Dar nu e chiar așa de simplu. Adică e destul de simplu în cazul scriitorilor, că doar nu vreți să le vină rău de bucurie că unul de-al lor ia caimacul și îi lasă pe ei săraci, cu câțiva fideli care să-i citească (rudele, prietenii, frustratele etc); dar la critici este altă ciorbă. V-o zic, că e valabilă peste tot, în orice literatură, mare sau mică.
Puterea. Criticii dețin puterea; ei sunt la butoane. Cel puțin teoretic, un critic are o leafă de undeva (e profesor la universitate, e redactor-șef la o revistă culturală, e realizator de emisiune TV) din care trăiește, dar are în plus forța de a crea sau de a ucide. Ce? Nume. Un critic poate scoate din anonimat un scriitor sau îl poate ucide printr-o recenzie (metoda riscantă) sau prin ignorare (metoda garantată – conspirația tăcerii), ceea ce reprezintă adevărata atracție a acestei meserii, a acestei „chemări” – amintiți-vă ce scria Mihail Sebastian în primele lui articole: că a venit la București ca să facă muncă de ecarisaj în literatura română! Șefulita, boala puterii, ne paște pe toți, în diferite grade, dar și în forme grozav de diferite. E greu de crezut că un critic literar, care trage mâța de coadă pe la vreo revistă „de cultură” dintr-un mic oraș din România, să se perceapă pe sine ca pe un deținător de putere, ca pe cineva care are controlul – dar așa este. El așa consideră. Se vede ca pe un kingmaker, sau ca pe un Père Joseph, în cel mai rău caz; nu mă credeți! Mai bine. Poate ne vedem cândva cu oamenii dintr-o astfel de redacție, la o bere, la un păhărel de oarece, și mai vedem atunci. Să nu ziceți că n-am zis! Iar criticii japonezi? Păi, nici ei nu-s mai breji ca alții: prin succesul lui în lumea ne-japoneză, Murakami le scapă din gheare. Ce să mai zică și ei, după ce i-a lăsat cu buzele umflate?! Paranteză: savuroasă expresie, sa-vu-roa-să!
„Iubita mea Sputnik” nu e o carte celebră de-a lui Murakami, dar tocmai de-aia mi-a plăcut mai mult (vedeți? Și eu sunt acuma un mic kingmaker, în capul meu cel puțin: îmi imaginez că „scot la lumină” sau „îngrop” o carte de-a lui Murakami, că, sigur, pe mine m-a așteptat el pân-acum), și iată de ce: acțiunea se mută frumușel din Japonia – despre care nu știu nimic – aici la noi în Europa, în Grecia și-n Elveția, practic la noi în ogradă. Păi, așa mai vii de-acasă! E altceva când știi despre ce e vorba, cât de cât: mai o insulă din Egee, mai un parc de distracții la sveți, chestii de-astea pe care le simțim aproape, nu ni se par picate din lună ca relațiile interumane ale japonezilor.
Și mai e ceva care-mi place: toată cartea e despre sex fără sex. E-xact așa cred și eu că trebuie să fie un roman! Nu contează cine cu cine vrea să și-o tragă, contează să nu și-o tragă, cel puțin nu în fața cititorului, și știi de ce? Că dacă și-o trag, cititorul uită cartea. Zice, la final „A, da! Mișto”, închide opul și-i dă delete din memorie. Dacă vreau să-mi țină minte opera, nu-i dau niciun pic de sexică. Să-și facă singur.
Asta e soluția ca să mă țină minte, singura soluție. Eu cum îl țin minte pe Murakami?!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu