Destinația zilei: domeniul Bellu

Degeaba! Dacă ai treabă în pitorescul oraș Urlați și vrei tu neapărat, de-al dracului ce ești, să mergi cu trenul, nu cu mașina sau cu microbuzul, degeaba cauți tren spre Urlați: nu există. Nici de la Buzău, nici de la Ploiești. Cu toate astea, urlățenii se plâng permanent de buzoieni și de ploieșteni, pe motiv că vin la băut în orașul lor. Dar de venit și de plecat, vin și pleacă cu trenul, nu cu mașina. Cum?

Simplu: orașul se cheamă Urlați, iar gara se cheamă Cricov. Ca să vă fie clar că și ceferiștii au puterea lor pe lumea asta: destul s-a râs de ei când anunțau ”Urlați, 3 minute!”, așa că, neputând să mute gara, i-au schimbat numele și-au scăpat de belea.

Apropo de nume, vă rog să nu mai râdeți ca proștii de localitatea asta: e foarte frumoasă și foarte veche, încă de pe vremea când ungurii și sașii avea drumul lor comercial, de la Brașov la Brăila, și treceau munții pe valea Teleajenului, adic-acum o mie de ani. Numele e unguresc, din aceeași mamă ca numele satului Orlat de lângă Sibiu (o să scriem și de el, că s-a umplut de pensiuni). Dar acum nu suntem în căutare de pensiuni, ci de conace, așa că ia să vedem ce găsim aici.

Ei bine, surprise-surprise, la Urlați se află domeniul Bellu, păstrat remarcabil de bine, chiar dacă sub formă de muzeu. Vreau să spun, de muzeu comunist, d-ăla care trebuie ferit cu orice preț de ochii publicului, nu pus în valoare și vizitat de cât mai multă lume (plătitoare!). Am mai avut o dată senzația asta, când am fost la ”muzeul orașului” din Balcik: un bulgar batrân, șchiop și ceacâr s-a ținut tot timpul după mine cât m-am preumblat prin cele patru camere, ca să nu fur ceva, vezi Doamne. (Aproape toate exponatele erau pietre de moară și alte pietroaie, en passent fie spus). La domeniul Bellu din Urlați, la fel: cu chiu cu vai, te lasă să intri, dar nu ai voie să te plimbi prin parc (o frumusețe de parc), iar dacă ești admis în sfânta sfintelor, adică în interiorul conacului (muzeul propriu-zis), toți paznicii locului se țin după tine cu cârdul, într-o tăcere sinistră (cred că-și țin respirația pe toată durata procesiunii).

Dacă te duci pentru exponate, mai bine lasă-te: pierzi timpul degeaba. Dacă te duci pentru domeniu, merită: e bine păstrat, deși un pic artificial. Dacă te-ai dus în Urlați ca orice om normal, să cumperi vin nou de anul ăsta, o să de trezești luat în râs de taica Nicu, în timp ce-ți trage vinul în canistre: ”Ai fost la Bellu, la domeniu? Prost ești, mă. Ce-ai văzut tu acolo e casa slugilor. Conacul s-a prăpădit în ‘77, la cutremur”. 

text publicat in Catavencii (noiembrie 2011)

California 2014: Silver’s at the Wharf, Fort Bragg

Dacă nu te duci cu treabă la Fort Bragg, mai bine nu te duce deloc: e-o fundătură uitată de oameni și de Dumnezeu, de care orice localnic încearcă cu disperare să fugă, să scape, să uite. Dar nu toți locuitorii sunt localnici.

Stăteam la bar, la Silver’s, și beam un Bushmills irlandez (există și spirtoase locale, dar îs mizerii), așteptând-o pe nevastă-mea; a venit, și-a făcut numărul (”Iar bei, mă, porcule?”), pe urmă ne-am așezat la masă. M-am uitat pe meniu și-am dat peste ceva care se cheamă ”corkage” (12 dolari, enorm!), așa c-am chemat-o pe chelneriță, s-o-ntreb ce și cum. Fata, foarte tânără și frumoasă, avea un ecuson pe care scria Amy, exact cum i se zice și nevesti-mii, care-a intrat imediat în vorbă cu ea, pe chestia asta. Ca să nu rămân pe dinafară, m-am băgat c-o-ntrebare (”Where do you think we are from?”) ce n-aduce nimic bun. Nici acum n-a adus.

