Reportaj Canal

Acum o lună și ceva, ACN (Administrația Canalelor Navigabile) a dat publicității un comunicat de presă, în care anunța rezultatele financiare pe 2010: mai bune ca în 2009, cu perspective trandafirii pentru 2012. Am rămas mut, că eu unul nici nu mai știam că dihania (Canalul Dunăre-Marea Neagră) mai există, darămite că produce și bani. Cum nu-mi venea să cred, m-am milogit de colegi să mă repeadă cu mașina până la Agigea, deși le era cam peste mână. Până la urmă am ajuns, am dat de PR-istul lor (domnu’ Tibi), care mi-a pus la dispoziție toatele datele pe care le-am cerut, apoi a facilitat și o discuție cu șeful ăl mare (au învățat meserie și ăștia de la stat, nu mai sunt secretomani pitecantropi, ca acum zece ani!). Din cele trei surse obligatorii (internet, PR-ist, șef), mi-am făcut o idee cât de cât corectă, zic eu:

Proiectul e vechi încă de pe vremea turcilor. Sultanul a trimis niște ingineri englezi să facă măsurătorile, dar ăia i-au zis să stea blând pe curul lui, că-l costă cât nu face. După aia, fel și fel de proiecte (nemțești, ungurești, românești) s-au tot făcut, dar

șantierul a pornit abia în 1949, și a fost doar la oha, pentru că era o mască pentr-un lagăr de exterminare: dintr-un milion de oameni închiși acolo, cam 200.000 de mii au murit, iar restul au scăpat sub formă de epave. Mulți morți de la Canal sunt celebri, dar preferatul meu e inginerul Vasilescu-Colorado (vi-l povestesc altă dată).

Lucrarea a început de-adevăratelea în ’74, a durat ani buni și-a costat vreo două miliarde de dolari, la valoarea de-atunci. Pentru comparație, se estimează că autostrada Transilvania o să coste vreo șase miliarde de euro și dracu’ știe câți ani, că deocamdată lucrările avansează cu viteza luminii stinse.

Exploatarea ar fi trebuit să meargă ca unsă încă din ’84, când a fost gata brațul principal (cel de sud), dar de fapt a mers căcăcios rău până după ’92, când nemții au terminat și ei lucrările la canalul de legătură dintre Rin și Dunăre. Nici pe urmă n-a fost mare diferență, că-n anii ăia România fierbea de mineriade și de-alte prostii, nimeni nu venea cu șlepul să se dea p-aici, să-i spargă hoții șlepul, eventual și capul. Abia mai încoace, hăt după 2000, a-nceput comerțul să se miște, când s-au prins transportatorii ”de apă” că au legătură directă între cel mai mare port european (Rotterdam) și cel de-al patrulea (Constanța, mai exact Constanța-Sud). De-aici încolo îl las pe d-l Zeicu (șeful!):

”Măi Mihai – pot să-ți zic pe numele mic, da? – la noi e de muncă, nu de joacă” (eterna părere cum că presa-i ”jucărie”!). ”Păi eu am trafic de nu-mi văd capul, că trec ăștia cu minereu pentru combinatele de pe Dunăre, ăl mare de la Galați, ăla de la Tulcea, pe alumină, ăla sârbesc de la Smeredevo, ăl de la Dunaújváros, al ungurilor, mai e și unul bulgăresc la Ruse, unu’ mai mic; toți trec pe-aici, că n-au pe unde. Nu lipsesc nici turcii, ăștia au treabă cu fierul vechi. Da’ la drept vorbind, grosul încasărilor vine de la transportul de cereale, ca să zic așa: grâul din tot bazinul carpatic pe-aici se exportă, și crede-mă că nu-i puțin” (râde), ”nu-i puțin deloc!”. Întreb dacă există și trafic turistic, și aflu că ”Până la criza asta a voastră, veneau destule vase de croazieră fluvială, da’ acum s-au rărit; oricum eu nu câștigam nimic de pe urma lor, că le luam 100 de euro pe tot tranzitul, și banii de ăștia nu-mi acopeream nici curentul de la ecluze”. Întreb de pescuit, dar domnul Zeicu nu le are cu subiectul (oricum, din experiența mea, nici un șef n-ar recunoaște că merge să dea la pește, chiar dacă are ”microbul”).

