I-auzi ia! Vin baietii de la concertul Metallica si ma-ntreaba cu tupeu: "Ba, da' concertul ce distractie e? De nashpa sau de fitze?!"
Io am ramas mut. Pai dupa ce m-a epuizat revelatia, ce energie sa-mi mai fi ramas, tati...?!
joi, 31 iulie 2008
miercuri, 23 iulie 2008
Revelatie: distractie de fitze vs distractie de nashpa (ultima parte)
Acum inteleg eu ce vreti voi: sa-mi dati la cap! “Ce, ba, ai adormit ca un cacat in ploaie, si vii acum sa ne impui capul cu revelatiile tale de doi lei? Hai fa pasi, baiatu’, lasa ca te mai chemam noi!”.
Bine! Atunci am s-o zic altfel: revelatia mea e ca distractia de fitze e distractie pentru cei neinsurati, care n-au lasat nici o femela in pestera; iar distractia de nashpa e distractie de insurati.
Acum, concluzia revelatiei: daca io nu ma distrez deloc pe fitze, ci numai pe nashpa, inseamna ca sunt insurat!
Cand m-am insurat, fratilor, ca am uitat complet! Poate mi-o prezinta si mie cineva pe nevasta-mea aia ce-am lasat-o in pestera…?!
Bine! Atunci am s-o zic altfel: revelatia mea e ca distractia de fitze e distractie pentru cei neinsurati, care n-au lasat nici o femela in pestera; iar distractia de nashpa e distractie de insurati.
Acum, concluzia revelatiei: daca io nu ma distrez deloc pe fitze, ci numai pe nashpa, inseamna ca sunt insurat!
Cand m-am insurat, fratilor, ca am uitat complet! Poate mi-o prezinta si mie cineva pe nevasta-mea aia ce-am lasat-o in pestera…?!
Revelatie: distractie de fitze vs distractie de nashpa (VI)
Bun, si acum revelatia propriu-zisa: eram in Fagaras, pe saua Moldoveanului, intre varfurile Rosu si Galbena (asa le cheama pe ele, ce!). Si incepe ploaia. Rece, de creasta. Coboram intr-o caldare glaciara, mai micuta, o caldarusa, numita ulterior “Vagauna lui Julius”. Ploaia, pe noi. Punem pelerinele, invelim rucsacii cu protectiile lor, ne ghemuim pe vine (“ne ciucim”) si asteptam sa treaca. Ea, nimic. Timp de o ora am stat asa, pe ciuci, in tacere, strans fiecare sub pelerina lui, cu rucsacul alaturi. In tacerea aia ciudata, in ploaie, sus sub creasta, pe vine… am adormit.
Si atunci s-a intamplat. Dormeam si am visat. Ca timp, foarte putin, probabil nu mai mult de un sfert de ora. Am visat chestii de serviciu, dar spre sfarsitul somnului am inceput sa revin “pe pamant”, adica pe munte, intre baieti. Dar nu eram ciucit acolo langa ei, eram undeva mai sus si intr-o parte si priveam grupul din fata. Ma vedeam si pe mine, motaind in ploaie. Unghiul din care vedeam toate astea arata clar ca punctul de vedere era unul imposibil, adica ar fi trebuit sa stau atarnat la vreo 4 metri in aer, ca un spanzurat, un fachir sau un tras in teapa.
“Privirea” asta din afara cu care i-am vazut pe toti patru baietii, inclusiv pe mine, a durat o fractiune de secunda, dupa care m-am trezit din somn, cu o zvacnitura d-aia, cand te trezesti brusc dintr-un vis. Si atunci la trezire am realizat foarte clar, in sfarsit, cine eram noi si care e impulsul ancestral de-i impinge pe oameni la lucruri fara sens aparent, cum e trekkingul, bunaoara:
Eram vanatorii fara noroc care pierdusera vanatul. “Mamutul” nostru, Moldoveanu, era acolo, dar noi nu puteam ajunge la el. Stateam si asteptam sa ni se schimbe norocul, cum au asteptat milioane de grupuri de vanatoare inaintea noastra. Emotiile pe care le simteam erau aceleasi cu ale altor nenumarate generatii, si pana si reactiile erau aceleasi: a astepta in tacere si nemiscare. Astea nu sunt reactii de oameni moderni, de oraseni ocupati, stresati, obisnuiti zi de zi sa interactioneze intens cu zeci si sute de persoane. Intelectual si emotional, eram din nou cei din epoca de piatra.
Toate lucrurile pe care le-am insirat aici le aveam in cap, citite de ani si ani, asezate de-a valma in rafturile mintii; eram deci constient de justetea evolutionismului, dar nu-l simteam cu sufletul (cum zicea bietul meu prof de mate din liceu: “Ba, pana nu-l simti pe epsilon, n-ai inteles analiza matematica!”; sa mai adaug eu n-am simtit nici un fel de epsilon…?!). Atunci, in clipa aia, toate cunostintele mi s-au asezat ordonat in cap, si am devenit cu adevarat convins.
Bine, asta se intampla cu orice revelatie, de orice natura, inclusiv religioasa: rumegi in cap aceleasi si aceleasi ganduri, ani si ani, si la un moment dat, intr-o fractiune de secunda, le vezi. Din momentul ala apartii unei cauze, si esti gata sa mergi pana la capat pentru ea. Nu vreau sa imi amintesc cati oameni au avut revelatii si au crezut in cauze care presupuneau crima, si n-au avut apoi nici o indoiala ca fac bine ce fac…
Si atunci s-a intamplat. Dormeam si am visat. Ca timp, foarte putin, probabil nu mai mult de un sfert de ora. Am visat chestii de serviciu, dar spre sfarsitul somnului am inceput sa revin “pe pamant”, adica pe munte, intre baieti. Dar nu eram ciucit acolo langa ei, eram undeva mai sus si intr-o parte si priveam grupul din fata. Ma vedeam si pe mine, motaind in ploaie. Unghiul din care vedeam toate astea arata clar ca punctul de vedere era unul imposibil, adica ar fi trebuit sa stau atarnat la vreo 4 metri in aer, ca un spanzurat, un fachir sau un tras in teapa.
“Privirea” asta din afara cu care i-am vazut pe toti patru baietii, inclusiv pe mine, a durat o fractiune de secunda, dupa care m-am trezit din somn, cu o zvacnitura d-aia, cand te trezesti brusc dintr-un vis. Si atunci la trezire am realizat foarte clar, in sfarsit, cine eram noi si care e impulsul ancestral de-i impinge pe oameni la lucruri fara sens aparent, cum e trekkingul, bunaoara:
Eram vanatorii fara noroc care pierdusera vanatul. “Mamutul” nostru, Moldoveanu, era acolo, dar noi nu puteam ajunge la el. Stateam si asteptam sa ni se schimbe norocul, cum au asteptat milioane de grupuri de vanatoare inaintea noastra. Emotiile pe care le simteam erau aceleasi cu ale altor nenumarate generatii, si pana si reactiile erau aceleasi: a astepta in tacere si nemiscare. Astea nu sunt reactii de oameni moderni, de oraseni ocupati, stresati, obisnuiti zi de zi sa interactioneze intens cu zeci si sute de persoane. Intelectual si emotional, eram din nou cei din epoca de piatra.
Toate lucrurile pe care le-am insirat aici le aveam in cap, citite de ani si ani, asezate de-a valma in rafturile mintii; eram deci constient de justetea evolutionismului, dar nu-l simteam cu sufletul (cum zicea bietul meu prof de mate din liceu: “Ba, pana nu-l simti pe epsilon, n-ai inteles analiza matematica!”; sa mai adaug eu n-am simtit nici un fel de epsilon…?!). Atunci, in clipa aia, toate cunostintele mi s-au asezat ordonat in cap, si am devenit cu adevarat convins.
Bine, asta se intampla cu orice revelatie, de orice natura, inclusiv religioasa: rumegi in cap aceleasi si aceleasi ganduri, ani si ani, si la un moment dat, intr-o fractiune de secunda, le vezi. Din momentul ala apartii unei cauze, si esti gata sa mergi pana la capat pentru ea. Nu vreau sa imi amintesc cati oameni au avut revelatii si au crezut in cauze care presupuneau crima, si n-au avut apoi nici o indoiala ca fac bine ce fac…
marți, 22 iulie 2008
Revelatie: distractie de fitze vs distractie de nashpa (V)
Daca ne gandim bine, toata afacerea asta cu gasca de neanderthalieni care pleaca dupa carne e de regasit, simbolic, intr-o singura activitate moderna (e adevarat ca nu are toate elementale, ca acest “careu de nashpa” pe care l-am descris mai sus): iesitul la gratar. Ai acolo, simbolic si nu numai simbolic, neanderthalianul la lucru: nu degeaba se mai numeste rubrica “Nashpa-turizm” si “Gratar 2000”!