Când a aflat că suntem români, pe Amy aproape c-a umflat-o plânsul, apoi, dracul știe cum, s-a apucat să trăncănească cu-a mea pe franțuzește, moment în care am rămas pe dinafară de-a binelea. Trăncăneala a continuat pe parcursul întregii mese, și când servea, și când debarasa, și când aducea nota, și când încasa, tot timpul. Cum nu mă băga nimeni în seamă, m-am burdușit cu Bushmills până m-a luat moțăiala, după care-am fost dus de consoartă la culcare și-am dormit somnul drepților (aș putea completa, tipic feminin, ”Pentru că merit!”, dar e penibil).

Iată povestea lui Amy, aflată a doua zi, pe trezie: venise în America dintr-un orășel siberian pe nume Kraskino, lovit rău de sărăcie după 1991, dar familia ei nu era de-acolo; străbunică-sa, matriarha, se născuse în Odessa și prinsese vremuri bune (de aici franceza lui Amy și simpatia ei pentru români), dar fiicele, nepoatele și strănepoatele ei se născuseră prin diverse sătucuri siberiene, din motive ușor de ghicit, care azi nu mai contează. Bătrâna ținuse cu dinții la ”blazonul” ei și-și ținuse clanul din scurt, cel puțin pe partea femeiască (limbi străine, clasicii ruși, noțiuni generale despre porunca a opta etc), iar când au avut ocazia, fetele au plecat la muncă cinstită în lumea largă, deși puteau alege o carieră de târfe la Shanghai, iar Amy a nimerit din lac în puț: din neantul Kraskino în nimicul Fort Bragg!

p.s. ”corkage” e-o taxă pe care ți-o ia restaurantul dacă vrei doar să mănânci, iar băutura ți-o aduci de-acasă. Știu ce fac: mă duc la Chez Denise c-o damigeană de neam prost, d-aia cu dop de cocean. Corkage, mânca-v-aș visele!

text publicat în numărul 33/2014 al revistei Caţavencii

Fiasco!

Safari West (dot com)

Sincer, mie nu mi se pare că 2015 a-nceput bine: peste tot războaie, terorisme, crize financiare, biliare, mă rog, numai nenorociri. Ba, colac peste pupăză, în seara asta aflăm și exit-poll-urile din Grecia, cine știe ce ne-o mai lovi și de-acolo, că oamenii ăia s-or fi săturat și ei de sărăcie, după ce-au păpat 240 de miliarde de euro (ajutoare! Pe mine de ce nu m-ajută nimeni cu-așa o sumă, păi dreptate-i asta?!). Drept care vă propun să ne-amintim de 2014, pentru că acum, din perspectivele ce se-anunță, douămiipaișpele începe să pară un an chiar simpatic. 

Nu știu alții cu ce s-au ales, dar mie mi-a priit grozav vizita la parcul Safari West, undeva pe Porter Creek Road, la nord de Santa Rosa, în California. Locul e destul de la țară, dar prețurile sunt umflate cu pompa, după părerea mea: treaba e că-n parcul ăsta ești lovit la buzunar pe motiv de dihănii africane. 

Adică, în afară de chestiile obișnuite (cazare, grătar, aer curat, seară ”tematică” pentru copii etc), aici ești suit într-un mașinoi deschis,

cu care te plimbă prin cele 300 de hectare ale parcului, unde hălăduie chestii: bivoli africani, 

girafe, 

zebre, 

antilope de mai multe neamuri, 

plus nenumărate veverițe cenușii, 

care n-au nicio treabă cu Africa, dar sunt imposibil de stârpit. Bine, numai veterinarii parcului sunt obsedați să le extermine, că pentru turiști e-o plăcere să le tragă-n poze din toate pozițiile. Ar mai fi și rinoceri albi, 

dar p-ăia nu-i lasă afară din țarcul lor, că sunt imprevizibili și supărăcioși, cică: unul din veterinari, un negru solid, ne-a arătat cicatricea cu care s-a ales după vreo juma’ de an de spitalizare, după ce un rinocer îl tăvălise puțin, când îi făcea o injecție. Dintre toate dihăniile alea, vă zic cinstit că cel mai mult mi-a plăcut de girafe, că-s prietenoase și tembele, exact ca mine. Una a vrut să-mi mănânce pălăria, 

care nici măcar nu era a mea, o furasem de la o nepoată; îmi uitasem șapca în cabană (mahmureala!), iar soarele ardea cu răutate, m-ar fi făcut carne de mici.

