Le Lock Groove, Paris

Trebuie precizat de la bun început că nu știu dacă Le Lock Groove mai există. Poate că da. Sau poate că nu, cum i-o fi fost norocul. Tot ce știu e c-acum vreo nouă ani, imediat după aderare, eu i-am fost norocul, și asta nu e vorbă goală. Ce alt bar parizian se putea lăuda cu un barker ca mine, care să-i aducă clienți de la primele ore ale dimineții? Am zis „primele”. Adică șase jumătate, șapte... opt. Nici măcar nu exista barman, ca să nu zic de chelneriță, care să accepte să vină la muncă la orele alea: patronul ajunsese să doarmă acolo, să fie pe baricade când începeam să vin cu primii frânți, pe care să-i îmbete la loc și să le ia banii. Da, a fost o afacere bună. Am fost o afacere bună!

Aveam cazare și mâncare asigurate pe trei luni în Paris, doar că n-aveam nimic de făcut, doar să mă plimb; nu-i genul meu. Sau sparg bani, sau produc bani, dar să vegetez așa, pe mic, nu sunt în stare. Trebuia să fac ceva, orice. Dar, pe de o parte, pentru métro, boulot, dodo n-aveam acte, iar pentru ceva la negru n-aveam destulă franceză-n gușă, așa că până la urmă m-am lipit de negrii din cimitir, din Montparnasse. Ce, ei nu sunt oameni?! Și încă ce oameni: fiecare punea jos 10% din salariu, iar eu făceam toată treaba în locul lor. Nu chiar toată, dar oricum: curățam și adunam totul, făceam grămezi, iar ei veneau cu mașinuțele lor electrice și încărcau (la încărcat puneam și eu mâna). 

Nu de-aici ieșeau banii, ci din morți: nu știu cine-a scos moda asta să te-mbeți în cimitir, dar vă garantez că e-o adevărată epidemie (mă rog, era, poate-ntre timp s-o mai fi domolit). În fiecare dimineață trebuia să trezesc din somn tineretul progresist care își adusese prinosul în amintirea diverșilor guru, apoi căzuse beat mangă, la datorie: Pascin, Maupassant, Gainsbourg, Cortázar, Sartre, Leblanc erau printre cei mai „productivi” morți din cimitirul meu, și dacă vreți să știți, erau și câțiva români parcați acolo de la care mai pica câte ceva, când și când, dar mult mai slăbuț. Într-un sac puneam sticlele de tărie începute, care aveau dop, și cutiile de bere nedesfăcute, plus toate țigările pe care le găseam; sticlele începute de vin și de bere le vărsam, că doar nu voiam să otrăvesc lumea. Pe mahmurei îi pilotam binișor la Groove, lângă cimitir, unde-i prelua patronul, oferindu-le inițial cafea (o să râdeți, dar mulți beau cafea, își reveneau și plecau) și țigări la suprapreț. Negrii mei erau musulmani, toți, așa că nu se atingeau de stocul de băutură colectat de pe morminte, ci îl vindeau cu bucata tinerilor care veneau la priveghiul din seara următoare. Na, că mă ia și plânsul. Parisul! Tinerețea!

articol publicat în numărul 50/2016 al revistei Cațavencii

La Mer du Nord, Bruxelles

Am om! Mă credeați tâmpit?! Am om infiltrat la Bruxelles, în structuri: nimic nu se petrece fără ca eu să aflu de îndată, vorba lui Vlad Țepeș din filmul omonim (cu Ștefan Sileanu în rolul principal, ca să nu uităm niște chestii). Omul meu a primit sarcina de supremă încredere să mă informeze în ce baruri beau europarlamentarii, că din ce bani beau, nu-mi pun problema (șase mii de euro pe lună, salariul în mână, plus patru mii, alocația pentru cheltuieli, plus mizilicurile personale – deconturi, indemnizații, ce-o fi, că dacă nu curge, pică); dar n-a reușit să se achite de sarcină. Ce-o fi fost așa greu să meargă într-un bar de parlamentari, să se asigure c-acolo beau, nu în altă parte, apoi să iasă afară și facă o poză-două? Mie nu mi se pare greu, dar poate am așteptări prea mari. 

Iată ce-a înțeles omul meu: că să afle unde mănâncă domnii aștia și să afle și meniul. Sincer: asta-i spusesem eu?! Dar, mă rog, asta am, asta bag în revistă: cică La Mer du Nord este un restaurant „nu foarte de fiță” (ce naiba înseamnă așa ceva?!), undeva pe lângă Sainte-Catherine (nici asta nu știu ce e), cunoscut de localnici și sub numele lui flamand (Noordzee), renumit mai ales pentru „tonul puțin pătruns” (din nou, nici asta nu știu ce înseamnă). 

