marți, 26 august 2008

Prietenul nostru Titi

Apropos de nimic special, ia sa va povestesc o mica peripetie pe care-am peripetit-o noi doi, Titi si cu mine. Nu va stresam cu ea, dar m-am intalnit de curand cu Titi, absolut intamplator, si am evocat cateva faze de acum niste ani, sa tot fie ca mai multi nu-s, de pe cand era Milica presedinte, ehehe…
Carevasazica daca n-ar fi nu s-ar povesti, Titi si cu mine ne lipim de o gasca, tot asa intr-o vara lunga si fierbinte, si hai la tara la una dintre fetele din gasca aia. Nu mai stiu exact unde era “la tara” aia, dar undeva la campie, nu departe de Bucuresti. Ajungem, ne impartim pe camere (nu era chiar vila de figuri, da’ nici casa de tara), ne adunam in curte si dam drumul la gratar. Noapte, stele, fripturi, glume, flirturi, bautura din belsug (i-am lasat pe altii sa se tina de vrajeala, Titi si cu mine am flirtat cu o bartai damigeana de vin, ceva de mare exceptie), ma rog, o seara foarte reusita. Pe la orele mici ale noptii a inceput lumea sa se retraga spre culcusuri, afara de noi doi, care am ramas eroic sa ne luptam cu damigeana. La rasaritul soarelui am decis ca, damigeana fiind invinsa, e neaparat necesar sa mergem la balta sa facem o baie. Zis si facut, am plecat hotarati, nestiind exact unde e balta cu pricina, dar ne-am zis ca “o gasim noi!”. Dupa vreo patru ore de ratacit prin niste lanuri de porumb, am gasit-o intr-adevar, ne-am scaldat cu mare entuziasm, dupa care (daca imi amintesc bine…) am si adormit la umbra unei salcii. La intoarcere am decis sa facem gastii o surpriza placuta, si sa furam de pe drum un pepene (“cel mai mare pepene!”). Cat am mai cautat noi de nauci pepenele al mai mare, cat ne-a mai luat si drumul inapoi, numai bine ca trecuse de amiaza. Dam sa intram in curte, nimic, portile incuiate. Sarim gardul! Numai ca, gardurile fiind inalte si solide, ne-am chinuit o gramada pana sa reusim, Titi fiind “scara” si eu catarandu-ma ca disperatul pe spinarea lui. Ajuns in curte, teoria mea e ca descui poarta sa intre si Titi; teoria lui Titi era ca imi arunca pepenele si sare si el gardul. Asa ca el arunca cu bolta pepenele “cel mai mare”, peste gard, care pepene imi aterizeaza mie in cap, spargandu-se cu explozie. La zbieretele mele se trezesc si oamenii din gasca, navalesc in curte si ma gasesc pe mine scaldat in pepene si pe Titi racnind sa i se deschida si lui poarta.
Am aflat apoi ca toata smecheria se petrecuse cat am fost noi dupa pepene: fata care era gazda se certase cu iubitul ei si plecase la Bucuresti, cu toate cheile casei. Asa ca asta am facut si noi, ceilalti, ca altceva nu mai ramasese de facut, desi a trebuit sa lasam totul descuiat.
M-au luat si pe mine, desi eram foarte dulce si mustele m-au iubit foarte mult pe drum!

joi, 21 august 2008

Absenteismul ca solutie

Va mai aduceti aminte cine erau “absenteistii”? Erau boierii aia frantuziti care si-a dat mosiile in arenda (la arendasi, evident!), si s-au plimbat toata viata: care pe la Paris, care pe la Nisa, care pe la moasa-sa pe gheata, si buninteles ca au saracit. Pe copiii lor i-au lasat lipiti pamantului, in schimb copiii arendasilor erau coca de bani, ca doar furasera parintii lor destul de la boierii aia “absenteisti”. Chiar, asta desemna in epoca cuvantul “ciocoi”: arendas imbogatit, care fura de la boier. N-ar fura ei, da’ daca boierul nu-i acasa…
Cand eram la scoala am fost indoctrinat ca boierii astia au fost niste mari ticalosi, niste criminali groaznici care “mancau din sudoarea poporului”, niste paraziti, paduchi, plosnite, limbrici etc.
Am fost si eu la Paris o saptamana, in aceleasi conditii ca absenteistii aia (adica nu pe banii mei), si mi-am cam schimbat punctul de vedere. Si uite de ce: in primul rand, absenteistii au dus viata pe care si-au ales-o, nu cea pe care le-au impus-o altii (oricum ar fi, e nashpa sa aleaga altcineva pentru tine, cum se intampla de exemplu in casnicii); iar in al doilea rand, vietile lor n-au fost irosite, pentru ca relatiile pe care le-au construit cu barosanii de-acolo au folosit tarii in multe randuri, bunaoara cand a trebuit semnat Tratatul de la Trianon (astept comentariile voastre!).
Ca proaspat absenteist, atata zic: Parisul pute, dar e misto; iar blogul nu l-am dat in arenda cat am lipsit, special ca sa nu ma fure arendasul! Acum s-a lamurit de ce nu s-a miscat nimic pe blog atata timp…?

vineri, 1 august 2008

Distractia la concert

Dat fiind ca eu nu ma distrez la concerte, ar insemna ca asta e distractie “de fitze” (DdF). Numai ca treaba nu e chiar atat de simpla.
La concert avem un public display al unor masculi dominanti (interpretii) si manifestari de supunere a masculilor si femelelor de rang inferior (publicul). Aceste manifestari sunt extreme (tipete, plansete, vaier colectiv, etc) de unde concluzia ca in “grupul” format ad-hoc (adica actantii principali ai unui concert: interpretii si publicul) e o mare diferenta de statut intre membrii grupului (dealtfel, diferenta asta e marcata si fizic: scena ii “ridica” la propriu pe interpreti deasupra celorlalti).
Da’ asta e un punct de vedere trist darwinian: oamenii nu sunt doar niste maimutoi care se lupta intre ei pentru ierarhie. Ca specie, omul are si latura asta de fiara teritoriala (ceea ce maimutele n-au). Ca orice animal teritorial, si noi am dezvoltat mecanisme de coeziune, de aglutinare a grupului (“toti pentru unul si unul pentru toti”), astfel incat grupul sa fie gata oricand sa-si apere teritoriul in fata altor grupuri. Cel mai vechi si mai functional mecanism e thrill-ul – dealtfel, p-asta l-au dezvoltat cam toate speciile gregare, asa ca e clar ca e cel mai bun.
Bref, thrill-ul e tipatul pe care il scot la unison toti indivizii unui grup, in fata unei primejdii reale (la celelalte specii) sau simulate (la noi). Un cantec de mars, un slogan electoral scandat la manifestatie, vorbele de duh de pe stadion, strigaturile de la nunta, ritualul liturgic, toate astea sunt manifestari ale thrill-ului (in romana nu s-a tradus termenul asta in nici un fel, a fost folosit cuvantul strain pentru a reda notiunea, asa ca d-aia ii zic si io la fel).
Buninteles, cea mai clara forma de thrill e la concert. Cand mii de oameni repeta in cor aceleasi sunete, emotia se propaga ca o unda de soc prin toata multimea, si chiar si cel mai placid individ se electrizeaza – si se simte parte a unui intreg care il domina. Asta e distractie de nashpa, clar!
Ergo, la concert mingea e la mijloc: jumate din distractie e de fitze (o forma ciudata a impulsului de imperechere) si jumate e de nashpa (o forma si mai ciudata a impulsului de a fi parte dintr-un grup de vanatoare – in cazul asta, nu exista nimic simbolic care sa fie vanat, tot accentul cade pe efortul de construire a grupului si pe afirmarea devotamentului membrilor fata de acest grup).
De-abia astept un concert cu Nicolae Guta: ma duc si ma simt si eu parte dintr-un intreg, sa moara dusmanii mei, ca io-s "tata banilor si seful golanilor"!