Drinking abroad: Blinok (Luhansk)

”Tu bei ca porcul și în țara mea mor oameni!”, mi-a zis, și jap!, o palmă (m-am ferit, dar oricum). ”Nemernicule!”, și-a plecat. Avea dreptate, patrioata. 

Problema-i că și eu, la fel ca Gorbaciov (două spirite înrudite, ce să mai vorbim), mi-am imaginat o ”casă europeană comună”, numai c-a lui se întindea ”de la Dublin la Vladivostok”, în timp ce a mea s-a oprit la Nipru. Așa că habar n-am ce e dincolo: nu vă pot recomanda niciun bar din Donețk, Harkov, Melitopol, Kramatorsk, Slaviansk sau Gorlovka. Cu atât mai puțin din Luhansk! Dar, pentru că am acces la arhiva ISB (Internaționala Secretă a Bețivanilor) am obținut o relatare de la un tovarăș de pahar, unul cu mult mai umblat ca mine. Nu strică să rămână scrisă: dacă pân-acum n-am ajuns în Luhansk, când încă se mai simțeau adieri europene, ce șanse sunt s-ajung de-acum încolo, când... ?!

”Luhansk e un oraș al florilor”, susține informatorul meu. ”Fii atent: iei avionul de Viena de la Otopeni, schimbi la Viena, cobori la Kiev, schimbi, și gata, ai ajuns la Luhansk! Simplu. Cam 30 de ore, cu tot cu așteptatul prin aeroporturi. Din păcate, avionul nu aterizează aproape de oraș, ci undeva la vreo 25 de kilometri, iar drumul e plin de gropi; prin comparație, DN 1 e Germania. Ai ajuns, te cazezi: toate hotelurile se cheamă ”Drujba” (”Prietenie”, traducerea mea. Pentru ăștia mai tineri). Ieși prin oraș să bei ceva, toate localurile se cheamă ”Blinok” (asta nu știu ce înseamnă); case nu există, doar blocuri, care n-au nume, evident, doar numere. Atmosfera e cam ca la noi, pe vremea lui Iliescu I (adică ’90 – ’95. Paranteză tot pentru tineri): prețuri mici, băutură proastă, mâncare destul de bună, discuții despre trecut și despre pariuri sportive. Altfel, lumea nu e săracă, dar cocalarii locali sunt jenant de bogați; e-adevărat că-s foarte puțini, față de cum e la noi. Există mici insule de civilizație (”de capitalism” se zice pe-acolo), adică cârciumi europene, cu bere străină, vinuri franțuzești și chiliene, bucătărie internațională și vorbitori de engleză: cam 5% din localurile orașului, poate mai puține. Dar alea-s cu primejdie: Luhanskul este orașul number one în lume, în materie de fete ce vor să se mărite cu străini, de aici densitatea incredibilă de florării, magazine de cosmetice și saloane de înfrumusețare, nu că localnicele ar avea nevoie; dacă mergi în Luhansk la futut, zici c-ai trăit degeaba. Da’ altele te ard pe tine, Mihăiță, deci uite ce-ți zic eu: vezi că vodca lor e făcătură.”

Informatorul meu a fost în Luhansk în 2010. Înțeleg că de atunci s-a mai schimbat câte ceva. Am preferat totuși să ortografiez ”Luhansk” și nu ”Lugansk”, din respect pentru micuța Lena, patrioata.

text aparut in numarul 21 din 2014 al revistei "Catavencii"

Din bețiile altor popoare: azi, Nea Mitică

Mulţumesc şi pe această cale colegilor mei de redacţie, care, alegând în mod inspirat tema Almanahului de anul ăsta, îmi dau posibilitatea să spun adevărul. Sau cel puţin să redau acea versiune a adevărului care se află în posesia mea, şi pe care o tac de atâţia ani.

