Matei Brunul

Strong points: e cea mai reușită replică de mileniu trei la „Cel mai iubit dintre pământeni”, care, cu toate păcatele lui, a fost reperul literar al secolului trecut în privința comunismului românesc (perioada Pauker – Dej, nu „vremea lui Nea Nicu”). Cartea lui Teodorovici e cumva mai bună decât a lui Preda pentru că este despre comunism și nu numai despre comunism, ceea ce-i previzibil, că orice carte ulterioară încorporează experiența cărților anterioare și o duce mai departe. Paranteză: bine, e doar părerea mea. Mulți cred că literatura nu-i supusă legilor evoluției, că nimeni nu poate scrie „peste” Homer sau Milton. Treaba lor, a ăstora mulți. Eu am argumentul meu: câți citim Homer de plăcere și câți citim, tot de plăcere, Hemingway? Am închis paranteza.

Weak points: lui „Matei Brunul” i se face o reclamă de tot umflată, la care este imposibil să nu pui botul (înainte de lectură) și care te dezumflă rău, după („Ce dracul mâncau ăștia atâta căcat? E un roman foarte tare, dar atât”). Am auzit tot felul de cuvinte despre carte: „bijuterie”, „punct de inflexiune”, „piatră de hotar”, „singularitate” (?!), de-am crezut că Doamne feri, o fi descoperit Teodorovici fuziunea la rece sau cadavrul lui Jimmy Hoffa și a încifrat totul într-un roman în română, special ca să tragă după el toată literatura noastră în lumina marilor reflectoare. Nici vorbă de așa ceva! E unul dintre romanele „penitenciare” ale ex-comunismului, mai bun ca cele mai multe, mai concentrat decât „Arhipelagul Gulag”, mai general-uman decât „Primul cerc”, mai local decât „Trilogia Corso”, mai puțin planetar decât „O zi mai lungă decât veacul” și mai greu de privit în ochi decât „Mănușile roșii”. Dar nu-i o piatră de hotar!

Opportunities: e un roman care spune și altceva decât o istorie personală din comunismul românesc. Pune o întrebare și o lasă fără răspuns: cine pe cine păpușărește? Da, păpușarul o „joacă” pe marionetă așa cum vrea el, așa cum l-au învățat alții arta asta, dar, pe termen lung, nu cumva marioneta capătă un soi de putere asupra păpușarului? Poate mă înșel, dar Teodorovici pare să se întrebe fără să ne întrebe (ne lasă pe noi să ne întrebăm, dacă avem chef): atunci când păpușarul nu-și distruge marioneta de la bun început, nu se petrece oare un fel de re-echilibrare a puterii între cei doi? Cine pe cine în-suflețește?

Threats: limba. „Matei Brunul” este genul ăla rarissim de carte care poate suna mai bine în traducere decât în original. Româna este o limbă crudă, violentă și grăbită, în care cel mai bine reușește bășcălia, autoderiziunea, șarja, gesticulația etc; româna nu este limba ceasornicarilor. Dacă lui „Matei Brunul” îi lipsește ceva, asta îi lipsește: șleaul.