La Boucherie, Luxemburg

N-am fost la Luxemburg, a fost nevastă-mea, pe mine m-a lăsat acasă. Nu prea-mi plac vâjâielile astea ale ei fără mine, hop la Barcelona, hop la Viena, hop la Luxemburg, în timp ce prostul stă de strajă patriei, să-l râdă și curcile. Da’ ce să fac? Pot pentru ca să-i zic ceva? Nimica nu pot pentru ca să-i zic, că pleacă pe banii ei. Să fi fost eu bogat, ehe, altă făină se măcina la moară, dar așa...

Bine, că ea-mi aduce câte ceva de pe unde umblă, ba o carte, ba o sticluță, ba cine știe ce (odată a luat din duty-free un butoiaș de bere! Am rămas tâmpit când am văzut-o la Otopeni împingând triumfătoare la căruciorul cu bagaje, cu butoiașul moț-cocoț, plasat drept în vârful stivei). M-am tot gândit dacă asta n-o fi „pandantul” situației bine-știute din filme, când soțul vine acasă c-un buchet de flori; o fi, n-o fi, n-are importanță, calul de dar nu se caută la dinți.
Raportul despre cum se bea în Luxemburg sună în felul următor:

„În Luxemburg nu se bea. Este prea scump. În Luxemburg se muncește mult, pe bani grei, se mănâncă foarte bine cu 11 euro - plat du jour - și se bea apă plată. Singura, dar absolut singura șmecherie este să faci invers decât în orice oraș normal: să mănânci în centru, nu la periferie! În centru este ieftin și bun, la periferie este foarte scump și foarte fiță – înțelegi, restaurantele din centru sunt pentru turiști, backpackers, fel și fel de săraci, dar alea de la margine sunt pentru băieții și fetele care muncesc la Consiliul UE, la Curtea Supremă și pe la alte chestii d-astea, nu vrei să știi pe ce salarii”. Am întrerupt-o cu obrăznicie: „Ba vreau să știu! Mie-mi plac banii, grozav îmi plac! În afară de, hm, și de bere, nu se află pe lume ceva care să-mi placă mai mult ca banii!”. „Îți plac, da, de la distanță, că mai păduche decât tine nu e nimeni: două mii de euro e acolo salariul minim, adică minim, înțelegi ce-i aia «minim»?! Altfel spus, 11 euro pe oră. La banii ăștia, mersi! Aș sta și eu la băutură cu muncitorii din construcții...”. Așa-și închipuie femeile că se muncește în construcții! Dar înțelegeam unde bate; m-am mai foit, m-am mai foșgăit, și pe urmă am întrebat așa, apropo de nimic special: „Da’ din cât ai văzut tu Luxemburgul ăsta... pe acolo sunt copaci?”.

articol publicat în numărul 3/2018 al revistei Cațavencii 

Le Tournesol, Paris

Sandilăul mă „privi cu desprețuitoare milă: «Mă crezi, pesemne, că sunt ca dumneata, să fiu dat afară cu una, cu două, terchea-berchea, haimana? Cine nu mă cunoaște aici și oriunde, cine nu mă iubește, unde nu sunt la mine acasă?». Ca să-și dovedească spusele, se ridică și trecu la masa negustoresei căreia-i pupă mâna și-i vorbi la ureche, dete o raită și pe la alte mese [...]. Nu-mi ascunsei admirarea de câtă lume cunoștea” Sandilăul. „Lume de tot soiul și de toată teapa, lume multă, toată lumea” (Întâmpinarea Crailor). Vedeți, problema mea e că dintotdeauna mi-am dorit să fiu Sandilăul, să mă știe lumea, să mă bage-n seamă, să marc puncte la capitolul „notorietate”, dacă mă-nțelegeți pe undeva; niciodată nu poți să știi când se transformă notorietatea într-o rugăminte discretă a unei comesene, că s-o conduci acasă, că-i e frică de căței (sau întuneric, sau ploaie, sau taximetriști, sau vise urâte, sau nu contează ce – orice!). Pe mine, bafta cu „rugămintea” m-a pălit niciodată, deci la notorietate sunt un zero. Mă rog, și la notorietate...