L-am cunoscut pe Nea Mitică la ferma de stat din Otopeni, în primăvara lui '89. Nea Mitică avea acolo funcţia de supremă încredere de „responsabil cu băligarul de la vaci”, iar eu am fost numit adjunctul lui, ocupând în acelaşi timp şi postul de adjunct al lui Nea Stelică, şeful cu băligarul de la cai. Am constatat foarte repede că exista o ruptură totală între aparenţă şi esenţă, acolo la fermă, iar aceşti doi maeştri erau departe de ce păreau a fi.

Să precizez mai întâi ce mi-a venit mie să mă angajez la fermă pentru aproape patru luni (de vacanţă!), în loc să mă distrez şi eu ca toţi colegii mei de liceu, cu muzică rock, vodcă cu diazepam şi discuţii onaniste despre colegele de clasă: urmam un liceu industrial, însă facultatea pe care mi-o alesesem era Medicina Veterinară. Dar absolvenţii de „industrial” (sau de orice alt profil, în afară de „agricol”) nu aveau voie să se înscrie la examenul de admitere fără o hârtiuţă de la o „unitate agricolă”, care hârtiuţă să certifice c-au lucrat minim un an în producţie, adică la coada vacii. Teoria mea era că lucrez patru luni, dau şpagă şi pe adeverinţă va scrie că am lucrat un an. Bună socoteală, sunt şi acum mândru de ea, ce contează că nu s-a pupat deloc cu cea de la târg?!

Odată intrat pe mâna lui Nea Sandu (inginerul-şef al fermei), m-am pomenit transformat, din băiat de oraş (blugi, adidaşi), într-o dihanie suburbană, cu cizme de cauciuc şi halat jegos, iar în mână purtam însemnul funcţiei: o lopată acoperită aproape integral cu bălegar uscat (am folosit mai sus forma „băligar” pentru a da culoare locală muncii mele, şi pentru că aşa îmi sună în urechi vorbirea oamenilor de la fermă). Urma să merg, zi de zi, printre şirurile de vaci din grajduri şi să împing cu lopata bălegarul dintre picioarele lor în şanţul din spate, prin care trecea un mecanism numit „racleţi”. Racleţii ăştia transportau de fapt bălegarul afară din grajd, în remorcile care-l duceau pe platforma de „maturare” (!), dar fără mine, băiatul cu lopata, vacile şi-ar fi terminat cariera încleiate în propriile dejecţii. Deşi sunt mult mai puţin proaste decât le cred orăşenii, vacile n-au învăţat încă să-şi facă ordine şi curăţenie la locul de muncă. Dar poate că evoluţia nu şi-a spus încă ultimul cuvânt!

Abia după o săptămână de rânit mi-am cunoscut şeful direct. Nea Mitică fusese plecat „la ţară”, după vin, aşa că eu făcusem, teoretic, toată treaba lui. Având în vedere caracterul umil al jobului, mă aşteptam ca Nea Mitică să fie vreun amărât, vreun alcoolic terminat, bun de nimic altceva, pe care ferma să-l ţină de milă. Nu vreau să mă laud, dar am nimerit partea cu băutura; în rest...

Nea Mitică era un tip uscăţiv, sprinten, de statură medie, cu părul rar şi foarte negru, cu riduri multe şi cu dinţii foarte albi. Părea să aibă cel puţin 40 de ani şi cel mult 50. Am aflat ulterior că îşi cănea părul, avea proteză şi se apropia de 70 de ani. Am mai aflat şi alte lucruri de toată mirarea, unele din bârfele celorlalţi, altele de la el însuşi, pe măsură ce a căpătat încredere în mine.