Am plecat de-acolo cu următoarea convingere: profesorul Flyvbjerg are dreptate. În cartea lui din 2003 (Megaprojects and Risk: An Anatomy of Ambition) profesorul zicea că megaproiectele, chiar și când sunt funcționale (cum pare să fie ăsta al nostru) nu-și acoperă niciodată costurile de realizare, indiferent de regimul politic care le comanditează. Pe de altă parte, megaproiectele tind să producă bani pe termen foarte lung, adică încă mult după ce ”comanditarul” e oale și ulcele.

Na, că l-am împușcat aiurea. Ce ne facem acum cu autostrada Transilvania?!

acest articol a fost publicat în revista Cațavencii (2011)

Siromașko Liato

Profit cu oportunism de expunerea publică a revistei noastre pentru a povesti următoarea întâmplare: este ianuarie 1990, iar noi, „copiii-eroi ai Revoluției”, suntem trimiși într-o tabără cumva recompensatorie în Bulgaria, undeva lângă Varna. Este inutil să spun că și asta a fost o afacere a Securității. Astfel de tabere au fost oferite României de unele țări europene, iar acolo au ajuns atât odraslele securiștilor (pe post de „copii-eroi” etc), cât mai ales securiștii înșiși, care pe post de „profesor”, care „coordonator”, care „reprezentant al elevilor” (nu glumesc!), care multe altele. Sigur, erau niște rupți în cur, vai de capul lor (ăștia de care știu sigur, care ne-au „coordonat” pe noi în Bulgaria, s-au întors cu patru televizoare, douăzeci de perechi de blugi și două mii de ciocolățele ascunse în bagajele copiilor. De căciulă! Nu mint, eu însumi am trecut Dunărea c-un televizor în brațe. Vameșii bulgari ce verificau trenul ne-au lăsat în pace, au dat din mână a lehamite, dar românii s-au țigănit cu „profesorii” ca la ușa cortului, până nu și-au primit dreptul n-au lăsat trenul să treacă. De aici părerea mea că în această afacere cu Revoluția au fost băgați și securiști mari, și securiști mici – „rupți în cur” – iar banii mari i-au făcut ăia mari. Ăștia mici... ciocolățele!). 

Noi eram în ultimul an de liceu: Bonți, Mangă, Grasu, Limbă, Van, Jegu și cu mine. Marea provocare era să „îmbârligăm” o localnică, chit că tabăra „copiilor-eroi” gemea de fete frumoase, doar că românce, din păcate (era prea ușor!). Jegu a agățat în troleibuz, eu la coadă la merdenele (ce?!), după care ne-am chinuit să obținem de la mândrele noastre (Rumiana, respectiv Stiliana) câte-o invitație la ele acasă, unde, chit că s-ar fi lăsat sau nu cu sex, băieților le-am fi putut spune ce doream, că n-aveau de unde să știe; din partea lor, fetele mureau să obțină o invitație la noi în tabără, unde-ar fi putut face poftele fără să afle părinții. N-a fost să fie. Jubila nemernicul de Limbă, jubila!

Acest text este un teaser. Despre această găinărie securistică și despre altele voi mai scrie, c-un curaj nebun, dat de siguranța că toți cei de-atunci sunt morți.

p.s. m-am întors la Varna în octombrie 1991 și ce era de întâmplat s-a întâmplat în „caravanul” (rulota-butic) părinților Stilianei, care era deja logodită c-un varnariot. „Siromașko Liato” înseamnă „vara săracului” și cade în octombrie.