Când intri-n cârciumă, este foarte neplăcut să fii întâmpinat ca Mihăiță („Iar ai venit, mă, porcule?”) și nu ca Sandilăul („Oooo!”), dar problema este mai profundă de-atât. Da, ține de stimă de sine, de încrederea că ești bun, că ești valoare (sau invers, că ești bun de nimic), doar că asta nu e tot, pentru că deși cârciuma este o parte esențială e vieții, nu e viața întreagă. Nici pe departe! Mai sunt și alte locuri pe lume unde te poți valoriza ca om (la muncă, de pildă...), dar nu asta voiam să spun, ci cu totul altceva. Un om valoros într-o cârciumă poate să nu fie la fel de valoros în altă cârciumă, ba chiar deloc.

Sunt la Paris în 2008 și mai fac un ban ajutându-i pe manageri, pe Vahid și pe Fjodur, când au zor la descărcat, la debarasat, la curățenie și la ce-o mai fi (angajații lor obișnuiesc să cam tragă, așa că uneori nu vin la muncă tocmai când e nevoia mai mare). Într-o zi, când mă vede stând degeaba (el închisese pentru renovare), Vahid mă trimite la un amic de-al lui, manager la Tournesol, lângă cimitir, că ăla avea de treabă și n-avea oameni. La bar, pe cine văd, pe unul dintre „pilierii” din Utopia, unul foarte rău de gură, scandalagiu și plin de fițe. Acum era cumincior ca o fetiță; fusese scos din acvariul lui, nu mai avea sânge să zică nici pâs. 

articol publicat în numărul 2/2018 al revistei Cațavencii 

Casa Tudor

Lumea e-n schimbare, lumea s-a schimbat deja. Iată ce exercițiu îți propun: colindă cu ochii minții prin orașul tău, intră într-un restaurant cu tradiție, bea un păhărel, mănâncă ceva dup-aia. Ai terminat exercițiul? Acum reia-l, cu anul 2007 în loc de 2017. Gata și tura asta? Bun, acum cu 1997. Începi să înțelegi ce vreau să spun? Acum ești în 1987 și procedezi ca mai sus. Intri, bei, mănânci, plătești. Observi diferențele?

Mai jos în timp nu pot să cobor, că-n 1987 eram prea mic ca să intru prin restaurante, fie ele și „cu tradiție”. Să intru singur, adică.

Dar am intrat cu taică-meu și cu un văr de-al lui într-un celebru restaurant din Brașov și-am asistat la următorul dialog: „Nu v-așezați, tovarășe, că nu servim băutură fără mâncare”. „Foarte bine”, a zis taică-meu, „aduceți-ne de mâncare!”. „Păi n-avem decât ceai”. Taică-meu mai trăise și el pe lume: „De mâncare aveți ceai? Și de băut ce-aveți?”. „Vodcă”, zice ospătara. „«Cristal»”. „Bine, tovarășă. Aduceți-ne patru porții de mâncare, o sticlă de vodcă și un pahar de sifon pentru ăsta micu’!”. Fata a venit cu sticla, cu patru ceaiuri de tei și c-un pahar cu apă de la robinet („Sifon n-avem”). Eu am întrebat că de ce patru. „Felu-ntâi și felu’ doi”, mi-a explicat tata, „pentru mine și pentru nen-to Liviu. Ție nu ți-e foame”. În restaurant era frig. Ospătara era nespălată.

Sigur, Casa Tudor nu exista acum 30 de ani, dar principiul „schimbării” e perfect valabil: intri (dacă ai rezervare), bei ceva la bar (30 – 40 de sortimente), mănânci (au și alte feluri, nu doar ceai) și de plătit, plătești cu cardul. Ospătarele sunt puse la țol festiv și vorbesc germana și engleza; nu grozav, dar suficient. Româna lor include cuvinte care nu existau în 1987: „mulțumesc”, „desigur”, „imediat”, „poftă bună”, „cum o cheamă pe fetiță?”.