Nea Mitică era de undeva de prin Vaslui, dar plecase de-acasă de copil şi nu mai revenise niciodată. După un început de carieră la o şcoală profesională din Bucureşti, se apucase de box şi devenise o tânără speranţă la „juniori mici”. După o scurtă internare la Găeşti, la casa de corecţie (pentru o neînţelegere, viol cu tâlhărie; victima şi-a retras plângerea), Nea Mitică şi-a reluat antrenamentele, a urcat la „juniori mari” şi numai cerul i-ar fi fost limita, dacă nu avea nevoie de bani. Dar avea (era deja „viconte”, femei, cheltuieli), aşa că s-a apucat să-şi completeze veniturile lucrând ca recuperator şi jarcalete. Din păcate, unul din ăia pe care el şi-a exersat talentul de boxer era securist („de la Băneasa”), aşa că sărmanul Nea Mitică a ajuns la puşcărie („Şi tocmai asta nu voiam, mă!”). De acolo, drumul vieţii lui s-a clarificat, cel puţin, chiar dacă nu s-a netezit: când „înăuntru”, când „afară”, tot mai cunoscut în branşă, şef de celulă la închisoare şi şef de echipă la mină („Uraniu, mă băiatule, nu jucărie! S-a lucrat cu Diribaul şi cu pârnăiaşii, că minerii nu mai voiau să se-angajeze, se dusese buhul!”), a ajuns liber după una din amnistii şi iar a comis-o, de data asta grav. A reuşit să fugă din ţară, prin Ungaria, nu pe la sârbi, şi-a luat la rând lagărele de transfugi din Austria şi Germania, până s-a stabilit în Franţa. Nu mi-a spus niciodată ce ispravă a făcut acolo, de l-au obligat să se înroleze în Legiunea Străină. Din fericire pentru el, marile campanii ale Legiunii se încheiaseră, aşa că n-a mai prins decât răhăţişuri (Africa Centrală, Djibouti). Din nefericire pentru el, s-a căptuşit cu ceva boli tropicale care l-au terminat, aşa că după cei cinci ani nu şi-a reînnoit contractul, a părăsit Franţa şi s-a întors să moară în România. Nu înainte de a se însura cu o femeie mult mai tânără, care avea un petic de vie într-o comună necooperativizată („De ce crezi c-am luat-o?”). A şi murit, într-adevăr, aproape imediat după Revoluţie.

Pe cât îmi aduc aminte, Nea Mitică nu arăta şi nu se purta ca un beţiv. Era foarte temut şi foarte bârfit de toată lumea din fermă, inclusiv de şefi, şi foarte curtat de către femeile de orice vârstă. De mâncat, nu l-am văzut niciodată să mănânce altceva decât brânză şi pâine, în cantităţi microscopice. Băutura lui preferată era vinul roşu, cam cinci litri pe zi, distribuiţi extrem de uniform, aproape ştiinţific: o cană mare la fiecare jumătate de oră. Avea un obicei foarte ciudat în materie de „stins” băutura, şi anume mujdeiul de usturoi, pe care îl mânca gol, cu lingura, dintr-o strachină adâncă. Nu l-am văzut niciodată beat, nici chiar în serile când stătea peste program, să ţesale caii (asta era o muncă plătită separat). Singurul semn că alcoolul „lucrează” în el era dat de ochii tot mai lucioşi.

N-am fost la înmormântarea lui Nea Mitică. Eram ocupat cu vocalizări anticomuniste. Am trecut pe la fermă câţiva ani mai târziu, în căutare de material pentru cartea pe care n-am mai scris-o. De la Genoveva (mulgătoarea-şefă) am aflat următoarele: că Nea Mitică fusese securist (nu ştiam), că umbla totdeauna cu briciul la el (ştiam), că era ţiganofob feroce (ştiam; ţiganii nici nu respirau în prezenţa lui), că-n Franţa fusese-n puşcărie, nu în Legiunea Străină (nu ştiam), că era de fapt etnic ceangău (nu ştiam), şi că a murit „de beţie” (puteam să prevăd).

Pentru a elucida secretele vieţii celui mai mare beţiv pe care l-am cunoscut, rog să fiu contactat la redacţie de oricine ştie ceva despre numitul Dumitru Moinea, viscount of Rahova. Mulţumesc.

text publicat in Almanahul Betiei din 2012, pag. 72

United Church of Christ

Foarte simpatica cladirea bisericii din Hanalei, langa Princeville (insula Kaua'i, coasta de nord). Doar ca nu stiu nimic despre aceasta "United Church of Christ" - trebuie sa ma informez urgent, altfel tot nu ma fac destept in cap!