No, acum ca ne dumiriram asupra diferentelor de nuanta dintre distractia de fitze si distractia de nashpa, sa gasim care e diferenta de principiu: pai, diferenta e ca distractia de fitze e preferata de indivizii care vor sa alcatuiasca un cuplu (sa se imperecheze, pe termen mai lung sau mai scurt), iar distractia de nashpa e a celor care fac parte (intr-un fel sau altul) dintr-un cuplu. Fiecare este impins de resortul instinctual al starii sale: de “a se cupla” (sau “acupla”, in lumea noastra), versus de “a forma grup de vanatoare”. Acum, nu trebuie sa ne lasam pacaliti de cuvinte: “grupul de vanatoare” e un mod de a raspunde unor instincte formate in milioane de ani, grupul nu vaneaza propriu-zis nimic: iei 6 betivi, ii asezi pe un teren de iarba artificiala si ii pui sa alerge dupa prada simbolica a cadrului portii adverse (ala fiind “mamutul”); iei alti 6 betivani, ii incarci cu trei corturi si cu alte calabalacuri si ii pui sa ia urma “mamutului” prin toti coclaurii pe unde nu are ce cauta nici un om intreg la minte; mai gasesti 6 alcoolisti, ii incarci in doua masini si-i lasi pe balta un week-end intreg, sa-si descarce instinctele pana ii mananca de vii tantarii; scoti iar 6 machitori, le cosi niste numere de panza pe tricou si ii pui sa alerge 7 kilometri de om, si-i astepti la linia de sosire cu niste beri reci, c-asa sunt astia cuplatii: nu se uita in sifonier dupa amantul pitulat acolo de nevasta adultera, se uita doar in frigider, sa vada daca mai e bere!
No, acum ca ne dumiriram asupra diferentelor de nuanta dintre distractia de fitze si distractia de nashpa, sa gasim care e diferenta de principiu: pai, diferenta e ca distractia de fitze e preferata de indivizii care vor sa alcatuiasca un cuplu (sa se imperecheze, pe termen mai lung sau mai scurt), iar distractia de nashpa e a celor care fac parte (intr-un fel sau altul) dintr-un cuplu. Fiecare este impins de resortul instinctual al starii sale: de “a se cupla” (sau “acupla”, in lumea noastra), versus de “a forma grup de vanatoare”. Acum, nu trebuie sa ne lasam pacaliti de cuvinte: “grupul de vanatoare” e un mod de a raspunde unor instincte formate in milioane de ani, grupul nu vaneaza propriu-zis nimic: iei 6 betivi, ii asezi pe un teren de iarba artificiala si ii pui sa alerge dupa prada simbolica a cadrului portii adverse (ala fiind “mamutul”); iei alti 6 betivani, ii incarci cu trei corturi si cu alte calabalacuri si ii pui sa ia urma “mamutului” prin toti coclaurii pe unde nu are ce cauta nici un om intreg la minte; mai gasesti 6 alcoolisti, ii incarci in doua masini si-i lasi pe balta un week-end intreg, sa-si descarce instinctele pana ii mananca de vii tantarii; scoti iar 6 machitori, le cosi niste numere de panza pe tricou si ii pui sa alerge 7 kilometri de om, si-i astepti la linia de sosire cu niste beri reci, c-asa sunt astia cuplatii: nu se uita in sifonier dupa amantul pitulat acolo de nevasta adultera, se uita doar in frigider, sa vada daca mai e bere!
Revelatie: distractie de fitze vs distractie de nashpa (IV)
Ia sa vedem ce-ar presupune treaba asta, cu gasca de neanderthalieni care pleaca dupa vreun mamut, elan, bizon, p^rs, etc – in orice caz, ceva mare, ce vanau ei in epoca de gheata. Avem, zice-se, urmatoarele momente:
1. alcatuirea grupului;
2. pregatirea echipamentului (arme, unelte, haine groase, etc);
3. plecarea (despartirea de femelele lasate in pestera);
4. gasirea urmelor dihaniei;
5. urmarirea (care putea dura ore sau zile);
6. intalnirea (encounter) cu mamutul;
7. atacul (azvarlirea proiectilelor – sageti, sulite, pietre – asupra prazii);
8. uciderea;
9. impartirea prazii (jupurie, transare, alegerea bucatilor care sunt duse acasa fata de cele consumate pe loc);
10. pregatirea mesei (festinul vanatoresc) cu partea de petrecere care urma;
11. initierea noilor membri;
12. intoarcerea acasa si regasirea cu femelele;
13. sexul de regasire.
Bun, acum sa vedem ce elemente din parcursul asta gasim in activitatile de nashpa de care ziceam mai sus (fotbal, trekking, pescuit, marathon): baieti, va anunt cu mare incantare ca le regasim pe toate, nu lipseste nici una, de samanta! Serios. Singurul care pare ca lipseste e si el prezent, chiar daca numai in forma simbolica: la numarul 7, “atacul” e de gasit in fotbal, in momentul azvarlirii “proiectilului” (mingea) asupra prazii simbolice (cadrul portii). Restul sunt de gasit, fiecare element intr-un din cele patru forme de distractie, unele in mai multe: nr. 8, “uciderea” o gasim in pescuit, 5-ul, “urmarirea” o gasim in trekking si maraton, 6-le, “enconterul” o gasim in fotbal si pescuit, etc.
Despre revelatia propriu-zisa, in posturile urmatoare!
1. alcatuirea grupului;
2. pregatirea echipamentului (arme, unelte, haine groase, etc);
3. plecarea (despartirea de femelele lasate in pestera);
4. gasirea urmelor dihaniei;
5. urmarirea (care putea dura ore sau zile);
6. intalnirea (encounter) cu mamutul;
7. atacul (azvarlirea proiectilelor – sageti, sulite, pietre – asupra prazii);
8. uciderea;
9. impartirea prazii (jupurie, transare, alegerea bucatilor care sunt duse acasa fata de cele consumate pe loc);
10. pregatirea mesei (festinul vanatoresc) cu partea de petrecere care urma;
11. initierea noilor membri;
12. intoarcerea acasa si regasirea cu femelele;
13. sexul de regasire.
Bun, acum sa vedem ce elemente din parcursul asta gasim in activitatile de nashpa de care ziceam mai sus (fotbal, trekking, pescuit, marathon): baieti, va anunt cu mare incantare ca le regasim pe toate, nu lipseste nici una, de samanta! Serios. Singurul care pare ca lipseste e si el prezent, chiar daca numai in forma simbolica: la numarul 7, “atacul” e de gasit in fotbal, in momentul azvarlirii “proiectilului” (mingea) asupra prazii simbolice (cadrul portii). Restul sunt de gasit, fiecare element intr-un din cele patru forme de distractie, unele in mai multe: nr. 8, “uciderea” o gasim in pescuit, 5-ul, “urmarirea” o gasim in trekking si maraton, 6-le, “enconterul” o gasim in fotbal si pescuit, etc.
Despre revelatia propriu-zisa, in posturile urmatoare!
marți, 15 iulie 2008
Revelatie: distractie de fitze vs distractie de nashpa (III)
Ce spuneam? A, da, gata, mi-am amintit: am vazut cum face specia noastra la public display. Foarte fin. Acum sa vedem cum face cea mai asemanatoare chestie din lume, si anume specia “cimpanzeu” (Pan troglodytes, ca sa zicem asa, sa ne dam si noi stiintifici). Pai cum sa faca?!
Exact ca si noi, se aduna in grupuri mixte, masculi si femele. Masculii, ca la orice specie mamifera, sunt permanent dispusi sa se imperecheze, dar femelele nu se imperecheaza decat in perioada fertila, cand vulva li se umfla foarte mult, astfel incat ele par sa aiba pe fund o uriasa umflatura roz, extrem de excitanta pentru masculi (pentru aia din specia lor, buninteles). Femelele par indiferente fata de masculi, iar masculii isi produc propriul public display: urla, dau cu labele-n copaci, zgaltaie tufisurile, culca vegetatia in picioare, se urca in copaci si zgaltaie de crengi ca apucatii, etc. Se pare ca intreg ceremonialul e foarte spectaculos, desi prea putini oameni l-au vazut vreodata (il gasiti in cartea “In umbra omului” al dragutei de Jane Goodall). Bref, intocmai ca si noi, cimpanzeii se aduna in grupuri mixte, masculii isi demonstreaza forta (fizica, in cazul lor, financiara, in cazul nostru), femelele se fac ca nu-i baga-n seama, dar ii evalueaza cu discretie si apoi isi aleg partenerii de imperechere.
Acum e clar de ce tinerii iubesc urletul ATV-ului: intocmai ca la maimutoi, urletul e semn de prestigiu, de putere. Ar fi usor de fabricat ATV-uri silentioase, dar s-ar pierde cel mai important “carlig” al acestei masinute: posibilitatea de a-ti semnaliza prin zgomot putirinta de imperechere.