***

Octombrie 1991: București – Ruse – Varna, cu trenul (multe ore, nu mai știu câte; multe!). Am ajuns frânt, că eram tânăr rău pe vremea aia, nu știam să dorm ca porcul, oriunde și oricând (asta se-nvață în armată). Stiliana mă aștepta în gară, că moa-moa, că bine-ai venit, că hai să ne iubim, că hai la un hotel, la care eu o-ntreb de ce să nu mergem la ea acasă, că hâr, că mâr, păi stai să vezi, Mihai, că eu de fapt m-am logodit. Am rămas tablou. M-am simțit ca ultimul tâmpit, cum să simt dealtfel și acum, i-am zis că ce caut eu acolo, ea nu și nu, hotel, hotel, hotel. Bine, hai la hotel; fiind stațiunile aproape, împrejurimile Varnei sunt pline de hoteluri, nu era problemă, mai ales că sezonul se terminase (v-am zis, „siromașko Liato” înseamnă „vara săracului”, dar nu e nicio vară, evident, i se zice așa la mișto). La hotel, fatalitate! Locuri erau, sigur, dar bulgarii mă primeau pe mine, nu și pe ea: am crezut că mor! Cică eu eram „primibil”, fiind turist, dar Stiliana, nu, c-avea buletin de Varna, că ce căuta acolo? Să se ducă să doarmă la ea acasă, nu la hotel! Până s-apuc să ofer sfânta șpagă, proasta s-a apucat să se ia în gură cu frustrata de la recepție, pe bulgărește, limbă care mie oricum îmi sună destul de răstit și la vreme de pace, darămite la vreme de război muieresc! Verbal, dar război. Am crezut că rămân cu buza umflată, m-am cazat singur, dar draga de Stiliana m-a așteptat afară și m-a dus pe plajă, în „caravanul” (rulota-butic) a părinților ei, care se lăsaseră de inginerie și se-apucaseră de comerț cu cartofi prăjiți, ca să nu moară de foame (tranziția post-comunistă i-a lovit pe bulgari la fel de rău ca pe noi, n-aveți nicio frică! Am multe de povestit din epoca marii bișnițe, ehehe...).

Dar altceva voiam să spun. Am stat o săptămână, m-a prezentat prietenilor ei (inclusiv logodnicului, da), am petrecut cu varnarioții la terase, a fost frumos. Pentru mine. Pentru ei a fost un șoc: fuseseră învățați la școală că românii-s un popor de semi-animale (lasă c-au furat Dobrogea, aia-i separat), ce se-mbracă în straie din piei de oaie, se încalță cu-ncălțări din piei de porc și se hrănesc exclusiv cu mămăligă („caciamac”). De atunci sunt mult mai relaxat când aud șovinisme românești, mi-am dat seama că peste tot în lumea comunistă a fost cam la fel: noi suntem lumina, ceilalți sunt cavernicoli, mai dă-i dracu’.

articole publicate în numerele 40 și 42 ale revistei Cațavencii

Retezat, 1996-2017

Unde e cabana Rotunda: la 1100 de metri altitudine, pe valea Lăpușnicului Mare, cam la 50 km de orașul Hațeg. Drum asfaltat până aproape de barajul Gura Apei, apoi drum forestier, mai mult sau mai puțin rupt (depinde când au trecut pe-acolo camioanele grele, încărcate cu bușteni furați), încă vreo 7-8 kilometri. Cabana e pe mâna stângă, dar nu-i singură: tot acolo, în mica luncă pe care o formează râul, mai sunt Cantonul Silvic Rotunda și Casa de Vânătoare Rotunda.

Când: în 1996, pe vremea când funcționa „cu circuit închis” (orice va fi însemnat asta). După 2001, Academia Română a cedat (împrumutat, închiriat etc) cabana unei firme particulare, care s-o renoveze și s-o bage pe profit, pe motiv că „statul e prost administrator” (nu zic că nu-i!). Firma n-a renovat nimic, a frecat profit din vechea clientelă a cabanei (niște moși, niște regretnici, niște securiști), pân-au murit toți și s-a ales praful, apoi a zidit ușa, a bătut ferestrele în scânduri și-a plecat. După 21 de ani, am trecut chiar prin fața ei (25 august 2017, aproximativ orele 17:30) și-am plâns. Nu mult, doar așa, bărbătește, de fiță, câteva suspine: în august 1996, acolo am trăit chestii.