East of Eden

Notes from a Big Country

Un coleg al autorului a privit alta data, siderat, interogatoriul la care i-a fost supusa fiica (nascuta in Anglia) de catre un functionar [de la Serviciul pentru Imigrari - nota mea]. Intrebarile erau rostite automat si nenuantat: "Ati savarsit vreodata actiuni comerciale vicioase care includ (dar nu se limiteaza la) jocurile de noroc?", "Ati fost vreodata membra a (sau afiliata in vreun fel la) Partidul Comunist?" si "Aveti de gand sa practicati poligamia in SUA?". Trebuie mentionat ca persoana in chestiune avea varsta de cinci ani. 


sursa: http://dilemaveche.ro/sectiune/tilc-show/articol/serviciul-imigrari

Akialoa

Hanalei

Hanakoa Falls

Kalalau trail

Sunt basist!

Evita

Poate nu stiti, dar una dintre treburile mele de capetenie, in rol de copilot, este acela de a "trancani". Asta inseamna sa insailez lungi discursuri apropo de nimic, despre diverse subiecte care-mi trec atunci prin cap: care bere da cea mai usoara mahmureala, ce-are de gand Putin in continuare, de ce este necesar sa studiem istoria Paraguayului, daca Mircea Cartarescu obisnuia sau nu s-o bata pe Cristina (prima lui sotie), care-i diferenta dintre pesterile vii si cele moarte, cauzele schismei dintre siiti si sunniti, de ce New Yorkul pute, care-i etimologia englezeasca a cuvantului "pupaza" (hoopoe), daca nevasta amiralului Nelson era lesbiana pe bune sau fake, ce e ala "armagnac" si multe altele.

Uneori, insa (foarte rar!) sunt pus sa raspund la intrebari precise. De obicei, o scald, dar de data asta am fost lasat in offside astronomic, la intrebarea (intentionat imprecisa), "Auzi, da' care-i chestia cu Evita, nevasta lui Peron ala?". Am incercat sa deflectez, concentrandu-ma pe enigma naturii dictaturii peroniste (adica, daca a fost de stanga sau de dreapta), dar n-am scapat: "Lasa vrajala, zi de Evita!". Din pacate, nu m-am descurcat, iar povestea Evitei a ramas nespusa.

Azi, documentandu-ma, iata peste ce dau. E vorba de poza de sus, cu sotii Peron (doamna este Isabel, urmasa Evitei in patul dictatorului) si cu sotii ailalti, pe care ii stiti. Pe care ii mai stiti, sper!

Tema pentru acasa: cititi-i aici viata Evitei, ca merita, din toate punctele de vedere. Bonus, iata o poza a ei din august 1943, cand nu era inca nici legenda, nici prima doamna. Tema pentru vacanta: reflectati la diferentele dintre Evita si cele trei Elene autohtone (prima, nascuta Lupescu, imbogatita Hohenzollern, ingropata Urdareanu; a doua, nascuta Petrescu, maritata Ceausescu, impuscata Voican; a treia, nascuta Udrea, maritata Cocos, ministeriata Basescu). Spor la treaba!

Ce-au vorbit ei acolo?

Dupa cum stie toata lumea, acum trei saptamani Putin l-a chemat pe Al-Faisal la o cafea. Nu la Kremlin, sa nu bata la ochi, ci la el la vila, la Praskoveyevka, langa Soci; lumea rea zice ca “vila” lui Putin ar fi costat un miliard de euro si ca d-aia rusii, cu umorul lor cinic, au poreclit-o Dvoret Putina, adica “Palatul lui Putin”, cum ar veni pe romaneste - dar astea-s barfe murdare! Ce, n-are voie omul sa-si faca o casa de vacanta ca, gata, e mafiot?!

