-am stiut nimic! Ce papagali, domnule!

Nea Cata si comunismul

Pe Nea Cata l-a durut in pix de comunism.

Sa ma explic: ceea ce pare azi evident, atunci nu era deloc. De exemplu, azi pare evident ca in 1982 era comunism si ca-n comunism se traia foarte prost. Dar hai sa ne punem in pielea unui copil care, in 1982, trecea dintr-a patra intr-a cincea: pe bune, chiar credeti la asta se gandea el? Sau a unui adolescent care, in 1986, termina generala si dadea examen pentru a intra la liceu; ce comunism, care comunism?! Tampenii! Astea le gandim noi, acum, dar nu ”existau” atunci.

Nu ca noi toti, dar absolut toti, n-am fi fost deranjati de omniprezenta ”comunismului” in viata noastra: cozile de la alimente (si de la orice, de fapt, atunci cand magazinul primea o marfa deficitara – pai n-am stat eu cu Nea Cata la coada la ventile de bicicleta?!); frigul si intunericul din apartamentele de bloc; practica agricola, adica la Gara Progresu, la sortat cartofi si ceapa; taberele PTAP (am scris in alta parte despre astea); orele de invatamant politic de la liceu; extraordinara ”aristocratie tiganeasca” ce se dezvoltase ca un subprodus al sistemului (despre asta ar trebui sa scriu pe larg, dar nu acum, alta data); imbecilitatea absoluta a propagandei oficiale; pudibonderia penibila a regimului, care ne lasa complet ignoranti in privinta sexului; murdaria eterna a tuturor spatiilor publice, adica a strazilor si a maidanelor, ca astea erau ”spatii publice” pentru noi, la varsta aia; lipsa generala de informatie – e greu de crezut azi, dar in librarii nu erau de vanzare nici macar carti romanesti! Imi amintesc ca oamenii ajunsesera sa cumpere in disperare orice fel de carte, ca sa-si umple cu ceva rafturile din bibliotecile ”tip” care erau pe piata – la cei mai amarasteni, cei proaspat veniti de la tara, bibliotecile se umpleau cu macrameuri si bibelouri – de unde eternele glume cu ”pestele de sticla de pe televizor”!

Desi ne deranjau groaznic toate astea (pe toti!), pe Nea Cata, in special, il scoteau din minti doua chestii: spaga si bisnita. Comportament tipic pentru orice inadaptat, Nea Cata mai degraba murea de foame decat sa ”dea dreptul” la vanzator sau sa cumpere vreo marfa oarecare de la ”bisnitari” (care, cinstit vorbind, erau tigani, in imensa lor majoritate). Numai ca, cum sa zic, noi nu stiam ca toate astea se numesc ”comunism”, noi le numeam pur si simplu ”viata” (de fapt, nu le numeam in niciun fel, le traiam ca atare). Doar cand ne-am facut mai mari le numeam ”Romania”, ceea ce era tot o tampenie, ca oricum n-aveam termen de comparatie. Multi din generatia noastra, mai putin inclinati spre introspectie, au ramas la acel stadiu – tot ce e rau pe lume se numeste Romania, iar tot ce e bun pe lume se numeste ”afara” (nu dau nume, dar intelegeti ca ma refer la sarmanul Horica).

Si atunci, daca Nea Cata era la fel ca ca toti copiii comunismului, de ce-am pus titlul ”Nea Cata si comunismul”? Pai, simplu: pe Nea Cata l-a apucat intr-adevar damblaua cu comunismul, dar de-abia dupa comunism! Ca sa vezi...

Cum s-a-ntamplat: cade Zidul Berlinului, cade si ultimul popadau din Est (Ceausescu), dupa aia cade si Uniunea Sovietica, libertate, libertate, ura, ura! Apare, si la romani, ca peste tot, valul ”contestatar”, cu o pleiada de eroi mediatici despre care aflam atunci, desi devenisera celebri mai demult, doar ca n-auzise nimeni de ei (Liiceanu, Dinescu si Plesu sunt cele mai bune exemple), plus partidele politice, ca ciupercile dupa ploaie (toate infiltrate cu securisti, dar de unde era sa stim?!), plus o gramada de oameni care ne-a invadat pur si simplu orizontul cognitiv, obisnuit pana atunci doar cu Tovarasul si Tovarasa. Eu, c-un spirit de turma ceva mai dezvoltat, m-am aruncat cu capu-nainte in noua lume (mediatica) ce se nastea, si-am inceput sa imit modelele intelectuale de pe piata: zicea Plesu de cartile lui Sorin Alexandrescu? Hop, sa le citesc si eu! Zicea Liiceanu de fostii ”tovarasi de drum” (Koestler, Malraux, Orwell, astia)? Hop si eu calare pe ei! Zicea Dinescu ca sa facem misto de Nea Nicu, ca-i mort? Gata, sa facem! Huo, jos comunismul! Li-ber-ta-te, li-ber-ta-te!

