marți, 16 august 2011

Raport de activitate: azi, Valea Coştilei


Era să murim pe traseu, şi, ca de obicei, numai Oterul e de vină. Că dacă nu venea el cu ideile lui creţe, să ne înveţe cu urcatul pe văile de torent, stăteam binişor pe curul nostru, la cârciumă, şi nici capul nu ne durea. Aşa, a fost cât p-aci, da' ştiţi cum? Foarte, foarte aproape de colivă!

Cum a-nceput: hai în Cindrel, zic eu. Ăla, că nu poate, ăla, că-l strânge un ciorap, alălalt, că i-a fătat pisica... n-am reuşit să strâng echipă. În disperare de cauză, ne-am mobilizat o singură zi, pentru o vâjâială în Bucegi. În materie de traseu, nu aveam nici o idee, aşa că l-am sunat pe Dan Val. Ăsta vine şi el cu câteva sugestii fanteziste, şi-n cele din urmă ne recomandă Valea Coştilei, pe motiv că e „drăguţă” şi că ne scoate în Brâul Coştilei, după care ne curg balele de vreo doi ani, dar nu l-am dibăcit niciodată. Bun, hai p-acolo, că ştie Val ce spune.

Ştie pe dracu'. Adică, munte ştie el, dar habar n-are cât de incapaci suntem noi. Am plecat fără nici un fel de sculă, nici măcar vreo bucată de cordelină n-aveam, ca să nu mai zic că niciunul nu fusese pe-acolo, în afară de mine, care nu contez, că sunt nebun la cap. Oricum, mă dusese Oterul odată pe Valea Gălbenelelor, dar uitasem complet traseul, ca să nu mai pomenesc de hornul Scoruş, care e tot şpilul la Gălbenele. Aşa că, odată ajunşi la refugiul Coştila, n-am avut altă idee decât s-o luăm oblu-n sus, pe valea de torent. A Coştilei, fi-i-ar numele de cap!

Ştiţi cum e o vale d-asta: te uiţi ca prostul la ea şi nu vezi decât prima săritoare, de habar n-ai ce te-aşteaptă după ea. Aşa şi noi: ne bleojdim toţi trei în sus, cu ochi duioşi de capre râioase, şi decidem „hai, bă, că merge!”. Prostani! Am urcat vreo două ore, târâindu-ne ca viermii pe pietroaie, doar-doar ne-o ajuta Marx şi n-om cădea ca nişte pere mălăieţe. Am avut parte şi de un semn divin, dar n-am avut atâta minte ca să ne bage minţile-n cap: la o săritoare, Julius îşi lasă rucsacul, trece, apoi îmi spune mie: „Bă, vino frumos cu el, nu-l arunca!”. Eu, de colo, deştept ca noaptea: „Taci, bă, că-l prinzi, ce mare lucru! E distanţă de-un metru, ce mama dracului!”. Evident, arunc aiurea, rucsacul se loveşte de perete şi cade-n prăpastie, nu mult, doar vreo 50 de metri. Julius se uită după el cum se tot duce. Era galben la faţă. Eu, verde. Jan, roşu, că băuse bere. În sfârşit, rucsacul se opreşte (nu-l mai vedeam), eu ma uit la Julius, el se uită la mine... „Spune-mi că n-aveai în el cheile de la maşină”, îi zic. El se uită lung la mine şi pune în privirea aia mai mult decât 1000 de cuvinte. Eu înghit în sec şi propun: „Domnilor, destul. Hai jos după el şi pe urmă acasă. Asta e”. Jan, erou, refuză să fie părtaş la o asemenea laşitate şi coboară personal după rucsac, după care anunţă triumfător: „Nu ţi s-a spart telefonul!”. Lui Julius îi revine glasul, nu şi culoarea în obraz: „Ce facem, coborâm şi noi?”. Jan, dârz: „Nu, nu, deci nu. Urc eu înapoi şi continuăm”. După cum vedeţi, pe lumea asta nu sunt singurul cu idei proaste.