Pentru ca martea sunt trei ceasuri rele, Al-Faisal si-a facut cruce cu limba-n cerul gurii, a aruncat sare peste umarul stang ca sa-l alunge pe Al Rau… si s-a dus. Putin l-a primit bine, l-a intrebat de sanatate, ce mai face madam Jawhara, ce note mai iau copilasii la scoala… Al-Faisal s-a balbait, a zis ca “bine”, ca nevasta e bine, ma rog, cicalitoare ca orice nevasta, ca si “copilasii” sunt bine, toti sase, ca cea mare sta sa nasca, de-astea de familie. Pe urma a intrat in camera si Lavrov, zis “HMV” (His Master’s Voice) in Europa si “Sigareta” in Rusia, care Lavrov a fost trimis urgent dupa cafele, ca orice copil de mingi calificat (nu-i rusine, am fost si eu d-asta candva!), iar Al-Faisal a mai prins si el inima si-a zis catre domnul Ministru de Externe al Federatiei Ruse: “Cu zaharul separat, baiete. Ai venit?”. Putin a zambit, Al-Faisal s-a calmat, dupa care au trecut la discutii.

Ce-au vorbit ei acolo nu stie nimeni, dar putem face unele presupuneri. De exemplu, ca Putin s-a milogit de sauditi sa nu scada pretul la petrol, ca are nevoie de bani pentru chestia din Ucraina, la care Al-Faisal i-a raspuns ca dac-ar fi dupa el, ar salta pretul si la doua-trei sute de dolari barilul, dar ca n-are ce sa faca, i-a zis regele Abdullah, seful lui direct, sa ieftineasca, ca vor sa iasa iranienii pe piata cu productia lor si trebuie sa le ia fata. Putin a zis ca el il intelege pe Abdullah dar ca trebuie sa-l inteleaga si Abdullah pe el: daca iranienii scapa de restrictiile de export si ies masiv pe piata cu petrolul lor, atunci se strica toata afacerea, cartelul ruso-saudit se duce dracului, chinezii si europenii incep sa-si ia nasul la purtare si sa cumpere aiurea de la terti, iar nebunii de japonezi sunt chiar in stare sa inventeze ceva electric, si-atunci sa te vad, Abdullahe, pe unde scoti camasa?!

Pe Al-Faisal mai sa-l apuce plansul, zicea ca stie toate astea, dar ce sa faca? N-are de ales. Putin s-a lasat pe spate in fotoliu s-a jucat ganditor cu amuleta lui preferata, lucrata din craniul Annei Politovskaya, dupa care i-a sugerat sauditului o idee: daca, de exemplu, Abdullah, care e sunnit, le-ar face cu ochiul luptatorilor sunniti din Siria, care se tot coiesc sa-l rastoarne pe Assad? Pai n-are trece ei frumusel granita in Irak? Ar trece-o! Si nu este mare sef la Bagdad tampitul de Maliki, pe care toti sunnitii din Irak se pisa cu bolta, nu pentru ca-si siit, dar pentru ca-i tampit? Este! Si nu are tampitul o armata nationala irakiana, in care americanii au pompat 650 de miliarde de dolari? Are! Si n-ar dezerta in masa soldatii irakieni, care-s majoritar sunniti, decat sa se bata ca prostii pentru porcul de Maliki? Ar! Deci?

Al-Faisal, saracul, mai obisnuit cu chestii simple, a holbat ochii cat cepele si pe urma abia si-a facut curaj si-a-ntrebat: “Sa traiti, sarut mana, da’ cum m-ajuta pe mine combinatia asta sa tin pretul sus?”. Putin a oftat exasperat, zicandu-si in sinea lui ca data viitoare cand da o lovitura de stat prin Europa de Est sau Asia Centrala o sa puna evrei destepti la conducere, ca la aia le merge mintea, si i-a explicat cu rabdare sauditului: “Pai mai Faisale, tu nu intelegi? Pleaca luptatorii din Siria, ramane Assad la putere, prietenarul meu; se dezintegreaza armata nationala irakiana, soldatii kurzi dezerteaza si ei si se inroleaza in Pesmerga, forta indenpendenta kurda ce-i sta ca un spin in ochi Turciei, dusmanca mea; atacat de sunniti in nord, Maliki n-are de ales decat sa umble cu miloaga la iranieni, care-s siiti ca el, sa-l ajute; iranienii il ajuta, dar pe chestia asta li se prelungeste restrictia la exportul de petrol, c-o sa zica lumea ca se baga intr-un razboi civil la vecini; Irakul reconstruit de americani se face praf si pulbere, deci in top 5 al exportatorilor de petrol suntem cu unul mai putin; ceea ce inseamna ca Abdullah al tau e de fapt baiat bun pentru ca tine pe loc pretul petrolului, cand el ar putea sa-l creasca, pe fondul opririi exporturilor irakiene… ai prins miscarea?”.