Bun, ne-am lamurit cu distractia de fite. Este modul in care specia noastra da curs impulsurilor instinctuale pe care le avem in comun cu cele mai apropiate rude (nu c-ar fi foarte apropiate: p-alea am avut noi grija sa le exterminam, si-nca de multa vreme).
Dar noi nu suntem doar o specie de maimute. Suntem acea specie de maimute care a coborat din copaci, a iesit in camp deschis si a supravietuit prin vanatoare. Vanatoarea ne-a furnizat hrana, ne-a aparat de pradatori si ne-a scapat de concurenta. Suntem, deci, maimuta-vanator, si asta ne face unici in familia noastra: psihologic, suntem niste corcituri intre maimute si lupi. Ergo, impulsurile noastre sociale oscileaza permanent intre competitie (ca la maimute) si cooperare (ca la lupi).
Acum e nevoie de un pic de viziune: e usor sa comparam distractia de fite cu public displayul maimutoilor, ca p-astia nu i-am exterminat, erau prea putin periculosi ca sa ne puna probleme; in schimb celelalte specii hominide (baietii de Neanderthal, bunaoara) au fost lichidate fara mila, astfel incat nu avem cu ce compara distractia de nashpa. Va trebui sa recurgem la imaginatie.
Avem deci distractia de fite (clubbing, shopping, dancing, ATV) care e replica noastra la impulsul de public display, si avem distractia de nashpa (fotbal, trekking, pescuit, marathon), care e replica noastra la impulsul neanderthalian al vanatorii in grup.
Cum nu vreau sa jignesc pe nimeni, admit cinstit: poate voi nu simtiti acest impuls si nu va plac chestiile astea din distractia de nashpa. Dar eu il simt si mie-mi plac. Nu poti sa te caci in gustul omului, neh?!
Exact ca si noi, se aduna in grupuri mixte, masculi si femele. Masculii, ca la orice specie mamifera, sunt permanent dispusi sa se imperecheze, dar femelele nu se imperecheaza decat in perioada fertila, cand vulva li se umfla foarte mult, astfel incat ele par sa aiba pe fund o uriasa umflatura roz, extrem de excitanta pentru masculi (pentru aia din specia lor, buninteles). Femelele par indiferente fata de masculi, iar masculii isi produc propriul public display: urla, dau cu labele-n copaci, zgaltaie tufisurile, culca vegetatia in picioare, se urca in copaci si zgaltaie de crengi ca apucatii, etc. Se pare ca intreg ceremonialul e foarte spectaculos, desi prea putini oameni l-au vazut vreodata (il gasiti in cartea “In umbra omului” al dragutei de Jane Goodall). Bref, intocmai ca si noi, cimpanzeii se aduna in grupuri mixte, masculii isi demonstreaza forta (fizica, in cazul lor, financiara, in cazul nostru), femelele se fac ca nu-i baga-n seama, dar ii evalueaza cu discretie si apoi isi aleg partenerii de imperechere.
Acum e clar de ce tinerii iubesc urletul ATV-ului: intocmai ca la maimutoi, urletul e semn de prestigiu, de putere. Ar fi usor de fabricat ATV-uri silentioase, dar s-ar pierde cel mai important “carlig” al acestei masinute: posibilitatea de a-ti semnaliza prin zgomot putirinta de imperechere.
Bun, ne-am lamurit cu distractia de fite. Este modul in care specia noastra da curs impulsurilor instinctuale pe care le avem in comun cu cele mai apropiate rude (nu c-ar fi foarte apropiate: p-alea am avut noi grija sa le exterminam, si-nca de multa vreme).
Dar noi nu suntem doar o specie de maimute. Suntem acea specie de maimute care a coborat din copaci, a iesit in camp deschis si a supravietuit prin vanatoare. Vanatoarea ne-a furnizat hrana, ne-a aparat de pradatori si ne-a scapat de concurenta. Suntem, deci, maimuta-vanator, si asta ne face unici in familia noastra: psihologic, suntem niste corcituri intre maimute si lupi. Ergo, impulsurile noastre sociale oscileaza permanent intre competitie (ca la maimute) si cooperare (ca la lupi).
Acum e nevoie de un pic de viziune: e usor sa comparam distractia de fite cu public displayul maimutoilor, ca p-astia nu i-am exterminat, erau prea putin periculosi ca sa ne puna probleme; in schimb celelalte specii hominide (baietii de Neanderthal, bunaoara) au fost lichidate fara mila, astfel incat nu avem cu ce compara distractia de nashpa. Va trebui sa recurgem la imaginatie.
Avem deci distractia de fite (clubbing, shopping, dancing, ATV) care e replica noastra la impulsul de public display, si avem distractia de nashpa (fotbal, trekking, pescuit, marathon), care e replica noastra la impulsul neanderthalian al vanatorii in grup.
Cum nu vreau sa jignesc pe nimeni, admit cinstit: poate voi nu simtiti acest impuls si nu va plac chestiile astea din distractia de nashpa. Dar eu il simt si mie-mi plac. Nu poti sa te caci in gustul omului, neh?!
luni, 7 iulie 2008
Revelatie: distractie de fitze vs distractie de nashpa (II)
Bun. Ce spuneam? A, da, de revelatia mea, manca-o-ar tata pe ea de revelatie s-o manance! Fiti un pic atenti, ca-ncep cu distractia de fite (DdF): clubbing, shopping, dancing, ATV (mersul cu ATV-ul, vreau sa zic, asta e “distractia”, nu obiectul in sine). Ia sa le luam pe rand ca la moara – dar, mai intai, cateva clarificari metodologice: cand ma uit la ceva, vreau sa zic ca umblu sa vad ce este acel ceva, nu ceea ce se presupune ce este. De-un exemplu, daca vad un poster electoral cu moaca lui Gigi Becali, nu zic “il vad pe Gigi Becali”, ci zic “vad o bucata de hartie colorata”, ca asta e un afis, nu e Gigi Becali! Bun. In al doilea rand, cand vreau sa inteleg despre ce este vorba cu o chestie, incerc sa gasesc cea mai apropiata chestie asemanatoare si sa observ deosebirile dintre cele doua chestii. De-un exemplu, cand am vazut pentru prima oara un stick (flash-drive, port USB, ma rog, cum ii zice), am presupus ca e o bricheta: era obiectul cu cea mai apropiata forma, cel mai asemanator. Am incercat sa vad cum se aprinde, si am realizat, foarte lent, ca nu era o bricheta, ci altceva.
Bun. Avem deci doua reguli de observatie: unu, vad obiectul in sine, nu ceea ce spune lumea despre el; doi, il compar cu cel mai asemanator obiect pe care-l am la dispozitie.
E, acum sa vedem ce avem. Avem o specie mamifera, gregara, extrem de inteligenta, care se deda la niste comportamente stranii: clubbing, shopping, dancing, ATV. Aceste comportamente au in comun ceva foarte ciudat, un fel de contradictie: desi sunt comportamente de grup, cei care le performeaza par sa ignore existenta grupului. Sunt doua seturi de eforturi: primul ii impinge pe performeri sa caute locuri cat mai aglomerate, in care cat mai multe co-specimene se inghesuie intr-un spatiu cat mai mic; al doilea set ii impinge pe performeri sa afiseze cat mai multe “semne de prestigiu” (public display, mai corect) si in acelasi timp sa afiseze o cat mai mare indiferenta in legatura cu semnele de prestigiu afisate de ceilalti membri ai speciei aflati in acelasi spatiu.
Adica. In cluburi se indeasa femele si masculi, tineri si foarte tineri, care baga mare cu public display: pe masa etaleaza cheile de la masina, cu brelocul obligatoriu, cele doua telefoane si bauturi cat mai scumpe. Ochii sunt acoperiti cu ochelari de soare, iar urechile cu castile la care se asculta muzica. Evident, elementele cheie sunt semnele de prestigiu (in cazul speciei noastre, prestigiu inseamna forta financiara) si semnele de indiferenta in privinta public displayului celorlalti (ochelarii care ma “impiedica” sa vad, castile ce ma opresc sa aud, expresia imobila a fetei, etc).
La shopping avem o masa frematatoare de masculi si femele, tineri si mai putin tineri, care concureaza febril pentru obtinerea unei “prazi” simbolice cat mai mari (si care confera un prestigiu cat mai mare). Aceasta “prada” (obiectul cumparat) este apoi afisata public, si de la ea se asteapta “sporul de prestigiu” al performerului care a “vanat-o”. Deasemeni, desi shoppingul este si el o activitate de grup, performerii prefera sa se ignore reciproc, fiecare alegand sa nu “vada” semnele de prestigiu afisate de ceilalati competitori.
