Zei Americani

De ce scriu oamenii cărți? Bine, OK, reformulez: de ce scriu oamenii romane? Ar fi, zice-se, trei răspunsuri: de frică (1), pentru sex (2), pentru bani (3). Primele două răspunsuri nu sunt așa îmbârligate, le expediez repejor: te apuci de scris de frica morții, a uitării și a neînsemnătății micuței tale persoane, îți zici „Da, sunt sărac! Om mai urât, mai bețiv și mai prost ca mine cu greu ai putea afla, dar în urma mea va rămâne o CARTE! În urma ta, IT-stule, bogatule, avocatule, ce-o să rămână? Nimic o să rămână!”. Curios că motivația asta, de obicei, merge; la mine a mers. M-am lăsat de autodistrugere (sportul meu preferat) și m-am apucat de alte prostii, mult mai gratifying, cel puțin până acum. Deci, asta cu „frica” e clară.

Cu sexul iar e limpede ca lumina lunii: un bărbat care scrie cărți are mai multe șanse la împerechere decât unul care nu scrie. O femeie care scrie cărți are mult mai multe șanse la un partener (sau la parteneri multipli) decât una care nu scrie. E un plus, un asset, cum se spune în neoromână. De ce? Nu știu. Pare un fenomen similar cu succesul erotic al maneliștilor sau al actrițelor. Cred că are de-a face cu „dez-anonimizarea”, că nici nu știu cum să-i spun mai bine, cu atracția noastră de mamifere gregare pentru cei/cele cu vizibilitate socială. Știu ce-o să mă întrebați: la tine a mers? Nu, la mine nu, dar eu sunt de foarte puțină vreme în afacerea asta cu scrisul, de exact cinci ani, mari și lați, așa că nu-s un exemplu util. Lloysa e bun de material didactic pentre teoria asta, sau Nina Cassian, sau George Sand, sau Gertrude Stein, sau Virgina Woolf, sau o grăma’ de lume fină.

Scrisul pentru bani e cel mai greu răspuns la întrebarea „De ce scriu oamenii romane?”, pentru că pare atât de simplu încât ești tentat să treci repede peste el. E o chichiță: oamenii nu vor să citească cărți scrise doar pentru bani, oamenii nu vor să dea bani pe cărți scrise pentru bani. Omul vrea să cumpere o poveste, o emoție, o „altă viață” (adică o viață diferită de a lui); se simte păcălit dacă află că autorul nu crede în ce-a scris în paginile alea. E ca atunci când vine careva să-ți vândă o asigurare de viață și îl întrebi: „Dar tu ai asigurare de-asta?”. Păi dacă-ți zice „Nu, eu n-am, dar îți vând ție una! Ia-o, că e foarte bună!”, nu-l dai afară din casă?!

Cu toate acestea, există cărți scrise pentru bani, explicit pentru bani, cu succes monstru la vânzări, care într-adevăr îl umplu pe autori de parale și care – aici e interesant – nu îi fac pe cititori să se supere pe el. Un exemplu ar fi Dmitry Glukhovsky cu „Metro 2033”; un alt exemplu este Neil Gailman cu „American Gods”. Cum au făcut ăștia să dea lovitura? Habar n-am.

Pot veni c-o ipoteză: fiecare dintre ei a umplut un gol. În cazul lui Gailman, omul a intuit – genial! – faptul că zeci de mii, poate sute de mii de americani învață, în fiecare an universitar, mitologie. Greacă, scandinavă, latină, indiană și mai ales celtică. Gailman a sesizat că există milioane de americani cu studii superioare care știu binișor cine-a fost Vișnu, sau Nereus, sau Gobannos sau alții, dar care nu folosesc la nimic cunoștințele astea. Așa că le-a dat ceea ce aveau nevoie, a umplut un spațiu gol, a satisfăcut o nevoie. Cartea lui a pus în valoare ceea ce învățaseră oamenii în timpul facultății și nu le folosise la nimic. Acum le folosește. Bravo, Gailman!

Nu mai zic de latura naționalistă a cărții. MAGA. Se-nțelege de la sine.