Intreaba si Al-Faisal, ca prostul: “Adica, sa traiti, sarut mana, aruncam inca o tara in razboi civil? Alte sute de mii de morti si milioane de refugiati?”. Pe Putin la umflat rasul: “Hai, ma, ca esti simpatic! Auzi, de ce-i arde lui, de destinele a zeci de milioane de sarantoci! Ia mai da-i spre pula mea! Serghei, pe unde umbli, puiule, nu-s odata gata cafelele alea?”.

Tocmai atunci a intrat si Lavrov c-o tava. Nu stiu dac-a apucat sa zica si el ceva in martea cu pricina, dar nu cred.

Școala 99, Insula Fericiților

M-a încercat râsul când am aflat ce vor șefii de la mine: auzi, să scriu de fericire! Ce să scriu, dragă! Poate să predau despre fericire, să conferențiez, că doar sunt doctor în afacerea asta, magistru! Ce, nu mă credeți? 

Am să deslușesc cum am ajuns expert, deși aș fi preferat să fiu crezut pe cuvânt (semn de prestigiu). Nu-i nimic, merg mai departe și fără prestigiu, și iată cum devine cazul.

Când m-am întors din armată n-am găsit nimic de lucru pe piața liberă, afară de munci exotice (vânzător de mărțișoare, împărțitor de pliante, ajutor de valutist, plimbător de câini, d-astea). Prea exotice pentru un fost caporal, obișnuit să zbiere la recruți; m-am resemnat și am intrat în sistemul de stat, la bugetari, la sărăcie: profesor la o școală de cartier, undeva la marginea orașului. Când zic „margine”, nu exagerez, că unii elevi veneau cu căruța la ore (e drept că mai mult nu veneau, atelajul fiind de genul „Sticle goale cumpereeee!”), iar o colegă a primit un sac de mălai, ca „atenție” de la părinții unei loaze. Că ea a refuzat totuși sacul, e de înțeles: era în taior și pe tocuri. Pas de cară-n spate un sac de trej de kile!

Director era un prof de chimie, și se știe că ăștia cu chimia sunt bolnavi la scăfârlie, se dilesc de la substanțe; păi n-a fost una atât de bolnavă, de-au trebuit s-o împuște, să nu se mai chinuie săraca?! Și era o somitate, doctor honoris causa, nu era fitecine, neica-nimeni, director adjunct la școala 99 din Berceni! Ăsta tot diliu, pe de altă parte, deși nu era nici un fel de doctor, și-a prins boală pe mine de când m-am prezentat la post în prima zi. E adevărat că mă cinstisem toată noaptea cu amicii și miroseam ca un butoi spart, dar ce, pentru atâta lucru să-mi zică mie că-s „necorespunzător pentru învățământ”? I-am dat eu „necorespunzător”, am băgat frica-n el, de s-a răzbunat în modul cel mai laș; m-a convins să iau dirigenția unei clase de-a cincea, cică „Sunt mici, îi formați dumneavoastră cu ușurință, domnule profesor! După experiența căpătată cu cei de la liceul militar, va fi o joacă să struniți niște copii de zece ani!”.

Măgulit ca toți tâmpiții, am pus botul. Mi-a revenit onoarea de a fi dirigintele clasei a V-a F. Adicătelea, nu mi-a dat nici A-ul, nici B-ul, nici C-ul, nici D-ul, nici E-ul. Șefa de sindicat, dirigintă la A; frumoasa Mona, dirigintă la B; doamna Viorica de franceză la D; Carmen (o brunetă splendidă, profă de română) la E; imbecilul de Buzea la F, să se spele cu ei pe cap. Pentru că F-ul era BD-ul școlii, cum e peste tot – aduni crema la A, smântâna la B, jintița la C și tot așa, iar în ultima clasă scurgi ce rămâne pe fundul ceaunului (pentru cei născuți mai târziu, „BD” = Batalion Disciplinar, pușcăria armatei).

