Crama la care am fost la ”degustare” e
super-fita, cica; de unde era sa stiu?! Nici acum nu mi-as fi dat seama, daca
nu-mi trecea prin capul sa le caut site-ul pe net. Ii cheama Torciano (ce e
asta: nume de familie, gen ”Popescu”? Nume de podgorie, gen ”Jidvei”? Sincer, habar
n-am!), iar eu le-am degustat produsele la Tenuta Torciano (cum ar veni ”Conacul
Torciano”, pe romaneste). Dar s-o iau cu inceputul.
Plecarea era din Siena. Ne ducem
frumusel la punctul de intalnire, de unde trebuia sa ne ia ghidul, iar acolo nu
gasim buninteles niciun ghid. Dar gasim un chinez pe nume Ray, care lucra la o
banca in New York si dadea si el o tura prin Europa, ca baietii (voise sa dea o
fuga si spre Tunis, dar dupa crimele alea se razgandise).
Stam de vorba cu el,
c-o fi, c-o pati, nu, ca el a fost in Vama Veche si ca i-a placut foarte mult!
Tocmai ma minunam ca ce mica-i lumea, cand se baga in vorba o blonda: ”Da’ la
Vadu ai fost? C-acolo e de mers, mai
nou!”. O intreb cine este ea. Imi zice c-o cheama Adina si ca e si ea cu
noi la degustare. Ie-te-te! Amalia o intreaba cu ce se ocupa, unde lucreaza
(cred ca deja i-am creat eu o trauma legata de subiectul asta!), dar Adina o da
cotita, ca de fapt ea lucreaza la un proiect care pana la urma s-a anulat din
cauza unei greve, asa ca acum e-n Toscana si n-are ce face. Ca uite asa s-a
gandit ea sa se macheasca cu vin de Chianti si si-a luat excursia asta la alde
Torciano acasa, sa bea pana la inconstienta si sa se simta bine. Gata, din
momentul ala mi s-a parut foarte simpatica! Uite asa palavrageam noi, inghetand
de frig intr-o statie de autobuz din Siena, cand, hop, apare un italian: ”Noroc,
baieti, saru’ mana, fetelor, io sunt Gerardo si sunt un fel de ghid, da’nu
chiar ghid, asa ca eu o sa stau cuminte cu voi si-o sa ascult!”. N-am inteles
nimic. El e ghid dar nu e ghid? Pai, si-atunci cine e ghid?! ”A, stati asa”,
zice Gerardo asta, ”ca vine si-un ghid adevarat, da’ n-a venit inca!”. Eu ma
apuc sa-i explic lui Ray ca italienii sunt tot un fel de romani, sa nu se mire
de-asa organizare. Ray nu se mira deloc, ca doar fusese in Vama, stia cu ce snamenii
de oameni are de-a face, doar ca murea de frig. N-a murit mult, doar vreo trei
sferturi de ora, pana cand a binevoit sa apara si ”adevaratul” ghid, care nu
s-a recomandat si nici nu si-a cerut scuze pentru intarziere, doar ne-a
explicat ca i s-a stricat masina si-a sunat la firma dupa alta. Mai asteptam
inca o piculeata, nici 30 de minute, c-apare si masina (un minibus), al carei
sofer ne explica, la randul lui, ca nu poate sa ne ia, ca el are deja masina
plina c-o familie de canadieni, asa ca mai asteptam putin, pana vine de la
firma inca o masina cu sofer, in care sa ne suim noi patru (Amalia, Adina, Ray
si cu mine), plus ”adevaratul” ghid, plus Gerardo, plus inca un baiat. Inutil sa
spun ca in mai putin de 20 de minute si-a facut aparitia si aceasta a doua
masina, in care ne-am aburcat toti si-am cerut intr-un glas sa dea drumul la
caldura! Soferul era in camasa, lui ii era cald. Dar a pornit caldura, sa nu-i
murim acolo, ca ne platea de buni.
Pana ajung la degustare, trebuie sa
explic ce era cu ghizii: unul singur a vorbit cu noi, ala ”adevaratul”, iar
Gerardo si baiatul celalalt doar au ascultat si au bagat la cap. Gerardo
muncise doi ani in Newcastle, intelegea si vorbea engleza, iar celalalt nu
pricepea nimic si nu scotea o vorba, dar nici n-avea de ce: erau in perioada de
training, Gerardo urma sa fie ghid pentru turistii vorbitori de engleza, iar
celalalt baiat pentru vorbitorii de italiana. Acum doar invatau meseria.
Ajungem la conac (”tenuta”). De la
poarta ne ia direct la pupaturi o tantiuta care zicea c-o cheama Mira si ca de
cand ne-astepta. I-auzi una! Nu mai putea coana Mira fara noi!