Nea Cata m-a lasat sa zbier, s-a dus la sport de performanta (canotaj), si-n vreo doi ani a pus pe el o musculatura de benzi desenate. Eu zbieram in continuare (ziua, ca noaptea citeam). Nea Cata si-a inceput viata sexuala (nu dau detalii, desi mi-a povestit, dar astea-s informatii ”clasificate”!), apoi a intrat la facultate, s-a apucat de invatat, sa stie o meserie, sa-si alcatuiasca o viata. Eu zbieram fara preget (intre timp mi-am inceput si eu viata sexuala, dar in forta: am luat, pentru inceput, o blenoragie). Nea Cata a terminat facultatea, s-a insurat, si-a gasit o slujba, a plecat de la ai lui, si-a inchiriat o chitimie, ca orice tanar la inceput de drum. Eu continuam sa zbier si sa citesc, dar si-n viata mea aveau loc schimbari: ma vindecasem de blenoragie si luasem niste ciuperci.

In tot acest timp, Nea Cata si cu mine aveam un dialog repetitiv, cu care ne-nvarteam in cerc: ”Bai, Nea Cata”, strigam eu, ”jos comunismul, traiasca libertatea!”. ”Auzi, ba, Nea Mihaita”, intreba el, ”da’ unde-ai fost pana acum?”. ”Cum unde?”, raspundeam eu, ultragiat. ”Pai din ’89 incoace imi faci capul calendar cu anticomunismul tau, da’ pan-atunci nu te-am auzit sa zici o silaba!”. Ma-nflacaram: ”Pentru ca era dictatura, pentru ca era teroare, pentru ca patriotii, nu-i asa, eroii anticomunisti, nu-i asa, erau masacrati de securisti, de comunisti, de bestiile tenebroase!”. Nea Cata dadea din mana, scarbit: ”Inteleg. D-aia nu ai spus tu o vorba anticomunista, toti anii aia, o vorbulita macar, ca ti-era de tenebroase”. Ma enervam, ma balbaiam, aveam senzatia unei imense nedreptati: ”Bai, Nea Cata! Nu umbla cu pricea! N-am spus, dar as fi putut sa spun, ceea ce e practic acelasi lucru! Si, oricum, chiar daca n-am spus chestii, le-am gandit in sinea mea!”. Nea Cata se hlizea: ”La fel ca 99, 99% din astia de-acum, de la televizor… bine, ganditorule, te cred. Hai s-o lasam impachetata. Mai bine zi-mi ce-ai facut cu ciupercile alea de pe pula?”.

Timp de sapte ani ne-am tot coit cu genul asta de dispute sterile, intre 1990 si 1996, cand am plecat amandoi in armata: el la scoala de sublocotenenti, eu la infanterie, la pifani (viata nu e niciodata fair!). Dar, inainte de inrolare (nu mai stiu anul, dar in mod sigur era inainte de armata, nu dupa), imi amintesc foarte clar c-am fost la o petrecere, la un fost coleg de clasa de-al lui Nea Cata, din Sincai. Erau acolo si gagici, mai ales una, Cezarina, mai bagabontica, pe care pusesem eu ochii (niste prisnite cu ustoroi pisat ma scapasera de ciuperci). Ca s-o impresionez, am inceput sa-i fac capul mare cu teoria comunismului (incercasem chiar sa citesc ”Capitalul”, dar era sa mor de plictiseala, renuntasem repejor). Lui Nea Cata, pricinos cum il stiti, nu-i convenea sa asculte vreo gagica (oricare!) ce povesteam eu, asa ca s-a apucat sa spuna bancul cu Alinuta lesbiana. Am sa-l redau aici, din memorie, ca sa vedeti cu ce sinistrosenii le sucea Nea Cata capul la fete (cu deplin succes, din pacate):