Miscellaneous: cabana asta s-a născut odată cu mine, în 1971, la ordinul lui Nea Nicu, să aibă unde sta când venea la vânătoare în Parcul Național Retezat (unde vânătoarea era interzisă, ca și-acum). Nea Nicu a vânat ce-a vânat, apoi l-au vânat alții pe el, numai bine ca să se-ncuibe apoi și-n cabana lui (și eu pe lângă ei, dar asta-i altă poveste), și-n final s-o facă moloz.

Important: din pasul Rotunda faci o oră până la Poiana Pelegii, cu mașina, și încă două până la Lacul Bucura, pe jos. Este inutil să precizez că Retezatul este unul dintre cele mai frumoase masive din România (are destui aficionados care, dacă m-ar prinde, m-ar cafti ca la Galați, din cauză că n-am scris „cel mai frumos” în loc de „unul dintre cele mai frumoase”. Și-ar avea perfectă dreptate să mi-o dea p-aia greaua, că Retezatul e-un miracol).

Va urma: suspinele le-am scos la coborâre. La urcare n-am văzut nimic, era deja întuneric; am mas la Refugiul Stănuleți, în amonte.

***

Undeva mult sub Poiana Pelegii se află enigmaticul refugiu Stănuleți. „Enigmatic”?! Da. Pentru că e la distanță total neconvenabilă atât față de barajul de pe Râul Mare (unde, teoretic, ți-ai putea pune cortul, deși nimeni nu mai face asta de ani buni, în afară de undițarii veniți la păstrăvi), cât și față de Poiană, punctul terminus al oricui atacă Retezatul dinspre sud, folosind ca armă doar o pereche de picioare. Pur și simplu, pare plantat în mijlocul a nimic, așa degeaba.

Pare. Doar pare, pentru că adevărul care-i: cândva, acolo forfoteau securiștii, dormeau, mâncau, jucau cărți, mă rog, ce-or fi obișnuit securiștii să facă atunci când erau în misiune (dar în afara programului), n-am de unde să știu. Nea Nicu, locatarul cabanei Rotunda de care ați aflat în numărul trecut, era foarte fricos, zice-se: când umbla la vânătoare era păzit pe trei cercuri concentrice, cum ar veni. Primul cerc era ăla (sau ăia) care umblau lângă el, la un metru-doi (se spune că ăstora nu le dădea muniție, de frică să nu-l omoare chiar ei). Al treilea cerc era compus din câteva sute de „ciobani”, „mineri”, „geologi”, „salvamontiști”, „pădurari”, „meteorologi”, dar mai ales „turiști”, care umpleau toate localitățile învecinate zonei de vânătoare, plus, evident, toate traseele montane; ei fie campau, fie dormeau prin localități, cum puteau. Și-n ziua de azi mai găsești bătrâni care-ți povestesc despre travestiții ăștia de tot râsul.

Al doilea cerc, însă, avea de făcut treaba cea mai grea, adică trebuia să-l păzească pe Nea Nicu fără să-i simtă Nea Nicu, că făcea urât de tot, zicea că-i sperie urșii din cătare, sau ce vâna el. Așa că nenorociții aștia de securiști din „cercul doi” se pitulau cum puteau prin boscheți, în așa fel încât să nu-i vadă Nea Nicu, dar nici dihăniile. Credeți că-i ușor? Eu n-aș putea. Și doar sunt obișnuit cu muntele, oarecum, dar la ani-lumină de asemenea performanță! Totuși, erau și ei oameni, nu duhuri, aveau deci nevoie de momente de somn, de masă, de spălat, mă rog, de minimă refacere. Pentru ei a fost construit refugiul Stănuleți, nu la drum, cum e Rotunda, ci mai acana, mai lăturiș. Îl găsești acum ușor, că nu mai există perdeaua de protecție: brazii care-l mascau au fost tăiați demult, poți să intri și cu camionul de furat copaci din parcul național.

