miercuri, 8 aprilie 2015

Toscana 2015: azi, Chianti

Crama la care am fost la ”degustare” e super-fita, cica; de unde era sa stiu?! Nici acum nu mi-as fi dat seama, daca nu-mi trecea prin capul sa le caut site-ul pe net. Ii cheama Torciano (ce e asta: nume de familie, gen ”Popescu”? Nume de podgorie, gen ”Jidvei”? Sincer, habar n-am!), iar eu le-am degustat produsele la Tenuta Torciano (cum ar veni ”Conacul Torciano”, pe romaneste). Dar s-o iau cu inceputul.

Plecarea era din Siena. Ne ducem frumusel la punctul de intalnire, de unde trebuia sa ne ia ghidul, iar acolo nu gasim buninteles niciun ghid. Dar gasim un chinez pe nume Ray, care lucra la o banca in New York si dadea si el o tura prin Europa, ca baietii (voise sa dea o fuga si spre Tunis, dar dupa crimele alea se razgandise). 
Stam de vorba cu el, c-o fi, c-o pati, nu, ca el a fost in Vama Veche si ca i-a placut foarte mult! Tocmai ma minunam ca ce mica-i lumea, cand se baga in vorba o blonda: ”Da’ la Vadu ai fost? C-acolo e de mers, mai  nou!”. O intreb cine este ea. Imi zice c-o cheama Adina si ca e si ea cu noi la degustare. Ie-te-te! Amalia o intreaba cu ce se ocupa, unde lucreaza (cred ca deja i-am creat eu o trauma legata de subiectul asta!), dar Adina o da cotita, ca de fapt ea lucreaza la un proiect care pana la urma s-a anulat din cauza unei greve, asa ca acum e-n Toscana si n-are ce face. Ca uite asa s-a gandit ea sa se macheasca cu vin de Chianti si si-a luat excursia asta la alde Torciano acasa, sa bea pana la inconstienta si sa se simta bine. Gata, din momentul ala mi s-a parut foarte simpatica! Uite asa palavrageam noi, inghetand de frig intr-o statie de autobuz din Siena, cand, hop, apare un italian: ”Noroc, baieti, saru’ mana, fetelor, io sunt Gerardo si sunt un fel de ghid, da’nu chiar ghid, asa ca eu o sa stau cuminte cu voi si-o sa ascult!”. N-am inteles nimic. El e ghid dar nu e ghid? Pai, si-atunci cine e ghid?! ”A, stati asa”, zice Gerardo asta, ”ca vine si-un ghid adevarat, da’ n-a venit inca!”. Eu ma apuc sa-i explic lui Ray ca italienii sunt tot un fel de romani, sa nu se mire de-asa organizare. Ray nu se mira deloc, ca doar fusese in Vama, stia cu ce snamenii de oameni are de-a face, doar ca murea de frig. N-a murit mult, doar vreo trei sferturi de ora, pana cand a binevoit sa apara si ”adevaratul” ghid, care nu s-a recomandat si nici nu si-a cerut scuze pentru intarziere, doar ne-a explicat ca i s-a stricat masina si-a sunat la firma dupa alta. Mai asteptam inca o piculeata, nici 30 de minute, c-apare si masina (un minibus), al carei sofer ne explica, la randul lui, ca nu poate sa ne ia, ca el are deja masina plina c-o familie de canadieni, asa ca mai asteptam putin, pana vine de la firma inca o masina cu sofer, in care sa ne suim noi patru (Amalia, Adina, Ray si cu mine), plus ”adevaratul” ghid, plus Gerardo, plus inca un baiat. Inutil sa spun ca in mai putin de 20 de minute si-a facut aparitia si aceasta a doua masina, in care ne-am aburcat toti si-am cerut intr-un glas sa dea drumul la caldura! Soferul era in camasa, lui ii era cald. Dar a pornit caldura, sa nu-i murim acolo, ca ne platea de buni.

Pana ajung la degustare, trebuie sa explic ce era cu ghizii: unul singur a vorbit cu noi, ala ”adevaratul”, iar Gerardo si baiatul celalalt doar au ascultat si au bagat la cap. Gerardo muncise doi ani in Newcastle, intelegea si vorbea engleza, iar celalalt nu pricepea nimic si nu scotea o vorba, dar nici n-avea de ce: erau in perioada de training, Gerardo urma sa fie ghid pentru turistii vorbitori de engleza, iar celalalt baiat pentru vorbitorii de italiana. Acum doar invatau meseria.

Ajungem la conac (”tenuta”). De la poarta ne ia direct la pupaturi o tantiuta care zicea c-o cheama Mira si ca de cand ne-astepta. I-auzi una! Nu mai putea coana Mira fara noi!
Intram intr-o sala de degustare, ne asezam la o masa lunga, fiecare in dreptul unei farfurii cu ceva verdeata, o felie transparenta de cascaval proaspat, una de prosciuto si-un pic de paine. Behaiam de foame, am vrut sa m-arunc direct, dar mi-am luat un cot in coaste (Amalia statea in dreapta mea) si m-am oprit. Mira se pune in capul mesei, in picioare, si-ncepe sa ne vrajeasca cu vinul ei, ca ce bun e si deosebit si maica ma-sii. Ne toarna un strop de vin alb in ditamai paharul si ne explica: ”Asta e Vernaccia, e cel mai cel! Ia de gustati!”. Gust. O acritura. ”Daca nu puteti sa-l beti pe tot”, zice Mira, ”turnati-l in bolul ala negru de pe masa!”. L-as fi varsat, da-l dracu’, da’ mi-a fost rusine. Ca mine au facut toti. Pe urma coana mare ne pune in pahare alt sort, unul rosu, si ne zice ca de-abia acum incepem sa degustam Chianti pe bune. Ne explica: ”Ridicam paharul cu trei degete, ro-tim, acoperim cu palma stanga, mai ro-tim o data, apoi ridicam palma si in-spi-ram! Doua secunde, nu mai mult! Pe urma gus-tam! Plimbam vinul prin gura! Il ducem spre palat! Il sim-tim cu nasul! Apoi inghi...?”. ”Tim!”, racnesc eu, fericit ca am intalnit in sfarsit pe cineva care sa vorbeasca in englezeste chiar mai prost decat mine. Buf, imi mai iau un cot. Pe urma ne da Mira alt sort de vin, tot rosu, tot Chianti, despre care ne informeaza ca e mai smecher decat alalalt (”Chianti Classico”!). Procedeul se repeta, plus circoteca cu inghititul (nu am mai repetat figura cu turnat vinul nebaut in bolul negru. Amalia, da. Dar eu nu, Doamne apara si pazeste!). Pe urma ne da o mica pauza, timp in care ne pune sa gustam niste ulei de masline pus pe biscuti (bun!). Mira isi incheie reprezentatia cu degustarea unui Chianti pe care-l cheama Brunello di Montalcino si care va ramane (pentru mine, care-s mai taran) Chianti-ul toscan de referinta. Asta nu e mare surpriza. Marea surpriza a venit de la Amalia, care mi-a soptit: ”Auzi, asta-mi place cel mai mult. Vrei sa ramana vinul nostru?”. Am fost de acord dupa ce-am reflectat aproximativ o jumatate de secunda. Daca Brunello di Montalcino e vinul nostru, atunci trebuie sa-l bem cat mai des posibil, corect?

Mira a iesit din prim-plan, nu inainte de a ne da niste feliute de paine pe care trebuia sa le muiem in otet balsamic. Si otetul pe paine a mers extraordinar de bine (ai dracului italieni, ce stiu sa traiasca!). Mingea a fost preluata de fiul Mirei, pe care din pacate am uitat cum il cheama, dar pe care toate femeile de la masa l-au considerat instantaneu un barbat foarte sexy. 
Ma rog, nu m-am bagat in discutie, eu deja ma incalzisem si-i explicam lui Schmidt, canadianul, de unde emigrasera stramosii lui (Kaliningrad, despre care el habar n-avea). Ei bine, fiul Mirei ne-a trecut prin acelasi ritual, dar sorturile de Chianti au fost mult mai rafinate (adica scumpe), anume ”Bartolomeo” si ”Terrestre” (131 de euro sticla – bai, esti prost?). 

La sfarsit, mi l-a luat pe Schmidt din brate si s-a apucat sa organizeze o sceneta (commedia dell’arte!), cu Schmidt care o peteste pe nevasta-sa c-un pahar de vin dulce de desert. Bun si vinul licoros, nimic de zis, dar nu-i pentru barbati (avea si italianul dreptatea lui). Acuma, sceneta n-ar fi fost chiar deplasata, doar ca madam Schmidt era proaspata bunica: fiica-sa era si ea la masa si isi legana bebelusul cand scancea. 
Ergo, eu am ras cu lacrimi la fandoselile de june prim ale lui grandpa Schmidt, dar Amalia n-a ras deloc si mi-a soptit: ”Bine ca nu m-a pus pe mine sa ma maimutaresc asa, ca-l strangeam de gat!”. Adica il strangea de gat pe fiul Mirei, nu pe canadian! Eu am tacut si mi-am inghitit replica de pe teava, si anume ca dupa cat i s-au scurs ochii dupa italian, l-ar fi strans de gat din alte motive, nu din sfiala de a face teatru de improvizatie. Dar mai bine c-am tacut. Mi-am dat seama ca nevasta-mea cea abstinenta bause sapte sorturi de vin; cine stie ce-mi luam peste urechi!

Inchei aici. Iar in privinta vinurilor de Chianti, io atata zic: Brunello di Montalcino!

vineri, 3 aprilie 2015

Toscana 2015: azi, Monteriggioni

S-o luam cu inceputul: ce este Monteriggioni? Pai, ce sa fie, e-o cetatuie intr-un varf de deal, unde timp de 500 de ani n-a locuit nimeni. Pai, si-acum locuieste?, ma veti intreba.
Da, locuiesc 100 de locuitori, mari si lati, al caror singur business e sa stoarca bani de la turisti, prin diferite smecherii (Vrei sa te urci pe zid, sa te uiti ca prostul? Marci doi euro de caciula! Vrei sa stai la terasa, sa te-ndopi cu bere? Pret special, ca in Toscana nu facem bere, trebuie s-o aducem din import! Vrei sa bei vin? Iti dam, dar tot la pret special, ca aici suntem in patria vinului de Chianti, da, numai ca uite in ce carafa simpatica ti-l aducem la masa! Vrei pizza? N-avem! Dar te putem servi cu niste fructe de mare, tot la pret special, ca, nu-i asa, aici suntem in varf de deal, de unde mare?! In plus, la orice cazare si mancare, mai adaugi dumneata trei sau patru euro, pe post de taxa de statiune! Pai credeai ca noi am renovat cetatea asta gratis?). Este adevarat ca ai voie sa faci poze dupa placul inimii, pentru asta nu-ti cere nimeni bani. Numai ca cetatea e cam cat un teren de fotbal, cate poze poti, naibii, sa faci? Ma rog, dai cu camera incoace si-ncolo, ca toti bezmeticii, c-asa e de cand nu mai trebuie sa facem poze pe film, ca acum 20 de ani! Atunci eram mai zgarciti cu fotografiatul la-ntamplare...
Se pune totusi intrebarea: ce e cu cetatea asta? Cine a facut-o, cand, de ce? Si pe urma, seria a doua de intrebari: de ce-au parasit-o, dupa ce s-au cacait s-o faca, ca doar nu e usor sa cari atatia bolovani in varf de deal si sa-i cladesti in forma de cetate! Din cate am inteles, raspunsurile ar fi urmatoarele: acum niste sute bune de ani, cand romanii nu erau pe nicio harta (unii spun ca nu erau deloc, dar nu trebuie sa ne luam dupa carcoteli), florentinii din Florenta aveau boala pe sefii lor, sienezii din Siena, si se tot rasculau si sareau la cafteala. Sienezii ii bateau de-i ascultau cu urechea, dar florentinii, nimic! Se-ntorceau acasa facuti arsice, isi lingeau ranile timp de cinci sau zece ani, pe urma iar se umfla orezu-n ei si se repezeau sa-i buseasca pe sienezi. Azi asa, maine asa, pana s-au enervat astia si i-au chemat la parte-n parte, pe campia de la Montaperti, unde florentinii au mancat o bataie ca pe Targu-Ocna, de n-au mai stiut cum ii cheama si-abia s-au tarait inapoi, tot drumul pana la Florenta, plangand cu lacrimi cat sarmaua. Dar dupa noua ani au sarit iar la scandal si de data asta le-au tras-o ei sienezilor, la Colle Val d’Elsa! Celor din Siena nu le-a venit sa creada ca si-au furat-o de la aia micii, dar un creier destept de la ei a venit cu ideea: ba, hai sa ne uitam pe-o harta! Ailalti s-au holbat la geniu ca la alte alea, dar in cele din urma l-au ascultat: au intins o harta pe masa din bucatarie. Ce sa vezi? De la Florenta, din nord, spre Siena, in sud, nu era decat un singur drum, mare si lat (acum, pe-acolo trece autostrada).
Orice armata care venea din Florenta trebuia sa treaca pe drumul ala. Geniul sienez a luat iar cuvantul: fratilor mei mai inteligenti ca Noapte-Buna, da’ daca ridicam noi o fortificatie pe dealul de la Monteriggioni, este ca le-am dat mat la florentini? Da’ de ce?, intreaba nerozii aialanti. Pai daca avem soldati in Monteriggioni si florentinii vin cu scandal spre Siena, nu le taie soldatii nostri linia de aprovizionare? Aoleo, s-au plesnit sienezii peste frunti, ca destept esti, manca-ti-am pensia! Si uite-asa au construit cetatea de la Monteriggioni.
Din pacate, istoria n-a tinut cu sienezii, ca Toscana s-a unificat in jurul Florentei, nu a Sienei. Nu mai zic ca, ulterior, Italia insasi s-a unificat in jurul Lazio-ului, nu in jurul Toscanei. Si nu mai zic ca, ulterior ulteriorului, Europa s-a unificat in jurul Germaniei, nu in jurul Italiei. Asa ca munca celor ce-au cladit Monteriggioni a fost cam in zadar, pe termen lung: cetatea nu mai avea niciun scop, asa c-a fost abandonata. Pana acum vreo 10-15 ani, cand un alt creier destept s-a prins ca se pot face bani din ruinele alea, asa c-a luat credit nerambursabil de la coana Europa si-a recladit Monteriggioni in scop turistic, ma rog, atat cat s-a putut recladi. Va garantez ca ceea ce v-am insirat aici, inclusiv finalul, este varianta italiana a povestii cetatii Rasnov. No kidding!

Una peste alta, mie mi-a placut. Va las sa savurati pozele, ca v-am chinuit destul. Enjoy, si nu uitati ca maine vine o poveste cu mult mai catchy: cum a baut nevasta-mea 7 (sapte) feluri de vin. Chianti!

Iata cum arata un put de asediu (adica protejat de "ideile" inamicului)
Asa arata piata centrala
Astea-s partile interioare ale zidurilor (da, cele cu taxa)
Asta sunt eu cand fac pe cruciatul
Sau pe idiotul
Iar aici sunt in starea mea naturala de milog (poza a fost facuta de Amalia, careia ii multumim si pe aceasta cale!)

marți, 31 martie 2015

1 Aprilie 2015

Maine este ziua prostilor. Oare ce mai pregateste Oleg Malginov? 

luni, 30 martie 2015

Toscana 2015

Am facut turism de mare profunzime culturala, m-am ales si c-o bicla in Piazza de Ciompi... hai, ca pan' la urma a iesit misto!

duminică, 29 martie 2015

Operation "Decisive Storm"

Miercuri, 25 martie 2015, o coalitie condusa de Arabia Saudita a lansat operatiunea "Decisive Storm" impotriva Yemenului. De precizat: operatiunea s-a limitat deocamdata la atacuri aer-sol (in urma carora a fost distrusa intreaga aviatie yemenita), iar motivatia operatiunii este victoria factiunii siite in razboiul civil din Yemen, (care a inceput in 1994, dar a fost precedat de o alta serie de razboaie interne, datand inca din 1934). Scriind eu cele de mai sus, nu vin cu nimic nou, toate astea se pot afla din cateva clickuri. Iata insa ce scrie Robert Kaplan, in cartea lui publicata in 2012 (adica acum 3 ani!), "The Revenge of Geography. What the Map Tells Us About Coming Conflicts and the Battle Against Fate":

"Principalul pericol pentru Arabia Saudita [...] este Yemenul. Desi suprafata Yemenului este abia un sfert din cea saudita, populatia sa este aproape la fel de mare ca a vecinului mult mai intins, asa incat nucleul geografic cel mai important al peninsulei Arabice se afla in coltul sud-vestic muntos al acesteia, unde vaste platouri de bazalt, [...] cuprind o retea de oaze dens locuite inca din Antichitate. Turcii otomani si britanicii nu au reusit practic niciodata sa-si impuna controlul asupra Yemenului. La fel ca Nepalul si Afganistanul, nici Yemenul, fiindca nu a fost niciodata colonizat, nu si-a edificat niste institutii birocratice puternice. Cand am calatorit in zona de granita dintre Yemen si Arabia Saudita, acum cativa ani, am vazut o multime de camionete burdusite cu tineri inarmati, loiali cate unui seic, cu toate ca prezenta fortelor guvernamentale nu era nici ea deloc neglijabila. Estimarile in privinta numarului de arme de foc existente in interiorul granitelor yemenite urca pana la 80 de milioane - adica, in medie, cate trei pentru fiecare locuitor. N-o sa uit niciodata ce mi-a spus un expert american in capitala yemenita Sana'a: "In Yemen traiesc douazeci si ceva de milioane de oameni agresivi, cu mintea numai la comert si bine inarmati, cu totii extrem de muncitori in comparatie cu vecinii lor sauditi. Ei sunt viitorul si-i ingrozesc pana in maduva oaselor pe oficialii de la Riad" (capitala Arabiei Saudite - nota mea). 

Ce importanta au toate astea? Pai, au. E un exemplu al faptului ca geopolitica poate prevedea viitorul (in termenii actiunilor umane, desigur). Cu alte cuvinte, cineva care se pricepe va identifica o zona de conflict precum si eventuala izbucnire a conflictului, precum si actorii politici angajati. Or, conflictele "calde" influenteaza mult mai clar evolutiile bursiere decat cele "reci". Concret: pretul petrolului si cursul de schimb al rialului saudit au variat mult mai mult de miercuri incoace decat variasera pana miercuri. Variatiile inseamna ca se pot pierde si castiga bani grei cu derivativele de pe burse, pentru ca astea-s instrumentele financiare cele mai sensibile la socuri. 

Concluzia mea personala: omul poate trai fericit si daca habar n-are ce se-ntampla pe lume. Cu conditia sa n-aiba nici bani, nici dorinta de a-i castiga (sau de a nu-i pierde, dar asta e o contradictie in termeni: cum sa doresc sa nu pierd banii pe care nu-i am?!). Dar pentru cei care vor sa aiba mai mult, informatia globala nu e un lux, e o necesitate. 

E adevarat ca, traditional vorbind, romanii nu prea se potrivesc profilului (e cam rusine sa vrei sa ai mai mult, e cam moft sa vrei sa stii ce fac turbatii din Yemen... ce treaba-avem noi cu ei?!). Din pacate, cum sa ma exprim eu ca sa nu jignesc pe nimeni... viitorul nu apartine traditiei, ci inovatiei. Nu zic ca nu-i bine sa citeasca copiii povesti de Ispirescu sau de Creanga, dar n-ar fi rau ca parintii lor sa citeasca Nicholas Taleb sau Robert Kaplan.

Pentru ca altfel o sa ramana mai prosti decat proprii lor copii. 

vineri, 27 martie 2015

27 martie 1918

Acum 97 de ani, Sfatul Tarii din Basarabia a decis unirea cu Regatul Romaniei. Cred c-au intuit ei de-atunci ca nu-i a buna, altfel nu-l puneau pe boul asta sa scoata limba la onoratul public!

Jur sa spun adevarul si numai adevarul!


Care ti s-a urat cu binele?


marți, 17 martie 2015

Centrul Vechi, martie 2015

Incepem cu libraria Carturesti. Etajul trei
Etajul doi
Etajul unu
Parterul
Subsolul
Categoric, e cea mai dichisita librarie pe care am vazut-o eu vreodata. Ca "spatii ale cartii", numai Biblioteca Centrala Universitara si Biblioteca Nationala joaca in aceeasi liga, cel putin in Bucuresti.

Toate bune si frumoase, dar exact in fata acestei biblioteci se afla o groapa, ca sa nu uitam in ce oras suntem 
Pentru a o masca, autoritatile i-au vopsit gardul. Fara nicio trimitere la zicala cu leopardul
Ca sa nu uitam nici in ce tara suntem, aflam ca groapa este proprietatea Bisericii Ortodoxe Romane, care nu se multumeste cu atat, ci a obtinut pe care juridica si imobilul alaturat
Apropo de tara, iata ca o parte din nomazii care se prasisera in Centrul Vechi au fost evacuati
Altii, insa, au ramas (chiar daca in imagine nu se vede mai nimic, sunt acolo, dincolo de usa intredeschisa)
A mai fost renovata si casa Hagi Tudorachi, mai cunoscuta ca "Hanul Gabroveni"
sau "Pasajul Comercial", in perioada interbelica si in comunism
Iar Lupoaica a fost demult mutata in Centrul Vechi, intre gura Pasajului Latin si fostul magazin "Bucuresti" (care n-a fost deloc reabilitat, deocamdata, a ramas in plop, c-ar fi cica proprietatea lui Marean Vanghelie, momentan putin cam arestat)

marți, 27 ianuarie 2015

Du-ti laptopul la curatat!

Pentru ca altfel e jale, iar cine face ca mine, ca mine sa pateasca! Treaba ta, faci ce vrei, eu te-nvat de bine... 

miercuri, 21 ianuarie 2015

Londra 2014: azi, Royston Arms, Chingford

Spre deosebire de (mult) mai incisivul nostru coleg Radu Alexandru, noi ăștia cu turismul nu avem parte de întrebări online, din motive obscure mie (textele ”turiștilor” ajung rar pe site, nu ca cele ale ”mondenilor”). Iată de ce trebuie să explic fiecare întrebare, înainte de-a mă repezi cu  răspunsul!

”Dacă o ții gaia-mațu’ cu hălăduitul prin baruri, nu ți-e teamă c-o să ajungi alcoolic?”. 
Re: păi ce teamă să-mi mai fie, măi copii, c-am ajuns demult!

”Nu ai nicio jenă să te bagi în seamă cu oamenii prin baruri, așa aiurea, fără să-i cunoști? Dacă-ți iei capace de la vreunul mai nervos?”. 
Re: voi să fiți sănătoși. Aproape n-a fost bar pe unde să nu-mi fi luat un cap în gură; măcar p-astea le țin minte, că ”evacuările” cu picioare-n cur nici nu le mai pun la socoteală. Dar până să fiu cotonogit, de obicei cam aflu ce mă interesează, de la aceste neprețuite surse de informații numite, pe nedrept, ”bețivi”!

”Toate băutele astea de care povestești: chiar le-ai făcut sau bagi din top?”. 
Re: da.

”Dar cu negrii din Londra ai băut o bere pe undeva?”. 
Re á la Radio Erevan: da, dar nu erau ”negrii”, că era unul singur; n-am băut o bere, ci mai multe (Carling, la două lire paharul); și n-a fost ”pe undeva”, ci chiar la mine în cartier, în Chingford, la o distanță de sub 100 de metri de casa lui Nea Dan (gazdă profesionistă de muncitori români). 

S-a întâmplat într-o zi de sâmbătă, în yard erau numai români, așa că după lucru ne-am apucat de băut bere (fusese și zi de salariu). Băieții s-au pilit repede, în nici cinci ore erau muci, așa că i-am dus la culcare rând pe rând, iar eu m-am dus la Cenghiz, la turcul ce ținea deschis până târziu. Într-adevăr, am găsit bere ieftină la turc, dar ce folos, că mie îmi trebuia conversație! M-am dus mai încolo pe stradă, la Royston Arms, am luat un Carling și m-am așezat cuminte într-un colț, să nu deranjez lumea; dar, ce să vezi, toți clienții erau negri! Singurii albi din bar erau chelnerii și cu mine (dar, ca român, eu nu contam ca ”alb” – nu că mi-aș fi făcut vreo iluzie!). Era evident c-acolo era un eveniment, ceva, că toți negrii ăia erau la costum și la cravată (unii aveau și vestă, incredibil!) și se purtau foarte la locul lor, deși erau piliți serios, foarte aproape de stadiul ”avioane”. Unul dintre ei a venit la mine la masă și s-a pus la vorbă, certându-mă (politicos, totuși) că de ce beau la vârsta mea (?!), că nu sunt conștient la ce poate să ducă băutul de bere și alte chestii d-astea, de m-a binedispus definitiv. L-am întrebat și eu pe el de ce bea, ce, lui nu i-e frică de alcoolism, vrea s-ajungă la tratament, pe mâna psihiatrilor? S-a uitat lung la mine și mi-a râs în nas:

I’m a psychiatrist, boy”. A făcut un gest circular cu mâna: ”We all are”.

text publicat in numarul 18/2014 al revistei Catavencii

Transilvania vs Bucuresti

Pe strada Transilvaniei din Bucuresti se afla aceasta eleganta vila, cladita in interbelic si locuita (incepand cu anul 1947), de o familie rroma. Respectiva familie extinsa (vreo 25 de persoane, lasand la o parte cainii si porcul) a fost evacuata abia in primul mandat al lui Oprescu. De atunci, vila a trecut printr-un proces (lin, durabil, firesc) de reintegrare in natura,
in urma caruia a capatat actualul aer romantic, de castel din Valea Rinului sau de resedinta boema din Montmartre, aducand un touch european strazii Transilvaniei, de care nativii sunt foarte mandri: in unele nopti de vara, nativii si nativele viermuiesc in vila, care cu seringa plina de drog, care cu gura plina de sperma. Spre dimineata, ies taras, inchid ermetic accesul c-un snop de craci de ghimpe,
apoi se intorc la vietile lor demne si bine-asezate, de "transilvaneni" de Bucuresti. Trebuie spus, pentru evitarea confuziilor, ca strada Transilvaniei e plasata putin la nord-vest de Cismigiu, intre Calea Victoriei, bulevardul Dacia, strapungerea Uranus (calea Buzesti - strada Berzei) si strada Stirbei Voda. Dupa cum se vede, vecinatati nu tocmai sarace, nu tocmai periferice...

I love this city

marți, 20 ianuarie 2015

Zăbrăuți

Aceasta imagine este facuta astazi (20.01.2015) pe strada Zabrauti din orasul Bucuresti, capitala Romaniei, stat al Uniunii Europene.

Londra 2014: azi, The Ape & Bird, Camden

Mă înjură lumea că de ce recomand numai cârciumi de prin mahalale, ”departe de centru”: că e greu de ajuns, că e dubios, că nu știu ce… păi ce să vă fac, fraților? Dacă eu pe-acolo am mers la băut, despre ce să scriu, despre British Museum?!

Tocmai la-nceput de text, când mă enervasem, fix cât să fiu productiv, mi-am dat seama că o singură dată am făcut și eu cuiva cinste la Londra, cel puțin tura asta; și unde, în Camden, adică la doi pași de British. Ca să vezi!

S-a întâmplat după cum urmează: printre băieții din yard, cam toți născuți după ce-am murit eu la Revoluție, era și un bărbat, unul de vârsta mea (de fapt, puțin mai mare), unul Vali, cu care mai puteam să schimb o vorbă, ca bătrânii: despre Ceaușescu, despre înainte, despre tineretul din ziua de azi, despre Crimeea… mă rog, vorbe de oameni așezați. Pentru că Vali era de mult în Londra, câștiga bani buni (pe muncă grea, dar asta-i altă discuție) și mă cinstea mereu. Ia să-i întorc eu cinstea, mi-am zis, și-n ziua de leafă l-am scos la Ape & Bird, în buricul târgului; nu e chiar în City, dar aproape, cumva între Westminster, City și Camden (însă aparține, teritorial, de Camden). Vă las plăcerea s-o găsiți singuri. Spor!

La recomandarea mea, am luat Camden Lager la halbă, de dragul specificului local (Vali ar fi băut Guinness, dar l-am convins; în plus, Camden e ceva mai ieftină) și ne-am pus pe tocat vorbe: c-o fi, c-o plesni… din una în alta, ajungem și la gagici. Ca orice om însurat, Vali are o grămadă de povești cu femei, d-alea auzite de la prieteni, așa că m-am apucat să spun și eu una, tot din auzite (spre deosebire de nevasta lui Vali, a mea chiar citește revista, da’ rar): cică tipul ăsta, de care zic, era în trecere prin Verona și-avea vreo șase ore de ars între autobuze. Ca să nu stea degeaba, a urcat spre Monte Carmelo; drumul pieptiș o lua printr-un cartier de bogătași, iar acolo, într-un părculeț foarte umbros, complet pustiu (era vară, ora siestei), omul nostru dat peste două indience care făceau poze. Adică, una dintre ele, cea incredibil de frumoasă, stătea la poză, iar cealaltă (soră mai mare sau dueña, ce-o fi fost) o tot poza. Le-a pozat și el, a stat și la poză cu frumoasa-n brațe, fetele chicoteau ca-n pădurea Bollywood și l-au rugat să le conducă până acasă, că le era frică, dar el a zis pas, că cică pierdea autobuzul de Veneția.

”E plină lumea de tâmpiți”, a comentat Vali, scârbit.

text publicat in numarul 16/2014 al revistei Catavencii