Am omis o dihanie care mi-a plăcut mai mult decât toate antilopele și girafele la un loc: e vorba de Kathleen, ghida 

(ceva de domeniul filmelor pentru adulți, doar că îmbrăcată). Ea a făcut toate eforturile imaginabile ca să nu ne uităm la ea ca la o bunoacă, ci ca la o profesionistă, dar nu i-a reușit (aproape) deloc: ne holbam ca vitele, mai ceva ca bivolii ăia africani (iar prin ”aproape” mă refer doar la sor-mea! Restul ocupanților mașinii, de copilași la boșorogi...). Unii erau mai timizi, dar alții băgau cu tupeu: ”Kathleen, zi-ne de viața sexuală la antilope!”. Ea se făcea că nu-nțelege, o dădea pe d-astea, că ce mănâncă, că sunt sperioase, că nu știu ce, dar golanii n-o lăsau să scape: ”Sexul, Kathleen, sexul ne interesează! Hai, nu fi sperioasă, zi-ne de sex, nu ne lăsa așa, neterminați!”. Cred c-au trecut-o toate apele pe biata fată până s-a văzut scăpată din turul cu cei din Europa de Est: poate-i greu de crezut, după filme și după toate alea, dar americanii sunt pudici și destul de bătuți în cap în materie de gagici – când un brazilian, de pildă, își pune mintea cu americancele, face prăpăd în jurul lui (hai să vă zic un secret: de la Kathleen știu asta!).

Pentru că seara a fost foc de tabără, 

iar acolo s-a produs și-o țâră de socializare între turiști și personalul parcului (nu atât de intimă pe cât ar fi putut fi, dar orișicât!). Vă vine să credeți că eroicii tupeiști de pe traseu au trecut imediat pe bere, iar pe ghidă o evitau ca niște puțoi? Nici n-aveau curajul să se uite la ea! Am fost scârbit de atâta lașitate și m-am băgat eu în seamă, iar Kathleen mi-a povestit câte ceva din viața ei, în timp ce se juca cu nepoată-mea 

(m-am dus cu copilul la înaintare, că doar nu eram tâmpit!). Nu m-am ales cu altceva, doar cu povestea și c-o seară de ținut minte. E, da, și c-o adresă de mail.

articol publicat în numărul 4/2015 al revistei Cațavencii

Munci si zile

Ma intreaba lumea daca-i greu la munca de jos. Ce sa zic? Cam e!

Domnul Gika față cu psihiatria

Presat din toate partile, n-am mai rezistat psihic si m-am dus la doctor, sa ma verifice la cap si sa-mi dea patalama ca nu-s nebun (desi, cinstit vorbind, cand ai nevoie de-un astfel de document... nu prea e bine!). Mai jos, redau discutia cu medicul, asa cum mi-o amintesc de-acum un an:

Gika: Buna ziua, dom’ doctor.

Medicul: Buna ziua. Luati loc.

G: Urata vreme! Urata rau, zau asa!

M: Da, ploua cu galeata... cu ce va pot ajuta?

G: A, dom’ doctor... pai la mine e grav de tot! Le am pe toate!

M: Care anume pare sa fie problema, mai exact?

G: Nu dorm.

M: Mereu?

G: Doar cand sunt treaz.

M (noteaza ceva): Deci puteti dormi doar daca consumati alcool?

G: Nu alcool, bere. Dar, da.

M: Si cam ce cantitate va ”adoarme”?

G: Fara ghilimele, dom’ doctor, ca io vorbesc serios!

M: Scuzati-ma. Cam ce cantitate?

G: Pai stiu si eu? Primele sase beri nici nu le simt. Pe la zecea parca ar fi ceva. De obicei adorm pe la a 13-a, ca e cu ghinion.

M: De ce?

G: Pai tocmai cand incep si eu sa ma simt bine?!

M (iar noteaza in carnet): Inteleg. Dar haideti sa mergem mai departe cu discutia. Puteti fi sincer, sa stiti. Genul acesta de consultatie se bazeaza in primul rand pe confidentialitate...

G (il intrerupe): P-onoarea mea ca la a 13-a!

M: Va cred. In afara de chestiunea cu somnul, mai aveti si o alta problema?

G (se foieste): Pai, dom’ doctor, cum sa va spun... Van zice ca beau prea mult.

M: Van?

G: Un baiat, nu-l stiti... vine si el cu noi pe munte.

M (noteaza): Da. Altceva?

G: Pai si Grecku zice ca beau prea mult.

M: Grecku?!

G: Un baiat, nu-l stiti... vine si el cu noi pe munte.

M (isi scoate ochelarii): Da. Mai sunt si alti baieti pe care nu-i stiu?

G: Ar mai fi Jenica.

M: Si?

G: Pai si el zice ca beau prea mult.

M: Altcineva?

G: Julius, dar asta nu se pune, ca bea mai mult ca mine, doar ca nu vrea sa recunoasca.

M: El e ultimul pe lista?

G: Ce, dom’ doctor, ma luati la misto? Le malade au petite papier? Am mai citit si eu cate ceva, sa nu credeti ca!

M: Ma scuzati.

G: Astia-s toti. Adica, astia-s aia care merg pe munte si-mi zic ca beau prea mult.

M: Da... sa inteleg ca exista si unii care nu merg pe munte si care va spun acelasi lucru?

G (se foieste): Nu... adica, da, intr-un fel. Nevasta-mea! Dar (fericit) ea nu merge pe munte!

M (noteaza): Da. Inteleg. Altcineva?

G: Tot asa? Care nu, dar zice ca...?

M: Da.

G: Vasile.

M: Vasile?

G: Asta nu e cu muntele, are altele... cu el merg la copaci.

M: Copaci?!

G: Copaci. Da’ nu aici, in Anglia... e o chestie, va explic alta data.

M: Ma rog. Altcineva?

G: Sor-mea.

M: Da. Altcineva?

G: Taica-meu mai zicea, dar nu mai zice, saracul, c-a murit. Cancer. Glioblastom.

M: Imi pare rau. Altcineva?

G: Astia-s toti.

M: Sunt cam multi cei pe care i-ati ”mobilizat” cu problema asta...

G: Pai asta nu-nteleg nici eu, dom’ doctor! Ce sar astia toti cu gura pe mine, de parc-as bea pe banii lor?!

M: Poate ca vor sa previna o problema de sanatate. La dumneavoastra!

G: Ce sanatate, care sanatate, unde sanatate? Ca beau si eu, acolo, doua-trei beri...?

M: Treisprezece.

G: Cate intra!

M: Seara de seara.

G: Ca s-adorm!

M: Si dormiti bine?

G: Dorm binisor... nu prea dorm bine, de fapt. Adica dorm groaznic, mai exact.

M: Cosmaruri?

G: Cosmaruri, da’ cu alea m-am obisnuit. Chestia e ca ma trezesc.

M: Toti ne trezim la un moment dat din somn.

G: Iar ma luati la misto? Ma trezesc pe la trei dimineata, asta vreau sa spun!

M: Scuzati-ma. Si pe urma?

G: Pe urma zac acolo, ca porcul in padoc. Am numai ganduri in cap, ca viermii-ntr-o pisica moarta. Chiar, dom’ doctor, ce-or gandi porcii, cand stau ei asa, tolaniti cu anii in propriul jeg, in propria mizerie...?

M: Dumneavostra sa-mi spuneti.

G (filozofic): N-apuca sa gandeasca ei prea mult.

M: Nici dumneavoastra n-o sa apucati. E totusi bine c-ati venit la consultatie din proprie initiativa... de obicei, pacientii intr-o stare atat de grava sunt adusi de familie, uneori chiar cu forta.

G: In ce stare grava?!

M: Sunteti un om foarte, foarte bolnav. Aveti nevoie urgenta de ajutor, sper sa nu fie prea tarziu; va prescriu acum niste pastile...

G: A, nu! Pana aici! Eu nu iau pastile. N-am mai luat din clasa a treia!

M: De ce?

G (mandru): Pastilele-mi distrug flora intestinala!

M: Atunci, va prescriu sedinte de psihoterapie cu cea mai buna psihoterapeuta din Bucuresti, care o sa va...

G: Care n-o sa ma nimic. Eu nu discut cu femei.

M: De ce?

G: Am inceput sa muncesc in 1997, dom’ doctor, cand m-am intors din armata. Am avut numai sefi femei. Am rezistat greu, greu de tot, al dracului de greu. Pana in 2006, cand m-am apucat de publicitate. Unde am avut tot numai sefi femei, da’ scorpii, nu asa! Alea dinainte fusesera mici copii. In 2012 m-am apucat de televiziune: seful, o femeie. Mi-am dat demisia dupa un an. De-atunci lucrez la copaci, cu Vasile.