«In prima zi, vine Alinuta la scoala, amarata, vai steaua ei. ”Ce e, Alinuto?”, o intreaba colegii. ”Se marita surorile mele”, zice ea. ”Pai, si?”, se mira colegii. ”Pai, si io cu tata ce mai futem?”. A doua zi, vine Alinuta, vesela nevoie-mare, si le spune colegilor: ”Bai! S-a maritat sor-mea cea mare! A luat un hairstylist, o bomboana de baiat, in umeri atat” (apropie palmele), ”in cur atat” (departeaza palmele), ”o bunatate! Il fut io, il fute tata, il fute unchiul Sile… da-l stiti pe Gicu ala micu’? Si-ala-l fute, ma!”. A treia zi, vine Alinuta, si mai vesela: ”Bai! S-a maritat sor-mea cea mijlocie! A luat un fashion designer, o dulceata de baiat, in umeri atat” (apropie palmele), ”in cur atat” (departeaza palmele), ”o papusica! Il fut io, il fute tata, il fute unchiul Sile… da-l stiti pe Gicu ala micu’…?”. A patra zi, vine Alinuta, amarata, vai steaua ei, abia-si tragea mucii: ”Bai! S-a maritat sor-mea cea mica! A luat un sportiv, in umeri atat” (departeaza palmele), ”in cur atat” (apropie palmele), m-a futut pe mine, l-a futut pe tata, l-a futut pe unchiul Sile… da-l stiti pe Gicu ala micu’? Ala a si murit”».

Din bețiile altor popoare: azi, Anton din Grochilă

Anton era țigan, iar Grochila era un fel de platformă mlăștinoasă, aflată deasupra satului Ghijasa de Sus, între sat și dealul pădurea Alțînii. Dar poate c-ar trebui s-o iau cu începutul.

După primul război mondial, germanii din Transilvania și cei din Banat (adică sașii și șvabii) au avut de ales, între a sprijini unirea acestor provincii, fie cu Ungaria, fie cu România, în momentul (1919) când ambele guverne, cel de la Budapesta și cel de la București, le promiteau autonomie culturală. Germanii au ales ”oferta” Bucureștiului, dintr-un motiv foarte simplu: timp de jumătate de secol, adică din 1867, Budapesta îi amăgise din vorbe, dar pe teren făcuse exact contrariul, adică încercase să aplice politica de maghiarizare tuturor ”naționalităților” din Ungaria (care includea atunci Slovacia, Voivodina, Croația și Transilvania)... adică și germanilor. Efectul a fost, desigur, exact contrar celui intenționat, că nicio ”naționalitate” nu s-a lăsat maghiarizată, în afară de evrei, dar ei erau speciali (ca oriunde, ca întotdeauna). Așa că, în 1919, germanii au mers pe mâna Bucureștiului, ceea ce, în primă fază, a fost o mișcare câștigătoare: după Trianon, autoritățile de la București i-au lăsat în pace pe sași și pe șvabi și s-au apucat să-i chinuie doar pe unguri și pe evreii maghiarizați. Sigur că, după 1945 și mai ales după 1965, politica Bucureștiului s-a schimbat radical, iar acum nu mai e aproape niciun etnic german în România (mă rog, e unul, dar ăla-i la Cotroceni, nu-n România!).

Revin acum la autonomia culturală a sașilor din Transilvania (îi las deocamdată deoparte pe șvabi, despre care a scris Ioan T. Morar în ”Lindenfeld”): respectarea autonomiei de către statul român a avut un foarte ciudat efect pervers, la care nu se gândise nimeni. E vorba de izolare. Cât timp ungurii îi sâcâiseră pe sași cu ”maghiarizarea”, sașii tot au mai aflat câte ceva despre unguri, despre limba și despre cultura lor, mă rog, în limite auto-trasate. Dar atunci când românii i-au lăsat în pace, sașii s-au complăcut într-o ”splendidă izolare”, nu numai față de români, dar față de toată lumea, cu excepția lumii germanofone (care a apucat-o în anii ’30 pe calea purității sângelui, cu tot ce a însemnat asta ulterior). Concret, sașii de pe Valea Hârtibaciului, cei despre care e vorba în povestea asta, au refuzat programatic să aibă vreo legătură cu vecinii lor români. Cum, în Transilvania de Sud, nu prea erau țărani unguri (doar grofi, care, după rezolvarea ”chestiunii optanților”, au vândut tot și au emigrat în Ungaria sau în America), sașii au rămas față în față cu românii.

Să recapitulăm: timp de o mie de ani, românii nu existaseră politic în Transilvania. Între 1697 și 1867, sașii fuseseră șefii (cu neuitatul lor Samuel von Brukenthal, ca vedetă absolută). După acești 170 ani de dominație, sașii pierd controlul în favoarea ungurilor, care-l păstrează până în 1919, când controlul politic al provinciei trece în mâinile românilor, inexistenți până atunci, din acest punct de vedere. Nu era o situație prea comodă nici pentru sași, nici pentru românii transilvăneni (ce n-aveau o nobilime rurală care i-ar fi putut conduce, doar o intelectualitate urbană, destul de visătoare, dacă o judecăm c-un strop de cinism). În condițiile astea, neștiind cum să interacționeze cu sașii, românii n-au interacționat deloc, cultural vorbind; românii n-au știut, sașii n-au vrut, și uite așa i-a apucat războiul, ca pe doi mutălăi care-mpart aceeași casă!