Am intrat pe site-ul lor și m-au apucat pandaliile: mizeria asta nu e niciun fel de bar, cârciumă, bodegă, locandă, boozerie și nici măcar restaurant, este un take-away cu trei mese „la varice”, unde, dacă reușeam s-ajung în Bruxelles, nu m-aș fi dus să mănânc nici dacă mi-ar fi dat gratis. Sărac, sărac, dar am și eu demnitatea mea!

Planul era simplu: l-aș fi căutat acasă pe Dan Alexe, că știu unde stă (bine, cine nu știe unde stă maestrul?!) și l-aș fi rugat să-mi dea o dedicație pe cartea „Dacopatia și alte rătăciri românești” (Humanitas, 2015). Nu pentru mine! Ci pentru Jantă, amicul: acum aproape zece ani, l-am chemat pe la ziua mea (la „Zet”, în spatele tribunalului) și el m-a cadorisit cu „Dacia Preistorică” a lui Nicolae Densușianu (Arhetip, 2008), ca să-și bată joc, să mă umilească în fața gagicilor; nu-l iert în veci! Tocmai el, care n-a mai citit nimic de-acum 30 de anișori?! A, că-ntre timp a făcut facultăți pe șpăgărilă, asta-i separat; așa-i când ești conectat la sistem și vrei, nu vrei, faci bani. 

Pregătisem un text demantelant psihic, pe care Dan Alexe, la rugămintea mea, i l-ar fi transmis sub formă de dedicație. Dar n-a fost să fie. Am rămas cu La Mer du Nord și cu tontul meu din Bruxelles, să mă spăl cu el pe cap.

p.s. Nu vă stresați pentru Jantă, că e bine: s-a înscris la doctorat. Are balta pește!

articol publicat în numărul 49/2016 al revistei Cațavencii

Reno, Deva

Nu vreau să spun că Deva este un oraș „mini”, vreau să spun că eu am fost un băutor mini, pentru c-așteptam să plece trenul, așa că nu puteam s-o comit di granda, ca de obicei. Am mers pe mic. 

Dar s-o iau cu-nceputul: fără să am nicio idee despre identitatea lui Liviu Giosan, i-am citit un articol și am reținut nou-creatul substantiv colectiv „leneșime”, opera domniei-sale (respect!). Adică românii sunt săraci nu numai pentru că-s proști, hoți, murdari și bețivi, dar și pentru că sunt – atenție! – leneși. Adică nu vor să se ducă la serviciu. Mă recunosc perfect, dar dați-mi și mie dreptul la cuvânt, domnu’ Giosan!

Pentru c-am ales să muncesc în acord, nu mă duc la serviciu, pentru că n-am serviciu. Am lucrări. Dacă aș avea serviciu, aș fi plătit la lună: fac, nu fac, la zi-ntâi îmi intră banii-n cont, pentru c-am fost, nu-i așa, la serviciu. Când muncesc în acord, sunt plătit la bucată: asta costă atât, am făcut lucrarea, îmi iau banii, am plecat. Unde am plecat? Păi, la Deva am plecat, că de-acolo restul echipei s-a despărțit de mine, ei spre Cluj, cu mașina firmei, eu spre gara din Deva, de unde mi-am cumpărat bilet de București și-am lăsat sacul la biroul de bagaje (foarte modern), iar pe urmă n-am mai avut nimic de făcut. Și ce să faci în Deva când n-ai nimic de făcut? Păi, sau te duci la Cetate, sau te duci la ștrand; dacă-i vremea bună, le poți face pe-amândouă. 

În ceea ce mă privește, vremea era încă bună, dar n-am știut unde-i ștrandul, așa că m-am mulțumit cu Cetatea și c-o vizită prin cimitir, cum fac de fiecare dată când ajung în orașul ăsta (am eu o chestie cu cimitirele). Acolo m-am întâlnit c-un turn extraordinar, spectral, plin de cuiburi de ciori (de povestit și ăsta cândva), c-o seamă de babe profund nespălate pe picioare și cu Kelly Ian Edward, a cărui poveste e atât de utilă, încât îmi vine s-o păstrez doar pentru mine: pentru că și el a ales să muncească în acord, Ian macaragiul a umblat prin toată Europa după lucrări, câștigând bani buni și destupându-se mereu la minte, c-așa e când nu-ți duci viața în același birou nenorocit, zi de zi, zi de zi, zi de zi. Ceasul rău nu l-a ajuns nici în Franța, nici în Italia, nici în Germania, nici în Letonia, ci tocmai în Deva: accident de muncă pe șantier, alții au scăpat, el nu. 