Asta-i, că nu eram singur, ci cu aia mică. Teoria era că intrăm la Tudor și-o așteptăm pe mami acolo, la căldurică, până termină treburile și vine să mâncăm cu toții, iar în timpul ăsta servim și noi un păhărel; aș! Ștrumfa a ochit un loc de joacă amenajat într-un colț și-a zbughit-o, cu mine după ea, gata-gata să-mi vărs whiskey-ul. Așa ne-a găsit nevastă-mea.

articol publicat în numărul 1/2018 al revistei Cațavencii

Exitus

Nu-l cunosc personal pe Adrian Georgescu, ceea ce nu înseamnă că nu-l cunosc pe Adrian Georgescu (așa e când alegi să fii persoană publică!). Dar nu despre Adrian Georgescu este vorba aici, e vorba despre Exitus. Merită? Da sau nu!

Știți deja criteriile mele, trec repede prin ele.

Unu: nu este o carte groasă, o cărămidă („Cu cât o carte e mai groasă, cu atât în ea găsești mai multe dobitocenii” - La Comédie humaine, À la recherche du temps perdu, The Forsyte Saga, Sfârșit de mileniu etc, sunt multe nenorocitele), deci este o carte bună, pe acest criteriu.

Doi: este ecranizabilă. Clar! Poți scoate vreo trei-patru filme din ea, ca popa, buget să ai; bine, îți mai trebuie și-oleacă de scenarist cu mână bună, dar așa ceva se găsește. Buget să ai, repet.

Trei (criteriu suplimentar): este dramatizabilă? Este! Da, da. Puține sunt, foarte, foarte puține. Adică poți dramatiza orice cretinătate de carte, dacă vrei s-o joci cu sala goală, sau cu spectatori plătiți de tine ca să asiste la reprezentație, ca vaca aia de Florence Foster Jenkins, biata nenorocită. Dar să dramatizezi o carte bună și din ea să-ți iasă o piesă bună – e, aici să vă văd! Așa, la repezeală, nu-mi vine-n minte decât Steinbeck, cu Of Mice and Men. Or fi multe altele, dar nu-mi vin mie acum în cap. Ce?!

E, acum să intrăm în subiect. De ce merită citită? Pentru că răspunde la o întrebare fundamentală a femeilor: „Ce dracul au bărbații de-s obsedați de Hitler?”. Cum vine seara și se adună familia în fața televizorului, cum îl văd dânsele pe șeful familiei cum înhață telecomanda și începe să zapeze: avioanele lui Hitler, submarinele lui Hitler, rachetele lui Hitler, strategiile lui Hitler, erorile strategice ale lui Hitler, gașca lui Hitler („Hitler’s Henchmen”, cum vreți să traduc?), Hitler nu e mort trăiește în Argentina etc. Dumnealor, femeile, înnebunesc de frustrare și se întreabă la modul cel mai serios dacă suntem nebuni sau ne prefacem (din răutate, ca să le enervăm pe ele). De aici, certuri, etc, că maniacule, că du-te dracu’ la ospiciu cu hitlerii tăi, că nu știu ce. Cunoașteți.

Răspuns: bărbații NU sunt obsedați de Hitler. Bărbații se pișă pe Hitler și-i dau foc. Bărbații sunt obsedați de creode, de linii de posibilitate, de istorii contrafactuale („Ce-ar fi fost dacă”). Zi de zi, clipă de clipă, bărbații calculează creode, în primul rând universale („Dacă Napoleon nu pierdea la Waterloo, atunci...”), dar și personale („Dacă dădeam admitere la teatru în loc să dau la politehnică, atunci azi...”, sau mult mai popularul „Dacă plecam din țară în ’90, astăzi aș fi / aș avea...”). Iar una dintre eternele creode calculate de bărbații din toată lumea, din toate timpurile, din toate culturile, este: „Oare cum m-aș descurca într-un război?”.

Aici este esențialul. Aici e miza lui Exitus. Aici este răspunsul pe care Adrian Georgescu îl dă tuturor calculatorilor acestei creode. Pentru sub aparența de generalitatea a întrebării („Oare cum m-aș fi descurcat într-un război?”) se ascunde ceva mult mai precis: „Oare sunt capabil să ucid? Să torturez? Să fac toate acele lucruri care pe care le fac bărbații în războaie, și care-n timp de pace nici n-au nume, că ne este prea rușine să le numim? Aș fi oare un supraviețuitor-cu-orice-preț, sau o întotdeauna-victimă?”. Mă rog, sunt multe variațiuni pe temă, ați prins ideea (în Star Wars, linia roșie între a fi un Jedi și un Sith era uciderea copiilor; sunt o grămadă de linii roșii d-astea, nu stau eu acum să mă gândesc la ele, că mă ia cu tremurici).