Războiul a schimbat lucrurile pentru toată lumea: românii au fost mobilizați în Armata Regală și trimiși peste Prut, la Odessa și la Stalingrad, iar sașii s-au înrolat voluntari (Volksdeutsche) în SS, mai exact în Divizia 8 de Cavalerie (”Florian Geyer”), în Divizia 17 Motorizată (”Götz von Berlichingen”), în Divizia 7 Vânători de Munte (”Prinz Eugen”) și mai ales (ambițioșii) în Divizia 12 Blindate (vestita ”Hitlerjugend”). Bunînțeles, au murit aproape toți, iar cei care-au scăpat au fost declarați ”criminali de război” și tratați ca atare (nu vreți să știți cum!). Numai că, tot povestind, ne-am îndepărtat de Anton din Grochilă!

Pentru că în Transilvania au trăit, cel puțin din 1400 încoace, și țigani. Nu erau sclavi, ca cei din provinciile ciscarpatice, dar nici bine n-o duceau: liberi, dar săraci lipiți planetei. Nimeni nu i-a luat în seamă, dar după 1989 am aflat cu toții ca ei există. Și vom mai afla multe, de acum încolo, despre acest popor ciudat, dar asta-i altă discuție. Poate că, după unguri, turci, sași, iar unguri, și acum români, va veni și rândul țiganilor să fie șefii politici ai Transilvaniei; cine știe?!

Unul din locurile în care săracii țigani se lipiseră planetei era și platoul mlăștinos al Grochilei. De ce acolo, de ce în Ghijasa? Din câte mi s-a povestit, țiganii preferau să țină aproape de români, nu de sași, din motive pecuniare, dar nu numai: sașii își munceau singuri fiecare petic de pământ, în extraordinara lor civilizație comunitară (oamenilor bolnavi sau bătrâni le erau lucrate loturile de către cei în putere, prin rotație), pe când românii din Ghijasa, dacă aveau posibilitatea, preferau să le dea de lucru țiganilor, care cereau foarte puțin (mămăligă, tutun, ciorbă de fasole), decât să muncească ei. Alt motiv era gradul de ocupare al pământului: la marginea satelor săsești nu existau mlaștini, totul fusese demult asanat și luat în proprietate. Unde să-și așeze țiganii șatra, pe pământul cui? Unde să-și pască caii, pe izlazul cui? De unde să ia lemne pentru foc, din pădurea cui? La români, cu sistemul lor de ”obște”, toate astea erau pe de-a moaca, dar la sași nu mergea așa: ar fi trebuit să plătească pentru tot. Și cu ce să plătească, dacă ei de-abia-și duceau zilele?

Poate că mai exista un motiv, unul de natură culturală. Anume, românii nu le refuzau țiganilor dreptul de a-și trimite copiii la școala lor, cum făceau sașii (bine, românii nici n-ar fi putut să refuze, că școala românească era sponsorizată de stat, pe când cea săsească era proprietatea comunității locale: satul o construise, satul o întreținea, cei de la București nu dădeau nimic și nici nu-și băgau nasul. Exact cum fusese vorba în 1919: asta era autonomia culturală, în sens concret, local). Așa că Anton din Grochilă a fost primul din neamul lui care a învățat carte, și a învățat bine. La școala din Ghijasa de Sus, sat de o sărăcie cumplită (în termenii zilei de azi), Anton a învățat să citească în română și germană, să scrie în română și să facă operații aritmetice, uimindu-și părinții și toată șatra din Grochilă, pentru care așa ceva era nemaivăzut, de neimaginat pentru generația lor. Când șatra pleca peste vară (erau semi-nomazi, iernau în Ghijasa, altfel colindau peste tot, cu căruțele lor), Anton pleca și el, dar cât timp era șatra în sat, Anton făcea pe dracu-n patru să nu lipsească de la școală.

Așa se face că străbunicul meu, care era primar, l-a îndrăgit pe Anton l-a ajutat cu mâncare și cu haine, în iernile reci. Explicabil, pentru că ambii săi fii (bunicul meu și fratele său mai mic, Naftanail) erau grei de cap și total refractari învățăturii de orice fel (unul a rămas în sat, celălalt a devenit muncitor necalificat la o turnătorie de fontă din Sibiu, în timpul comunismului; cum s-ar zice, din mândrul primar Ioan Oprean, care luptase în 1917 la Caporetto, sub ordinele lui Erwin Rommel, și în 1918 la Viena, sub ordinele lui Iuliu Maniu, au ieșit doi ratați: un cioban și-un turnător!). Mai mult, Anton a devenit un flăcău înalt și voinic, cu mare succes la sexul opus (se pare că era și foarte frumos, cum sunt unii etnici țigani, atât bărbați, cât și femei), iar pe cei doi prăpădiți de fii ai primarului, pe Augustin și pe Naftanail, obișnuia să-i scape de bătaie, când băieții din sat le puneau gând rău; amândoi erau mici și slabi, dar bețivi, scandalagii și ”răi de pizdă”, cum se zice în popor. Nu e de mirare că Anton i s-a lipit de suflet lui Ioan, primar în Ghijasa de Sus pe vremea când ”timpul avea multă răbdare cu oamenii”, cum scrie Marin Preda.

Dar, în 1941, timpul n-a mai avut răbdare. Augustin Oprean a fost mobilizat și trimis în Rusia. Fratele lui, Naftanail, făcut peste noapte ucenic la uzină, a fost mobilizat pe loc și a scăpat de front. Anton a fost deportat în Transnistria, în lagăr, deși ar fi putut să fugă (cum au făcut mulți, deveniți haiduci prin păduri – s-au păstrat povești despre unul Bălan, care fusese în exact aceeași situație ca Anton!), dar preferat să rămână alături de familia lui și să-i împărtășească soarta, oricare ar fi fost. Datorită lui, a faptului că știa carte și că a știut să negocieze (de pe ce poziție, mă întreb?!) cu autoritățile române din Transnistria, șatra lui Anton a supraviețuit, în mare parte, iernilor din 1941-1942, 1942-1943 și 1943-1944 (ceea ce, din păcate, nu se poate spune despre mare parte a soldaților români și sași – Volksdeutsche! – din Rusia), iar în 1945, Anton și Augustin s-au regăsit în curtea primarului din Ghijasa de Sus.

”Măi, Gustine”, a întrebat Anton, ”mai ai desăgile alea pe care ți le-am lăsat în grijă, când m-or luat în lagăr?”. ”Apoi, mă Antoane”, a răspuns bunicul meu, ”suntem prieteni, sau nu suntem? Le-ai urcat la tata-n pod, la grindă, sau nu le-ai urcat? Du-te și coboară-ți-le!”. Anton s-a suit în pod și a revenit cu desăgile, radiind de fericire: ”Mă, Gustine, mă! Apoi, de-acuma, tu ești fratele meu bun, mă!”. Din cele două desăgi prăfuite și pline de colburi de păianjeni, Anton s-a apucat să scoată toate odoarele șatrei sale: pahare de argint, pahare de cristal în montură de aur, monezi de aur de pe vremea Mariei Tereza, cărți vechi, din pergament, legate în argint. O întreagă avere, strânsă cine știe cum, în cine știe câte generații de țigani nomazi, sarea pământului, cei mai săraci dintre săracii lumii. Un țigan avusese încredere într-un român, amândoi în Dumnezeu, și scăpaseră cu bine din cea mai mare catastrofă a secolului XX. S-au pus, deci, pe băut. Nu s-au mai oprit până au murit, Anton ceva mai devreme, prin anii ’80 bunicul meu ceva mai târziu, prin anii ’90. Niciunul n-a făcut nimic în viață. Anton avea deja cinci copii, bunicul meu avea patru fete, dintre care cea mai mică m-a născut pe mine, iar cea mai mare a fost de față la întâmplarea de mai sus și a trăit suficient cât să mi-o povestească.

Am întrebat-o pe mătușa mea, după ce-am ascultat până la sfârșit, de unde a avut Anton bani de băutură, mai ales în anii ăia teribili dintre 1947 și 1964. Citez răspunsul ei: ”L-or făcut membru de partid, că era om sărac și antifascist. Anton era cu colectivizarea pe sate, pe toată Valea Hârtibaciului, el o colectivizat toate satele săsești, oioio, o fo’ omul dracului, azi era în Parlament, dacă trăia, că tare deștept era de minte și bun de gură, fărănumaicât i-o plăcut beutura. Apoi, numai unul Dumnezeu știe câte-o fi pătimit în lagărele celea, mânce-i dracu’ de sasalăi, cu tot neamul lor nemțăsc!” (a încheiat tirada închinându-se la icoane).

Cam așa arată multiculti, dacă-l iei la bani mărunți. Désolé, mes amis!