Ceea ce se și-ntâmplă. Șoferii și drujbarii unde credeți că trag peste noapte?

***

Refugiul Poiana Pelegii: atenție, este vorba de un refugiu salvamont, adică acolo nu ne cazăm așa, când ne vine nouă pe chelie! Un astfel de refugiu este gândit pentru situații de necesitate, pentru cineva mai tâmpit care are nevoie urgentă de ajutor, altfel riscă să dea colțul (eu am fost odată cinevaul mai tâmpit!). Din păcate, prea mulți oameni ajung acolo fără să știe chestii, ba chiar fără să aibă cea mai vagă idee că nu e bine să deschizi ușa și să te rățoiești la Nea Sandu Piratu: „’Ai noroc, bă. Câte paturi ai acilea? Nu te uita, bă, așa urât: ’ai, că-ți dau țuică”.

În ceea ce mă privește, eu mi-am lăsat rucsacul și companionul în poiană și am urcat să dau „bună seara”, la care Nea Sandu a răspuns politicos, dar fără niciun chef (simțise imediat accentul miticist). Am mai întrebat una, am mai întrebat alta, de trasee, de vreme, de cabanierul de la Buta (cunoștință veche...), de dihănii, de cine-i în tură la Bucura și cine la Zănoaga, și, treptat, Nea Sandu s-a îmblânzit. De unde până atunci nu știa cum să scape mai repede de noi („Duce-vă-ți, domnule, la Buta! Într-o oră ați ajuns! Aveți acolo mâncărică, băuturică, camere faine, faceți un grătărel, treaba voastră!”). A venit și tovarășul meu (întinsese cortul între timp), și-a prezentat și el résumé-ul de munțoman (a „prezenta” așa ceva e o artă în sine), iar Nea Sandu s-a domesticit definitiv, a devenit prietenul nostru, iar noi prietenii lui. L-am rugat să ia o bere din provizia noastră, dar ne-a refuzat net („Sunt de serviciu! Dacă se rătăcește careva prin ceața asta?”), așa c-am băut singuri, ceea ce ne-a priit de minune, că veniserăm nebăuți tocmai de la București: 11 ore în mașină, asta usucă rău beregușurile! Nea Sandu și-a făcut un ceai tare și s-a așternut la povești, că simțea el c-o să fie o noapte lungă; n-a fost, și nici următoarele, că veneam mereu obosiți de pe traseu, dar dacă e să pun cap la cap toate serile de povești cu Piratu, atunci da, iese o noapte foarte lungă!

Pot dezvălui doar următoarele: de la nimeni nu înveți mai mult despre munte decât de la cineva care-l cunoaște bine de tot, și pe față, și pe dos (la propriu, că înainte de a fi salvamontist, Nea Sandu fusese salvator minier, adică știe munții și pe dinafară, și pe dinăutru). E unul dintre oamenii în fața căruia ne-am simțit foarte mici, chit că de peste trei decenii ne flendurim încoace și-ncolo prin Carpații ăștia de la noi; la slovaci n-am ieșit, la ucrainieni nici atât.

articole publicate în numerele 39, 40, 41 ale revistei Cațavencii

Napoca 15, Cluj

Mă-ntreabă cineva, da’ serios de tot (omul nu le are cu umorul): „Cum adică «patrimonizare» ? Ce vrei să spui cu asta ?”. Mie mi se pare evident ce-i aia patrimonizare, dar pot să mărunțesc termenul, să fie clar pentru toată lumea: adică punere în valoare a patrimoniului. Adică pui patrimoniul să-ți producă bani!