M: Mda. Atunci, putem incerca niste sedinte de acupunctura, care…

G: Care nimic. Nu suport acele.

M: De ce?

G: Am fost crescut de un securist, dom’ doctor. Ai mei munceau ca disperatii, n-aveau cu cine sa lase copiii, cam ca-n ziua de azi, cu capsunarii astia. Si-ai mei aveau o ruda, un securist nenorocit, dat afara de la Securitate ca era prea prost, si l-au rugat p-asta sa ”aiba grija” de mine, cat erau ei la serviciu. Si asta avea glume in el: ma intepa.

M: Cu ce?

G: Cu pixul. Cu creionul. Cu batul de chibrit. Cu compasul. Cu scobitoarea. C-un maner de perie. Cu…

M: Ce perie?

G: De spalat sticlele pe dinauntru… asta va intereseaza? Ce perie?!

M: Voiam doar sa va intrerup enumerarea, c-am intuit ca va dura, iar ideea am inteles-o. Ce n-am inteles, insa, este motivul pentru care va intepa cu toate obiectele de-i cadeau la-ndemana.

G: Individul era de la tara, iar taranii considera foarte spiritual sa ”sperii” pe cineva. Eu am fost intotdeauna foarte nervos, chiar la varsta aia, si tresaream cumplit cand ipochimenul ma intepa cu scobitoarea in coaste… ceea ce-l facea sa se talaveasca de ras.

M: Da… inteleg. Ma gandesc cum as putea sa va ajut (se gandeste). Ce-ar fi daca, in loc sa beti 13 beri in fiecare seara, sa va faceti un abonament?

G: Abonament am. Sunt abonat la Fire Club din Centrul Vechi. Am card de membru, am reducere, am tot ce-mi trebuie, ma stiu chelneritele, ma stiu barmanii, imi dau si pe datorie… nu-mi spuneti nimic nou.

M: Voiam sa va sugerez, de fapt, un abonament la o sala de fitness. Cred ca vi s-ar potrivi. Cu doua ore de antrenament in fiecare seara, cred ca veti putea adormi si in absenta ”normei” de bere!

G: Mda. Am avut asa ceva. In anii 2000, la inceput. Vreo sase luni am mers la sala, seara de seara, de-ajunsese maica-mea sa se supere rau pe mine, ca nu ma mai duceam deloc pe la ea… nu ma mai vedea aproape deloc. Stiti cum sunt mamele. Ori de cate ori ma duceam pe-acolo ma certa ca nu ma duc, iar cand nu m-am mai dus, ma teroriza cu telefoanele. Cand veneam de la sala si intram la mine-n casa, mai intai scoteam telefonul din priza si abia apoi ma descaltam. Asa cu sala!

M: Dar a functionat!

G: Doar o vreme. Pana a murit maica-mea. Fulgerator. Anevrism cerebral. Atunci m-am lasat si de sala si de tot, atunci au inceput si cosmarurile… insomnii aveam eu inca inainte de asta.

M (nelamurit): Dumneavoastra aveti probleme cat se poate de grave si veniti la psihiatru pentru ca zice Van ca beti prea multa bere?!

G (privind in dreapta, spre fereastra): Aiurea, dom’ doctor! Sunt sanatos tun. Da’ unde era sa stau si eu pana trece ploaia asta?

De ce nu raspund la numere necunoscute

Simplu. Pentru ca m-am saturat. Intai, pentru ca dupa ce-am postat un anunt pe www.crestinortodox.ro, n-am mai putut sa-l sterg! Respectivul loc de veci, pentru care pusesem eu anuntul, a fost demult donat, dar administratorul site-ului nu permite stergerea unui anunt care nu mai este de actualitate. Iar eu sunt sunat de aproximativ 14 luni de pe numere necunoscute, cu acelasi text: ”Domnu’ Mihai, vreau eu locul ala de veci din cimitirul Metalurgiei!”. La inceput am fost politicos. O data, de doua ori, de zece ori. Pe urma n-am mai fost. Cu exact acelasi rezultat, ca oamenii care sunau n-aveau de unde sa stie unii de altii, evident.

