Sonia ridică mâna

E nevoie de mare curaj ca să scrii o asemenea carte, chiar dacă o vinzi sub numele de „roman”; îți pui sufletul pe masă și te gândești ce dobitoci o să se uite pe urmă la el și-o să-l măsoare cu metrul de croitorie (ăi de la oraș) sau cu sfoara cu noduri (ruralii). Bref, Lavinia Braniște s-a apucat să-noate într-un lac glaciar. Noaptea.

Întrebarea directă și brutală este: mi-a plăcut cartea ei, sau nu mi-a plăcut? Habar n-am. Ca fapt concret pot pune în balanță adevărul că n-am putut s-o las din mână până n-am terminat-o, ceea ce mi se întîmplă rar (bine, nici n-am timp, dar de multe ori mă și plictisesc foarte tare, alteori îmi obosesc ochii etc). „Aventurile” Soniei, care numai aventuri nu sunt, au avut darul să mă fascineze așa cum m-a fascinat „REM”-ul din „Nostalgia” (nu râdeți ca proștii! Asta e asocierea pe care o fac eu, ce! E dreptul meu să fac orice asociere vreau – e o țară liberă!), pentru simplul motiv că explorează universul feminin despre care cunosc exact nimic. În REM, eroina – Nana – avea vreo 12 anișori, poate mai puțin; Sonia are mai mult decât dublu. Nu există nicio asemănare, chiar niciuna. Ceea ce vreau să spun este că ignoranța mea în privința, cum să le spun, preocupărilor celor două personaje este abisală, suficient de abisală pentru ca eu să fiu mesmerizat și să nu mă opresc din lectură până la sfârșit.

Cel puțin teoretic, ar trebui să o simt pe Sonia mult mai aproape decât pe Nana: Sonia încearcă să supraviețuiască în București ca freelancer, iar ceea ce are ea de vândut este scrisul ei. Păi, dacă nici asta nu mi-e aproape, atunci ce?! Numai că asta e partea ușoară (freelancing literar bucureștean); partea grea este iadul din mintea și viața Soniei. În iadul ăla, de toate pentru toți: scârbă identitară, lehamite suicidară, autocenzură epuizantă, permanentă autocravașare („Trebuie să fiu mai bună, trebuie să muncesc mai mult, trebuie să iubesc mai puțin crispat”), uzura provocată de marele oraș, sărăcia mascată sub iluzia provizoratului (celebrul „Deocamdată, asta este”)... da, de toate pentru toți, și ceva în plus.

E mai greu pentru femei decât pentru bărbați. Mă refer la nenorocita vârstă a „construirii carierei”, între 22 și 37 de ani, să zicem (nu știu de ce-am ales bornele astea!), în care presiunea e mult, mult mai mare pe ele decât pe noi. Răspunderile pe care le aveam eu, să zicem, în acești 15 ani, erau față de mine și doar de mine, dar femeia are una în plus, una uriașă, strivitoare. Față de viața pe care ar putea-o da.

Cartea mă face să-mi regândesc optica asupra suferinței de care-s responsabil.