Intram intr-o
sala de degustare, ne asezam la o masa lunga, fiecare in dreptul unei farfurii
cu ceva verdeata, o felie transparenta de cascaval proaspat, una de prosciuto
si-un pic de paine. Behaiam de foame, am vrut sa m-arunc direct, dar mi-am luat
un cot in coaste (Amalia statea in dreapta mea) si m-am oprit. Mira se pune in
capul mesei, in picioare, si-ncepe sa ne vrajeasca cu vinul ei, ca ce bun e si
deosebit si maica ma-sii. Ne toarna un strop de vin alb in ditamai paharul si
ne explica: ”Asta e Vernaccia, e cel mai cel! Ia de gustati!”. Gust. O
acritura. ”Daca nu puteti sa-l beti pe tot”, zice Mira, ”turnati-l in bolul ala
negru de pe masa!”. L-as fi varsat, da-l dracu’, da’ mi-a fost rusine. Ca mine
au facut toti. Pe urma coana mare ne pune in pahare alt sort, unul rosu, si ne
zice ca de-abia acum incepem sa degustam Chianti pe bune. Ne explica: ”Ridicam
paharul cu trei degete, ro-tim, acoperim cu palma stanga, mai ro-tim o data,
apoi ridicam palma si in-spi-ram! Doua secunde, nu mai mult! Pe urma gus-tam!
Plimbam vinul prin gura! Il ducem spre palat! Il sim-tim cu nasul! Apoi
inghi...?”. ”Tim!”, racnesc eu, fericit ca am intalnit in sfarsit pe cineva
care sa vorbeasca in englezeste chiar mai prost decat mine. Buf, imi mai iau un
cot. Pe urma ne da Mira alt sort de vin, tot rosu, tot Chianti, despre care ne
informeaza ca e mai smecher decat alalalt (”Chianti Classico”!). Procedeul se
repeta, plus circoteca cu inghititul (nu am mai repetat figura cu turnat vinul
nebaut in bolul negru. Amalia, da. Dar eu nu, Doamne apara si pazeste!). Pe
urma ne da o mica pauza, timp in care ne pune sa gustam niste ulei de masline pus
pe biscuti (bun!). Mira isi incheie reprezentatia cu degustarea unui Chianti pe
care-l cheama Brunello di Montalcino si care va ramane (pentru mine, care-s mai
taran) Chianti-ul toscan de referinta. Asta nu e mare surpriza. Marea surpriza
a venit de la Amalia, care mi-a soptit: ”Auzi, asta-mi place cel mai mult. Vrei
sa ramana vinul nostru?”. Am fost de acord dupa ce-am reflectat aproximativ o
jumatate de secunda. Daca Brunello di Montalcino e vinul nostru, atunci trebuie
sa-l bem cat mai des posibil, corect?
Mira a iesit din prim-plan, nu inainte
de a ne da niste feliute de paine pe care trebuia sa le muiem in otet balsamic.
Si otetul pe paine a mers extraordinar de bine (ai dracului italieni, ce stiu
sa traiasca!). Mingea a fost preluata de fiul Mirei, pe care din pacate am
uitat cum il cheama, dar pe care toate femeile de la masa l-au considerat
instantaneu un barbat foarte sexy.
Ma rog, nu m-am bagat in discutie, eu deja ma
incalzisem si-i explicam lui Schmidt, canadianul, de unde emigrasera stramosii
lui (Kaliningrad, despre care el habar n-avea). Ei bine, fiul Mirei ne-a trecut
prin acelasi ritual, dar sorturile de Chianti au fost mult mai rafinate (adica
scumpe), anume ”Bartolomeo” si ”Terrestre” (131 de euro sticla – bai, esti
prost?).
La sfarsit, mi l-a luat pe Schmidt din brate si s-a apucat sa
organizeze o sceneta (commedia dell’arte!), cu Schmidt care o peteste pe
nevasta-sa c-un pahar de vin dulce de desert. Bun si vinul licoros, nimic de
zis, dar nu-i pentru barbati (avea si italianul dreptatea lui). Acuma, sceneta
n-ar fi fost chiar deplasata, doar ca madam Schmidt era proaspata bunica:
fiica-sa era si ea la masa si isi legana bebelusul cand scancea.
Ergo, eu am
ras cu lacrimi la fandoselile de june prim ale lui grandpa Schmidt, dar Amalia
n-a ras deloc si mi-a soptit: ”Bine ca nu m-a pus pe mine sa ma maimutaresc
asa, ca-l strangeam de gat!”. Adica il strangea de gat pe fiul Mirei, nu pe canadian!
Eu am tacut si mi-am inghitit replica de pe teava, si anume ca dupa cat i s-au
scurs ochii dupa italian, l-ar fi strans de gat din alte motive, nu din sfiala
de a face teatru de improvizatie. Dar mai bine c-am tacut. Mi-am dat seama ca
nevasta-mea cea abstinenta bause sapte sorturi de vin; cine stie ce-mi luam
peste urechi!
Inchei aici. Iar in privinta vinurilor de Chianti,
io atata zic: Brunello di Montalcino!