Da, dar unii nu pricep nici măcar ce-i ăla „patrimoniu”; păi, ce-ai moștenit, aia-i patrimoniu, clar! Că doar țara a moștenit și din antebelic, și din interbelic, și din comunism, ca să nu mai zic că și din Evul Nostru Mediu (ăla care-a-nceput să horcăie a moarte abia prin 1848) am moștenit o grămadă de chestii: case, conace, palate, cetăți, biserici, hrube, mânăstiri, castele, tot felul de potențiale „obiective turistice” care acuma sunt nimic, dar în viitor ar putea fi fabrici de bani, dac-ar fi bibilite și băgate în circuit, adică „patrimonizate”. Francezii au trecut prin chestia asta, și nicidecum așa demult cum se crede îndeobște: cam pe la sfârșitul anilor ’50 s-au trezit cu zeci de mii de castele și castelașe cu care nu știa nimeni ce să facă: dărăpănate – erau, proprietarii – sărăciți, statul – sărăcit, interes public – ioc (era vremea proletariatului, ce vreți!). Așa c-au păstrat numai ce era mare (Carcassonne etc) și-au vândut restul, condiționându-i pe proprietari să renoveze, nu să radă tot cu buldozerele și să revândă terenul dezvoltatorilor imobiliari, cum facem noi (și rușii, en passent fie spus). Așa că-n ziua de azi Franța are, anual, vreo 85 de milioane de turiști, iar România doar 9 milioane, dintre care trei sferturi sunt unguri, veniți în vizită la rude.

Napoca 15 este-un restaurant din Cluj, unde-am mâncat eu și mi-a plăcut. Mâncarea a venit greu, dar avea gust de mâncare, nu de fast-food; până să vină am balotat trei pahare de vin roșu, bun și ăla; fata care mi l-a adus mi-a povestit de locul ei de muncă, ce fusese înainte al lui taică-său (ardelenii aștia!): omul făcuse parte din „comitetul de renovare” care luase casa la dereticat, atunci în 1992, parcă, și-o făcuse ce e azi (o mică bijuterie discretă, fără nicio urmă de prost-gust). Tot el fusese șeful de sală în jurul căruia se construise echipa de chelneri ce și-a fidelizat o clientelă „pe viață”, care vine și-acum, și pentru care s-a amenajat un mic loc de joacă pentru toddleri. Nu mai zic nimic!

articol publicat în numărul 37/2017 al revistei Cațavencii

Beach Chalet, San Francisco

Cine crede că Beach Chalet este fiță e un bou! Bine, eu am fost boul, dar asta n-are nicio importanță, că nu știam nimic, eram tăune: cine mai crede, după textul ăsta, că Beach Chalet e fiță, abia ăla este-un... !

S-o iau cu începutul: mi-am împachetat chiloții de baie cu mușchi, să moară dușmanii, mi-am umplut termosul cu limonadă de rodii (rețetă proprie) cu multe cuburi de gheață, mi-am mai pus în bagaj un prosop pufos, d-ăla de-ți vine să faci sex pe el, și-un halat super ’oț, de mătăsică, așa cum au boxerii plini de bani. Plecam să fac baie în Pacific, trebuia să fiu prezentabil ca să pot combina, corect? Citisem câte ceva despre Ocean Beach din San Francisco, dar ca românul, pe diagonală: lungă de vreo 10 kilometri, lată, plină de lume, atracție turistică. N-am băgat de seamă amănuntul esențial că temperatura medie în iulie, pe plajă, e de 12 grade. Celsius, dar nu asta-i important, ci cuvântul „medie”.