Ca si cum nu era de ajuns, de vreo 10 luni ma suna si o firma de recuperatori (https://getbacksa.pl/ro/), care vor de la mine o suma enorma, ceva gen 10 ron. Cum am ajuns eu sa le datorez banii astia? Iata cum. Am vandut un apartament. Inainte de a-l vinde, am reziliat contractul Telekom de la acea adresa (contractul nu era pe numele meu!). Bun, toate actele fiind in regula cu Telekomul, apartamentul a fost preluat de noul proprietar, iar la vreo trei luni de la asta, cei de la Telekom s-au trezit sa emita inca o factura (nimeni nu stie ce-au facturat ei acolo!), pe care, evident, nu le-a platit-o nimeni, nici eu, nici noul proprietar al apartamentului, nici raposatul titular al fostului contract Telekom. Dar de atunci pe mine m-a dat Telekomul pe mana recuperatorilor, care ma suna zi si noapte. Cand nu ma suna, imi trimit sms-uri. Lingusitoare, amenintatoare, de felicitare etc.

Si acum ajung la subiect. A trebuit sa trec de 40 de ani si sa patimesc ce patimesc de la ortodocsi si de la recuperatori ca sa ma vindec de complexul Fat-Frumos. Ce e ala? Explic imediat.

Simplificat la maximum, complexul Fat-Frumos este starea de asteptare in care intra o femeie odata cu pubertatea si din care, in cele mai multe cazuri, nu mai iese pana la moarte. Cum vine asta?

Uite asa. Orice fata care devine adolescenta se simte, in sinea ei, femeie. Dar ca sa fie acceptata ca femeie, are nevoie de un barbat care s-o confirme. Asa ca ea incepe sa-l astepte pe barbatul asta, sa apara de undeva. In imensa majoritate a cazurilor, Fat-Frumos nu poate veni din cercul cunoscutilor ei (vecini, colegi, prieteni de joaca, de sapa, de sezatoare, etc), asa ca ea il asteapta sa vina de altundeva, din alta parte, din neant, din mama ma-sii. Aceasta ”stare de asteptare” este cea descrisa de mitul Zburatorului, care exista la toate culturile omenesti, in diferite forme (foarte diferite, la drept vorbind, dar usor de recunoscut). Starea de asteptare in care fetele/femeile/babele isi petrec intreaga viata este intrerupta de mici perioade de indragosteala, urmate invariabil de dezamagire (odata cu dezamagirea si dez-indragosteala se reintra in faza de asteptare).

Toate astea sunt foarte clare si se stiu.

Ce se stie mai putin este ca, odata cu revolutia comunicationala ce ne-a cuprins, noi toti, femei si barbati deopotriva, ne-am molipsit de complexul Fat-Frumos. Nu in egala masura: cu cat viata unui om (barbat sau femeie) e mai goala, cu atat complexul e mai puternic. Cu cat omul in chestiune e mai ocupat si mai multumit de viata lui, cu atat complexul e mai slab – dar de disparut nu dispare niciodata.

Pentru barbati, el ia de obicei forma turismului, a calatoriilor in general: plec departe, departe, si cine stie ce se poate intampla! Cine stie ce Cosanzeana hustler sare direct pe mine, de sub patul din camera de la hotel...

La femei ia, cel mai frecvent, forma telefonomaniei. Adica, persoana in cauza sufera cumplit daca pierde un apel telefonic, cu atat mai abitir daca e de la un numar necunoscut (cine stie cine ar fi putut fi! Poate chiar El..?!). Un alt simptom este refuzul de a seta telefonul pe silent, chiar si in situatii de necesitate (la teatru, la concert, la film, la culcare etc). Desi buna-cuviinta ii sopteste ceva femeii in ureche, complexul Fat-Frumos ii sopteste cu totul altceva.

Si, de obicei, castiga.

Acum, in urma experientei de neraspuns programatic la absolut orice numar necunoscut, pot spune urmatoarele: in 11 luni de cand imi aplic ”tratamentul”, a fost intr-adevar o situatie in care chiar ma cauta cineva care avea nevoie de mine. Una. Daca sunt sunat, in medie, de 5 persoane pe zi, asta inseamna ca am avut cam 1650 de convorbiri telefonice in astea 11 luni. Care, fiind de la numere cunoscute, putem presupune ca erau necesare. Faceti si singuri raportul convorbirilor necesare: 1650 la 1!

Cred ca nu mai e nevoie de concluzii. Complexul Fat-Frumos nu e pentru mine. Pa!