Jan urcă vitejeşte până unde rămăsesem noi, apoi continuăm toţi trei. Mai bine stăteam acasă şi ne împerecheam ciorapii, că era mai isteţ. Ne-am mai scremut vreo juma de oră la căţărat, după care am ajuns la o săritoare care ne-ncuiat definitiv. Era clar ce e de făcut, dar totuşi am votat: două voturi pentru renunţarea la traseu, unul contra (eroicul Jan). Ca buni democraţi, am respectat decizia votului şi am coborât (cu chiu şi vai, cred că nu mai trebuie să spun: şi acum mă doare noada de-mi sar ochii din cap, ori de câte ori m-ating de spătarul scaunului). Ne-am văzut, totuşi, ajunşi la refugiu, unde un alpinist (care dormise acolo) ne-a dumirit: „Măi băieţi, nu pot să vă spun cum se termină Valea Coştilei, că n-am urcat-o niciodată, doar am coborât-o odată, din platou, iarna. Da' vă zic că din ea pleacă trasee de căţărare, nu unul, multe. Pitoanele marcate pe care le-aţi văzut voi pentru asta sunt acolo, să marcheze punctul de intrare în traseu, nu să-i ajute la urcuş pe tonţii care vin nepregătiţi. Oricum, bine că v-aţi întors teferi”. Îl întrebăm de bifurcaţia spre Gălbenele. „Intrarea e acolo, în dreapta, la crucea aia de fier. Îi zice «Crucea Văduvelor». Voi sunteţi însuraţi?”. Era clar că omul îşi formase o părere clară despre abilităţile noastre de munţomani, şi nu tocmai greşită. I-am mulţumit şi am plecat repejor, ce era să facem?!

Îl sun pe Val după aia, să aflu „unde-am greşit?”, vorba lui Toma Caragiu. S-a stricat de râs când i-am povestit păţania noastră şi a comentat: „Bine că v-aţi întors, mă. Valea Coştilei dă exact în Brâul Coştilei, şi de la intersecţie trebuie să mergi vreo sută de metri la stânga, să dai în Hornul lui Gelepeanu, şi doar pe acolo poţi să urci până la Releu, pe platou”. Îl întreb de ce e bine că ne-am întors. Dan Val: „Păi hornul e dificultache, nu ca valea, «Bulevardul Pardon»!”.

5 comentarii:

ciprian teodorescu spunea...

salut! da puteai sa ma intrebi,bre.ca Vaiuga asta am facut-o atat vara cat si iarna,urcare-coborare.e nasoala,are saritori nasoale.alta data ai putea totusi sa intrebi,in stanga,dreapta.cu viata nu-i de joaca.

Mihai Buzea spunea...

@ ciprian teodorescu: puteam, da' daca nu mi-a dat prin cap?! am zis ca n-o fi dracul chiar asa de negru, ca doar mai urcasem si pe Comorilor, pe Reginei, pe Seaca dintre Clai, chiar si pe Galbenele. uite ca valea Costilei mi-a pus capac! se mai intampla. bine ca n-am patit vreo belea, afara de faptul ca n-am mai recuperat sapca ce mi-a zburat din cap, da' asta sa fie paguba!
:)

ciprian teodorescu spunea...

da-o naibii de sapca,iti iei alta.
by the way,Costilei a facut multe victime,in special iarna.are o pozitionare ciudata,curg toaie zoaiele cu un zgomot macabru.daca ai azi vreodata ,de la refugiu,cum curge pe Costilei o avalansa,iti spun ca ti-ar veni ceva in pantaloni.concluzie:Doamne-Pazeste-ne de avalanse!

Mihai Buzea spunea...

@ ciprian teodorescu: d-aia ma duc toamna, pe vreme uscata. n-am io destule belele, avalansele imi mai lipsesc!

Anonim spunea...

Nu am urcat V. Costilei, dar am coborat la Hornul lui Gelepeanu la liber. Nu e nici pe departe dracul asa de negru cum il picteaza amicul tau Dan Val.