Era 29 septembrie, ziua lui de naștere, așa că m-am dus la terasa Reno și am cerut două beri. Una pentru mine și una pentru Ian macaragiul, colegul meu necunoscut. Am băut amândoi.

articol publicat în numărul 48/2016 al revistei Cațavencii

El Dorado, Kurfürstendamm

Cică nu te poți numi băiat-băiat dacă n-ai băut măcar o bere pe Ku’damm. I-auzi! Înțelegem și noi, senilii aștia trecuți de 40 de ani, că e frumos să fii hater și fetele te iubesc și-ți presară patul cu petale de trandafiri (sau cu cocaină, nu știu, că n-am ținut pasul), dar dați-ne voie să facem o foarte măruntă observație: prioritățile se schimbă în timp. Poate că e firesc ca haterul să dărâme lumea cu barosul ca să-și facă el loc, dar după aia observă cu munca abia începe: trebuie să-și apere locul abia câștigat de asaltul altor hateri, mai tineri, mai energici, mai motivați, mai nemiloși, mai distructivi, mai. Și-atunci, la ce bun?

În ceea ce mă privește, tâmpenia asta cu berea de pe Ku’damm e foarte ușor de demolat chiar și fără baros, ceea ce am să și fac acum, chiar dacă asta mă transformă în inamicul public numărul unu al ardelenilor, dar adevăru-i adevăr. 

Aflați, români: după 1989, țara era foarte săracă. Oamenii încercau disperați să supraviețuiască; nu contează cum, oricum. Bucureștenii au luat en masse drumul Istanbulului, care c-un sac cu miez de nucă în spinare, care c-o sacoșă de rulmenți, care c-o valiză cu Omagii, care c-o bicicletă-ntre picioare, mă rog, cu ce-a putut omul să fure mai cinstit. Timișorenii au luat drumul Belgradului, ieșenii pe cel al Varșoviei (și mai ales pe-al Szczecinului, dar asta altă dată), craiovenii pe-al Sofiei, enfin. În schimb, mândrii fii ai Ardealului au plecat boierește spre Berlin, fără saci, sacoșe, valize, biciclete, dar cu portofelele pline de bani împrumutați de la cămătari, iar de-acolo s-au întors cu mii și zeci de mii de mașini second-hand, care cumpărate, care găsite, care reparate, care furate cu tot cu acte sau chiar cu tot cu proprietari, după cum i-a fost omului norocul. Cu acele mașini „aduse” de ardeleni s-a înnoit peste noapte flota auto a țării, ceea ce a fost un prim pas, foarte concret, spre civilizarea pitecantropilor comuniști care eram atunci, da, recunosc. 

Dar tot acele mașini i-au reconfigurat pe ardeleni la creiere, vorba lui Ilarion Ciobanu, că pân’ atunci erau oameni ca toți oamenii și după aia au ieșit din crisalidă vasiledânci, că parcă-mi și pare rău, vorba ceea, amicus Plato, sed magis amica veritas. De-atunci îi auzi pe clujeni: „Să vorbești de la egal la egal cu mine abia după ce-i bea și tu o bere pe Ku’damm! Altfel, diferența e prea mare…”.

Am băut patru beri la El Dorado, Kurfürstendamm, 203. Așa, și?

articol publicat în numărul 47/2016 al revistei Cațavencii

O Sr. Bife, Lisabona

Oamenii sunt de două categorii: cei care-i împart pe oameni în categorii și cei care nu-i împart (în ceea ce mă privește, eu fac parte din prima categorie, așa că am dreptul să continui). Una din categorii este cea a oamenilor care văd legături (în opoziție cu cea a oamenilor care nu le văd). Nu vedeți legătura cu titlul acestui articol? Imediat! De câte ori nu v-a zis un prieten (sau cunoscut, sau dușman) „X n-are nicio legătură cu Y”? Exemplu: „Sushi-ul din România n-are nicio legătură cu sushi-ul de la mama lui”. Sau: „Schiul din Austria n-are nicio legătură cu schiul din România”. Exemplele sunt nenumărate și la-ndemână, nu insist, mai ales că poziționarea este evidentă: „Vezi că eu am fost în Japonia și tu nu, deci eu sunt șeful tău”. Sau Austria. Sau Canada. Sau Olanda. Sau Budapesta. Oriunde, numai străinezia să fie! E aici un foarte ciudat mecanism psihic construit de români, prin care mirositul bășinilor altor națiuni devine motiv de fală pentru mirositor. Probabil că acum o sută de ani la fel se fălea cel ce fusese peste deal, pân’ la moară. Popor complexat, ce să zici. Mese puține!