La dancing (o mica precizare: prin “dancing” inteleg activitatea de a dansa, asa cum se practica ea in formele initiale, cum se mai practica azi in Asia: una sau mai multe femele performeaza miscari ritmice, subliniindu-si sexualitatea si simuland in mod simbolic ca sunt in calduri, iar performanta lor este privita de un numar de masculi, care isi afiseaza in tacere semnele de prestigiu, ignorandu-se unii pe altii. Nu inteleg prin “dancing” dansurile europene, care au mutat accentul de la afisarea sexualitatii pure la afisarea simbolica a fazei de curtare din cadrul perechii: vals, tango, rock’n’roll, lambada, ca la usa cortului, ceardas, menuet, etc) avem acelasi fenomen, dar simplificat la maxim si “dus” foarte departe spre competitia sexuala. Aparent, masculii isi aleg femelele, in cadrul “dancingului”; de fapt, alegerea este mai subtila (ma rog, era, pe vremuri) si apartine femelelor, care stiu sa descifreze corect semnele de prestigiu afisate de masculi (in tarile arabe acest mecanism functioneaza inca in forma lui initiala, nealterata).
La datul cu ATV-ul e cel mai simplu: aici, esenta “performantei” e ca niste masculi tineri fac zgomot. Cat mai mult zgomot. Iar castile pe care le poarta sunt perfecte pentru ca ei sa para indiferenti fata de semnele de prestigiu afisate de alti masculi aflati prin preajma. De observat ca ATV-urile sunt foarte populare pe litoral, desi spatiul este drastic limitat (in desert e mult mai mult spatiu, dar nimeni nu se inghesuie sa se dea cu ATV-ul prin desert!), dar in schimb e o mare densitate de femele aflate in rut (sau care vor sa para ca sunt in rut, prin afisarea semnelor respective), femele care pot fi atrase prin afisarea zgomotului ca semn de prestigiu.
De ce-ar fi insa zgomotul semn de prestigiu, in episodul urmator.
Bun. Avem deci doua reguli de observatie: unu, vad obiectul in sine, nu ceea ce spune lumea despre el; doi, il compar cu cel mai asemanator obiect pe care-l am la dispozitie.
E, acum sa vedem ce avem. Avem o specie mamifera, gregara, extrem de inteligenta, care se deda la niste comportamente stranii: clubbing, shopping, dancing, ATV. Aceste comportamente au in comun ceva foarte ciudat, un fel de contradictie: desi sunt comportamente de grup, cei care le performeaza par sa ignore existenta grupului. Sunt doua seturi de eforturi: primul ii impinge pe performeri sa caute locuri cat mai aglomerate, in care cat mai multe co-specimene se inghesuie intr-un spatiu cat mai mic; al doilea set ii impinge pe performeri sa afiseze cat mai multe “semne de prestigiu” (public display, mai corect) si in acelasi timp sa afiseze o cat mai mare indiferenta in legatura cu semnele de prestigiu afisate de ceilalti membri ai speciei aflati in acelasi spatiu.
Adica. In cluburi se indeasa femele si masculi, tineri si foarte tineri, care baga mare cu public display: pe masa etaleaza cheile de la masina, cu brelocul obligatoriu, cele doua telefoane si bauturi cat mai scumpe. Ochii sunt acoperiti cu ochelari de soare, iar urechile cu castile la care se asculta muzica. Evident, elementele cheie sunt semnele de prestigiu (in cazul speciei noastre, prestigiu inseamna forta financiara) si semnele de indiferenta in privinta public displayului celorlalti (ochelarii care ma “impiedica” sa vad, castile ce ma opresc sa aud, expresia imobila a fetei, etc).
La shopping avem o masa frematatoare de masculi si femele, tineri si mai putin tineri, care concureaza febril pentru obtinerea unei “prazi” simbolice cat mai mari (si care confera un prestigiu cat mai mare). Aceasta “prada” (obiectul cumparat) este apoi afisata public, si de la ea se asteapta “sporul de prestigiu” al performerului care a “vanat-o”. Deasemeni, desi shoppingul este si el o activitate de grup, performerii prefera sa se ignore reciproc, fiecare alegand sa nu “vada” semnele de prestigiu afisate de ceilalati competitori.
La dancing (o mica precizare: prin “dancing” inteleg activitatea de a dansa, asa cum se practica ea in formele initiale, cum se mai practica azi in Asia: una sau mai multe femele performeaza miscari ritmice, subliniindu-si sexualitatea si simuland in mod simbolic ca sunt in calduri, iar performanta lor este privita de un numar de masculi, care isi afiseaza in tacere semnele de prestigiu, ignorandu-se unii pe altii. Nu inteleg prin “dancing” dansurile europene, care au mutat accentul de la afisarea sexualitatii pure la afisarea simbolica a fazei de curtare din cadrul perechii: vals, tango, rock’n’roll, lambada, ca la usa cortului, ceardas, menuet, etc) avem acelasi fenomen, dar simplificat la maxim si “dus” foarte departe spre competitia sexuala. Aparent, masculii isi aleg femelele, in cadrul “dancingului”; de fapt, alegerea este mai subtila (ma rog, era, pe vremuri) si apartine femelelor, care stiu sa descifreze corect semnele de prestigiu afisate de masculi (in tarile arabe acest mecanism functioneaza inca in forma lui initiala, nealterata).
La datul cu ATV-ul e cel mai simplu: aici, esenta “performantei” e ca niste masculi tineri fac zgomot. Cat mai mult zgomot. Iar castile pe care le poarta sunt perfecte pentru ca ei sa para indiferenti fata de semnele de prestigiu afisate de alti masculi aflati prin preajma. De observat ca ATV-urile sunt foarte populare pe litoral, desi spatiul este drastic limitat (in desert e mult mai mult spatiu, dar nimeni nu se inghesuie sa se dea cu ATV-ul prin desert!), dar in schimb e o mare densitate de femele aflate in rut (sau care vor sa para ca sunt in rut, prin afisarea semnelor respective), femele care pot fi atrase prin afisarea zgomotului ca semn de prestigiu.
De ce-ar fi insa zgomotul semn de prestigiu, in episodul urmator.
luni, 30 iunie 2008
Revelatie: distractie de fitze vs distractie de nashpa (I)
Frati romani, am invins. In sfarsit, dupa atata asteptare, rugaciunile mi-au fost ascultate: am avut o revelatie. Doamne, multumescu-ti. Vezi ca poti?
N-am sa incep cu revelatia propriu-zisa, ca atunci n-o sa mai cititi restul. Am sa incep cu teoria chibritului, iar la revelatie ajungem noi, incet-incet, ca nu e nici o graba!
Oricum, ceva detalii despre ora si loc trebuie sa va dau, ca altfel nu aveti de gand sa ma credeti – or, nu asta e ideea! O revelatie am si eu, si p-aia sa mi-o c^rcotiti?! Ergo, s-a intamplat pe data de 28 iunie, anno domini 2008, in prima parte a dupa-amiezii (sa zicem, intre orele 14 si 15, peme). Locul este “Vagauna lui Julius”, undeva sub curmatura Moldoveanului, intre varfurile Galbena si Rosu, din muntii Fagaras (a doua zi, Spania batea Germania in finala, iar culorile bicolorului spaniol sunt galben si rosu, dar asta e pura coincidenta). Vremea era scarboasa, ploaie rece ca gheata, ceata, vant; o ticalosie. Senzatiile fiziologice pe care le simteam erau: foame si chiloti uzi (de la ploaie, nu fiti idioti!). Pozitia in care ma aflam era “ciuci” (adica pe vine). Companioni imi erau Dan, Adi si Iuliu, care pot confirma. Nu e foarte clar ce anume ar putea ei confirma, ca eu n-am fost prost sa-mi impart revelatia cu ei (frate, frate, da’ branza-i cu bani!), iar revelatia in sine a fost una discreta (adica fara cor de ingeri, voce tunatoare din ceruri – daca nu socotim tunetele ploii, buninteles – tufis care arde fara sa se consume, Fecioara cu trei secrete, magarita care sa ma certe, etc), in mod clar adresata mie, nu la betivanii aia. Cine crede ca revelatiile sunt asa, hai sa dam revelatii la tot cartierul, sa se mai gandeasca: eu de 30 de ani o astept p-a mea. Era si pacat ca Cineva s-o fi trimis asa, netargetata!
Bun. Revelatia in sine s-a referit la un “criteriu de diferentiere”. Cautam de multa vreme criteriul asta, si nu-l gaseam: e, uite ca acum mi-a fost trimis de-a gata… !
