O amintire din copilarie: maram

Pentru ca sunt intr-un blocaj total, si nu-mi iese nici unul din cele trei texte pe care ar trebui sa le scriu / rescriu (“Traversarea Negru Voda”, “Valea Adanca”, “Muntii Capatanii”), m-am gandit sa mai frec blogul, asa de finger exercise. Necazul e ca n-am nimic concret de povestit, inspiratie nu mai zic, asa c-o sa va prindeti imediat ca scriu de disperare, nu de pofta. Da’ fiti si voi culanti, rogu-va!

Sa fi avut 10 sau 11 ani. Vara de vara ma intorceam in sat, in vacanta: pe vremea aia, Ghijasa de Sus era un fel de porto franco, cu copii veniti din toata Transilvania, si chiar din Banat si Maramures (numai sor-mea si cu mine eram din Bucuresti): mancarea incepuse sa lipseasca la orase, asa ca parintii erau fericiti sa scape de noi pentru 3 luni, stiind ca la tara ne hraneste cineva, chiar daca nu ne supravegheaza nimeni. Ei bine, in aceste conditii s-a sculat in mine daimonul filologiei, care nu m-a mai lasat de atunci: am auzit de “maram”.

Trebuie sa stiti ca eu vorbeam destul de bine subdialectul ardelenesc, dar, ca orice lucru viu, si limbajul evoluase de cand plecasem eu la Bucuresti (la cinci anisori, adica!). Intre timp, copii foloseau cuvantul maram, de care eu nu auzisem in viata mea – si pe care nici nu il puteam deduce din context. Ori de cate ori ii rugam pe copii sa mi-l explice, radeau de se spargeau, dar nu mi-l explicau; am crezut ca nu vor, dar pe urma mi-am dat seama ca nu pot, nu sunt capabili de a-l “traduce” in cuvinte sau perifraze uzuale.

Exemplificari (ca sa va prindeti de ce nu reuseam sa-l dibacesc): “No, si ne-am dus maram la film”; “Si ea zice, maram: Tu muto!”; “I-am zis, si ea m-a luat maram de mana”; “Aurelu’ Catanii s-o apucat maram de raliu!”.

Ce se intamplase? In primul rand, maram e un cuvant polisemantic, cam ca “I got it!” al americanilor; in al doilea rand, e un cuvant non-referential (sau “pragmatic” cum zice scoala americana, dar la noi nu s-a impus termenul), adica nu se refera la un obiect sau concept, ci doar da seama de starea de spirit a vorbitorului, sau de parerea lui asupra subiectului. Concret, asa s-ar traduce exemplele de mai sus:

“Ne-am dus la film, asa intr-o doara, nu foarte hotarati; daca gaseam ceva mai interesant pe drum, renuntam la film”.
“Si ea zice: Tu muto!”. Intentia vorbitoarei e de a arata cat de tembela era autoarea acestei injurii.
“Ea m-a luat de mana”. Vorbitorul isi exprima dispretul sau/si uimirea fata de tupeul cu care fata respectiva a indraznit sa-l ia de mana.
“Aurelu’ Catanii s-a apucat de raliu”. Vorbitorul isi exprima totalul dezacord fata de noua ocupatie a Aurelului Catanii.

Bref: maram putea insemna, in functie de context: cica, intr-o doara, auzi tupeu, ce idiot / idioata, incredibil, penibil, destul de, cam, nu foarte convins, la caterinca / la misto.
Si multe altele. Dar, repet, subtirimile limbajului ardelenesc nu-mi erau cunoscute atunci, cum nu-mi sunt cunsocute nici acum.

Am facut si eu ce-am putut!