Ei bine, eu văd legături peste tot. Și dacă nu le văd, le fac: mie Lisabona mi se pare că seamană cu Bucureștiul. Puteți să râdeți, dar: au lisabonezii patru linii de metrou? Și noi tot patru. Au un Centru Vechi plin de cârciumioare ’oațe? Și noi tot ’oațe. M-am îmbătat clește la București? M-am îmbătat și la Lisabona. Iată c-am găsit trei asemănări în mai puțin de 30 de secunde!

Fernando, patronul, e însurat c-o olteancă din Calafat, femeia dracului, nu-l lasă să pună gura pe alcool; da’ ce, Fernando-i prost? Nu bea strop toată ziulica, dar seara, la muncă, n-are ce să facă: el e barker la propriul său restăurănțel (cinci mese!), și trebuie să ciocnească cu fiece client pe care reușește să-l ademenească înăuntru: mie mi-a oferit o tărie mică din partea casei (am băut la pace, el una, eu una), un pahar mijlociu de Porto (la fel) și unul normal de vin („Fa-cut de minhe!” – Fernando o rupe binișor pe românește, după 16 ani de căsnicie), apoi eu am comandat o carafă (gata, deja plăteam), iar el a ieșit din restaurant ca să vâneze alți clienți. Mi-a zis că nu bea cu toți, dar eu îi ocupasem prima masă din seara aia, așa c-a făcut o excepție (cred că mințea). Trebuie spus, totuși, că mâncarea a fost excelentă și vinul bun: dacă aveți drum prin Lisabona, treceți și pe la Sr. Bife, Travessa da Boa Hora, número 27, Bairro Alto.

articol publicat în numărul 46/2016 al revistei Cațavencii

Marina Bay Sands, Singapore

 

Nu vă lăsați păcăliți de titlu: e vorba de-un hotel, nu de-un port de iahturi. Nu vă lăsați păcălit de autor: n-a fost acolo. Scrie despre acest spațiu de cazare doar ca să-și enerveze colegul de pagină, că și colegul l-a enervat destul. Bref, cumnatul autorului a stat la Marina Bay Sands și-a povestit: c-au zburat până la Doha, că acolo nu știu ce (se rătăciseră bagajele? A întârziat celălalt zbor? Și-a rătăcit nevasta printr-un duty-free? Am uitat!), că de la Doha la Singapore au mai făcut șapte ore, că au ajuns cu chiu cu vai de la aeroport la hotel, deși cei de la hotel trimiseseră pe cineva să-i ia din aeroport, dar nu s-au găsit pe-acolo, că odată ajunși au constatat că rezervarea lor fusese dată altcuiva, că... d-astea.

De aici, însă, începe partea magică, de „poveste românească de concediu pe care le-o spui colegilor de redacție ca să-și bage unghia-n gât”: când i-au văzut oameni cu pielea albă, cei de la recepție s-au speriat de ei ca de dracul, i-au crezut europeni, adică nemți, și le-au dat un întreg apartament la etajul 57, în locul camerei pe care o-ncurcaseră. Ce apartament? Păi, ăla de pe acoperiș, de pe terasa căruia dădeai direct în infinty pool, normal! Plus șampanie din partea casei și mii de scuze asiatice, cu mâinile împreunate ca la rugăciune! Așa da!

Paranteză: am vrut să scriu „colegilor de birou” dar mi-a ieșit din greșeală „colegilor de redacție” – mă veți scuza! Be mic, „infinty pool” e ceva ce nici eu nu știam ce-i, dar mi s-a explicat că e-o piscină pe-o clădire înaltă, de pe care vezi orașul noaptea (luminițe, chestii) și care pare că se scurge printr-o cascadă drept în capul săracilor care merg pe stradă, la șai’j de etaje mai jos (dar de fapt, apa e captată printr-un mecanism șmecher și-i recirculată, că doar n-o să stricăm bunătate de apă pe săraci, heya?). Am încheiat paranteza.

Uite de-aia nu-mi place mie de români: că n-au simțul grandorii. Eu vreau să văd nebunie, vreau să văd gesturi rusești, vreau să văd trabucuri aprinse cu bancnote de 500 de euro, vreau să văd pahare de cristal sparte de perete și fărâmate sub bocanci! Și când colo: „Și cum a fost, cumnate, în piscină?”. „Păi, cum să fie, bine. Am băut din șampania aia, ne-am uitat peste oraș, că era noapte târzie și se vedea frumos. Ne-am bălăcit, am mai vorbit... na, d-astea”. „Ce-ați vorbit?”. „Păi, ce să vorbim. De copii, dac-or fi bine, dac-au mâncat... dac-au făcut pipi, caca... dac-au plâns la băiță... na, și tu acuma!”. N-am mai întrebat nimic. Am avut așa o impresie c-aș fi fost oarecum deplasat cu trabucurile-alea și cu paharele mele sparte.

articol publicat în numărul 45/2016 al revistei Cațavencii