Am coborât din mașina lui cumnată-meu, care se strica de râs. Își luase nu numai pulover, hanorac și cagulă, să-i țină la urechi, dar și mănuși. Mănuși, la sfârșit de iulie, când la el în curte se sufoca de căldură și-n tricou! Da, dar el mai fusese pe Ocean Beach, eu, nu. Am făcut pe eroul și am vrut să ajung măcar până la apă, să-mi bag un picioruș, un degețel, ceva, orice! Aș. Cancer. Da’ cancer-cancer, frig ca-n februarie, în București: eram bufoneria ambulantă a plajei, cum alergam ca disperatul, în șlapi, bermude și maieu tetra, cu rucsăcelul în spate, printre toți ăia îmbrăcați ca de schi, încercând s-ajung la valuri. N-am ajuns, m-am întors înapoi (plaja e lată rău, nu ca la noi în Europa), cu labele picioarelor vinete de frig și cu lacrimi curgându-mi din ochi, atât de rău îmi înghețase sufletul: lasă gerul, dar veneau rafale umede de vânt tăios, îngrozitor, despre care am aflat pe urmă că erau aduse de Curentul Californian (un fel de Gulf Stream, dar pe dos: al nostru încălzește pe unde trece, ăla răcește tot).

Efectiv, m-au luat pe sus. Râdeau ca hienele, toată gașca de români expați, dar și-au făcut pomana cu mine și m-au cărat pe scări în sus la Beach Chalet, unde a trebuit să stăm la coadă, exact ca-n restaurantele comuniste. Mi-au scos prosopul și halatul din bagaj, m-au învelit cu ele pentru un plus de haz și mi-au luat un whiskey dublu de la bar, să nu mor din tremurat. M-am îmbătat fulgerător.

articol publicat în numărul 36/2017 al revistei Cațavencii

Hotel Paris, Brăila

Aveam o lucrare la Brăila: angajatorul, că hâr, că mâr, că lasă măi băieți că vă găsesc eu cazare ieftină și bună, că nu vă bateți voi capul, că nu știu ce, că nu știu cum. Și a lăsat-o pe ultima clipă, ca un „bun român” (cum se zicea în interbelic) și n-a mai găsit nimic, nenorocitul, în timp ce noi ne îndreptam deja spre Brăila, trecuserăm de Focșani, veneam ca vântul și ca gândul, ca dorul și ca blestemul (cu vreo 80 la oră, c-aveam camioneta încărcată, grea). Pe la Măicănești l-am sunat iar: „Domnu’, ați rezolvat, ați găsit ceva? Știm unde dormim la noapte?”. El, că măi Mihai, că dacă mă iei așa (?!), ține telefonul la îndemână că te sun eu înapoi. M-a sunat după ce trecuserăm de șoseaua de centură a Brăilei, că gata, a găsit: avem cazare la hotel Paris, pe Brașoveni 14.

Asta pățești când te dai pe mâna unui om nebun: cum era să lăsăm camioneta, plină cu toate sculele noastre de muncă, parcată pe strada Brașoveni?! A, n-ați fost în Brăila: zona străzilor ălora, Roșie, Albastră, Fagilor, Băii, Colței, Pomilor, Cojocari, Brașoveni, este zona hoților. Bine, este și Brăilița, dar acolo stau hoții „de periferie”, aștia „centrali” stau aici unde vă zic eu. A trebuit să ducem mașina la mama dracului, în curte la un om pe care-l știam mai demult, și să ne întoarcem c-un taxi la hotelul Paris (am luat bon de decont, păi ce credeați?).

Ca să descoperim că hotelul e hotel de o stea. Una. Renovat, e drept, dar hotel de 1 stea în mijlocul orașului?! Am tăcut din gură, ne-am spălat și-am tras la sorți, iar norocul a picat pe mine, așa c-am coborât după bere, pâine și mezeluri. Și la dus și la întors am fost întrebat insistent, deși discret, dacă nu am nevoie și de altceva („Băiatu’, îți dau o fată? Hai, că te văd serios, merg pe încredere!”), iar de refuzurile mele bâlbâite se mirau toți interlocutorii: „Păi, tu nu ești cu muncitorii ăia care și-au luat camere la Paris?!”. Ba da, sunt. Și?

În timp ce mâncam le-am dat raportul băieților, crezând c-o să fac senzație cu mica mea povestioară de pe drumul de la shopping. N-am făcut: „Stai tu liniștit, că și pe noi ne-au întrebat, când am ieșit la țigară”. 

articol publicat în numărul 35/2017 al revistei Cațavencii