Totul a inceput acum cativa ani, cand eu am sustinut (in mod eronat, admit), cum ca “Volvo e masina de fitze”. Am provocat rasete copioase, iar o domnisoara mi-a explicat printre lacrimi (de ras) ca fara un criteriu cu aplicabilitate generala, n-o sa diferentiez niciodata “fitzele” de “non-fitze”. Am intrebat cu inocenta “Da’ eu ce sunt, fitze sau non-fitze?”, la care oamenii erau sa moara de ras, la modul propriu (se sufocau). Aceeasi domnisoara a reusit sa articuleze “Non!” si a fugit in baie, sa se indestuleze de ras. M-am simtit vexat, pentru ca nu intentionasem sa spun vreo gluma, si orisicum, incerc sa-i fac pe oameni sa rada CU mine, nu DE mine (ceea ce se intampla in mod frecvent, din pacate). Mi-am dat deci seama ca, orice ar fi “fitzele”, eu unul sunt opusul lor. Trebuia sa-mi gasesc un naming, asa ca mi-am botezat stilul “nashpa”, iar modul meu de a ma distra l-am botezat “distractie de nashpa”, in opozitie cu “distractie de fitze”, care ar fi, deci, modul de a se distra al celor cu fitze (“fitzosi”). Am ales pentru fiecare tip de distractie 4 activitati, zic eu, reprezentative: pentru distractia de fitze (prescurtat DdF) ar fi clubbingul, shoppingul, dansul si ATV-urile (all-terrain vehicle, daca nu ma insel). Pentru distractia de nashpa (DdN) am ales fotbalul, trekkingul, pescuitul si maratonul.
Multumesc pentru atentie, restul revelatiei in episodul urmator. Episoadele, de fapt.
N-am sa incep cu revelatia propriu-zisa, ca atunci n-o sa mai cititi restul. Am sa incep cu teoria chibritului, iar la revelatie ajungem noi, incet-incet, ca nu e nici o graba!
Oricum, ceva detalii despre ora si loc trebuie sa va dau, ca altfel nu aveti de gand sa ma credeti – or, nu asta e ideea! O revelatie am si eu, si p-aia sa mi-o c^rcotiti?! Ergo, s-a intamplat pe data de 28 iunie, anno domini 2008, in prima parte a dupa-amiezii (sa zicem, intre orele 14 si 15, peme). Locul este “Vagauna lui Julius”, undeva sub curmatura Moldoveanului, intre varfurile Galbena si Rosu, din muntii Fagaras (a doua zi, Spania batea Germania in finala, iar culorile bicolorului spaniol sunt galben si rosu, dar asta e pura coincidenta). Vremea era scarboasa, ploaie rece ca gheata, ceata, vant; o ticalosie. Senzatiile fiziologice pe care le simteam erau: foame si chiloti uzi (de la ploaie, nu fiti idioti!). Pozitia in care ma aflam era “ciuci” (adica pe vine). Companioni imi erau Dan, Adi si Iuliu, care pot confirma. Nu e foarte clar ce anume ar putea ei confirma, ca eu n-am fost prost sa-mi impart revelatia cu ei (frate, frate, da’ branza-i cu bani!), iar revelatia in sine a fost una discreta (adica fara cor de ingeri, voce tunatoare din ceruri – daca nu socotim tunetele ploii, buninteles – tufis care arde fara sa se consume, Fecioara cu trei secrete, magarita care sa ma certe, etc), in mod clar adresata mie, nu la betivanii aia. Cine crede ca revelatiile sunt asa, hai sa dam revelatii la tot cartierul, sa se mai gandeasca: eu de 30 de ani o astept p-a mea. Era si pacat ca Cineva s-o fi trimis asa, netargetata!
Bun. Revelatia in sine s-a referit la un “criteriu de diferentiere”. Cautam de multa vreme criteriul asta, si nu-l gaseam: e, uite ca acum mi-a fost trimis de-a gata… !
Totul a inceput acum cativa ani, cand eu am sustinut (in mod eronat, admit), cum ca “Volvo e masina de fitze”. Am provocat rasete copioase, iar o domnisoara mi-a explicat printre lacrimi (de ras) ca fara un criteriu cu aplicabilitate generala, n-o sa diferentiez niciodata “fitzele” de “non-fitze”. Am intrebat cu inocenta “Da’ eu ce sunt, fitze sau non-fitze?”, la care oamenii erau sa moara de ras, la modul propriu (se sufocau). Aceeasi domnisoara a reusit sa articuleze “Non!” si a fugit in baie, sa se indestuleze de ras. M-am simtit vexat, pentru ca nu intentionasem sa spun vreo gluma, si orisicum, incerc sa-i fac pe oameni sa rada CU mine, nu DE mine (ceea ce se intampla in mod frecvent, din pacate). Mi-am dat deci seama ca, orice ar fi “fitzele”, eu unul sunt opusul lor. Trebuia sa-mi gasesc un naming, asa ca mi-am botezat stilul “nashpa”, iar modul meu de a ma distra l-am botezat “distractie de nashpa”, in opozitie cu “distractie de fitze”, care ar fi, deci, modul de a se distra al celor cu fitze (“fitzosi”). Am ales pentru fiecare tip de distractie 4 activitati, zic eu, reprezentative: pentru distractia de fitze (prescurtat DdF) ar fi clubbingul, shoppingul, dansul si ATV-urile (all-terrain vehicle, daca nu ma insel). Pentru distractia de nashpa (DdN) am ales fotbalul, trekkingul, pescuitul si maratonul.
Multumesc pentru atentie, restul revelatiei in episodul urmator. Episoadele, de fapt.
S-au afisat rezultatele
Domnilor, sunt ultimul om:
52 (locul)
62 (numarul de pe tricou)
Mihai Buzea
Prospero
2:06:58
10.02 (media orara)
Linkul e http://www.maratondhl.ro/dhl/?lang=ro&page=rezultate_2008
Ma las, gata. M-apuc dracului de ceva serios!
52 (locul)
62 (numarul de pe tricou)
Mihai Buzea
Prospero
2:06:58
10.02 (media orara)
Linkul e http://www.maratondhl.ro/dhl/?lang=ro&page=rezultate_2008
Ma las, gata. M-apuc dracului de ceva serios!
joi, 26 iunie 2008
De ce sa alergi la maraton?!
Exista multe motive pentru care se duc oamenii sa faca chestii d-astea (sa alerge la maratoane, semi, demi, remi & so on), iar cei mai seriosi dintre ei le-au contabilizat chiar, pentru uzul unora ca mine (neseriosi si lenesi). Pentru cei care au timp, iata un link: http://www.maraton.info.ro/html/motive_sa_alergi.html
Pentru cei care n-au, iata bartai lista, pe care tot de-acolo am luat-o:
Te face sa te simti mai bine zi de zi.
Iti satisface dorinta de competitie.
Nu ai nevoie de un manual.
Cea mai eficienta activitate fizica pentru scadere in greutate.
Alergarea iti da energie.
Alergarea iti da ragazul sa iti petreci un timp doar cu tine.
Alergarea te face dependent, dar intr-un sens pozitiv.
Alergarea poate fi o “afacere” de familie.
Alergarea este un fel de “prieten cel mai bun”, totdeauna la dispozitia ta.
Alergarea e corecta cu tine.
Poti sa ii ajuti pe ceilalti.
Te transformi intr-un ecologist.
Alergarea te face sa iti stabilesti noi obiective.
Vei explora noi locuri, orase si tari.
Alergarea te intinereste.
Alergarea te poate duce la extaz.
Alergarea te invata sa fi disciplinat.
Ultimul care trece linia de sosire, primeste cele mai multe aplauze.
Alergarea iti poate imbunatati viata de cuplu.
Picioare mai frumoase.
Alergarea este un antrenament eficient.
Alergarea nu necesita echipament sofisticat.
Alergarea este joaca.
Alergarea te face sa dormi mai bine.
Alergarea te face mai inteligent.
Alergarea reprezinta baza conditiei fizice pentru orice alt sport.
Alergarea iti ofera sansa sa concurezi alaturi de sportivi de top.
Aceste 27 de motive sunt perfect corecte (ma rog, aia cu “face picioare frumoase” s-ar putea sa nu se prea aplice la mine, dar mai trebuie sa fie si exceptii, neh?), numai ca nu zice exact ce-am io-n cap. Iar ceea ce-am in cap ar suna cam asa: alergam fi’nca ne simtim castrati. Pe bune. Lumea a incetat sa fie interesanta. Nu, parca nu asta vreau sa spun, trebuie sa incerc altfel: cand esti copil, lumea e un loc plin de provocari: in fiecare zi ai ceva de explorat, de descoperit, de cucerit, ceva (sau cineva!) cu care sa te incaieri, sau de care sa te feresti, sau pe care sa-l vanezi. Cand esti adolescent, toata neofilia din tine (adica interesul pentru explorarea noului) se concentreaza pe gagici (daca esti gagica... nu stiu pe ce s-o concentra!). Dar o data cu instalarea tristei varste adulte, neofilia din tine ramane fara obiectul muncii. Ma rog, poate daca esti om de afaceri te scoti, eventual, ca vanezi afaceri; dar noi, astialantii?! Munca e repetitiva si predictibila, familia la fel, si nici sa te iei la cafteala cu oamenii nu mai e o solutie: acum treaba se face la tribunal, nu in spatele blocului, ca mai demult.