Valea Adanca, 1 Mai 2015

Am sa fiu scurt, deoarece nu am chef sa mai consum inspiratie pe niste ingrati ca voi: de Ziua Muncii ne-am adunat pe strada Odobesti, unde Amalia ne-a fotografiat de la balcon (nu stiu de ce!), ne-am urcat intr-un Volkswagen Jetta care nu apartinea niciunuia dintre noi, apoi am plecat spre autostrada. ”Spre”, nu ”pe”, fiindca ne-am oprit la Auchan, la cumparaturi tipice de romani nehaliti: mici, somon, nisetru, vita, oaie, dovlecei. Asezonament pentru gratar, evident. Am dat pe ele o gramada de bani, evident – si asta in conditiile in care n-am agonisit niciun strop de bere! Am plecat spre Cernavoda, am trecut acolo Dunarea, apoi podul peste Canal si-am oprit fix in parcarea de la Billa. Pentru bere, evident. 

N-am luat multe, doar vreo 50 de bucati, de toate felurile (Danel a tinut mortis sa si le plateasca separat. Amanunt deocamdata nesemnificativ). Din Cernavoda am luat-o spre nord, de-a lungul Dunarii, prin sate: Seimeni, Dunarea, Capidava... stop. 

La sugestia lui Jenica, am oprit si ne-am bagat la turism, adica sa vizitam cetatea antica, ma rog, ce-a mai ramas din ea, ca n-a mai ramas aproape nimic. Oter avea si el o problema: daca toata Dobrogea e plina de piatra, de ce s-au scremut constructorii cetatii sa faca anumite parti din caramida?! 

I-am raspuns sincer ca nu stiu. Pacat ca n-am adaugat, pe urmele nemuritorului Jenica, ”dar nici nu ma intereseaza!”, pentru ca adevarul e ca ma interesa. Dar, fara informatii, am ramas la ”nu stiu”. Ce era sa fac?

Ne-am intors la masina, numai bine ca sa se lipeasca de noi o fetita. Ne-a spus, ne-ntrebata, ca pe ea o cheama Ana-Maria Sarbu, si pe chestia asta a primit o ”eugenia” si o banana. 

De la mine, evident, ca scartarii astia nu i-au dat nimic. Mai mult, dupa ce-am plecat din Capidava, Danel a oracait plin de incantare: ”Taceti, ba, c-a agatat Michihausen!”. Nu va grabiti sa-l judecati pe Danel. Asta a fost doar prima din vorbele sale de seama din acest 1 Mai.

Drumul pana la Greci 

e foarte misto, il recomand (oricui nu e-n criza de timp, evident, c-atunci e mai bine pe la Braila): Topalu, Tichilesti, Horia, Closca, intersectia cu  drumul 22 A, Garliciu, Daieni, Ostrov, Peceneaga, 

Traian, Cerna, hanul turistic de la marginea drumului, apoi dreapta pe drumul spre Greci.

Intram la Nea Ion in curte, punem berea la racit, baietii accepta oferta doamnei Dana (ciorba!), eu nu, c-aveam treaba. Dupa ce leorbaie trei farfurii (si zicea ca nu i-e foame...) Oterul se culca, Danel trece pe tuica, eu aprind gratarul, iar Jenica a iesit ”la plimbare”, ca tot plouase cu galeata si era strada plina de noroi. Dar il stim cu totii pe Jenica. E de neoprit!

Cat timp Danel se tot contra cu Nea Ion daca ce bea el acolo este ”tuica” sau ”caisata”, eu am pus nisetrul pe gratar (tura I), apoi somonul (tura II), iar carnea si micii i-am lasat pe a doua zi. Stiam eu cum o sa venim de pe traseu... si am avut dreptate. Dar nu in felul in care credeam!

Pentru ca, de ce. Dupa o cantitate nedeterminata de caisata (3 paharute?) Danel a trecut pe bere. Si a-nceput haosul. Intocmai cum ne tot ameninta: ”Michihausen, facem haos!”. Nu a fost nevoie si de mine, Danel a fost destul, poate chiar prea mult: cu  Nea Ion s-a-nteles el cum s-a-nteles, dar pe urma a-nceput sa sune cunostinte din Bucuresti: urlete, racnete, amenintari cu moartea etc. 