Exitus propune următorul răspuns: „Nu contează ce crezi tu că ești sau nu ești capabil să faci. Circumstanțele decid pentru tine”. Cu alte cuvinte, războiul e un vortex enorm, care distruge voințele individuale ale tuturor celor care iau parte la el, încât nu contează absolut deloc ce „crede” individul despre sine însuși. În funcție de circumstanțe, se va comporta într-un fel sau altul, fără să aibă vreo importanță ce „vrea” el, ce „speră”, ce „visează”, ce „iubește” și alte căcaturi.

Ca și cum, dacă nimerești într-un maelstrom, mai contează dacă știi să-noți sau nu. Pula. Nu mai contează.

Euro-falia

Sunt oameni care mă întreabă de ce citesc cărți „făcute”, adică alcătuite din articole de presă, adunate la un moment dat în volum. Nu este ușor de răspuns la această întrebare! Mai ales în cazul acestei cărți anume, ale cărei texte le citisem pe toate, la momentul apariției fiecăruia (în Revista 22 și Contributors, majoritatea); cu alte cuvinte, am citit o carte pe care citisem deja! Și-am mai dat și bani grei pe ea, la librărie – 35 ron, o avere, 10 beri de la butic...

Răspunsul cel mai cinstit este: sper să scot și eu o carte făcută din texte publicate prin reviste și aș vrea să fie și alții ca mine, care s-o cumpere cu bani. Punctum.

Răspunsul ceva mai elaborat este că mi s-a părut (și mi se pare) foarte interesant de urmărit cum se schimbă perspectiva aceluiași autor asupra aceluiași eveniment pe măsura derulării lui: mă refer, desigur, la Maidanul din Ucraina (21.11. 2013 – 23.02.2014). Armand Goșu evoluează și el odată cu Maidanul, de la sfială și neîncredere („N-are cum să reușească”) la curaj și determinare absolută („Hai că se poate”), iar apoi la dezamăgire și autoînvinuire („Iar ne-am lăsat fraieriți de mafioți”). Am regăsit întocmai tragedia generației mele care a crezut în Revoluție și a rămas cu buza umflată. N-aș zice că m-am bucurat să văd cum își iau și alții țeapă, mai degrabă am început să mă resemnez și să-mi zic ceva de genul că treaba din revoluții e-a dracu' de asemănătoare cu treaba din viață: unii se-aleg cu plăcinta, alții nu se-aleg cu nimic, iar ghinioniștii adevărați se-aleg c-un glonț în cap.

Al treilea și cel mai personal răspuns este că-mi place de Armand Goșu. Iată de ce: vorbește limbile slave de răsărit, rusa, belarusa și ucrainiana, astfel încât poate da seamă de ceea ce se întâmplă acolo din surse reale, nu din basme. Ce vreau să spun cu asta: păreri avem toți, adică toți în România; da, dar părerile noastre sunt construite pe baza informațiilor filtrate prin minim o traducere (dacă nu prin două-trei), pentru simplul fapt că nu avem acces la limbă. Pot să-mi fac o părere destul de bună despre Brexit, de pildă, citind presa de limbă engleză sau franceză, indiferent de partizanatul ei politic, pentru că e transparentă și în concurență liberă; dar ce părere să-mi fac despre războiul din Donbas pe baza presei din România?! Ce calificare au ziariștii români (care habar n-au de rusă ori ucrainiană) să-mi ofere informații credibile? Vax! Nu mai vorbesc de cretinii de „experți” sau „analiști” din studiourile TV – ăia sunt demult bufonii pământului. Dar ziariști? Nu e nimeni. În afară de Armand Goșu, acces la limbă mai au Vasile Ernu și Marius Văcărelu (fiecare cu părerile lui), dar niciunul dintre ei nu este ziarist.

Bine, aș mai fi eu. Mă informez de prin cârciumi și din Pagina de Rusia, varianta în română. Hai că sunt credibil!