Spre ghinionul directorului, derbedeii de la F s-au înțeles din prima cu dirigul lor cel derbedeu, s-au înțeles perfect, practic fără cuvinte; un coup de foudre ca la carte. Am intrat în clasă, m-am prezentat, m-au întrebat una-alta, apoi au început să bată cuba: „E de-al nostru”. Și chiar eram, într-un fel.

A trecut aproape un an până când a înțeles directorul c-a făcut o greșeală. Nu numai că nu mi-am dat demisia, dar a V-a F a devenit cea mai disciplinată clasă din școală, mult peste îngerașii de la A. Profesorii care aveau ore la F nu mai pridideau cu ridicatul în slăvi și cu datul ca exemplu, de începuseră să se enerveze colegele mele de cancelarie, în frunte cu minunata Carmen (i-am dat târcoale degeaba, nici n-a vrut s-audă). Pe de altă parte, profesorii neagreați la F aveau parte de zile deosebit de amare, aproape cădeau nervos când ieșeau de la oră – Ursescu singur era-n stare s-o bage la psihiatrie pe biata baba de religie, când își punea mintea cu ea. Da, F-ul devenise disciplinată și temută, atât de profesori cât și de ceilalți elevi, de cei din leatul lor și din anii mai mari: învățaseră de la mine lecția asta simplă, că puterea stă în unire (la rândul meu, eu o învățasem de la plutonierul Potârniche, căruia îi aduc mulțumiri și pe această cale. Nimeni din plutonul nostru n-a mai făcut bulău, după ce plutonierul ne-a explicat care-i treaba cu ofițerul de serviciu). 

Greșeala directorului, care greșeală a fost inițial în favoarea mea, e că el se orientase numai după criteriul financiar. Adică buzunarul părinților, id est statutul lor, îl știți, e vechi de când lumea: „Ce e tac-tu?”. „Doctor”. „Ești la A, puișor. Dar tac-tu, mă țigane, ce e?”. „E șomer / E la închisoare / E în Italia / E hingher / Noi stăm cu mama, tată n-avem”. „La F, fuga marș!”. Așa că eu aveam pe mână copii foarte sărmani și foarte mândri, ca toți săracii lumii. Recunosc cinstit, și eu am fost mândru de ei (și de mine, bată-mă Dumnezeu să mă bată de neghiob), până în ziua aia de pomină, când le-am dat să scrie despre fericire. Spicuiesc din răspunsurile lor, pe care le știu și-acum, deși am încercat din răsputeri să le uit.

„Fericirea e când nu sunt bani pentru salarii, că tata vine treaz și n-o mai bate pe mama cu cablul” (Ioana). „Eu sunt fericit dacă îi dă drumul lui frati-miu pentru bună purtare, să vină acasă și să-i bată pe ăștia care mă bat acum” (Victor). „Fericirea e să moară bunica, că e bătrână și pute, și să ne mutăm noi în camera de la stradă” (Marcela). „Tata zice că să fim fericiți când bate Steaua, că altfel jar mâncăm” (Ionuț). „Eu sunt fericită când găsesc jucării. Mie nu-mi trebuie, dar le duc la ăia micii” (Mirica, fiică de căutători prin gunoaie). „Fericirea e când ești privatizat, că ai butic și mașină mică” (Mihaela). „Fericirea e când fuți, așa zice bărbatul lu' mama” (Nicu). „Fericirea e să meargă mami duminică dimineața la biserică, c-o ceartă popa și nu bea vodcă toată ziua” (Alexandra). 

A doua zi am demisionat. 

text apărut în Almanahul Fericirii din 2011.

imaginea este o lucrare a pictorului Anders Leonard Zorn,

gravură din 1917, ilustrează ”Insula Fericiților” de A. Strindberg