Daca va uitati la cei care alearga o sa-mi cam dati dreptate: mijlocul scarii sociale. Nici Dorei care sapa santuri, nici barosani care opereaza cu tescalaul de bani. Oameni, cum ar zice Andrei Plesu, “nici asa, nici altminteri”. Nesarati.
Iar femeile, fir-ar sa fie, simt asta!
Pentru cei care n-au, iata bartai lista, pe care tot de-acolo am luat-o:
Te face sa te simti mai bine zi de zi.
Iti satisface dorinta de competitie.
Nu ai nevoie de un manual.
Cea mai eficienta activitate fizica pentru scadere in greutate.
Alergarea iti da energie.
Alergarea iti da ragazul sa iti petreci un timp doar cu tine.
Alergarea te face dependent, dar intr-un sens pozitiv.
Alergarea poate fi o “afacere” de familie.
Alergarea este un fel de “prieten cel mai bun”, totdeauna la dispozitia ta.
Alergarea e corecta cu tine.
Poti sa ii ajuti pe ceilalti.
Te transformi intr-un ecologist.
Alergarea te face sa iti stabilesti noi obiective.
Vei explora noi locuri, orase si tari.
Alergarea te intinereste.
Alergarea te poate duce la extaz.
Alergarea te invata sa fi disciplinat.
Ultimul care trece linia de sosire, primeste cele mai multe aplauze.
Alergarea iti poate imbunatati viata de cuplu.
Picioare mai frumoase.
Alergarea este un antrenament eficient.
Alergarea nu necesita echipament sofisticat.
Alergarea este joaca.
Alergarea te face sa dormi mai bine.
Alergarea te face mai inteligent.
Alergarea reprezinta baza conditiei fizice pentru orice alt sport.
Alergarea iti ofera sansa sa concurezi alaturi de sportivi de top.
Aceste 27 de motive sunt perfect corecte (ma rog, aia cu “face picioare frumoase” s-ar putea sa nu se prea aplice la mine, dar mai trebuie sa fie si exceptii, neh?), numai ca nu zice exact ce-am io-n cap. Iar ceea ce-am in cap ar suna cam asa: alergam fi’nca ne simtim castrati. Pe bune. Lumea a incetat sa fie interesanta. Nu, parca nu asta vreau sa spun, trebuie sa incerc altfel: cand esti copil, lumea e un loc plin de provocari: in fiecare zi ai ceva de explorat, de descoperit, de cucerit, ceva (sau cineva!) cu care sa te incaieri, sau de care sa te feresti, sau pe care sa-l vanezi. Cand esti adolescent, toata neofilia din tine (adica interesul pentru explorarea noului) se concentreaza pe gagici (daca esti gagica... nu stiu pe ce s-o concentra!). Dar o data cu instalarea tristei varste adulte, neofilia din tine ramane fara obiectul muncii. Ma rog, poate daca esti om de afaceri te scoti, eventual, ca vanezi afaceri; dar noi, astialantii?! Munca e repetitiva si predictibila, familia la fel, si nici sa te iei la cafteala cu oamenii nu mai e o solutie: acum treaba se face la tribunal, nu in spatele blocului, ca mai demult.
Daca va uitati la cei care alearga o sa-mi cam dati dreptate: mijlocul scarii sociale. Nici Dorei care sapa santuri, nici barosani care opereaza cu tescalaul de bani. Oameni, cum ar zice Andrei Plesu, “nici asa, nici altminteri”. Nesarati.
Iar femeile, fir-ar sa fie, simt asta!
marți, 24 iunie 2008
Maraton DHL 2008
Am ratat.
De sase ani incerc sa depasesc bariera celor 2 ore, si anul asta am ratat iar. Din 2003 alerg la semi-maraton si in fiecare an (cu exceptia lui 2005, dar atunci a plouat torential) am mai castigat cateva minute, dar niciodata n-am reusit sa scot sub doua ore. Nici acum n-a fost sa fie. Ghinion!
Ma gandesc ca daca perseverez, si an de an mai ciupesc cate-un minut-doua, pe la 80 de ani ma scot, nu? Ar trebui sa-mi iasa socotelile: la 80 scot o ora si ceva, la 90 o ora, iar dupa 100 incolo sunt un zeu: alerg 21 km in zero minute!
Nici la "proiectul numarul doi" n-am facut vreo branza: ziceam sa ma clasez si eu in prima jumatate. Au fost 82 de concurenti, asa ca obiectivul era locul 41. Minimum!
Am terminat pe 43. Domnilor, cred ca impotriva mea e un intreg complot, o conjuratie, o conspiratie!
Ma intreb: oare cine-o fi Maestrul Papusar care orchestreaza toate astea... ?!
De sase ani incerc sa depasesc bariera celor 2 ore, si anul asta am ratat iar. Din 2003 alerg la semi-maraton si in fiecare an (cu exceptia lui 2005, dar atunci a plouat torential) am mai castigat cateva minute, dar niciodata n-am reusit sa scot sub doua ore. Nici acum n-a fost sa fie. Ghinion!
Ma gandesc ca daca perseverez, si an de an mai ciupesc cate-un minut-doua, pe la 80 de ani ma scot, nu? Ar trebui sa-mi iasa socotelile: la 80 scot o ora si ceva, la 90 o ora, iar dupa 100 incolo sunt un zeu: alerg 21 km in zero minute!
Nici la "proiectul numarul doi" n-am facut vreo branza: ziceam sa ma clasez si eu in prima jumatate. Au fost 82 de concurenti, asa ca obiectivul era locul 41. Minimum!
Am terminat pe 43. Domnilor, cred ca impotriva mea e un intreg complot, o conjuratie, o conspiratie!
Ma intreb: oare cine-o fi Maestrul Papusar care orchestreaza toate astea... ?!
luni, 16 iunie 2008
Caderea in cap
Habar n-am daca am pictat corect “caderea in cur”. Serios, chiar nu-mi dau seama – iar feed-back-ul de la voi m-a ajutat sa-mi conserv ignoranta.
Dar insa. Caderea in cur, oricum ar fi ea, e ridicula, de acord, dar e doar ridicula! Exista si o alta cadere, nu mai putin ridicula, dar care e mult mai mult decat atat: e periculoasa si poate ucide. Si a ucis de mii si mii de ori, si chiar sub nasul nostru, in ultimii 15 ani. Dar eram cu totii prea ocupati ca s-o bagam de seama: caderea in cap.
Caderea in cap se numeste acum, in romana, "national-securism"; e buninteles de gasit nu numai aici, ci peste tot pamantul, si are nume care de care mai diverse: germanii, la vremea lor, i-au spus national-socialism; francezii, englezii, japonezii, chinezii, rusii, americanii, spaniolii, toti au experimentat-o la vremea fiecaruia, si la toti a dat aceleasi rezultate: penibilul care ucide. La astia mai e cum mai e, ca au fost si sunt popoare mari, care chiar au contribuit la istoria speciei noastre si cu altceva afara de crime; da’ ce te faci cu astia micii, ca ungurii de exemplu?! Nici o grija, ca ajung imediat si la romani!
Caderea in cap poate fi cel mai bine definita pornind de la vechea convingere evreiasca: noi suntem poporul teofor (adica “purtator de Dumnezeu”, m-ati inteles, ca sunteti baieti cu carte). Pornind de la ideea asta mareata, pe care fiecare generatie o baga in capul urmatoareia, obtinem rezultate de mare exceptie: hai sa-i omoram pe toti cei care nu sunt ca noi. Cool! Si insir’te margarite: la congresul de la Viena (1815) s-a cerut desfiintarea Frantei, datorita modului in care intelegea sa-si poarte campanile militare; americanii au zis-o p-aia cu “a good Indian is a dead Indian” (si-au pus-o in practica!); ce-au facut spaniolii in America de Sud citim in cronica lui Las Casas (asta era preot; ca sa vezi!); “filozofia” ruseasca si-a atins culmea de gandire prin panseul “pentru a fi fericiti, toti oamenii trebuie sa devina rusi” (am uitat autorul – mea culpa!); japonezii s-au potolit numai dupa ce si-au luat doua bombe-n gura (cine nu ma crede sa citeasca James Clavell: din Evul Mediu se credeau popor ales – si astia, ma?!); et caetera.
“Non est vita extra Hungariae; sed est vita, non est ita” – poftim apoftegma! Pentru nu stie ce-i aia, ei bine, o apoftegma este o “vorba memorabila spusa de un mare om"; in cazul asta, “marele om” este chiar poporul maghiar, cica: “Nu exista viata in afara Ungariei; si chiar daca exista, aia nu e viata!”. Deci ma lasi?!