Pana cand doamna Dana nu l-a dat afara din curte, nu s-a potolit; e drept ca nici dup-aia, dar fiind pe ulita, nu-l mai auzeam noi si ne puteam concentra fiecare la ce facea in clipa aia: Jenica si Oter la mancat, eu la baut. Ce beam? Pai berile lui Danel, aia beam. Pentru ca el era deja scos din circuit – l-am mai vazut. Iar berile mele le pastram pentru sambata seara, ceea ce a fost o decizie foarte inteleapta.

Intr-adevar: Danel s-a-ntors frant de osteneala dupa dialogurile lui telefonice si s-a culcat direct. Oter l-a urmat dupa putina vreme, asa ca la beri am ramas numai Jenica si cu mine. Dar la 11 noaptea am dat stingerea, c-a doua zi aveam traseu.

Care, in teorie, este ridicol de simplu: 

urci pe traseu marcat pana in varful Tutuiatu 

(467 de metri deasupra nivelului marii, ne-am amintit de avertismentele sarmanului Julius, zis si Vaduva comunismului: ”Luati-va mastile de oxigen! Si-aveti mare grija sa nu va-ntalniti cu Yeti!”), apoi drum forestier prin padure, pe directia generala sud-sud-vest, pana la varful Negoiu (403 metri), de unde incepe traseul de coborare de pe Valea Negoiu. 

Marcat si asta, si inca foarte bine. 

Coborarea te scoate in drumul agricol zis ”Drumul Grecilor”, de unde te intorci frumusel in sat. Simplu ca vaca!

Ei bine, nu. Gre-sit! Pentru ca tot ce vrea omul care face traseul asta e sa coboare pe la celebrul ”canion” de la Valea Adanca, pe care, din pacate, nu-l nimereste nimeni. Pentru ca nu se vede! Il poti vedea de jos, din Drumul Grecilor, dar sus pe masiv esti in plina padure, nu vezi nimic. 

Smecheria care e: Valea Negoiu se coboara fie pe traseul Chediu (mai la nord), fie pe traseul Cozluc (la sud). Din pacate, nici unul din ele nu e ”canionul”: intre Cozluc si canion mai este un pinten de munte, zis Secarul. Daca nu treci de Secarul asta, nu ai nici sansa de-a nimeri canionul Valea Adanca. Iar noi, evident, nu l-am nimerit!

Mai e o chestie, si cu asta inchei partea de traseu: intre Valea Adanca si drumul principal (22 D, Macin – Cerna), mai este un masiv, numit Priopcea. Deci, pentru cei care calculeaza ca fac traseul si pe urma ies la autostop: don’t! Mai sunt trei ore bune de la Drumul Grecilor (punctul ”Pietrele Mariei”, sa zicem) si locul de autostop de la Pasul Priopcea. Daca ai un prieten ce te poate astepta cu masina, atunci e altceva. Dar daca n-ai...

Noi n-aveam. Am revenit in sat pe Drumul Grecilor, ne-a plouat binisor (am pus pelerinele, ne-a durut la basca), ne-am intors la Nea Ion in curte si-am dat drumul la gratar. Mici, oaie, vita, bere si un sut in cur, altceva nu le-am dat baietilor, ca nu meritau, c-au carait tot drumul, in frunte cu Danel (”Michihausen, nu mai beau in viata mea! Oare ne mai da ciorba doamna Dana?!”). De precizat ca de data asta am ramas pana la unu noaptea. Si tot Jenica si cu mine, ca sa vezi dracie!

Duminica am plecat cu noaptea-n cap, pe la 12 (Oterul a facut urat, ca era sculat de la 7. Ce-am mai ras!), si-am luat-o spre Dobrogea interioara, de era sa rupem masina; intre Ramnicu de Jos si Gradina am zis ca aia e, chemam un tractor sa ne ia la shtanga. Cum, necum, am ajuns pana la urma si la Cheile Dobrogei, 

unde am facut pauza de traseu, 

apoi am continuat pana la manastirea Ioan Casian, 

si in final am dat de drumul al bun, care ne-a scos in autostrada A 4. Din momentul ala, nimic de povestit. Doar c-am platit peajul la Cernavoda prin sms. Ceea ce, dealtfel, facea toata lumea. Nici macar aici n-am fost originali!

Sa nu uit: am cautat canionul de la Valea Adanca si acum 6 ani, in 2009. Cu acelasi rezultat. Io zic ca suntem chiar prosti. Parerea mea!