Romanii? Alta snamenie de oameni si astia! Cica “noi suntem situati in centrul energetic al planetei” (ce-o fi aia?!); “noi suntem cea mai veche civilizatie a Europei” (vezi “homo oltenensis” gasit in Scornicesti); “noi am inventat prima scriere” (tablitele de la Tartaria sunt intr-adevar inscriptionate, dar respectiva “scriere” poarta numele “Vinca script” – majoritatea artefactelor provin din siturile dezgropate in Serbia, nu la noi, si be mic, nimeni nu stie daca e vorba de o scriere sau de simboluri magice, facute de samani); “noi am fost aici dintotdeauna” (adicatelea, ma-ntelegi, monser, s-au dat maimutele jos din pruni si s-au facut romani!); “noi, dacii, i-am invatat pe latini limba latina, ca ei nimica nu stia, saracii!” (altfel, ma-ntelegi, monser, nu se explica de ce vorbim noi o limba neolatina! Trebuie sa fi vorbit dacii latina de cand erau ei mici, altfel nu se exista! Ca ne rad si curcile cu o asemenea “teorie”, asta-i altceva – si lasa curcile, da’ ne rad ungurii pana dau in balbaiala, iar asta chiar e altceva); “noi am fost dintotdeauna ortodocsi, catolicismul e ceva strain de firea romanului!” (i-auzi ia! Primii doi voievozi ai Tarii Romanesti au fost catolici, iar al treilea, botezat Alexandru de catolici, s-a rebotezat “Nicolae” in cultul ortodox, cand s-a certat cu catolicii; primul “tepar” din istoria nationala, si singurul voievod cu doua nume de botez).
Dar aici deja calcam pe teren minat: cine suntem “noi”?! Am zis “Tara Romaneasca”, dar Romania e facuta din patru provincii mari, nu din una; sau din vreo 16 mici (chiar 20, daca punem si “tarile” alea dintre provincii – Tara Lovistei, Tara Hategului, Tara Fagarasului, etc). Iar eu zic c-asa trebuie judecat, cu dooj’de provincii, daca e sa dibacim ce vrea sa insemne acest “noi”.
Dar insa. Caderea in cur, oricum ar fi ea, e ridicula, de acord, dar e doar ridicula! Exista si o alta cadere, nu mai putin ridicula, dar care e mult mai mult decat atat: e periculoasa si poate ucide. Si a ucis de mii si mii de ori, si chiar sub nasul nostru, in ultimii 15 ani. Dar eram cu totii prea ocupati ca s-o bagam de seama: caderea in cap.
Caderea in cap se numeste acum, in romana, "national-securism"; e buninteles de gasit nu numai aici, ci peste tot pamantul, si are nume care de care mai diverse: germanii, la vremea lor, i-au spus national-socialism; francezii, englezii, japonezii, chinezii, rusii, americanii, spaniolii, toti au experimentat-o la vremea fiecaruia, si la toti a dat aceleasi rezultate: penibilul care ucide. La astia mai e cum mai e, ca au fost si sunt popoare mari, care chiar au contribuit la istoria speciei noastre si cu altceva afara de crime; da’ ce te faci cu astia micii, ca ungurii de exemplu?! Nici o grija, ca ajung imediat si la romani!
Caderea in cap poate fi cel mai bine definita pornind de la vechea convingere evreiasca: noi suntem poporul teofor (adica “purtator de Dumnezeu”, m-ati inteles, ca sunteti baieti cu carte). Pornind de la ideea asta mareata, pe care fiecare generatie o baga in capul urmatoareia, obtinem rezultate de mare exceptie: hai sa-i omoram pe toti cei care nu sunt ca noi. Cool! Si insir’te margarite: la congresul de la Viena (1815) s-a cerut desfiintarea Frantei, datorita modului in care intelegea sa-si poarte campanile militare; americanii au zis-o p-aia cu “a good Indian is a dead Indian” (si-au pus-o in practica!); ce-au facut spaniolii in America de Sud citim in cronica lui Las Casas (asta era preot; ca sa vezi!); “filozofia” ruseasca si-a atins culmea de gandire prin panseul “pentru a fi fericiti, toti oamenii trebuie sa devina rusi” (am uitat autorul – mea culpa!); japonezii s-au potolit numai dupa ce si-au luat doua bombe-n gura (cine nu ma crede sa citeasca James Clavell: din Evul Mediu se credeau popor ales – si astia, ma?!); et caetera.
“Non est vita extra Hungariae; sed est vita, non est ita” – poftim apoftegma! Pentru nu stie ce-i aia, ei bine, o apoftegma este o “vorba memorabila spusa de un mare om"; in cazul asta, “marele om” este chiar poporul maghiar, cica: “Nu exista viata in afara Ungariei; si chiar daca exista, aia nu e viata!”. Deci ma lasi?!
Romanii? Alta snamenie de oameni si astia! Cica “noi suntem situati in centrul energetic al planetei” (ce-o fi aia?!); “noi suntem cea mai veche civilizatie a Europei” (vezi “homo oltenensis” gasit in Scornicesti); “noi am inventat prima scriere” (tablitele de la Tartaria sunt intr-adevar inscriptionate, dar respectiva “scriere” poarta numele “Vinca script” – majoritatea artefactelor provin din siturile dezgropate in Serbia, nu la noi, si be mic, nimeni nu stie daca e vorba de o scriere sau de simboluri magice, facute de samani); “noi am fost aici dintotdeauna” (adicatelea, ma-ntelegi, monser, s-au dat maimutele jos din pruni si s-au facut romani!); “noi, dacii, i-am invatat pe latini limba latina, ca ei nimica nu stia, saracii!” (altfel, ma-ntelegi, monser, nu se explica de ce vorbim noi o limba neolatina! Trebuie sa fi vorbit dacii latina de cand erau ei mici, altfel nu se exista! Ca ne rad si curcile cu o asemenea “teorie”, asta-i altceva – si lasa curcile, da’ ne rad ungurii pana dau in balbaiala, iar asta chiar e altceva); “noi am fost dintotdeauna ortodocsi, catolicismul e ceva strain de firea romanului!” (i-auzi ia! Primii doi voievozi ai Tarii Romanesti au fost catolici, iar al treilea, botezat Alexandru de catolici, s-a rebotezat “Nicolae” in cultul ortodox, cand s-a certat cu catolicii; primul “tepar” din istoria nationala, si singurul voievod cu doua nume de botez).
Dar aici deja calcam pe teren minat: cine suntem “noi”?! Am zis “Tara Romaneasca”, dar Romania e facuta din patru provincii mari, nu din una; sau din vreo 16 mici (chiar 20, daca punem si “tarile” alea dintre provincii – Tara Lovistei, Tara Hategului, Tara Fagarasului, etc). Iar eu zic c-asa trebuie judecat, cu dooj’de provincii, daca e sa dibacim ce vrea sa insemne acest “noi”.
joi, 12 iunie 2008
Căderea din rai
Treaba asta se intampla cand un romanas de-al nostru, crescut in comunismul cel de toate zilele, ajungea sa calatoreasca “afara” (termen extraordinar de gras in semnificatii, vorbim mai incolo) si se intorcea “cazut in cur”. Simptomul cel mai evident era caramida: te invita la el si-ti punea un brate o caramida de fotografii, care de care mai prost facuta (de obicei, el in fata unui monument oarecare), pe care tu, era de presupus, urma sa le admiri. Daca individul era mutalau, la asta se reducea toata “primirea” lui (buninteles, nici prin cap nu-i trecea sa umble si el la damigeana!); daca avea darul vorbirii (sau ma rog, credea el ca-l are...), te tinea intr-un monolog de ore si ore, dezlanat si idiot, centrat pe urmatoarele idei:
a) tara asta este de cacat
b) “afara” este extraordinar de nemaipomenit
c) romanii sunt un popor de babuini (cu exceptia vorbitorului, evident)
d) ma pis pe Romania, si cu asta am incheiat discutia
In nevinovatia mea, ca un caine turbat, ar fi trebuit sa ofer contra-argumente acestui tip de monolog, dar am tacut. Nu merita sa deschid pliscul, clar. Ma gandesc totusi ca merita sa vars din mine acum, altfel plesnesc:
a) de cacat a fost regimul comunist (1946 – 1989) din tara asta, ca si cel neocomunist / national-securist (1989 – 2004); “tara”, ca atare, e o tara europeana obisnuita (din plutonul doi, buninteles), peste care a venit ciuma asiatica: turca, in secolele 17 si 18, si rusa, in 19 si 20. Ca ultima forma de prezentare a ciumei s-a numit “comunism”, asta e un simplu ambalaj.
b) “afara” inseamna trei zone: Europa de Vest, America de Nord, Australia & Japonia. Atat. Restul lumii nu e nici un “afara”. Desi peste tot sunt vitrine stralucitoare, numai in aceste trei zone prospere nu se prea vede saracia si munca grea. Un roman refuza sa le vada fix p-astea, ca le stie prea bine de-acasa. Daca le vede, nu mai cade in cur. Or, exact asta vrea el sa faca.
c) romanii nu sunt un popor, sunt doua popoare (prin “romani” inteleg, evident, vorbitorii de romana ca limba materna): cei educati si cei lipsiti de educatie. Celor educati nu le-a convenit comunismul, cu toate astea cei mai multi provin din familii de “tehnicieni” comunisti (cazul celor mai multi dintre noi), asa ca discursul lor politic e destul de nesincer; celor ne-educati le-a convenit comunismul, care le dadea totul moca, si care ii oprea de la a face comparatii (intre ei si cei capabili de munci intelectuale): tipici pentru astia erau “chelnerii” si “aprozaristii”. Da, romanii ne-educati erau si au ramas un popor de babuini, corect. Dar atata timp cat nu babuinii conduc, romanii sunt un popor la fel ca orice popor european (din plutonul doi, buninteles).
d) daca intr-adevar te pisi pe Romania, atunci emigrezi si inchei discutia pe bune. E una dintre optiunile oricarui om din lumea civilizata, nu e nimic exotic in asta. Daca, insa, ramai aici si-mi faci mie creierii prastie cu monoloagele tale, atunci se schimba calimera.
Acum, pe masura ce tot mai multi romanasi calatoresc, parca vehementa “caderii in cur” s-a mai diluat. Parte dintre ei au vazut pe ce se bazeaza prosperitatea din “afara” (adica au pus acolo osul la munca si s-au lamurit), parte au ramas aici si s-au imbogatit, parte au emigrat de tot si s-au integrat complet, parte au emigrat complet si nu s-au integrat (astora le este foarte sete, mereu dau peste ei sub mesele din Vama Veche), parte au ramas aici si au cazut in fundamentalismul ortodox, parte au ramas aici si au cazut la darul betiei.
Astia tin bloguri.
luni, 9 iunie 2008
Let us talk business, gentlemen!
Gata cu duhul blandetii! Am ras, am glumit, am parasit incinta, chiar – dar acum, ga-tha! A inceput: azi intram si noi in foc. E necesara o maxima responsabilizare la nivelul factorilor de decizie – adica, noi suntem aia. Cu o totala daruire patriotica va trebui sa strangem spasmodic halbele intre degete, sa ne sugem spuma din mustati, sa urinam cu repeziciune, in arc boltit, astfel incat sa ne intoarcem cat mai rapid la datorie – in fata micilor ecrane. Va fi nevoie, poate, chiar de unele sacrificii umane, ne vom cafti adica muierile, daca nu-si vor inchide pliscurile lor clampanitoare si nu se vor cara la rude – asta daca urmarim meciurile acasa, sau, daca le urmarim la caricuma, vor indrasni sa navaleasca in mod obrasnic, pentru a ne intrerupe discutiile atat de profunde, atat de inalt-stiintifice, sub motivatia absurda ca “meciul s-a terminat de-acum trei ore jum’ate, betivu’ dracului, mars acasa, porcule!”, sau alte aberatii. Da, domnilor, sa facem fata cu barbatie adevarului nud: vin vremuri foarte grele! Va fi nevoie sa dam totul, sa facem totul, sa aruncam in lupta totul! Cei mai slabuti sunt datori sa dee pungile de seminti, cei mai dolofani (la portofel) se cuvine sa tina masa neplansa – chiar si teetotalerii pot face ceva: ne vor cara cu masina acasa, in orele mici ale noptii, chiar cu riscul de a se pomeni cu masina vomata preste tot; dar asta nu conteaza, cand o asemenea miza e in joc!
Rog, deci, maxima seriozitate. Nu mai admit glume usurele, de almanah “Urzica”: atitudinea sobra, incrancenata chiar, este singura potrivita in asemenea momente de rascruce pentru tara si natiune. Cum spune si cartea “Ecclesiastul”: “E un timp pentru ras si un timp pentru plans; e un timp pentru pace si un timp pentru razboi; e un timp pentru bucurie si un timp pentru intristare” (citat extrem de aproximativ, din memoria-mi care nu mai e ce-a fost). Deci, no more easy going! Victorie sau moarte! Gerula e cu noi!
Apropo, cu cine jucam diseara…?! Octi…?
Rog, deci, maxima seriozitate. Nu mai admit glume usurele, de almanah “Urzica”: atitudinea sobra, incrancenata chiar, este singura potrivita in asemenea momente de rascruce pentru tara si natiune. Cum spune si cartea “Ecclesiastul”: “E un timp pentru ras si un timp pentru plans; e un timp pentru pace si un timp pentru razboi; e un timp pentru bucurie si un timp pentru intristare” (citat extrem de aproximativ, din memoria-mi care nu mai e ce-a fost). Deci, no more easy going! Victorie sau moarte! Gerula e cu noi!
Apropo, cu cine jucam diseara…?! Octi…?
luni, 2 iunie 2008
“Ejti prost!”
Am fost si eu la vot ieri, ca omul. Aventura asta de patru minute mi-a adus un mare castig: toti, absolut toti cei care ma cunosc, in frunte cu propriul meu tata, mi-au spus “Ejti prost!”. Intocmai ca in titlu. Scarpinandu-ma reflexiv in nas, m-am intrebat de ce. Si inca ma intreb. De ce e perceputa chestia asta, exprimarea votului, ca semn indubitabil de prostie galopanta? Ce naiba e asa rau in a vota?
Nu mi-a ajuns, asa ca am inceput sa intreb in dreapta si-n stanga, pe cunoscuti si pe amici (pe dusmani nu i-am intrebat, pentru ca nu am dusmani. Sunt prea neinsemnat pentru asta!), si am primit cateva raspunsuri, iata-le: “Cum sa votez, ma? Ce, sunt pensionar?!”; “Du-te ma in traznet! Ce, n-am alta treaba?” (amicul care a zis asta s-a jeluit toata duminica cum ca “se plictiseste”!); “N-am buletin de Bucuresti, ma!”; “Nu ma pricep la politica, n-am urmarit campania, n-are rost sa ma bag aiurea in seama”; “Nu ma duc, ma, ce, ma vezi mai prost, am ciunga-n par, sau cum?”; “Pe mine nu ma prostesc astia, ma, ce cred ei, ca s-a-ntalnit hotu’ cu prostu’?!”. Bref, afara de explicatiile obiective, opinia majoritara asociaza votarea cu prostia.
Tot nu stiu de ce, dar am sa incerc o explicatie. Nu sunt deloc sigur pe mine, pot fi total in eroare, dar incercarea moarte n-are: a vota inseamna a fi manipulabil. Ma duc la vot, sunt deci un naiv care crede in Alba ca Zapada, un copil inocent care ia de bun ce vede la televizor, o minte goala in care vorbele politicienilor intra fara probleme, fara nici un firewall care s-o apere de virusi si spamuri. Pe scurt, votez = pun botu’.
Habar n-am cum s-a ajuns aici, dar mi se pare ca-i de rau. Mecanismul democratic nu poate functiona fara alegeri, iar alegerile nu le poate exercita altcineva: cetatenii trebuie sa isi exercite drepturile, dar cand “drepturile” astea sunt percepute ca “prosteala”, e jale. Se poate guverna un popor de cetateni, dar nu un popor de jmecheri. Tiganii, de exemplu, sunt un popor neguvernabil, pentru ca privesc legile convietuirii sociale drept niste glume proaste, iar pe ei insisi ca foarte destepti, pentru ca le incalca. Poate c-or fi destepti (desi ma indoiesc), dar nu au reusit niciodata sa-si faca un stat propriu. Ma rog, nici nu s-au deranjat vreodata sa incerce...
Poate ca exista o explicatie a dispretului generalizat pentru alegeri, dar n-o stiu eu. Ca doar in toata lumea democratica e la fel, vin la vot cam un sfert sau o treime dintre alegatori, restul sunt “jmecheri”. Poate ca daca ar trebui sa platesti ca sa votezi?! Asa, gratis, nu pare sa fie deloc atractiv, sau mai exact e fix pe dos!
Sau poate ca si democratia evolueaza, asa cum totul pe lume e intr-o schimbare permanenta (inclusiv religiile, apropo). Poate ca se vor strange tot mai mult legaturile intre fotbal si politica, iar sefii de partide vor fi si si sefi de cluburi; atunci, exercitarea votului ar fi un semn de loialitate fata de echipa, iar ne-exercitarea lui ar fi o tradare. Parca-i vad pe copywriterii viitorului scriind slogane electorale: “Sarim, sarim, la urne va zdrobim!”, “1, 2, 3, ne-am votat pe ei!”, etc.
Va dati seama ca-n cazul asta, Gigi Becali ar fi un profet, un vizionar…?!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
